BusinessMagazin

Blog

  • Venea o iluzie pe Siret

    Inundatiile din ultimele saptamani au reusit sa arate cu exactitate cum este Romania anului 2005: nu o anumita fata a ei, care poate sa fie ignorata, ci tocmai ceea ce e mai important de stiut despre aceasta tara si trece neobservat, nu se stie de ce, tot timpul.

    Integrarea in UE, axa spre Washington, Bucurestiul cu masini de lux, fermele cu programe Sapard sau exorcismele dracesti de la Tanacu par deopotriva un soi de intoxicari de presa pe langa ceea ce au dezvaluit apele care au acoperit casele si drumurile din Moldova, Muntenia si Dobrogea. Inundatiile n-au daramat doar case, ci si cateva iluzii optice. 

    Una ar fi aceea ca geografia Romaniei de peste cateva generatii o sa mai semene cu cea de acum. In fiecare vara, turistii oripilati de muntii cheliti de gatere se inseala ca au mai ramas destule culmi impadurite de admirat, iar localnicii se inseala ca resturile de paduri mai pot impiedica muntii sa lunece peste ei cand incepe ploaia. La inundatiile de anul trecut, presedintele Iliescu a reflectat ca retrocedarea padurilor „a fost o prostie istorica“, fiindca particularii au defrisat fara discernamant. Resemnarea presedintelui nu era mai putin istorica: intr-adevar, daca sunt ajutati putin de schimbarile climatice si de larghetea legislatiei, cine mai poate impiedica romanii sa-si distruga propria tara? 

    Sau iluzia ca in Romania exista constructii de uz public care sa reziste in timp: la inundatii (podurile si digurile incropite in anii electorali), la prima ploaie (salile de sport ridicate contracronometru), la furia naturii umane (sistemele de irigatii, conductele de petrol, statuile, podurile sau drumurile folosite ca surse gratuite de fier ori beton de comunitatile din preajma). Cand au refuzat sa plece din casele lor, localnicii – din Moldova acum sau din Banat in primavara – s-au temut mai mult de furia naturii umane, care nu inceteaza niciodata, decat de cea a naturii dezlantuite, care vine si trece. Satenii din Vadu Rosca s-au intors la ce-a mai ramas din casele lor si i-au luat la bataie pe hoti, acestia la randul lor netematori de inundatii. 

    Alta iluzie luata de ape e ca in Romania rezista macar memoria dezastrelor trecute, conditie obligatorie ca sa li se poata face fata celor viitoare. Inexplicabil, acum par noutati absolute lucruri care s-au intamplat si anul trecut, iar la anul probabil vor fi socotite iarasi ca fara precedent. In 2004, inundatiile au ucis noua oameni, au afectat aproape 3.000 de gospodarii din 21 de judete si aproape 10.000 de hectare de teren agricol. Imediat dupa, autoritatile au promis un vast plan de lucrari hidrotehnice si de refacere a drumurilor si podurilor distruse, „la nivelul tarii a fost demarat un control privind taierile de paduri“, cum suna un comunicat al guvernului de atunci, iar angajatii MAI au fost pusi (ca si acum) sa stranga si sa doneze bani pentru sinistrati. 

    Ar fi cam ieftin de evocat faimoasa butada cu istoria pe care, daca n-o intelegi, esti condamnat s-o repeti si inca mai ieftin ar fi de invocat saracia; probabil ca o explicatie mai plauzibila tine tot de atitudinea nationala fata de ideea de constructie. Desi cartierele de vile, sediile de companii, cabanele de vacanta si obsesia pentru case noi a capsunarilor intorsi din strainatate iau ochii, Romania se compune de fapt din blocuri vechi, cazatoare la cutremur, din cladiri istorice, restaurate numai cand le transforma cineva in restaurante, si din case de chirpici, prada pentru viituri. Catedrala neamului? Poate in tara Mesterului Manole, un tip ciudat caruia i se darama biserica in fiecare noapte, iar el reincepea mereu s-o construiasca a doua zi. Mesterului Manole de acum i se darama si lui biserica, dar ziua in amiaza mare. Si promite si el s-o reconstruiasca. Numai ca peste noapte uita. 

  • PAUL PRODAN, BANCHERUL FOTBALISTILOR

    A lucrat in perioada de inceput la firma fratilor Becali, in deceniul trecut, fiind responsabil de contabilitate. Ulterior, a lucrat in dealing la BRD si a plecat la ING atunci cand banca olandeza a intrat pe piata romaneasca. In timp s-a imprietenit cu aproape toti fotbalistii de top si cu antrenorii lor, atragandu-i spre ING.

    Prezenta fotbalistilor este familiara la ING, in special la dealing, acolo unde poate fi gasit de multe ori Prodan, incercand sa speculeze fluctuatiile de curs. Prodan a urcat treptat in ierarhie, devenind director general adjunct, responsabil cu extinderea retelei. Atunci cand Romania a jucat cu Slovenia in barajul de calificare pentru Campionatul Mondial din Japonia (2002), Prodan a fost cel care a adus tricourile cu maneca lunga ale tricolorilor la Ljubljana, avand in vedere ca ei plecasera de la Bucuresti cu tricouri cu maneca scurta. Bancherul poate fi zarit la meciuri fie pe stadionul lui Dinamo, fie pe cel al Stelei, la fotolii sau la loja, in spatele fie al lui Giovanni Becali, fie al lui Cristi Borcea, fie al lui Hagi sau Gica Popescu. Si Gigi Becali e clientul lui. Un bancher n-are simpatii, interesul lui e sa administreze banii.

  • GAZONUL CU MILIONARI

    Sunt celebri si bogati. Au foarte multi bani lichizi – cat nu reusesc sa stranga majoritatea oamenilor de afaceri intr-o viata intreaga. Teoretic, pot incepe orice business. Practic, cu rare exceptii, investesc in imobiliare si turism. Sunt sportivii care au facut zeci de milioane de dolari din fotbal: jucatori – Gheorghe Hagi, Gica Popescu, Ilie Dumitrescu, Adrian Ilie – sau antrenori ca Mircea Lucescu sau Mircea Rednic.

    Fiecare dintre marii fotbalisti sau antrenori romani care au evoluat la echipe de top din strainatate au acumulat, pe langa faima, averi considerabile. Dupa ce au semnat, ani la rand, contracte de ordinul sutelor de mii si milioanelor de dolari, sfarsitul carierei i-a gasit pe unii dintre ei cu cel putin zece milioane de dolari in cont. Pe parcursul acumularilor, au realizat ca se afla in fata unei probleme: cum ne investim banii pentru a le mentine si creste valoarea? 

    Fostul international roman Gica Popescu (38 de ani), poreclit de colegi si de fani „Baciul“, marturiseste ca problema investitiilor a aparut imediat dupa 1990, cand au venit si primele contracte cu echipele straine. „M-am straduit, insa mi-am investit banii si bine, si prost. Cu timpul, am inteles ca e nevoie sa invat“, explica Popescu.  

    Totusi, cei mai multi dintre fotbalisti s-au bazat pe fler cand a venit vorba de investitii. In loc sa apeleze la consultanti profesionisti, au mers pe mana rudelor sau a oamenilor de incredere. Adrian Ilie a investit intr-un hotel la Poiana Brasov care este administrat de socrul sau. Majoritatea angajatilor hotelui Iaki de la Mamaia, detinut de Gheorghe Hagi, sunt rude cu fostul jucator, iar Ilie Dumitrescu isi conduce afacerile impreuna cu sotia sa, Letitia. De asemenea, este de notorietate ca managerul sportiv Giovanni Becali este un sfatuitor apropiat al fotbalistilor pe care i-a impresariat: Gica Popescu, Dan Petrescu, Gica Hagi. „Giovanni intotdeauna a sfatuit fotbalistii sa tina de bani“, isi aminteste Popescu. 

