Psihologul australian George W. Burns a ajuns la concluzia că poveştile – spuse cu talent şi, în egală măsură, cu artă – ne pot schimba şi vindeca într-un mod mai eficient decât medicamentele sau decât alte terapii complexe. Iar “pacienţii” cei mai sensibili la o astfel de soluţie curativă sunt copiii, adică fiinţele umane cele mai fragile şi mai lipsite de experienţă.
Metaforele (adică, în accepţiunea autorului, nişte forme de comunicare în care o expresie e deplasată dintr-un câmp al experienţei şi e folosită pentru a comunica ceva despre alt câmp de experienţă) şi poveştile sunt un fel de a oferi copiilor experienţe pe care poate încă nu le-au întâlnit şi de a-i echipa cu abilităţile necesare situaţiilor din viaţa reală.
Poveştile terapeutice pot anticipa problemele şi provocările pe care un copil le va întâlni şi pot întări abilităţile de rezolvare a problemelor sau potenţialele metode gestionare a acestor provocări, ajutând astfel la pregătirea copilului sau adolescentului pentru momentul când va ajunge la ananghie. Poveştile sunt interactive, educă prin atracţie, scurtcircuitează rezistenţa, trezesc şi hrănesc imaginaţia, creează posibilităţi pentru îndeplinirea obiectivelor şi, mai ales, invită la o luare a deciziilor independentă.
Pornind de la aceste premise, G. Burns prezintă o detaliată şi inspirată panoramă a felului cum pot fi tinerii “mişcaţi” prin poveşti, indică modalităţile de adaptare a discursului terapeutic şi a subiectului poveştii la tipul de “problemă” cu care se confruntă cel mic. Nu în ultimul rând, deapănă circa o sută de poveşti (cu pattern-uri diferite) încântătoare, pline de tâlc, amuzante sau înduioşătoare pe care să le putem spune copiilor noştri la ceas de cumpănă şi prin care să putem reînnoda o comunicare pe care o credeam întreruptă.
George W. Burns, “101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi”, Editura Trei, Bucureşti, 2011