BusinessMagazin

Blog

  • Timpul n-a mai avut rabdare

    Scandalul „matusii Tamara“ poate reprezenta pentru PSD inceputul sfarsitului ca partid  majoritar. Din pacate, liderii Aliantei D.A. nu par grabiti sa profite de situatie – dimpotriva.

    In adolescenta, westernul meu preferat era „The Good, The Bad, and The Ugly“ (Bunul, Raul si Uratul) in regia lui Sergio Leone. L-am vazut si revazut de atatea ori incat la un moment dat ajunsesem sa-i stiu pe dinafara cam toate replicile. Pe scurt, era vorba despre trei aventurieri – dintre care Bunul, interpretat de Clint Eastwood, era „bun“ doar in masura in care era ceva mai putin rau decat ceilalti doi (Lee Van Cleef si, respectiv, Eli Wallach) – porniti in cautarea unei comori in plin Razboi Civil. Scena culminanta are loc intr-un cimitir prafuit, pierdut in desert, in care cei trei se infrunta intr-un mod neasteptat pentru un western. 

    Locul duelului clasic, in care Bunul si Raul se impusca pe ulita mare, este luat de o confruntare – sa-i zic truel? – triunghiulara, in care fiecare incearca sa-i termine pe ceilalti doi. De aici si suspansul si tipetele corbilor si muzica lui Ennio Morricone. Finalul, nu lipsit de surprize, are mai putina importanta. 

    Ceea ce conteaza aici e satisfactia estetica a cinefilului, servit cu o confruntare iesita cu totul din tiparele clasice. Ei bine, ca spectator impatimit al scenei politice, ma tem ca vom fi frustrati de o satisfactie comparabila taman acum, cand conditiile obiective ar fi fost cat se poate de favorabile „triangularii“ scenei politice. Coincidenta sau nu, anuntul autosuspendarii lui Adrian Nastase din functia de presedinte executiv al social-democratilor din Romania s-a suprapus peste vestea relansarii fuziunii PNL-PD. Pentru a risipi banuielile ca intentiile n-ar fi cu adevarat serioase, cateva zile mai tarziu, premierul Calin Popescu Tariceanu se intalnea cu Valeriu Stoica, pentru a discuta detaliile teoretice si practice ale acestui proiect. 

    Greu de spus daca la mijloc e miopie politica, frica, sau, pur si simplu, rea vointa. Ce e sigur e faptul ca nu asistam nicidecum la un moment de clarviziune liberala. La aceasta ora, Partidul Social Democrat se afla la cele mai joase cote de popularitate din istoria sa postdecembrista. Si cand ma refer la asta, nu ma gandesc neaparat la scandalul matusii Tamara. 

    In definitiv, indiferent cum se va incheia aceasta poveste, actorii politici Adrian Nastase, Ion Iliescu, Miron Mitrea sau Mircea Geoana nu reprezinta, la scara istoriei, decat accidente. Semnificative, fara doar si poate, dar accidente. In locul lor, dar jucand aceeasi piesa, se putea afla chiar si Badea Cartan. Important aici e partidul. 

    Un partid care, intr-o forma sau alta, era sortit sa apara in Romania post-Ceausescu. Intr-o analiza extrem de interesana a tarilor post-comuniste, publicata la inceputul lui 1992, Herbert Kitschelt estima ca, data fiind situatia economico-sociala a Romaniei, pentru urmatoarea decada, electoratul va fi concentrat masiv in zona corespunzatoare deopotriva autoritarismului si mentinerii unei politici de redistribuire, in dauna pietei „libere“. 

    Asa a fost. Kitschelt a mai profetit si aparitia unui partid de tip Romania Mare – si asa a fost. Tot el, insa, mai spunea ca, pe masura ce generatiile varstnice incep sa lase locul generatiilor tinere, trendul se va inversa. Asa este. Trendul se inverseaza. Vrem, nu vrem, Romania la care Nastase facea referire imediat dupa prezidentialele din 2004 moare incet, dar sigur. Si, o data cu ea, dispare si electoratul PSD. Totul acum e doar o chestiune de timp – si de viziune politica. 

    Un singur lucru ii mai poate salva acum PSD-ului pozitia de actor majoritar pe scena politica: o bipolarizare fortata a scenei politice, in care partidului sa ii fie incredintata dominatia unuia dintre poli. Cu alte cuvinte, exact ceea ce Boc si Tariceanu, sfatuiti de Basescu, preconizeaza sa faca. Si tare ma tem, explicatia e cat se poate de simpla.  Atat Partidul National Liberal, cat si Partidul Democrat nu au mentalitate de invingatori, suferind inca de „complexul PNTCD“. Atat PNL, cat si PD se tem in continuare ca accederea lor la putere este doar un accident de parcurs si ca, peste trei ani, se vor trezi din nou in opozitie, ba mai mult, chiar in afara parlamentului. Si-atunci vor sa-si astearna de pe-acum un locsor caldut – a se citi, un sistem bipolar.

    Dupa cum am mai spus-o, problema bipolarizarii scenei politice e, in principal, aceea ca ar avea loc… in Romania. Adica intr-o tara traversata nu de catre o linie majora de fractura, precum unele tari nordice (catolicism-protestantism liberalism-socialism, secular-religios etc.), ci de catre o multitudine de astfel de fracturi. Din motive istorice, social si culturale, suntem departe de a reprezenta un bloc politic omogen. Si-atunci, singura noastra sansa de a ne vedea „fracturile“ politizate, aduse in spatiul public si discutate cat mai pe-ndelete, ramane sistemul multipartinic. 

    Jakub Zielinski demonstreaza suficient de convingator ca reducerea numarului de partide politice are ca principala consecinta depolitizarea fortata a unora dintre aceste linii de fractura. Altfel spus, in loc sa le recunoastem si sa le rezolvam, le varam sub covor si ne prefacem ca au incetat sa existe. 

    Din acel moment, devine doar o chestiune de timp pana cand fracturile ocultate se vor transforma in monstri, iesind din dulap cand ne e lumea mai draga. De aceea, daca alde Tariceanu si Boc isi imagineaza ca procedand asa vor „ingheta“ sistemul politic intr-o structura convenabila, se inseala amarnic. Pe spinarea noastra, se inseala.  Nu stiu altii cum sunt, dar eu, unul, dupa cativa ani de locuit in America, m-am saturat pana peste cap de westernurile clasice si astept cu nerabdare un regizor de talia lui Sergio Leone.

  • Imagini de epoca

    Doua anunturi au zguduit lumea fotografiei „traditionale“ luna aceasta: Nikon a renuntat la afacerile cu filme, iar Konica-Minolta s-a retras din cele cu camere foto si hartie fotografica.

    Konica-Minolta, unul dintre gigantii industriei fotografice, a hotarat ca pierderile tot mai mari pe care le inregistrau divizia de productie a camerelor digitale si cea care se ocupa cu productia de filme si hartie fotografica nu mai justifica interesul pentru aceasta afacere. Compania a anuntat ca se va concentra pe domenii cu perspective mai bune, precum copiatoarele color si ecranele cu cristale lichide.

    Astfel, o istorie de peste 100 de ani in domeniul foto se incheie brusc, pe fondul unei concurente acerbe si a cererii scazute. Corporatia nipona, al treilea mare producator de filme fotografice din lume, dupa Eastman Kodak si Fuji Photo, s-a format in urma cu trei ani, prin fuziunea producatorului de filme Konica cu fabricantul de aparate de fotografiat Minolta. De altfel, si aceasta miscare a fost – la vremea respectiva – o incercare de a imbunatati profitabilitatea.