    Lipsa de incredere in oameni din afara cercului de apropiati are si explicatii. Sunt situatii cand sportivii au dat credit unor parteneri care, nesupravegheati indeaproape, au pus pe butuci afacerile care le erau lasate pe mana. Este cazul antrenorului Mircea Lucescu care, desi s-a orientat catre afaceri teoretic bune, a avut surpriza neplacuta sa-si vada firmele falimentate. Sunt deja de notorietate insuccesele lui Lucescu la fabrica de pantofi din Iasi, la compania de asigurari Croma sau la intreprinderea Romradiatoare de la Brasov. Ce e de facut daca ai multi bani, insa nu te pricepi sa faci afaceri, iar „prietenii“ sunt gata sa confirme teoria ca „omul se cunoaste la bani“? In Occident exista consultanti specializati care se ocupa exact de aceasta categorie de oameni bogati, insa fara cunostinte de management: mari fotbalisti, vedete de televiziune sau cinema, avocati, medici. In baza unui contract de consultanta, banii sunt investiti si administrati in mod profesionist, iar consultantii dau un raport regulat clientului sau clientilor lor. Sunt situatii cand o asemenea firma de consultanta pune la un loc banii mai multor indivizi si creeaza un mic fond de investitii de tipul private equity. Banii sunt plasati in proiecte mai mari, cu randamente superioare.

    Si in Romania exista know-how pentru un asemenea tip de consultanta, insa realitatea este ca sportivii nu apeleaza la astfel de servicii. Lipsa de incredere si, uneori, de deschidere sunt principalele motive. „Am mers in afaceri cu familia. Ne-am dezvoltat incet. Nu ne-am aruncat cu capul inainte“, isi defineste Adrian Ilie filozofia de investitii. In varsta de 31 de ani, fotbalistul supranumit „Cobra“ a jucat pana in aceasta vara la FC Zürich, insa nu mai este dispus sa semneze un contract in orice conditii. Pana acum a castigat din fotbal aproximativ 10 milioane de dolari.

    Horia Galateanu, consultant la Roland Berger Strategy Consultants, subliniaza prapastia dintre fotbalisti si profesionistii in investitii: „In Romania s-a format o clasa de oameni care castiga foarte multi bani fara sa aiba cunostinte de management sau cultura investitionala. Din pacate, oamenii din aceasta categorie nu apeleaza la serviciile unor profesionisti si investesc dupa ureche sau dupa sfaturile rudelor“. Consultantul de la Roland Berger mai spune ca, folosind expertiza unor profesionisti, banii fotbalistilor ar putea aduce randamente mai bune. In plus, acestia ar beneficia de castiguri viitoare solide, prin diversificarea investitiilor.

    E adevarat ca sportivii cu multi bani nu dau navala in birourile specialistilor in investitii, dar ceva consultanta tot folosesc. Intervievati de BUSINESS Magazin, Gica Popescu sau Ilie Dumitrescu au confirmat existenta unui „prieten“ care ii povatuieste in materie de plasamente. Prietenul fotbalistilor – Paul Prodan, director in cadrul ING Bank – a refuzat sa comenteze pe aceasta tema. Fotbalistii consiliati de Prodan au conturile la ING si sunt considerati clienti de lux, statut care ii revine oricarei persoane care are un depozit de cel putin 100.000 de euro. Clientii de lux ai unei banci beneficiaza de servicii de private banking. „Asa pot sa-si negocieze individual cursul de schimb sau dobanda“, spune Calin Pop, corporate affairs manager in cadrul ING.

    „Am investit bazandu-ma pe fler“, declara fostul international roman Ilie Dumitrescu (36 de ani) care, dupa incheierea activitatii fotbalistice, a devenit  antrenor la echipa greceasca Akratitos Atena. Dumitrescu explica foarte clar de ce fotbalistii prefera sa investeasca in imobiliare si turism: „Mai ales imobiliarele sunt investitii care nu necesita prezenta mea in Romania si care se pot administra fara prea multa bataie de cap“. In cazul lui Ilie Dumitrescu, toate investitiile pe care le-a facut pana acum au fost in domeniul imobiliar: a cumparat galeria de arta „Hanul cu Tei“ nu doar pentru ca fostul fotbalist este pasionat de arta, ci mai ales, datorita pozitiei cladirii, in centrul istoric al Capitalei.

    Dumitrescu a cumparat anul trecut etajul I al cladirii si 350 mp din curtea interioara. „De cand am cumparat, pretul pe metrul patrat a crescut cu 60%. Pretul platit de mine a fost de 1.000 de euro/mp“, mai spune fostul international, care estimeaza valoarea acestei investitii la peste trei milioane de euro. Dumitrescu a mai cumparat o casa pe strada Paris, in care, de altfel, locuieste. Pe langa faptul ca valoarea unei case intr-o asemenea zona (resursa limitata!) nu poate decat sa creasca, Dumitrescu pune pret pe casa din strada Paris pentru prestigiu: cum spune el, „locuinta te reprezinta“. 

    Deocamdata, activitatea „Hanului cu Tei“ nu este o afacere foarte banoasa, actualul proprietar afirmand ca este bucuros daca le poate plati celor 40 de angajati ai sai (mosteniti de la stat) salariile. Una peste alta, interzicerea traficului rutier in centrul vechi a redus cu 50% vanzarile de obiecte de arta, se plange Dumitrescu. „Galeria de arta nu este o afacere. Targetul meu este sa mentin valoarea brandului «Hanul cu Tei».“ Aplecarea spre arta nu este atributul exclusiv al lui Ilie Dumitrescu. Dupa meciuri si antrenamente istovitoare, Adrian Ilie se deconecteaza in timpul liber cantand la orga. Totusi, pentru el, arta a ramas doar la capitolul „loisir“, nereprezentand o preocupare investitionala. Principalele active ale lui Ilie sunt hotelul de patru stele Ruia din Poiana Brasov si complexul de vile din aceeasi statiune turistica.

    „Cobra“ a investit circa cinci milioane de dolari la Poiana Brasov, adica jumatate din toti banii pe care i-a castigat din fotbal de-a lungul carierei. A ales aceasta statiune datorita sfaturilor socrului sau, care a lucrat in turism la Poiana Brasov inainte de Revolutie. „Din 1997 am inceput sa investim in cabana Ruia, pe care am transformat-o ulterior in hotel de patru stele“, povesteste Ilie. In opinia sa, investitia in teren (in total doua hectare), incluzand modernizarea constructiei si dezvoltarea unui cartier de vile pentru inchiriat, si-a dublat sau chiar triplat valoarea de-a lungul anilor. „Daca vorbim doar de teren, pretul unui metru patrat a explodat de la 40 de dolari la 150 de euro.“

    Adrian Ilie a mers in afaceri alaturi de Iulian Filipescu, cei doi fiind colegi de echipa la FC Zürich. Doua din cele 13 vile din minicartierul de la Poiana Brasov ii apartin lui Filipescu. Aceeasi asociere a functionat si in zona rezidentiala Pipera din apropierea Bucurestiului, unde cei doi au construit impreuna vile de inchiriat pe o suprafata de 3.000 mp. Adrian Ilie mai are o vila in zona Herastrau si o casa in Craiova, orasul sau de bastina. Tot in Craiova, Ilie a avut la inceputul anilor ‘90 discoteca Aristocrat, afacere de mare succes la care a renuntat din cauza unor neintelegeri cu proprietarii cladirii. Poate, Aristocrat este singurul business care are ceva in comun cu pasiunea lui Ilie pentru muzica. 

    Pana la urma, fotbalul – sportul din care s-au castigat mult mai multi bani decat au putut acumula oameni de afaceri „de meserie“ – mai reprezinta ceva pentru fostii jucatori sau pentru cei aflati la final de cariera? „Pentru mine, fotbalul a fost si va ramane cea mai buna afacere“, afirma Ilie Dumitrescu. Asa se explica dorinta fostului fotbalist de a antrena in continuare. In aceeasi situatie se afla si Gheorghe Hagi, supranumit „Regele“, care recent a fost in carti pentru postul de antrenor la Steaua Bucuresti. 

    Gica Popescu a continuat sa faca bani din fotbal si dupa ce a dezbracat tricoul de fotbalist. Popescu este asociat cu Giovanni si Victor Becali in compania de management sportiv Becali & Popescu. Business-ul de promovare si vanzare a fotbalistilor nu este insa nici constant, nici previzibil. „In 2003, anul in care am devenit actionar la Becali & Popescu, s-au facut 20 de transferuri, insa ulterior nu ne-a mai mers la fel de bine“, povesteste fostul fotbalist, actualmente investitor. „Managementul sportiv reprezinta o tranzitie catre altceva. Deocamdata, imi face placere, pentru ca am radacini in lumea fotbalului.“ 

    Legaturile lui Popescu cu fotbalul s-au pastrat si prin crearea scolii de fotbal de la Craiova, investitie care a totalizat 2,7 milioane de euro. La scoala lui Gica Popescu sunt inscrisi 250 de copii cu varste cuprinse intre opt si 18 ani. Investitia intr-o asemenea afacere este, in mod cert, una pe termen mediu si lung: este suficient ca trei-patru tineri fotbalisti sa fie transferati la echipe mari de peste hotare, pentru sume cuprinse intre 500.000 si un milion de euro, pentru ca banii plasati in scoala de fotbal sa fie recuperati. Cu ideea de a deschide o scoala pentru tineri fotbalisti cocheteaza si Adrian Ilie. Acum studiaza mai multe posibile amplasamente pentru scoala, in Ardeal (inclusiv din Brasov, zona in care detine doua hectare de teren). „Vreau sa fac o echipa pentru liga a doua, de aceea sunt interesat de o baza sportiva omologata“, explica Adrian Ilie. Fotbalistul oltean are si propria companie de impresariat. Unul din jucatorii manageriati de Adrian Ilie este chiar fratele sau, Sabin – in prezent fotbalist la o echipa din China. „O scoala de fotbal are sens alaturi de o companie de management sportiv“, afirma Ilie Dumitrescu, care nu crede ca va investi in acest domeniu, desi el insusi a deschis la sfarsitul anilor ‘90 o companie de impresariat, Sport & Business World. 

    Prietenia de pe terenul de fotbal s-a pastrat si in afaceri. Nu este un secret ca Gheorghe Hagi, Dan Petrescu si Gica Popescu sunt parteneri de afaceri. „Eu impreuna cu Gheorghe Hagi, Dan Petrescu si Victor Becali dezvoltam un proiect imobiliar la Bucuresti, pe Soseaua Nordului“, afirma Gica Popescu. De fapt, afacerile lui Popescu cu Hagi pot fi considerate afaceri in familie, cei doi fosti jucatori fiind cumnati. In plus, contactat de BUSINESS Magazin, Dan Petrescu a spus ca merge in afaceri pe mana lui Gica Popescu – un adevarat mentor pentru cel poreclit „Bursucul“. „Gica este seful. Asa a fost dintotdeauna“, a declarat Dan Petrescu.

    Imobiliarele reprezinta specialitatea lui Gica Popescu. De altfel, lui ii place sa compare structura sportiva solida a generatiei sale cu structura unui bloc construit inainte de 1990. „In anii premergatori Revolutiei ne-am format ca sportivi si, ulterior, avand ocazia sa jucam la echipe de club din strainatate, ne-am slefuit. Ne-am schimbat mentalitatea“, conchide Popescu. „Generatia noastra a schimbat eticheta fotbalistului roman.“  Popescu a facut o pasiune pentru Spania, dupa perioada in care a jucat pentru FC Barcelona. Cu aceasta echipa, el a castigat in sezonul 1996-1997 Cupa Spaniei si Cupa Cupelor. Dupa ce a incetat sa mai fie fotbalist activ, a devenit un investitor imobiliar pe piata spaniola.

    Daca Adrian Ilie se lauda ca nu a vandut si nu va vinde nici una din achizitiile sale de real estate, modelul lui Gica Popescu este inspirat de piata de capital: cumpara si vinde cu un anumit castig. Impreuna cu alti investitori imobiliari, cumpara cladiri de apartamente in faza de proiect, dupa care vinde apartamentele separat. „Impreuna cu partenerii mei, luam cate 50 de apartamente o data si le vindem unul cate unul. Acest gen de investitie ne aduce un randament de circa 30-40% intr-un an si jumatate“, povesteste Popescu, omul care a investit, in special, la Ibiza si Madrid. „Am cumparat constructii mai ales pe malul Marii Mediterane.“ Investitiile imobiliare ale fostului capitan al nationalei au avut si randamente de 400% pe o perioada de cinci ani (tot in Spania), iar valoarea unei case cumparate in Dubai a crescut de 20 de ori: de la 90.000 de dolari la doua milioane, in doar cativa ani. Popescu spune ca in acest caz a avut inspiratie, dar si mult noroc.

    Desi nu este absolvent de MBA, actualul om de afaceri aplica un principiu „de aur“: nu investeste doar banii proprii, ci se dezvolta si cu fonduri atrase. „Banii tai sunt cei mai scumpi“, spune Popescu, ale carui investitii in real estate se ridica la 10 milioane de dolari. Cat despre studii de specialitate, este interesat sa urmeze cursurile unui MBA romanesc, daca ar avea mai mult timp liber la dispozitie.

    Imobiliare si iar imobiliare. Horia Galateanu de la Roland Berger pune investitiile in cladiri si terenuri ale oamenilor de fotbal mai mult pe seama inspiratiei. „Intamplator, zona imobiliara are potential. Din intamplare, au ales o zona buna“, comenteaza Galateanu.

    Hotelaria este o alta afacere predilecta a fotbalistilor. Hotelaria privita tot ca investitie imobiliara. Adrian Ilie are hotelul de 32 de camere Ruia din Poiana Brasov, Hagi este proprietarul hotelului Iaki de la Mamaia, iar Gica Popescu a terminat un hotel la Calafat, inceput in primii ani ‘90. Ilie Dumitrescu a achizitionat cabana Belvedere, situata intre Paraul Rece si Predeal. Deocamdata, antrenorul de la Akratitos Atena doar a cumparat imobilul si terenul de 2.100 mp, insa nu s-a ocupat de aceasta investitie. El urmeaza sa construiasca pe acest teren un hotel impreuna cu un partener strain. „Oricum valoarea locului creste“, comenteaza Ilie Dumitrescu. Nici Anghel Iordanescu, fost antrenor al echipei nationale, nu s-a tinut departe de turism, fiind proprietarul a doua hoteluri din Predeal. 

    Hotelaria este o afacere buna din doua puncte de vedere: valoarea activelor imobiliare creste, iar marjele de profit sunt bune (circa 50%). Acest al doilea avantaj permite o amortizare rapida. „In cinci ani, mi-am amortizat investitia in hotelul Ruia, motiv pentru care am inceput si alte proiecte“, afirma Adrian Ilie, care a investit in terenul de la Poiana Brasov si in hotel circa trei milioane de dolari.

    Si Iaki, hotelul lui Hagi de la Mamaia, merge bine. De notat ca Hagi este cel mai discret fotbalist atunci cand vine vorba de afacerile sale. Fostul hotel Bucuresti de pe litoral a fost achizitionat de compania Hagi Sport, detinuta de fotbalistul roman la sfarsitul anilor ‘90, investitiile pentru modernizarea imobilului ridicandu-se la peste zece milioane de euro. Iaki a avut inca din primul an de functionare venituri de peste un milion de euro. Remarca: desi afacerile in turism ale fotbalistilor nu merg rau, managementul este realizat in general cu ajutorul rudelor si al apropiatilor si nici un sportiv nu s-a gandit pana acum sa-si afilieze hotelul unui lant international pentru a beneficia de stabilitate pe termen lung. Probabil ca majoritatea jucatorilor se gandesc ca numele lor este un brand suficient de puternic pentru a atrage clientii. Deocamdata au dreptate.