    La doar cateva ore dupa anuntarea vestii, forumurile de fotografie au fost invadate de opinii diverse, de la viziuni catastrofale, care prevad disparitia altor mari producatori, pana la evaluari mai pragmatice, care remarcau ca iesirea din scena a celor de la Konica-Minolta se datoreaza si intarzierii in lansarea unor produse. Cert e ca lumea fotografiei s-a schimbat dramatic in ultimul deceniu, o data cu dezvoltarea tehnologiei digitale. De fapt, Konica-Minolta nu e prima companie care paraseste industria foto si, probabil, nu va fi nici ultima.

    Practic, in ultimul deceniu, mai ales in segmentul camerelor destinate publicului larg, si-au facut intrarea numerosi producatori de echipamente electronice care – pana la inventarea senzorilor pe baza carora functioneaza camerele digitale – nu aveau afaceri in domeniul foto.  Astfel, firme ca Samsung, Panasonic sau Sony au intrat puternic pe piata, erodand cotele unor producatori traditionali ca Pentax, Leica sau Fuji. Doar in sectorul fotografiei profesionale si semi-profesionale, lideri necontestati au ramas – si in era digitala – Canon si Nikon.

    Pentru a supravietui pe piata, firmele au recurs la diverse parteneriate. Astfel, pe lentilele folosite la unele camere Sony scrie Carl Zeiss, obiectivele modelelor mai avansate ale Panasonic sunt realizate de Leica. Alte parteneriate vizeaza chiar dezvoltarea unor modele de aparate.  De exemplu, Pentax si Samsung au semnat un acord privind dezvoltarea unui aparat digital reflex, cu vizare prin obiectiv (DSLR – digital single lens reflex). Iar anul trecut chiar Konica-Minolta semnase un acord similar cu Sony. 

    De altfel, din aceasta relatie se va naste singurul „mostenitor“ al traditiei fotografice Konica-Minolta. Compania a anuntat ca va transfera o parte din activele diviziei de productie a camerelor foto catre Sony, mai precis partea legata de aparatele DSLR. Sony va lansa o noua camera pe care se vor putea monta obiectivele utilizate anterior de aparatele Konica-Minolta.

    Aceasta este singura veste buna pentru actualii posesori de camere dezvoltate de Konica-Minolta, care vor putea astfel sa-si innoiasca aparatura, fara a fi nevoiti sa renunte la toate obiectivele pe care le detin. Fiecare producator de camere SLR (cu obiective interschimbabile) are propriul sistem de montare, care de obicei este incompatibil cu al unui alt producator. De exemplu, un obiectiv Canon nu poate fi montat pe un aparat Nikon, decat – eventual – cu un adaptor special.

    Totusi, anuntul care pentru fanii fotografiei, mai ales ai aparaturii produse de Konica-Minolta, a reprezentat o tragedie a fost privit cu ochi buni de investitori. Actiunile corporatiei au crescut la bursa din Tokio cu nu mai putin de zece procente. Compania a inregistrat pierderi din afacerile in sectorul foto in ultimii trei ani. In anul fiscal incheiat la 31 martie 2005, activitatea de productie a camerelor foto si a accesoriilor pentru acestea a adus pierderi de 7,3 miliarde de yeni (circa 52 de milioane de euro), in timp ce productia si vanzarea de materiale fotografice au dus la pierderi de 1,4 miliarde de yeni (10 mil. euro). 

    Pentru anul fiscal ce se va incheia in martie 2006, compania prevede venituri in scadere puternica (in jurul nivelului de 30%) in cazul ambelor divizii. Chiar si in aceste conditii, decizia Konica-Minolta de a renunta la afacerile din domeniul foto a venit ca o surpriza pentru toti cei implicati in domeniu.

    Corporatia japoneza are in portofoliu cateva inovatii care au schimbat lumea fotografiei in secolul trecut, cum ar fi sistemul de autofocalizare sau primul sistem compact de procesare a fotografiilor care nu necesita spalare – asa-numitul „minilab“ – care a fost introdus pe piata in 1984. Istoria companiei incepe insa mult mai devreme, la fel si cea a inovatiilor. In 1903, grupul producea prima hartie fotografica din Japonia, iar in 1940, primul film color din tara.

    Insa istoria nu i-a ajutat pe cei de la Konica-Minolta sa faca fata competitiei foarte intense din industria fotografica, mai ales dupa introducerea camerelor digitale. De fapt, compania japoneza nu este prima firma din domeniu care renunta (total sau partial) la afacerile cu fotografie. Nikon a anuntat in urma cu doua saptamani ca isi va concentra resursele asupra dezvoltarii aparatelor digitale, renuntand la cea mai mare parte dintre aparatele pe film, obiectivele cu focalizare manuala si accesoriile pentru acestea. Kodak si-a diminuat drastic activitatea in domeniul fotografiei pe film, printre masurile luate fiind concedierea a peste 25.000 de angajati in ultimii doi ani si stoparea vanzarilor de aparate cu film pe anumite piete. 

    Un alt nume celebru – compania belgiana Agfa-Gevaert s-a retras din afacerile cu filme. Pe de alta parte, producatori ca Fuji sau Olympus si-au aratat dorinta de a ramane implicati in acest sector. Insa decizia surprinzatoare a unui grup cu un nume puternic pe piata foto semnaleaza, in opinia analistilor, sfarsitul unei ere in care producatorii traditionali de film si aparatura fotografica – majoritatea de origine japoneza – au dominat piata echipamentelor fotografice.

  • Se cauta un Sharon arab

    Atacurile cerebrale care l-au scos pe Ariel Sharon din politica israeliana au pornit o maree de speculatii. Cine ar putea fi succesorul sau? Ehud Olmert? Bibi Netanyahu? Shimon Peres?

    Aici sta, ni se spune, viitorul pacii israeliano-arabe. Dar gandindu-ma la Orientul Mijlociu post-Sharon, eu imi pun o cu totul altfel de intrebare. Exista oare un succesor arab pentru Ariel Sharon? Sau, si mai bine: exista un Sharon arab? Scandalos pare chiar si faptul de a pune o astfel de intrebare. Pana la urma, Ariel Sharon si-a construit reputatia de cel mai nemilos luptator impotriva arabilor si de cel mai greu de stavilit constructor de colonii. Multi ani asa a aratat „sharonismul“. Asa ca mi s-ar putea raspunde ca exista multi Sharon arabi – adica multi lideri arabi care sa-si fi facut un nume luptand neobosit impotriva Israelului.

    Daca Sharon ar fi parasit scena acum cativa ani, inainte sa ajunga premier, epitaful lui ar fi putut suna asa: „Ariel Sharon: cel mai brutal luptator anti-arab, constructor de colonii, om politic radical“ – punct. Dar nu-i putem face biografia fara a-i analiza mandatul de premier, care a fost cea mai buna si mai inteleapta dintre varstele sale. Nu sunt multi lideri de 77 de ani care sa admita ca unul dintre cele mai marete proiecte din biografia lor politica a fost eronat (punand in pericol extrem viitorul propriului popor) – si care, in plus, sa-si puna ei insisi in pericol extrem, pentru a intoarce roata, ceea ce le-a mai ramas din viata si din cariera politica. Si asta tot „sharonism“ se poate numi acum.