    Pe langa sportivii care au facut investitii extrem de conservatoare (imobiliare, turism, depozite bancare), exista si o categorie – restransa – de investitori mai curajosi. Antrenorul Mircea Rednic a cumparat o fabrica de echipament sportiv (vanduta ulterior), Gica Popescu detine 76% din actiunile producatorului de vinuri Vincon, iar Mircea Lucescu este, de departe, cel mai diversificat antreprenor-sportiv. Cel botezat „Il Luce“, actualmente antrenor la echipa ucraineana Sahtior Donetk, si-a incercat norocul in afaceri cu incaltaminte, asigurari, turism si radiatoare pentru autovehicule. 

    Practic, Lucescu a fost singurul care incercat sa faca afaceri cu adevarat. Principala sa greseala? S-a aliat cu parteneri care, profitand de absenta sa din Romania, au administrat business-urile in mod pagubos. „Eu am fost furat“, se plange Mircea Lucescu.  Cel mai recent esec al antrenorului este scoaterea la licitatie a intreprinderii brasovene Romradiatoare, unde detinea 40% din actiuni. „Compania a mers bine intre 2000 si 2005, insa ne-au ingropat datoriile istorice din perioada 1990-2000, de care eu nu stiam cand am devenit actionar in 2000“, explica Lucescu. Dupa schimbarea puterii de la finele lui 2004, Romradiatoare a fost nevoita sa-si plateasca datoriile catre Ministerul de Finante, motiv pentru care a fost scoasa la licitatie si vanduta pentru sapte milioane de euro, in conditiile in care valoarea sa este estimata de Lucescu la 15 milioane de euro. De altfel, antrenorul a contestat aceasta decizie.

    O alegere cel putin la fel de proasta a fost si investitia la firma de asigurari Croma, a carei activitate a fost suspendata de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor in primavara lui 2004, intrucat Croma ajunsese in imposibilitate de a-si mai plati obligatiile financiare fata de asigurati. Ulterior, Lucescu a vandut compania (numai de o afacere n-a fost vorba!) catre Eurom Bank. Situatie proasta si la fabrica de pantofi „Lucescu“, in care a fost asociat cu doi frati italieni. Lucescu spune ca spera sa-si recupereze de la cei doi macar banii investiti initial. 

    „Nu mai vreau sa fac nici o afacere. O sa imi tin banii la banca, oricat de mica ar fi dobanda“, explica Lucescu. El mai spune ca esecurile sale au drept cauza absenta sa din Romania. „Ceilalti sportivi care s-au intors acasa au putut sa aiba grija de afacerile lor si nu au avut probleme“, conchide Lucescu.

    „Il Luce“ recunoaste ca nu si-a ales oamenii potriviti pentru administrarea propriilor afaceri, insa considera ca este prea tarziu ca sa apeleze la consultanti de investitii. Totusi, daca ar fi devenit actionar 100% in afacerile spre care s-a orientat si si-ar fi ales echipe de manageri profesionisti, situatia sa ar fi fost acum cu totul alta.

    Un alt antrenor care a incercat altceva decat turism si imobiliare este Mircea Rednic (43 de ani). Impreuna cu cumnatul sau, fostul elev al lui Lucescu a devenit la sfarsitul anilor ‘90 actionar intr-o fabrica de echipament sportiv si imbracaminte. In urma cu an si jumatate, Rednic si cumnatul sau au primit in schimbul actiunilor un pret de nerefuzat din partea asociatilor italieni. „Eu si cumnatul meu am primit o oferta de cumparare de patru milioane de euro“, spune Rednic, care s-a ales cu doua milioane de euro din aceasta afacere. „Am decis sa vand, pentru ca oricum nu ma pricepeam la confectii.“

    Cu banii castigati a decis sa se indrepte catre domeniul preferat al fotbalistilor: real estate. Rednic a investit patru milioane de euro in terenuri si imobile pe Valea Prahovei, in Bucuresti si la Liege. Antrenorul are in Belgia doua case: una in care locuieste si cealalta pentru inchiriat. „Belgia este o tara cu resurse imobiliare limitate. Totodata, aici oricand voi gasi sa inchiriez, pentru ca aceasta tara este centrul administrativ al Uniunii Europene si al NATO.“ Dupa 26 de ani petrecuti in lumea fotbalului, ca antrenor si fotbalist, Rednic a ales, pentru moment, sa isi petreaca mai mult timp alaturi de familie. „Daca mi se va oferi ocazia sa mai antrenez, n-o sa refuz“, conchide Rednic.

    Picioarele si talentul sunt considerate, in general, principalele active ale fotbalistilor si antrenorilor. Cu toate acestea, numele este „asset-ul“ numarul unu. Sportivii de succes isi vand notorietatea, asociindu-si imaginea cu diverse branduri celebre. Gheorghe Hagi a fost imaginea Texaco, a Gillette si, acum, a producatorului german de autovehicule BMW. De asemenea, Bogdan Stelea este imaginea Hummer. Mutu a fost imaginea Pepsi si Adidas, insa, dupa suspendarea sa de anul trecut din cauza consumului de cocaina, contractele sale publicitare, in valoare de 2,5 milioane de euro, au cazut. 

    Ce castiga un brand puternic cand se asociaza cu imaginea unui fotbalist sau a unui sportiv? „De pilda, in Statele Unite, brandul induce consumatorului sentimentul ca performanta sportivului este determinata de utilizarea produsului promovat. In Romania, acest lucru fiind interzis, produsul se asociaza cu momente din viata privata a sportivului, sau ramane la «asocierea pasiva»“, explica Mihai Ghyka, director de marketing la producatorul de bere Interbrew si presedintele International Advertising Association Romania. 

    Compania in care activeaza Ghyka este sponsorul echipei nationale de fotbal de sapte ani (cu marca Bergenbier), fiind cel mai lung parteneriat sportiv din Romania. Cat castiga fotbalistii si echipele din tara din asocierea cu mari branduri? „Contractele de asociere cu sportul variaza intre 5.000 de euro si sute de mii de euro, sumele depinzand de notorietate, rezultate si audienta generate de sportiv/echipa“, mai spune Ghyka.   In definitiv, publicitatea aduce sportivilor venituri la fel de mari ca si contractele de joc.

    De exemplu, contractul record al lui Mutu din 2003 cu gruparea londoneza Chelsea, de 3,5 milioane de euro salariu pe sezon, este comparabil cu contractul de publicitate semnat cu Adidas si Pepsi. Ca sa nu mai vorbim de nivelul veniturilor obtinute de starurile fotbalului occidental: inainte de a semna cu Pepsi, despre David Beckham s-a scris ca isi va mai adauga in cont intre 30 si 50 de milioane de lire sterline.  Adrian Mutu (25 de ani) a stralucit in materie de sume de transfer si salarii anuale, insa la afaceri nu a prea excelat. Si-a construit mai degraba un renume de mare cheltuitor decat unul de investitor. Se pare ca este proprietarul clubului Melody Bar din Bucuresti si al unei fabrici de blugi care se comercializeaza la Paris. 

    Sunt fotbalistii romani care si-au pus ghetele in cui oameni de afaceri? Oameni de afaceri mai putin; mai degraba investitori cu multi bani, dar foarte precauti. Nu apeleaza la specialisti, iar cand sunt trasi in piept de parteneri, ajung sa „sufle si in iaurt“. Lectia pe care o stiu bine este sa investeasca in turism si imobiliare, iar o parte din bani si-i tin la banca. De ce nu sunt dispusi sa indrazneasca mai mult? Ne intoarcem la vorba lui Ilie Dumitrescu: „Am ales investitii care nu necesita prezenta mea in Romania si care se pot administra fara prea multa bataie de cap“.

  • Cele doua tari

    Imaginile transmise de televiziuni acum cu inundatiile au scos la iveala o  Romanie de care nu vrem sa ne atingem, o Romanie saraca, o Romanie care nu a auzit ca economia duduie si careia tintirea inflatiei, aprecierea leului, liberalizarea contului de capital sau specularea diferentialului de dobanda dintre lei si euro nu-i spun nimic.

    Romania e impartita in doua. O parte tanara, educata, cultivata, ambitioasa, dornica de a prinde trenul integrarii europene, care misca, care creste economic vazand cu ochii,  o „tara“ ai carei locuitori simt direct pe card cresterea puterii de cumparare, vad ce inseamna viata in alta parte – Europa, America – si incearca sa o transfere aici. Capitala, Timisoara, Clujul, Sibiul, Oradea, de fapt toate orasele mari care beneficiaza de investitii, de fonduri pentru infrastructura si pentru dezvoltare au lasat in urma cealalta parte a Romaniei, care este dintr-o alta lume. 

    O lume pe care nimeni nu o vrea, deoarece nu are ce sa-i vanda, pentru ca cei de acolo nu au bani. Ei traiesc de pe o zi pe alta, iar acum o parte dintre ei si-au pierdut la inundatii si bruma de agoniseala. Aceasta lume este luata in evidenta doar statistic, ca numar de locuitori, case si cam atat. Tranzitia a lasat rani adanci,  iar mijloacele de existenta ale celor care se gasesc in a doua jumatate de Romanie se rezuma numai la ce are omul in jurul casei, in gradina sau in hambar. 

    S-ar putea spune ca aceasta jumatate reprezinta o povara care strica datele statistice. Intr-o alta parte din tara, cifrele arata bine, salariile sunt mult mai mari, depasind media, iar produsul intern brut pe cap de locuitor ne apropie de celelalte tari din Est care sunt in fata noastra. Dar per total rezultatul este prost, pentru ca orice plus se anuleaza cu cifrele mici din a doua jumatate de Romanie. Contributia la produsul intern brut (PIB) din zona „inundata“ a tarii este mult prea mica pentru a conta. 

    Nici fiscul nu-si bate capul cu impozitele de aici. Daca va reusi sa stranga ceva bani din impozitul pe venitul agricol e bine, daca nu, nu.  Tara este rupta in doua, iar acest decalaj economic se va accentua pe zi ce trece, Moldova fiind cap de lista.  Nimeni nu-si va bate capul cu cei pe care soarta i-a lasat pe acel pamant si nu au avut puterea sa plece de acolo.  Cine doreste sa scape de saracia acelor zone se duce la munca in strainatate sau se indreapta catre orasele mari. Vedem si vom vedea sate si comune aproape parasite, pentru ca locuitorii ei cei mai tineri au plecat in alta parte.

    Cred ca in urmatorii 20 de ani, investitiile in aceste zone, din a doua parte de Romanie, vor fi razlete. Strainii vor ocoli aceste zone si este putin probabil sa vedem pe acolo producatori de componente auto, asa cum ii regasim acum in Transilvania. Poate doar daca zona va fi atat de saraca incat costurile vor fi mai mici decat in Ucraina sau Republica Moldova, unde se vor duce investitorii straini atunci cand costurile de aici vor creste, in special cele cu forta de munca. Poate asta va fi sansa. Zona sa fie atat de saraca incat viitoarea delocalizare din Bucuresti, Pitesti, Craiova sau Timisoara sa se faca nu in China sau la Kiev, ci la Vadu Rosca sau Namoloasa. Suna cinic, dar asta va fi situatia.  Sunt solutii de a incetini acest decalaj economic care se largeste o data cu trecerea zilelor? Cine-i va trece pe acei oameni cu barca de pe un mal pe altul? Romania nu este atat de dezvoltata astfel incat sa poata intretine acum cele doua „tari“. 

    Dar daca cei aflati la putere vor duce Romania in Uniunea Europeana si vor privi acest proiect ca pe o sansa unica de a scoate cealalta jumatate de tara de sub ape, atunci cei care se afla de partea cealalta a zidului vor avea o sansa. 

    Guvernul nu mai poate da facilitati pentru a dezvolta anumite zone, dar poate atrage fonduri de dezvoltare regionala – cateva miliarde de euro – din partea UE, care sa ridice si partea saraca a Romaniei. Acesti bani reprezinta efectiv salvarea acelor zone, pentru ca tara nu are de unde sa dea banii. Rezolva anticipatele integrarea in UE sau sunt o pierdere de timp? Pe cei care se duc sa ceara votul populatiei, esecul integrarii nu-i afecteaza deloc. Ei sunt din prima jumatate a Romaniei. Pentru a doua jumatate inseamna insa ca vor ramane doar niste cifre statistice, ca acum.

  • Alianta si-a facut datoria, Alianta poate sa plece

    Dupa alegerile anticipate, PNL si PD trebuie sa se pregateasca de un divort civilizat.

    Rapidul 684, de la Constanta spre Bucuresti, e un tren nazdravan. Saptamana trecuta, intr-un interval de doar cinciprezece minute, a pornit ba de la linia unu, ba de la linia trei, ba inapoi, de la linia unu. Pasajul subteran fiind inundat, o armata de oameni a exersat, pentru un sfert de ora, aruncarea bagajelor peste gard si saritura pe terasament de la o inaltime de un metru si jumatate. La sfarsit eram cu totii un pachet de nervi, iar Caile Ferate Romane au fost pomenite intr-un context nu tocmai favorabil.

    Presedintele Basescu a fost mentionat si el, tot saptamana trecuta, intr-un context asemanator. Ca premierul Tariceanu a alergat, disciplinat, incoace si-ncolo, dupa „batul“ anticipatelor, aidoma unui caine antrenat pentru „apporte“/„fetch“ il priveste personal. Fiecare isi sifoneaza imaginea dupa cum crede de  cuviinta. Restul tarii, insa, a apreciat cu siguranta mai putin joaca de-a alba-neagra cu anticipatele. 

    Consecintele acestor oscilatii politice din perspectiva viitoarelor alegeri sunt dificil de cuantificat in clipa de fata, dar e limpede ca, incercand sa pozeze intr-un mediator echidistant, presedintele a reusit sa-si alieneze multi dintre sustinatori. Iar in contextul inundatiilor, PSD a profitat din plin, marcand punct dupa punct. Dincolo insa de orice alte interpretari, criza politica de saptamana trecuta a demonstrat inca o data diferenta de viziune dintre presedinte si premier, pe de o parte, si dintre PNL si PD, pe de alta. Vremea ascunsului dupa degete a trecut. Intre partidele componente ale Aliantei D.A., prapastia se accentueaza pe zi ce trece. Liberalii nu dau nici un semn ca sunt dispusi sa renunte la un blazon istoric ce le-a adus beneficii considerabile in ultimii ani. 

    La randul lor, popularii nu sunt pregatiti sa renunte la proaspat adoptata ideologie, care le promite deja atat de multe, in perspectiva integrarii europene. In plus, ritmurile vietii de partid sunt diferite, viteza de reactie e alta, iar strategiile pe termen mediu si lung, divergente. In aceste conditii, intrebarea nu mai e „daca“ Alianta D.A. se va rupe, ci „cand“ si in ce circumstante. Ipoteza cea mai plauzibila este ca urmatoarele alegeri anticipate vor fi si ultimele la care liberalii si pedistii vor participa in aceasta formula. Un asemenea divort nu reprezinta cu necesitate un lucru rau. Cu o conditie – sa fie civilizat. In politica, atat dragostea la prima vedere, cat si casatoriile din interes au viata scurta. 