    Asa ca, atunci cand intreb daca exista un Sharon arab, intreb de fapt daca printre palestinieni, sirieni, libanezi si sauditi – natiunile-cheie ale Orientului Mijlociu care inca nu s-au reconciliat cu Israelul – exista conducatori gata sa admita ca straduintele lor de-o viata de a mentine societatile pe care le-au condus intr-o stare de ostilitate impotriva Israelului – si de a cere sa fie respectat dreptul refugiatilor palestinieni de a se intoarce in Israel – n-au fost cumva o uriasa risipa de energie care, daca nu e contracarata acum, pune in pericol extrem viitorul propriilor popoare. Pun o astfel de intrebare fara a avea vreo iluzie in privinta lui Sharon. Editorialistul ziarului Haarez, Gideon Levy, a rezumat cel mai bine: „Entuziasmul tarziu al lui Sharon e entuziasmul unui om transformat abia in cele din urma in conducator intelept, care a incercat pana la sfarsitul vietii sa iasa din tot felul de situatii in care un conducator intelept nu s-ar fi bagat niciodata. 

    Vechiul Sharon e cel care si-a condus tara in cel mai inutil si mai pagubos razboi dus de Israel, razboiul din Liban, si care nici macar n-a catadicsit sa ridice mana in favoarea unui acord de pace cu Iordania“. Sharon este, in plus, raspunzator de constructia unei retele de asezari evreiesti in Cisiordania si Gaza care in timp a devenit o povara de nesuportat. Asa ca Sharon-premierul a avut de rezolvat o gramada de probleme create de Sharon-ministrul apararii si Sharon-ministrul agriculturii. Intrebat daca s-a schimbat total ca politician cand a desfiintat coloniile evreiesti din Gaza si alte cateva din Cisiordania, Sharon a dat o faimoasa replica despre scaunul de premier: „Vezi de aici lucruri pe care de acolo nu le vezi“. A reusit sa vada, in cele din urma, ca a construi prea multe colonii evreiesti inseamna a pune in pericol si caracterul evreiesc al Israelului, si pe cel democratic. Asa ca a sacrificat fara intarziere tocmai partidul de dreapta pe care el l-a cladit – Likud – pentru a strica acele asezari.

    Leadership-ul nu e ceea ce tu faci impotriva adversarului. Asta e intotdeauna usor. Leadership-ul e ceea ce le spui alor tai. Inseamna sa-ti privesti propriul popor in ochi si sa-i spui, cu fapte macar, daca nu cu vorbe: „Am gresit. Trebuie sa intoarcem roata“.  Ei bine, asta inseamna cu adevarat leadership. Dar schimbarea din inima lui Sharon va sfarsi prin a pune capat conflictului numai daca printre ceea ce-a mai ramas dintre dusmanii lui arabi exista vreun Ariel Sharon (vreun alt Anwar Sadat sau vreun alt rege Hussein), unul gata sa faca acelasi lucru. Yasser Arafat si Hafez Assad al Siriei n-au fost niciodata dispusi sa-si priveasca in ochi popoarele si sa le spuna ca lupta dusa pentru distrugerea Israelului a luat sfarsit. Batranul Arafat si batranul Assad au aratat exact ca tanarul Arafat si tanarul Assad. Oricat de sus s-au ridicat, n-au putut vedea destul de departe, in numele propriilor lor popoare.

    Mostenirea lui Sharon va fi una amestecata. Cele ale lui Arafat si Assad sunt pure – mediocritati pure – iar pretul il platesc popoarele lor. Sharon a parasit scena, dar multumita noului centru israelian pe care l-a construit „a parasit un Israel capabil sa ia o decizie pentru viitorul Cisiordaniei“, scria analistul  Stephen P. Cohen.  Assad si Arafat s-au dus, dar pentru ca ei niciodata n-au construit „un nou centru sau o cale catre un alt viitor, natiunile lor au ramas framantate si dupa ce ei au plecat“. Nu stiu cine ii va succeda lui Sharon. Stiu doar ca va fi mult mai usor pentru viitorul conducator al Israelului sa duca mai departe partea buna a mostenirii lui daca prin vecinatate se vor arata vreo cativa Sharon arabi. 

  • Un milion de abonati nevazuti

    La prima vedere, trei mari companii de cablu TV isi Impart piata romaneascA: RCS, Astral si UPC. In total, cele trei companii au 2,5 milioane de abonati. Totusi, 3,5 milioane de utilizatori platesc lunar abonamentul de cablu. Cine incaseaza pentru milionul nevazut?

    La capitolul achizitii, piata romaneasca de cablu a excelat in ultimii cinci ani. Multe companii mici, in majoritatea cazurilor cu acoperire locala sau regionala, au fost inghitite de cei trei mari care domina piata. Rand pe rand, operatori precum Kappa, Terra Sat, Fx Communications au intrat in portofoliul liderilor de piata, marindu-le si mai mult aria de acoperire. Dar raman totusi un milion de utilizatori care nu platesc abonament nici la RCS, nici la Astral, nici la UPC. Ei intra in parohiile celor 500 de operatori mici, raspanditi prin toata tara.

    Cat de rentabile sunt afacerile lor? „In multe situatii, cei mici se straduiesc sa supravietuiasca“, crede Gheorghe Minea, presedintele Canad Systems, operator care administreaza retele locale totalizand 20.000 de abonati. Daca luam in calcul faptul ca o retea locala are maximum 500-1.000 de clienti, s-ar putea spune despre compania lui Minea ca e una dintre cele mai mari dintre afacerile mici.

    Gheorghe Pristavu, patronul companiei de cablu Intex Prim – cu operatiuni in sate si comune din Arges, Gorj, Prahova, Dambovita si in orasul Campulung Muscel – are o parere nuantata. „Intr-adevar, despre companiile care au doar 500-1.000 de utilizatori se poate spune ca supravietuiesc, insa un operator cu 25.000 de clienti, cum e cazul nostru, traieste bine.“ La fel crede si Petre Basa, proprietarul unei retele de 10.000 de abonati care acopera Sighisoara si imprejurimile localitatii.

    Totusi, viata micilor operatori nu e neaparat tihnita. Investitiile in echipamente facute de cei mici sunt superioare (raportat la numarul de clienti) investitiilor derulate de cei mari. Spre deosebire de RCS si Astral, ai caror abonati sunt concentrati in marile aglomerari urbane, operatorii locali au in portofoliu clienti apartinand unor comunitati restranse si disipate.

    In consecinta, pentru a furniza cablu mai multor sate sau mici localitati, ai nevoie de mai multe echipamente de receptare si retransmisie a semnalului decat in cazul celor care se adreseaza abonatilor din marile orase. In multe situatii, reteaua unui operator local intinsa pe teritoriul a patru-cinci judete are tot atatia abonati cat are un mare operator intr-un singur cartier.

    „Costurile de mentenanta sunt mai mari decat la operatorii mari“, adauga Gheorghe Pristavu de la Intex Prim. Tot la capitolul costuri apare si un al doilea impediment. „Licentele de difuzare a programelor TV sunt mai mari in cazul nostru“, spune Petre Basa, directorul Teleson din Sighisoara. Explicatia: proprietarii unui nou canal de televiziune vor fi interesati sa fie distribuiti prin retelele mari (RCS, Astral, UPC). In aceasta ecuatie, cei mari vor dicta regula jocului. In schimb, in cazul celor mici, lucrurile vor sta exact invers: posturile TV vor impune pretul – de obicei, mai mare.  Costurile cu salariile sunt probabil singura zona in care cei mici stau mai bine decat operatorii de anvergura.

    Abonamentele practicate de operatorii de la sate sau din orasele mici sunt aproximativ egale cu cele ale marilor operatori, insa lipsa unei mase critice de abonati le creeaza probleme. Scopul lor este sa aiba concentrari de abonati cat mai mari pentru a deservi cu aceleasi echipamente (deci, aceeasi investitie) un numar cat mai mare de utilizatori. De la 10-20.0000 de utilizatori in sus, concentrati in trei-patru judete, lucrurile incep sa functioneze cum trebuie. Pentru 20.000 de clienti, veniturile anuale din cablu se ridica la circa un milion de euro.

    Desi cablul TV este considerat o afacere bazata pe cash, in sensul ca luna de luna ai niste incasari constante care iti asigura fondurile necesare desfasurarii activitatilor curente, in cazul celor mici regularitatea incasarilor este mai mult decat relativa. Impedimentul principal este legat de incasarile provenite de la locuitorii oraselor mici. „Nu la sate este problema, pentru ca taranul isi respecta termenele de plata, ci in orasele mai mici, cum e cazul Campulung“, explica Gheorghe Pristavu.

    In cele din urma, banii totusi sunt incasati. Cu intarziere, insa veniturile se realizeaza. Cum tariful este stabilit o data pe an, valoarea incasarilor nu este afectata de devalorizare sau inflatie. Pristavu stabileste tariful pentru abonatii sai la inceputul fiecarui an. „La 1 ianuarie, indexam valoarea abonamentului cu rata inflatiei pe anul anterior. Asta in cazul in care nu introducem programe noi“, spune el.

    Includerea taxei pe valoare adaugata (TVA) in abonamente din iunie 2005 a complicat si mai mult viata cablistilor mici. Practic, factura fiecarui client s-a incarcat cu 20%, o majorare semnificativa pentru cei cu venituri mici. Gheorghe Minea de la Canad Systems spune ca o pentru a furniza cablu intr-o comunitate de 500 de abonati, un operator are costuri lunare de 2.250 de euro, in vreme ce veniturile se ridica la 2.500 de euro. Practic, profitul inainte de plata taxelor, a dobanzilor si inainte de scaderea amortizarii (EBITDA) este 250 de euro pe luna. „Profiturile noastre reprezinta 15% din venituri, spre deosebire de marii operatori, a caror profitabilitate ajunge la 30-40%“, explica Minea.

    Un nivel mai scazut al ratei profitului atrage dupa sine si o valoare de piata mai mica a companiilor de cablu locale. Daca un abonat RCS sau Astral valoreaza pe piata aproximativ 200 de dolari, un abonat din retelele mici este evaluat la jumatate. Totusi, daca ii punem la un loc pe toti abonatii de cablu din retelele mici (un milion) ajungem la o valoare considerabila: 100 de milioane de dolari.

    Care este strategia de dezvoltare pe piata celor mici? Posibilitatile de extindere a bazei de abonati sunt limitate, daca nu chiar inexistente. Asta pentru ca „zonele de influenta“ au fost deja demarcate, iar operatorii nu dispun de fonduri pentru fuziuni si achizitii. Astfel, raman doar doua cai pentru crestere: una extensiva, cealalta intensiva. Cresterea numarului de clienti vine de la sine, prin dezvoltarea comunitatilor in care operatorii sunt deja prezenti.

    Gheorghe Pristavu vorbeste de „un spor natural“ al pietei care este de doar 3-4% pe an. Calea intensiva presupune cresterea veniturilor de la clientii deja existenti prin suplimentarea numarului de programe, diversificarea serviciilor (de exemplu, Internet) si cresterea calitatii. „Dezvoltarea o facem din resurse proprii si din credite bancare“, detaliaza Petre Basa, seful de la Teleson.

    Televiziunea prin satelit este o alta gura de oxigen pentru furnizorii de cablu. Un numar de 46 de operatori mici au devenit actionarii unui furnizor de televiziune prin satelit care va deveni operational la inceputul lui iulie 2005. „Digital Cable Systems este o companie formata din mai multi operatori mici. De acum, acestia vor putea furniza clientilor existenti doua servicii: televiziune prin cablu si prin satelit“, explica Gheorghe Minea, unul din actionarii importanti din compania nou creata. Investitia intr-un operator de televiziune prin satelit este mai mare decat cea in cablul TV cu doua ordine de marime.  „Daca investitia intr-o retea de cablu se cifreaza intre 30 si 50.000 de dolari, infrastructura unui operator de satelit costa 3-5 milioane de dolari“, completeaza Minea.

    Sunt si situatii cand operatorii locali au reprezentat buturuga mica din calea celor mari. Mai precis, au existat si inca mai exista companii care nu fac business pentru business, ci cu scopul de a-i incomoda pe cei mari. Un exemplu relevant ar fi reteaua Oltenia TV, detinuta de omul de afaceri craiovean Samir Spranceana. Oltenia TV s-a dezvoltat in Craiova paralel cu reteaua RCS. Operatorul detinut de Spranceana practica tarife semnificativ mai mici (minus 40%). Justificarea: promotii succesive. In cele din urma, RCS a achizitionat Oltenia TV, pentru a stopa hemoragia de abonati catre concurentul local. In alte situatii, operatorul mai mare a refuzat sa-si cumpere concurentul pentru a nu-i creste si mai mult puterea financiara.

    Considerate neatractive pentru afaceri, satele si micile orase au reprezentat un punct de atractie pentru cablistii de nisa. Desi fac acelasi lucru ca si Astral, RCS si UPC, modelul lor de business suna paradoxal: investitii mai mari, profituri mai mici, abonati mai putini, costuri mai multe.

  • Afacerea cablistilor – Bucataria operatorilor mici

    Investitiile pe cap de abonat sunt mai mari decat in cazul RCS sau Astral, pentru ca un operator mic trebuie sa deserveasca abonati raspanditi pe un teritoriu mai mare.

    Costuri: Mai mari decat cele ale operatorilor majori. Mentenanta si licente mai scumpe, taxe pe stalp mai mari (in functie de numarul de cabluri suspendate).
    Venituri: Aproximativ egale cu cele practicate de operatorii de top.
    Profituri: 15% din cifra de afaceri fata de 30-40% in cazul operatorilor mari

    500 Numarul aproximativ al operatorilor mici de cablu TV, care aduna 1 milion din cele 3,5 mil. abonati din Romania.

    Gura de oxigen: 46 de operatori mici au construit impreuna o companie de televiziune prin satelit. Astfel, operatorii isi vor diversifica gama de servicii furnizate. Scopul: cresterea vanzarilor

  • A doua privatizare

    Patru mari companii: una de stat si trei private. Toate patru sunt potentiale tinte pentru investitorii strategici. Cele patru sunt cele mai reprezentative companii din industria farmaceutica romaneasca neintrate inca in structura unui gigant mondial sau macar regional al sectorului.

    De cativa ani, indiferent de problemele sistemului de sanatate, piata produselor farmaceutice din Romania este in crestere sustinuta. Trendul crescator nu i-a lasat indiferenti pe jucatorii internationali. Mai ales cand piata romaneasca le ofera cateva oportunitati interesante de achizitii. Cele mai importante fabrici de medicamente din Romania – cu exceptia Antibiotice – au fost privatizate in deceniul trecut.

    Astfel, un cetatean american a preluat controlul asupra Biofarm – unul dintre cei mai importanti producatori de vitamine. Terapia si Sicomed – care sunt in prezent cele mai mari companii romanesti din domeniu – au fost preluate de fonduri de investitii. Iar acestea sunt si cele mai atractive tinte, surse din piata precizand ca fondurile care controleaza cele doua afaceri au demarat deja procedurile de gasire a unor cumparatori.