    Vremurile in care coalizarea opozitiei, fie sub forma CDR, fie sub forma Aliantei D.A., reprezenta o necesitate logica au apus, sa speram, definitiv.  Infrant de doua ori, PSD are putine sanse de a redeveni un partid cu o greutate zdrobitoare pe scena politica. In schimb, atat PNL, cat si PD – dupa o eventuala victorie in alegerile anticipate – vor deveni partide capabile de a sta fiecare pe propriile picioare. Trista experienta a CDR poate servi inca o data drept lectie. Dupa victoria Conventiei din 1996, m-am numarat printre cei care au sustinut necesitatea autodizolvarii acesteia. N-a fost sa fie. Din motive mai degraba sentimentale si simbolice, taranistii – pilonul central al CDR – au militat, pana in ultima clipa, pentru mentinerea Conventiei in forma initiala. Si au pierdut catastrofal. In schimb, PNL si PD, mai putin morali dar mai rationali, au stiut sa faca la timp pasul in spate, delimitandu-se – prin contorsionism logic – de guvernarea la care erau partasi. Divortul cu nabadai, farfurii sparte si poale date peste cap, realizat pe spinarea taranistilor, a reusit, totusi, sa-i propulseze in noul parlament. Restul e istorie.

    Ar fi tragic daca povestea s-ar repeta, la alti parametri, in cazul Aliantei. Din fericire, insa, este si foarte putin probabil. Trecuti deja fiecare prin experienta divortului, cei doi parteneri de guvernare sunt, automat, mult mai suspiciosi. Deja reactia PNL la incercarile, relativ timide, ale PD, de a le transfera esecurile guvernarii, este de la sine graitoare. Fiind vorba de doi gradinari cu experienta, nici unul nu poate spera sa-i vanda celuilalt vreun castravete.

    In aceste conditii, planul cel mai rational pe termen scurt este ca partenerii sa lase la o parte frecusurile existente pana la castigarea alegerilor anticipate. Daca o noua declaratie de dragoste eterna n-ar mai reusi sa prosteasca, in clipa de fata, pe nimeni, o imagine respectabila, de cuplu matur, capabil sa-si gestioneze crizele familiale, mai poate fi lesne inghitita de un electorat inca predispus la iertare si intelegere. Cu putin noroc si cu putina inteligenta, un astfel de mesaj poate asigura PNL si PD castigarea unei majoritati confortabile dupa anticipate. In culise, insa, pe termen mediu si lung, membrii celor doua partide trebuie sa se pregateasca de un partaj civilizat. Patru ani de mandat ar trebui sa reprezinte un termen suficient de lung pentru doi adulti responsabili, cu capul pe umeri. E timp berechet pentru a decide, impreuna, cine va lua masina de spalat si cine frigiderul. Bunaoara, cel care primeste Rapirea din Serai, cu calul pe stanga, poate dovedi marinimie renuntand la colectia de balerine de portelan. Important este ca, la sfarsit, sa ramana loc de dat buna ziua.

  • Examenul final al aderarii

    Pana la sfarsitul anului viitor, Banca Centrala trebuie sa liberalizeze complet contul de  capital. Implicatiile acestei liberalizari sunt mult mai importante decat multe alte schimbari care vor interveni in societate prin prisma aderarii la Uniunea Europeana.

    Sectorul financiar era vazut pana de curand ca unul auxiliar fata de „economia reala“ – cea care produce bunuri si servicii. Intre timp insa, datorita circulatiei mult mai usoare a persoanelor, marfurilor si capitalurilor, datorita informatizarii societatii si a eliminarii barierelor de tot felul dintre tari, activitatile de natura financiara realizeaza volume mult mai mari decat valoarea bunurilor produse efectiv la nivel mondial, iar piata financiara si-a castigat o independenta aproape totala fata de economia primara. 

    Pietele financiare reactioneaza inca la evenimente de natura politica, sociala, la variatii ale stocurilor de diverse materii prime sau chiar la schimbari de temperatura, dar pe de alta parte, dezechilibrele financiare sunt cele care lovesc cu cea mai mare forta dezvoltarea societatii umane.

    Masurile diverse luate de Banca Nationala a Romaniei (BNR) pe drumul liberalizarii totale a contului de capital inseamna renuntarea de catre banca centrala la instrumente pe care le-a folosit pentru a „ghida“ economia inapoi pe drumul corect, atunci cand performantele Romaniei privind stabilizarea macroeconomica erau slabe. 

    Pentru ca o economie relativ mica si suficient de inchisa, cum a fost aceea a Romaniei pana in urma cu doi-trei ani, putea fi ghidata cu oarecare succes folosind parghii monetare: cursul de schimb, rata dobanzii si masa monetara. BNR a folosit extensiv aceste parghii pentru a evita derapajul unor indicatori macroeconomici in momentele „delicate“, desi stia foarte bine ca un dezechilibru structural (deci din economia reala) nu poate fi rezolvat decat temporar prin masuri monetare. 

    In timp insa, BNR a convenit cu organismele internationale masurile de liberalizare, asa incat piata valutara (pentru moment) a fost „intredeschisa“ investitorilor straini, iar volumele si rata de schimb pot fi manipulate mai greu si numai pe termen scurt.  Chiar daca fluxurile de capital generate de aceasta prima etapa a liberalizarii au fost modeste, putem pune aceasta reticenta a investitorilor straini si pe riscul inca ridicat asociat Romaniei – iar recentele balbaieli fiscale si dezechilibre monetare confirma acest risc – precum si pe clauzele de salvgardare cu care Banca Nationala a Romaniei si-a amenintat eventualii investitori. 

    Masura ca romanii sa isi poata deschide conturi bancare in strainatate este numai un alt pas pe drumul liberalizarii. Impactul sau va fi minim pentru economie, in societatea moderna existand vehicule multiple prin care fondurile se pot muta in conturi externe.  In plus, este indoielnic faptul ca romanii care nu si-au „expatriat“ banii pana acum au suficiente fonduri pentru a-si putea deschide practic un cont in strainatate in viitorul apropiat. Pentru ca intre „a avea voie“ de la BNR si „a putea practic“ sa iti deschizi un cont in strainatate, este o mare diferenta: bancile straine (ca si cele din Romania, de altfel) sunt interesate sa iti deschida un cont numai daca poti demonstra ca ai o sursa de venituri in tara respectiva si un domiciliu stabil… sau dispui de o suma consistenta. Singura eventuala amenintare in acest sens ar veni de la nenumaratii „capsunari“.  Cu toate acestea, majoritatea lor muncesc fara acte in strainatate sau castiga sume suficient de mici pentru a evita sa plateasca comisioane bancare. Oricum, acesti muncitori trimit toate economiile lor inapoi in Romania pe o cale sau alta, acolo unde familia lor isi sustine existenta si investeste in pamant si case.

    Cu toate acestea, adevaratul examen al Romaniei, cand vom vedea daca economia noastra poate supravietui in conditii de piata libera si competitivitate (si din pacate ma tem ca pentru moment nu poate), va fi momentul cand Banca Nationala a Romaniei va pierde si mecanismul de formare directa a ratei dobanzii in piata. Acest moment, asteptat pentru sfarsitul anului, va fi marcat de inaugurarea pietei secundare la titlurile de stat.  Daca BNR va avea curajul sa faca aceasta liberalizare corect si total – adica fara a speria eventualii investitori cu activarea a diverse „clauze de salvgardare – vom vedea cum apreciaza piata nivelul corect al ratei dobanzii, iar investitorii straini vor penaliza cu siguranta orice deviatie de la rata corecta, plasand bani sau dimpotriva, iesind de pe piata cu rapiditate. 