    De altfel, saptamana trecuta, Zentiva – cea mai importanta companie farmaceutica din Cehia – a anuntat ca analizeaza posibilitatea de a achizitiona producatorul roman de medicamente Terapia Cluj-Napoca. Terapia, a doua fabrica din punctul de vedere al vanzarilor, a fost cumparata in 2003 de compania americana de investitii Advent. Prin intermediul societatii Terapia Holding, Advent a cumparat cu circa 40 milioane de dolari fabrica din Cluj-Napoca tot de la fonduri de investitii straine.Directorul pentru strategie comerciala al Zentiva, Jiri Emmer, a declarat ca investitorii care detin in prezent Terapia pregatesc compania pentru un partener strategic. El insa nu a precizat suma pe care ar fi dispus sa o plateascapentru fabrica clujeana. Oficialii Advent nu au comentat pentru acest articol.

    La randul sau, cel mai mare producator autohton de medicamente – Sicomed – are de circa sase ani ca actionari fonduri de investitii. Pachetul majoritar al fabricii bucurestene este detinut de vehiculul Venoma Holdings, care este controlat de fondurile Black Sea Fund si Fondul Roman Post Privatizare (FRPP). In conditiile in care, de cele mai multe ori, fondurile de venture capital nu raman actionare intr-o companie decat 4-7 ani, Venoma ar putea fi in cautarea unui alt investitor dispus sa preia compania.

    Robert Luke, managing director al GED Capital (administratorul FRPP), spune insa ca „este, in mod cert, prematur sa vorbim despre un exit“. Nu este un secret faptul ca obiectivul fondurilor de investitii este sa ajute o afacere sa creasca, dupa care sa-si vanda participatia, recunoaste el. „Momentul exact al vanzarii este insa determinat de o serie intreaga de factori care tin de performantele companiei, de dinamica pietei pe care activeaza si, nu in ultimul rand, de interesul potentialilor cumparatori“, a declarat Luke pentru BUSINESS Magazin.

    De interes nu au dus lipsa actionarii Sicomed. Surse apropiate afacerii afirma ca mai multe companii internationale au vizitat de-a lungul timpului compania. Dar, potrivit informatiilor oficiale, inca nu s-a incheiat nici o tranzactie. Dar valul de vanzari din productia autohtona de medicamente a inceput deja.

    Startul a fost dat de actionarii principali ai Biofarm – cetateanul american Robert Ferran, care este si presedintele companiei, precum si de firmele Health Sciences Group Inc, International Pharmaceutical Group. Acestia au vandut in mai multe randuri actiuni Biofarm pe piata Rasdaq, diminuan-
    du-si participatiile de la 49,98%, 24,33% si 10,02% la 5%, 15,5% si, respectiv, 1,3%. Printre cumparatori s-au numarat patru din cele cinci societati de investitii financiare (SIF), insa proprietarii a circa 60% dintre actiuni nu sunt cunoscuti.

    Dan Vasile, director general al Biofarm, considera ca lipsa actionarilor semnificativi, laolalta cu rezultatele financiare peste asteptari, vor avea un efect de impulsionare a strategiei companiei in directia atingerii obiectivelor. Ultima reduta a medicamentelor „de stat“, fabrica Antibiotice din Iasi are inca actionar majoritar Ministerul Sanatatii. Conform ultimelor informatii, privatizarea companiei ar putea avea loc anul viitor, desi mai multe voci au cerut grabirea procesului de trecere in proprietate privata.

    La inceputul acestui an, directorul general al societatii, Ioan Nani, cerea privatizarea cat mai rapida a fabricii, pe fondul unei nevoi tot mai mari de fonduri pentru investitii, in incercarea de a face fata concurentei tot mai puternice de pe piata. Ministrul sanatatii, Mircea Cinteza, a precizat ulterior ca Antibiotice ar putea fi privatizata in cursul anului 2006, adaugand ca „mai multe organisme internationale si-au manifestat interesul“ pentru firma din Iasi.

    Cine ar putea insa sa fie interesat de fabricile autohtone? De-a lungul timpului, mai multe corporatii internationale s-au aratat interesate de capacitatile de productie din Romania. Insa cele mai multe tranzactii au vizat fabrici noi, construite de investitori privati.

    Corporatia britanica GlaxoSmithKline (GSK) a cumparat in 1998 grupul Europharm din Brasov, firma ungara Gedeon Richter a achizitionat tot in 1998 fabrica Armedica de la Targu Mures. Compania slovena Lek a preluat, la inceputul anului 2001, fabrica de antibiotice PharmaTech – tot din Targu Mures.
    Pe de alta parte, in 2003, de achizitia Terapia erau interesate si companiile farmaceutice Servier (Franta) si Pharmaco (Islanda).

    Cert este ca, in 2005, pe fondul dezvoltari accentuate a pietei in anul anterior, productia autohtona de medicamente ar putea intra intr-un al doilea val de vanzari. Acutizarea crizei financiare din sistemul de sanatate ar putea afecta totusi achizitiile. Va fi depasit acest obstacol?

  • Careul de fabrici

    • SICOMED
      Sicomed Bucuresti a fost fondata in 1962 si este in prezent cel mai mare producator autohton de medicamente.
      REZULTATE FINANCIARE: Sicomed a inregistrat anul trecut o cifra de afaceri de circa 43,3 mil. euro si un profit net de 4,8 mil. euro.
      ACTIONARI: Compania este controlata de vehiculul Venoma Holdings detinut de fondurile de investitii Black Sea Fund si Fondul Roman Post Privatizare.
      COTA DE PIATA: 4,6%, locul cinci in topul producatorilor la sfarsitul lui 2004, conform firmei de cercetare Cegedim.
    • TERAPIA
      Terapia a fost fondata in Cluj-Napoca in 1921 si este in prezent al doilea producator roman de medicamente.
      REZULTATE FINANCIARE: Terapia a inregistrat in 2004 o cifra de afaceri de 41,5 milioane de euro.
      ACTIONARI: Compania este detinuta de grupul financiar american Advent International, care a achizitionat Terapia tot de la investitori financiari.
      COTA DE PIATA: 3,1%, locul 7.
    • ANTIBIOTICE
      Infiintata in 1955, Antibiotice Iasi este singura companie farmaceutica de referinta din Romania care este inca de stat.
      REZULTATE FINANCIARE: Antibiotice a incheiat anul trecut cu un profit de 3,5 mil. euro, la o cifra de afaceri de 33,6 mil. euro.
      ACTIONARI: Actionarul majoritar este Ministerul Sanatatii, cu 53%.
      COTA DE PIATA: 2,8%, locul 10.
    • BIOFARM
      Cu o istorie de peste 80 de ani, Biofarm este unul dintre cei mai mari producatori de vitamine si suplimente nutritive din Romania.
      REZULTATE FINANCIARE: Biofarm a raportat pentru anul trecut un profit net de peste 2 mil. euro, la o cifra de afaceri de 9 milioane de euro.
      ACTIONARI: Dupa tranzactiile din aceasta primavara, actionariatul Biofarm este foarte dispersat. Printre detinatorii de titluri se numara patru din cele cinci societati de investitii financiare (SIF), iar proprietarii a circa 60% dintre actiuni nu sunt cunoscuti.
      COTA DE PIATA: sub 2%.

  • TURISM: E jale la MARE

    Multi ani, pentru majoritatea romanilor, vacanta a fost echivalenta cu litoralul Marii Negre. Marea inseamna plaja, nisip, hoteluri, aglomeratie. Si bani. Cati bani produce in fiecare an litoralul romanesc al Marii Negre?

    Raspunsul este simplu: 150 de milioane de euro, atat a produs anul trecut litoralul romanesc. Adica atat au cheltuit la mare cei 970.000 de turisti. Datele Institutului National de Cercetare si Dezvoltare in Turism (INCDT) spun ca cei 851.803 turisti romani si cei 118.586 de turisti straini care au vizitat statiunile de la Marea Neagra au lasat in hotelurile si restaurantele de pe malul marii 6.064 miliarde de lei, adica 150 de milioane de euro.

    Suma este considerata de operatorii din turism destul de mica. Intr-adevar, asa este, daca am sti ca, de exemplu, vanzarile de electrocasnice „albe“, adica frigidere si congelatoare, masini de spalat si  aragazuri au ajuns anul trecut, la nivel de tara, la circa 300 de milioane de euro, fiecare dintre cele trei categorii cu cam 100 de milioane de euro fiecare.

    Si cum veniturile pe un sezon normal n-ar fi fost de ajuns de mici, anul acesta situatia este si mai cenusie. „Prima parte a sezonului din acest an, adica lunile mai si iunie, a mers mult mai prost decat perioada similara a anului trecut, in ceea ce priveste prezenta turistilor romani pe litoral. Practic, au fost cu 40% mai putini romani“, spune Lucia Morariu, presedintele Asociatiei Nationale a Agentiilor de Turism din Romania (ANAT) si presedinte al agentiei de turism Eximtur.

    In opinia presedintelui ANAT, exista mai multe motive care explica de ce turistii romani n-au mai fost atrasi atat de mult de mare in actualul sezon. In primul rand, vremea proasta si inundatiile din aceasta perioada i-au tinut pe romani acasa. La aceasta se adauga si pretul serviciilor de pe litoral, care a crescut in acest an cu 10-15% in lei fata de anul trecut.

    In varf de sezon, preturile pe camera pornesc de la 400.000 de lei (11,11 euro) pe noapte la hotelurile de o stea, de la 500.000 de cele de doua stele, la peste 800.000 de lei la hotelurile de trei stele. „In acelasi timp, pachetele externe au ramas la acelasi pret in euro, iar euro a scazut de la 40.500 de lei in 2004 la 37.500 acum, ceea ce inseamna ca, in termeni reali, vacantele in strainatate s-au ieftinit“, adauga Lucia Morariu.

    Pe de alta parte, anul trecut, Grecia, principala destinatie externa concurenta cu litoralul romanesc pentru turistii romani, s-a vandut foarte prost din cauza Olimpiadei, cand preturile de la hotelurile din aceasta tara au fost foarte mari.

    Multi turisti s-au temut de insecuritate si n-au mai mers in Grecia. In acest caz, unii dintre ei au optat pentru o vacanta petrecuta in tara. Anul acesta insa, Grecia se vinde mult mai bine pentru romani, in defavoarea litoralului romanesc.

    Un alt motiv pentru numarul mic de turisti din aceasta perioada de la mare este greva CFR din aceasta luna, care a blocat transportul oamenilor din Transilvania sau Banat care, chiar daca au masini personale, prefera sa mearga la mare cu trenul, din cauza drumurilor proaste si a distantei mari. „Greva CFR a omorat luna iunie“, se plange Lucia Morariu.

    Cu toate acestea, presedintele ANAT crede ca pentru lunile iulie si august, datorita faptului ca prognoza meteo este favorabila, se anunta o crestere masiva fata de iunie sau mai.
    „Speram sa recuperam in septembrie ce am pierdut in iunie si cred ca, per total, numarul turistilor romani va creste cu 10% in acest an“, a adaugat ea.

    Operatorii din turism spun ca intre statiunile si hotelurile de pe litoral, lucrurile incep sa se contureze in ultimii ani. Se detaseaza clar Mamaia, care este pe primul loc in cadrul cererii, cu 33%. Urmeaza Saturn, care si-a pastrat clientii cu venituri mici, cei cu bilete compensate prin Ministerul Muncii sau  cei care ajung la mare prin sindicate. Dupa Saturn urmeaza Eforie Nord si Jupiter – singura statiune care se ridica fata de anul trecut. „Neptunul, in schimb, scade vazand cu ochii. Exista o multitudine de hoteluri de doua stele in care nu s-a investit nimic, iar atmosfera generala a dus la scaderea interesului pentru aceasta statiune“, sustine presedintele ANAT.

    Pe de alta parte, intre destinatiile externe, principalul concurent al litoralului este Grecia, apoi Turcia, unde raportul calitate pret este printre cele mai bune. Este in crestere si cererea pentru Spania, unde s-a diversificat numarul ofertelor – Costa del Sol, Barcelona, Palma de Mallorca. Incepe timid si Italia, dar si Croatia si Bulgaria, fara ca prezenta romanilor in aceste tari sa fie semnificativa. Dragos Raducan, secretarul general al Federatiei Patronatelor din Turismul Romanesc, crede ca sunt doua tipuri clasice de turist roman care-si petrece vacanta pe litoralul din tara. In primul rand sunt persoane casatorite, cu venituri mici, care vin impreuna cu copiii la mare. Apoi, sunt „turistii de week-end“, adica persoane cu venituri mari, necasatorite, cu varste intre 20 si 35 de ani, care vin de cateva ori pe sezon la mare, in week-end, pentru distractie.

    Daca numarul turistilor romani a scazut, cel al strainilor este intr-o usoara crestere, si asta datorita faptului ca acestia isi cumpara biletul de vacanta cum multe luni inainte si nu isi mai pot schimba optiunea din cauza vremii. Dar ce fel de straini sunt interesati de litoralul romanesc, care devine din ce in ce mai putin interesant chiar si pentru romani? „Acesti turisti straini sunt dintre cei cu venituri reduse. Vin in general la oferte speciale“, explica Ciprian Popescu, directorul general al agentiei de turism Danubius din Constanta, reprezentanta grupului TUI in Romania. Danubius a „adus“ anul trecut 20.000 de turisti straini pe litoral, cei mai multi din tarile scandinave, Slovenia si Germania. Majoritatea acestor turisti merg la Mamaia si, dupa cum spune Popescu, cu greu le lasa convinsi „s-o ia mai la vale“ si sa se cazeze si in celelalte statiuni. 

    Acestia stau in general la hoteluri de trei sau patru stele, care sunt insuficiente totusi pentru cererea din varful de sezon. Tocmai din acest motiv tarifele la hotelurile din Bulgaria, principalul concurent al Romaniei pentru turistii straini, sunt mai mici decat la noi. Oferta hoteliera este mai bogata, iar in conditiile concurentei mai mari este clar ca preturile scad.

    In opinia lui Popescu, Bulgaria a castigat „lupta“ cu Romania datorita privatizarii foarte rapide si prin faptul ca a stimulat investitiile straine. El a adaugat ca litoralul bulgar a beneficiat de investitii de peste 10 milioane de dolari pe an in ultimul deceniu, in timp ce pe litoralul romanesc, anul trecut, de exemplu, nu s-au investit mai mult de doua milioane de dolari.

    Si daca tot ne comparam cu bulgarii, agentul TUI din tara vecina a adus pe litoralul bulgar anul trecut  250.000 de turisti straini, comparativ cu cei 20.000 adusi in Romania prin Danubius. „Eu sunt rusinea grupului. In alte tari, cei de la TUI aduc milioane de turisti – 2,5 milioane in Spania, la fel in Egipt, un milion in Grecia“, face haz de necaz Ciprian Popescu.