    Acela va fi momentul cand intreaga rezerva valutara a Bancii Nationale a Romaniei nu va mai putea influenta sensibil „realitatea economica“. Putem spune deci ca liberalizarea contului de capital este o decizie fara intoarcere. Am avut destul timp sa ne pregatim economia pentru acest moment. Daca nu am facut-o, ne vom trezi ca intotdeauna luati prin surprindere de adevarurile economice, iar masurile pe termen scurt ale Bancii Nationale vor fi neputincioase impotriva legilor economice, caci independenta monetara a Romaniei va fi mult limitata, iar masurile fiscale s-au dovedit pana acum mai degraba contraproductive. 

  • Sub presiune

    Incertitudinile de pe scena politica, o piata internationala a petrolului bulversata de cresteri de preturi, o intreaga conducere anchetata de Parchet. Suficiente motive pentru potentiale sincope in activitatea unei companii. Rompetrol se afla acum in aceasta postura. Cum ii face fata?

    Dinu Patriciu, presedintele Rompetrol, a parut decis sa ma lase fara subiect de luni la prima ora, pentru ca dupa ce i-am insirat nelamuririle de mai sus, mi-a raspuns rapid: „Business as usual“.  A luat in primire primul set, din cele doua care ii sosesc zilnic, de grafice si informatii despre piata petroliera – evolutia preturilor titeiului si a produselor derivate. Dupa el, ceea ce se intampla pe piata, unde preturile s-au instalat in zona a 60 de dolari barilul, este rezultatul logicii colective a investitorilor, influentata de atentate, greve, declaratii ale oficialitatilor. „A trecut perioada modelelor macroeconomice, acum se actioneaza pe baze conjuncturale. Pe piata petrolului, 90% sunt «paper transactions» si numai 10% se bazeaza pe cantitati fizice. Nu mai exista fundamente, ci perceptii; perceptia este realitatea.“ 

    Si totusi, cum lucreaza compania? „Inaintam cat putem, in masura in care pot avea capital propriu. Este ceva mai greu sa atragem fonduri suplimentare.“ Cele doua buletine despre piata petrolului fac parte din rutina zilei la Rompetrol, la care se adauga cel putin zece intalniri si raspunsul la circa 150 de apeluri telefonice. Mai spre finalul zilei am cuantificat si altfel activitatea lui Patriciu: cam 1% din totalul deciziilor operationale care se iau in companie si in jur de o treime din deciziile strategice, dar pe care le controleaza in intregime. 

    „Business as usual“ inseamna, lunea, si board meeting, sedinta saptamanala a directorilor companiei. „Et in Arcadia ego“, adica am patruns, ca ziarist, in respectiva zona interzisa. Intai mi-am oprit telefonul mobil, adica m-am conformat anuntului de pe usa camerei – „No mobile phones allowed during the meetings“. Sala mare, racoare, 11 directori ierarhic mai mari sau mai mici, tinute lejere de vara, camasi, putine costume. La sedinta participa si directorii de la diviziile companiei, prin intermediul a doua ecrane TV si al camerelor web aferente. 

    Se discuta despre vapoare cu titei, preturi (observ ca Phil Stephenson poarta cizme de cowboy, dar ce poate purta altceva un texan?), contracte, pompari, stocuri, intalniri de afaceri, rute si logistica. „Fur“ si o informatie in premiera – pe prima jumatate a anului, cifra de afaceri a companiei depaseste un miliard de dolari, iar profitul operational, in aceeasi perioada, este echivalent cu cel realizat in tot anul trecut. „Business as usual.“ Sedinta e scurta, iar urmatoarea statie de pe traseu e biroul vicepresedintelui Eric Kish, omul care a restructurat Petromidia, a trecut apoi la petrochimie si acum se ocupa de dezvoltarea afacerilor, de fuziuni si achizitii. 

    Acelasi intrebari si pentru el – piata petrolului, preturi, ancheta de la Parchet. „Este mai bine, ne concentram pe activitatile de baza, fara alte fantezii. Constrangerile te fac mai creativ. Daca nu avem acces la finantare, gasim solutii la bani mai putini“, spune Kish. „Good news ar fi ca rafinorii o duc mai bine in prezent fata de acum trei ani, cand eram la Petromidia, si se vad rezultatele restructurarii, ale eficientizarilor, ale automatizarii. Bad news sunt micile mizerii ale vietii, capitol unde romanii sunt foarte buni.“ 

    Proiecte? Expansiunea regionala a grupului, dar si cea a retelei de benzinarii din Romania. Rompetrol intentioneaza sa ajunga in situatia de a vinde prin retelele proprii toata productia rafinariilor Petromidia si Vega. 

    In plan regional, pe harta Rompetrol se afla Bulgaria, Turcia, Serbia, Croatia, Albania sau Georgia. „In Bulgaria avem zece procente din vanzarile en-gros de carburanti auto, iar in Albania inceputul este promitator. In schimb, Serbia este o piata inchisa, care nu permite importul carburantilor. Speram sa se maturizeze peste unu-doi ani, iar in acel moment vom fi deja prezenti intr-un mediu mai concurential. In ansamblu, in Balcani exista si cerere si oferta, dar totul este condimentat cu ingrediente locale“, spune Kish. 

    Crizele? Nu comenteaza criza politica din Romania, dar crede ca amanarea aderarii Romaniei cu un an, o posibilitate tot mai prezenta in declaratiile politicienilor locali si europeni, ar reprezenta in esenta un lucru bun, in afara impactului de imagine. „Ar putea ajuta mediul de afaceri in materie de conformari cu normele europene, am avea timp sa ne stabilim ceva cote de piata. Romaniei in ansamblu nu-i strica.“ E un punct de vedere impartasit, dupa cum se stie, si de Dinu Patriciu, care din acest motiv a ajuns sa fie considerat reprezentativ pentru tabara oamenilor de afaceri eurosceptici de la noi.  O observatie, dupa primele intalniri. „Business as usual“, „No mobile phones allowed“, „Good news“, „Bad news“ – sefii de la Rompetrol folosesc engleza destul de mult, cam in 20% din discutiile curente. 

    Este o extensie a deselor contacte cu lumea internationala a petrolului, vorbitoare de engleza prin excelenta. Tot de aici si obiceiul de a calcula totul in dolari, moneda oficiala a aurului negru. 

    Dolarii ii foloseste in mod curent si Alexandru Bucsa, directorul economic al companiei. Este tanar, stelist si are in birou o colectie de palarii, o manusa de box si o colectie intreaga de gadgeturi din calatoriile in strainatate. Imi vorbeste de reducerea ecartului dintre pretul titeiului Brent din Marea Nordului si cel al titeiului rusesc de tip Ural, pe care il foloseste Rompetrol pentru aprovizionare. Am o curiozitate, cam cati bani inseamna zilnic Petromidia, si aflu: in jur de cinci milioane de dolari intrari de materie prima si circa sase milioane de dolari vanzari. „Fara taxe, fara exporturi.“  Tot in biroul lui Bucsa aflu de modul de actiune al companiei pe piata ruseasca: colaborarea cu mai micile companii petroliere, care au probleme de logistica si care prefera sa vanda titeiul mai ieftin, dar „la gura putului“. 

    Ciudat, dupa aproape o zi petrecuta in sediul Rompetrol traiesc o stare de relativa confuzie: am aflat o multime de lucruri, am aflat prea putine? Cred, mai curand, ca am ajuns sa percep pe propria-mi piele modul de management practicat de Dinu Patriciu: „In management, gestiunea este a informatiei si nu a banilor“.

  • SENSIBILITATEA ACTIUNILOR

    MAXIM Actiunile Rompetrol Rafinare atinsesera maximul de 1.290 lei/actiune in sedinta din 27 ianuarie, pe fondul cresterii generale a bursei de la inceputul anului si in conditiile in care compania raportase rezultate financiare surprinzator de bune pentru 2004. Cotatia inregistrase atunci o crestere de peste 40% fata de nivelul lunii septembrie 2004, iar capitalizarea bursiera ajunsese la circa 750 de milioane de euro.