    In toata aceasta ecuatie, un lucru este sigur pozitiv. Cand vin aici turistii straini, spune seful de la Danubius, asteptarile lor sunt foarte mici. „Imaginea Romaniei este suficient de sinistra incat sa ajunga aici doar cei curajosi. Ei pornesc de la ideea ca aici nu exista nici un fel de posibilitati de agrement, asa ca orice jumatate de barca este ceva in plus si inseamna o surpriza placuta“, povesteste el. Iar concluzia cea mai clara ii apartine lui Ciprian Popescu de la Danubius: „Azi daca veniti la Mamaia, va apuca jalea. E deprimant. Atmosfera estivala lipseste“. Vacanta placuta!

  • Si daca nici majorarea TVA nu ajunge?

    Dupa sase luni in care ministrul finantelor a bombardat piata cu variante de modificare a Codului fiscal, pentru ca intr-un tarziu legea sa fie adoptata intr-o forma finala, incertitudinile se transfera asupra fiscalitatii lui 2006.

    Imagini de protocol la Palatul Victoria: de o parte a mesei, figurile inexpresive ale reprezentantilor FMI, avand in centru figura parca sculptata in piatra a negociatorului-sef, Emmanuel van der Mensbrugghe. De cealalta parte, premierul Tariceanu zambeste larg si vorbeste gesticuland de zor, alaturi de Mugur Isarescu, guvernatorul BNR veteran al negocierilor, care priveste intr-o parte cu o figura catranita, si de ministrul finantelor, Ionut Popescu, afisand obisnuita-i atitudine relaxata.

    Dupa sase luni de incordare, cu ciocniri pe alocuri intre optimismul autoritatilor si analizele reci ale Fondului, este prima runda de negocieri a guvernului Tariceanu care se incheie cu un document convenit de ambele parti. Greul discutiilor este insa reportat pentru la toamna, cand Executivul trebuie sa puna pe masa solutii concrete de reducere a deficitului bugetar la 0,5% din PIB in 2006, in paralel cu mentinerea tendintei de scadere a inflatiei si controlul derapajului inregistrat de deficitul de cont curent.

    FMI a trecut peste supararea provocata de faptul ca guvernul a incalcat o intelegere de principiu care spune ca introducerea unei masuri precum cota unica presupune consultari prealabile. Insa nu poate trece peste evidenta faptului ca veniturile pe care le poate aduce cota 16% nu ajung defel. Si cere o austeritate bugetara tot mai agresiva, cu deficit in scadere, inghetari de salarii si disponibilizari.

    Zgarcenia cu care ministrul finantelor a facut publice informatii privind continutul memorandumului nu poate decat sa accentueze starea de incertitudine care s-a instalat in mediul de afaceri in ultimele luni. Si, din pacate, se vede ca nici acordul cu FMI nu poate aduce mai multa lumina asupra a ceea ce urmeaza din cauza tensiunilor politice care mineaza capacitatea de decizie a guvernului.

    „O crestere economica sustenabila si pregatirea economiei romanesti pentru integrarea in UE implica in egala masura consolidarea fiscalitatii si in anul 2006“, se spune in comunicatul comun al guvernului, FMI si BNR, la incheierea vizitei FMI. „Nu a fost prezentata nici o strategie fiscala“, sustine in schimb Ionut Popescu, desi documentul a fost lucrat in ultimele saptamani la Ministerul Finantelor. Tot Popescu anunta cu o zi inaintea plecarii delegatiei FMI ca TVA ar putea creste la 22% de la 1 ianuarie 2006. Dupa iesirile la rampa ale reprezentantilor PD impotriva unei asemenea masuri, dublate de ezitarile aratate de PNL, Popescu revine spunand ca „nu exista nici o decizie luata“ si ca „in acordul cu FMI nu exista nici o prevedere referitoare la TVA“.

    Si totusi, in acord se spune ca deficitul bugetar pentru 2006 trebuie sa scada de la 0,7% din PIB la 0,5%. Cum se va intampla aceasta, fara o majorare a TVA? Ministrul finantelor nu are inca raspuns. Popescu este acum lasat singur in fata de ceilalti reprezentanti ai coalitiei care s-au ocupat de programul economic al noii guvernari, in frunte cu Varujan Vosganian si Adriean Videanu, si care au sustinut la vremea aceea ca nivelul cotei unice trebuie sa fie de 16%. In scenariul initial al lui Varujan Vosganian era vorba de un deficit bugetar de 2% din PIB, pe care reprezentantii coalitiei impreuna cu Traian Basescu pretindeau ca il vor impune fara probleme in discutiile cu FMI. Iata ca nu au reusit sa impuna nimic: deficitul pe 2005 trebuie sa fie de 0,7% din PIB, iar actualul ministru al finantelor n-are decat sa se descurce cum stie pentru a tine bugetul in chingi atat de stranse.

    Si daca in cazul Slovaciei introducerea cotei unice a fost pregatita in detaliu timp de un an, cu toate evaluarile necesare ale efectelor si pregatirea masurilor de acompaniament absolut necesare, pripa noului guvern isi cere acum plata. Majorarea TVA va costa cel mai scump prin efectul inflationist care va da peste cap socotelile Bancii Nationale, amenintandu-i credibilitatea politicii de tintire a inflatiei si putand determina o inversare temporara a trendului de scadere a dobanzilor, cu efectele negative de rigoare.

    Comunicatul comun citat mai sus arata ca „in Romania, sursele de baza care asigura veniturile bugetare sunt cele mai reduse intre toate cele 27 de state membre si in curs de aderare si este nevoie sa fie marite pentru a asigura cresterea cheltuielilor cu infrastructura, cu angajamentele luate pentru integrarea in UE, inclusiv contributia la bugetul european, cheltuielile cu sanatatea si recalcularea pensiilor“.

    De unde pot fi stranse veniturile in plus de care este atata nevoie, in conditiile in care cota unica ramane la 16%? Nici la aceasta intrebare ministrul finantelor nu poate raspunde, afirmand ca inca lucreaza la o strategie fiscala care va fi prezentata Fondului in toamna. Adica pana atunci oamenii de afaceri n-au decat sa construiasca linistiti scenarii despre ceea ce-i mai poate astepta anul viitor in materie de schimbari in legislatia fiscala. Dupa sase luni in care ministrul finantelor a bombardat piata cu variante de modificare a Codului fiscal, pentru ca intr-un tarziu legea sa fie adoptata intr-o forma finala, incertitudinile se transfera asupra fiscalitatii lui 2006. Popescu stie ca o schimbare de fond cum este majorarea TVA ar trebui introdusa in Cod cu sase luni inainte de 1 ianuarie, insa acest principiu al predictibilitatii legislatiei fiscale a fost de atat de multe ori calcat in picioare in doar cateva luni, incat nu mai inseamna decat o fraza pe hartie.

    „Nu putem accepta politica prin care o aparenta reducere a impozitelor directe sa fie urmata imediat de o crestere a  impozitelor indirecte, ceea ce determina o crestere a inflatiei si, prin efect, a dobanzilor“, este pozitia exprimata de Asociatia Oamenilor de Afaceri din Romania (AOAR) dupa anuntata perspectiva a majorarii TVA la 22% – adica revenirea acestui impozit la nivelul din anul 2000.