    VANZARI De la acest nivel au inceput sa fie vandute pachete mari de actiuni, ceea ce a dus pretul constant in jos. In martie, la aparitia primelor informatii privind anchetarea lui Patriciu, actiunile au inceput sa fluctueze puternic, dar pe un trend clar de scadere.  RECUL In 26 mai, cand pe piata au aparut informatii ca Patriciu va fi retinut, actiunile au scazut pana la 820-840 de lei, iar in ziua urmatoare au fost oprite de la tranzactionare, pe fondul arestarii lui Patriciu. Cea mai dramatica sedinta a fost in ultima zi a lunii mai, cand pretul a atins dimineata un minim de 661 lei/actiune. La inchidere, actiunile Rompetrol pierdusera 18,2% fata de 25 mai, iar capitalizarea bursiera scazuse cu 95 de milioane de euro, la un nivel de 424 de milioane de euro.

    PRELUARI De la acest nivel, trendul pietei s-a inversat, in piata aparand cumparatori care au preluat agresiv pachete mai mari de actiuni. A urmat o perioada de stabilitate relativa, iar din 7 iulie (cand pretul era 758 lei/actiune) actiunile au inceput iar sa creasca.

    EVOLUTIE De cand a inceput anchetarea lui Patriciu, capitalizarea Petromidia a scazut cu circa 220 de milioane de euro, situandu-se la 14 iulie la 526,89 milioane de euro. Ultimele tranzactii s-au derulat la 891 lei/actiune, in crestere cu 2,3% fata de sedinta precedenta. Rompetrol este acum in crestere, inregistrand in ultima perioa-da o apreciere de 17,55%, la nivelul pretului de inchidere.

  • ANCHETA ROMPETROL

    In dosarul Rompetrol procurorii cerceteaza mai multe persoane, printre care omul de afaceri Dinu Patriciu si doi cetateni straini – Phil Stephenson, directorul general adjunct al Rompetrol si un fost director executiv al grupului, John Works. Printre cei cercetati se afla Sorin Marin – fost actionar la Rompetrol, Alexandru Bucsa si Eric Kish. Recent, inspectorii generali ai Consiliului Superior al Magistraturii au ajuns la concluzia ca procurorii au incalcat normele procedurale privind administrarea probelor si luarea masurii preventive de retinere a lui Dinu Patriciu.  

    URMARITI PENAL

    • Phil Stephenson, director general adjunct
      Si-a petrecut copilaria in Houston, Texas. Tatal a facut afaceri cu petrol, iar mama a fost profesoara. La inceputul carierei, Stephenson a lucrat pentru cabinetul de avocatura Baker & Botts din Washington, dar a si predat finante internationale la Universitatea din Georgetown. Intra in politica si face parte din staff-ul electoral al presedintelui George Bush, tatal actualului sef al Executivului american. 
    • Eric Kish, vicepresedinte
      S-a nascut la Baku, in Azerbaidjan. Tatal sau, ardelean de origine, a fost trimis la Academia Navala din Baku, specialist fiind in sistemele de ghidaj ale rachetelor navale. A emigrat in Israel si a fost prezent, ca tanchist in armata israeliana, in teritoriile ocupate si in zona inaltimilor Golan. A lucrat pentru o companie de robotica, iar din 1996 a trecut la Tetra Pak, care i-a oferit posibilitatea sa se intoarca in Romania.  La Rompetrol a venit in februarie 1999. 
    • Alexandru Bucsa, director economic
      Este absolvent de ASE si a obtinut MBA in cadrul programului University of Bristol KPMG. A lucrat din 1987 si pana in 1996 pentru Casa Centrala a Armatei, pentru Polar Electronics Industry & Trade SRL si pentru Cosmos Trading SRL. Intre 1996 si 1999 a fost finance manager la RJ Reynold Tobacco, iar din octombrie 1999 trece la Rompetrol.

  • Nume de cod: H 21

    Stranepotul judecatorului care a condamnat-o la moarte pe celebra Mata Hari incearca sa treaca dincolo de mit si de clisee, pentru a reconstrui adevarata personalitate a Margarethei Gertruida Zelle.

    Margaretha Gertruida Zelle (adevaratul nume al celebrei spioane Mata Hari) mai este, inca, unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei veacului trecut. Aflata in serviciului Kaiserului (de la care primise, se pare, niste sume fabuloase), cu aere ademenitoare de vampa si porniri de bravura si ingeniozitate à la James Bond, frumoasa H 21 a fost, potrivit ultimelor dezvaluiri documentare, nu atat un dublu agent secret cat o dubla victima. In primul rand a contraspionajului francez care, in anul 1917, a lasat sa se creada ca a pus mana pe un mare dusman al patriei si, in al doilea, al contraspionajului german care a predat-o adversarilor, ca masura punitiva pentru faptul ca trecuse in serviciul Parisului (din motive cat se poate de putin politice).

    Philippe Collas, autorul prezentului volum, stranepot al lui Pierre Bouchardon, judecatorul care a instrumentat cazul Mata Hari, incearca sa desparta mitul de realitate si sa restituie, cu sprijinul documentelor de arhiva dar si al amintirilor de familie, adevarata istorie a celei mai faimoase spioane a tuturor timpurilor. „Cine era de fapt Mata Hari?“, se intreaba biograful. Pana in 1950, opinia publica si istoriografii il prezentau pe Bouchardon – care credea, la modul cel mai sincer, ca Mata Hari fusese o fiinta odioasa, responsabila de moartea a milioane de oameni – ca pe un erou. Dupa aceea, specialistii, in frunte cu Alain Decaux, au inceput sa-l trateze ca pe un ticalos si sa afirme ca procesul fusese trucat.

    Collas se rafuieste cu ambele versiuni si, afirmand ca adevarul este undeva la mijloc, incearca sa rejudece, cu obiectivitate, procesul misterioasei aventuriere: „Mata Hari era, in mod legal, vinovata, ceea ce strabunicul meu a si demonstrat, dar, in acelasi timp, era inocenta din punctul de vedere al legitimitatii“. Ca sa ajunga la aceasta concluzie, autorul pune datele cap la cap si distruge mitul tesut, intre altii, de catre scenaristi pe baza povestilor carora au fost construite filme cu protagoniste ca Marlene Dietrich sau Greta Garbo. In toate aceste pelicule, nu avea consistenta decat curtezana prin care s-a nascut scandalul, pentru ca personajul istoric ramanea mereu in umbra. „Stiti ca a fost arestata cand spiona pentru francezi? Stiti ca lucra in slujba Parisului folosindu-se de banii Berlinului? Stiti ca a facut toate acestea din dragoste pentru un barbat care avea exact varsta fiului ei asasinat? Stiti ca trupul ei atat de ravnit nu a fost revendicat de nimeni si a ajuns in sala de disectie? Printesa, curva, indragostita, aventuriera: a fost toate acestea, ba chiar mai mult.“ 

    Urmarit de obsesia acestui inger demonic, dar si de itele intortocheate ale istoriei propriei familii, Collas construieste, intr-o desfasurare cu dinamism de roman politist, un personaj credibil, plin de viata. In fond, o femeie pasionala, cu purtari scandaloase, asediata de propriile drame (abandonata de amant, haituita de un judecator necrutator), dar darza si demna in fata mortii, precum fecioara din Orléans: „Daca va fi sa ma prabusesc, o voi face cu un suras de profund dispret“. Acestea au fost vorbele de avertisment ale celei care, in momentul executiei, a refuzat sa fie legata la ochi.  

    Philippe Collas, Mata Hari, adevarata sa poveste,  Editura Lucman, BucureSti, 2005