    Tot ceea ce incearca sa faca acum ministrul finantelor este sa carpeasca un buget care nu se poate indestula din cota unica de 16%. Cele sase luni scurse din acest an au dat dreptate calculelor initiale ale FMI: veniturile bugetului n-au crescut spectaculos dupa introducerea cotei unice. Dimpotriva, guvernatorul BNR , Mugur Isarescu, implicat direct in negocieri, spune ca ponderea veniturilor in PIB scade anul acesta sub pragul de 30%, mult mai mic decat cel din Bulgaria, de exemplu, de circa 36% din PIB.

    Insuficiente s-au dovedit si paleativele identificate in graba, in primavara, de acelasi ministru al finantelor – taierea mai multor facilitati de care companiile beneficiau la calculul impozitului pe profit, majorarea impozitului pe veniturile din dobanzi si introducerea impozitului pe tranzactiile imobiliare, pentru ca impozitul pe castigurile din capital nu mai creste anul acesta – impotriva vointei declarate a lui Ionut Popescu. Firesc, in aceste conditii vine intrebarea: „Si daca nici majorarea TVA de la 19 la 22% nu ajunge?“.
    Sebastian Vladescu, membru al Centrului Roman de Politici Economice (CEROPE) si fost secretar de stat la Finante in guvernul Isarescu, spune ca organizatia din care face parte recomanda majorarea TVA inca de acum sase luni. „Oricum banii nu ajung“, afirma reprezentantul CEROPE, organism pe care Popescu spune ca il consulta in stabilirea strategiei fiscale pe urmatorii trei-patru ani.

    Deocamdata, mai nimic concret despre aceasta strategie. Doar promisiunea reducerii nivelului CAS, privita de autoritati ca o contrapondere la majorarea TVA. Reprezentantii guvernului s-au lansat deja intr-o licitatie: ministrul finantelor vorbeste cu mare greutate de o scadere de 2-3 puncte procentuale, premierul Tariceanu salta miza la 5 puncte. De unde bani in aceste conditii si pentru plata pensiilor recolerate, si pentru infrastructura, si pentru confinantare, si pentru restrangerea in continuare a deficitului bugetar? Nu se stie. Asteptam strategia fiscala la care Ministerul Finantelor lucreaza in aceasta vara.

    Intr-un asemenea context, nu se contureaza decat o perspectiva certa: niste impozite vor creste serios anul viitor, oricum ar fi construita strategia cu pricina si oricare ar fi alegerea facuta in cele din urma de guvern – fie TVA, fie cota unica, fie accizele, fie o combinatie din cele trei.

  • Sisteme de operare: WINUX

    Intr-o lume a PC-urilor dominata autoritar de Microsoft, sistemul de operare gratuit Linux incepe sa isi faca loc. Dupa ce a reusit sa acapareze o parte consistenta din piata de servere, Linux are de infruntat cel mai rezistent inamic: obisnuinta utilizatorului.

     

    La inceputul anilor 90, un student la Universitatea din Helsinki s-a gandit, din amuzament, sa creeze un sistem de operare pentru computerele personale. Nu era neaparat nemultumit de Macintosh sau de Windows, care erau si ele in perioada „copilariei“. Vroia sa aiba pe computerul personal un sistem Unix, ca acela de pe serverele universitatii sau ale companiilor.

    Linus Torvalds a plecat de la o incercare similara, un sistem de operare numit Minix, adica un Unix mai mic. Torvalds i-a imbunatatit timpul de raspuns si a adaugat alte facilitati care sa il faca potrivit pentru utilizarea de zi cu zi. Prima varianta a sistemului a fost gata la inceputul lui 1991, dar Torvalds nu s-a gandit nici o clipa sa comercializeze ceea ce a creat, ci a distribuit codul de programare oricui se arata interesat. Ideea a prins si mai multi pasionati au inceput sa lucreze la imbunatatirea a ceea ce a creat finlandezul.

    Asa s-a nascut Linux, un sistem de operare gratuit, pe care specialistii il considera mai stabil, imun la atacuri si virusi, care poate fi folosit atat pe computere personale, cat si pe servere. Asa s-a nascut si ideea de „open source“ – programe de calculator gratuite, la a caror conceptie are acces toata lumea si care pot fi imbunatatite de oricine doreste si se pricepe.
    La aproape 15 ani dupa, gigantul hi-tech IBM recomanda angajatilor sai sa utilizeze software open source.
    Pentru a naviga pe Internet, angajatii companiei au fost sfatuiti sa foloseasca browserul Firefox al celor de la Mozilla in locul Internet Explorer-ului de la Microsoft. Mai mult – si de data aceasta nu ca recomandare – IBM va transfera toate operatiunile sale pe computere care folosesc sistemul de operare Linux, spun oficialii companiei.

    Vrand-nevrand, batalia pe care Windows o purta cu serverele de tip Unix, intre care si cele Linux, ca varianta a Unix, se va purta si pe calculatoarele personale. In timp ce Windows pare sa castige tot mai mult teren pe servere, in detrimentul sistemului de operare Unix, variantele pentru PC ale Linux incep sa conteze in piata. Dar Linux avanseaza si in detrimentul „parintelui“ sau, Unix, la capitolul servere. Potrivit IDC, pe o piata in crestere, vanzarile de servere Unix au adus in primul trimestru din acest an venituri cu doar 2,8% mai mari si o crestere cantitativa de 5%, fata de perioada similara a anului trecut. In schimb, varianta Windows pentru servere a adus, in aceeasi perioada, cu 12,3% mai multi bani pentru Bill Gates, vanzandu-se cu 10,7 procente mai bine decat in primul trimestru din 2004. Dar serverele care opereaza Linux „sparg“ topul, cu o crestere valorica a vanzarilor de 35%.

    Vorbind cinstit, care ar fi insa sansele ca Linux sa ameninte suprematia sistemului de operare Windows pe computerele personale? Sau, de ce ar fi mai bun un server bazat pe Linux decat unul pe care ruleaza sistemul de operare al Microsoft? Si, in afara de faptul ca nu costa nimic, de ce ar fi de preferat o solutie open source la care au contribuit mai multi creatori in diferite etape de evolutie a acestuia, in loc de produsul unei singure companii, creat si dezvoltat de aceeasi echipa de cercetatori? „Avantajele unei platforme fata de o alta platforma constau in capabilitatea de a oferi raspunsuri cat mai precise problemelor pe care clientii le au si de a oferi o valoare de business mai buna“, sustine Dan Bulucea, Platform Strategy Manager la Microsoft Eastern Europe. „Clienti si analisti deopotriva au conchis ca aceasta abordare ofera mai multa valoare si reduce TCO-ul (total cost of ownership), prin productivitate, eficienta si management superior platformei Linux.“

    Cu alte cuvinte, daca toata lumea de la birou are Windows pe PC, un server comandat tot de Windows se va intelege mult mai bine cu computerele respective. Si mai ieftin. Dar daca am avea un server Linux si tot Linux pe computerele personale? Nu ar fi si mai ieftin, din moment ce Linux nu costa nimic? Acest lucru e cam greu de realizat, din cel putin doua motive. Mai intai, daca o asemenea arhitectura de retea e posibila la IBM, in multe alte organizatii, un alt „ecran“ al computerului decat cel al Windows i-ar pune pe multi in incurcatura. Iar banii de scolarizare a personalului pentru a folosi un sistem de operare gratuit aproape ar echivala costul licentelor Microsoft Windows si Office pentru calculatoarele respective.

    Nu sunt putini cei care afirma ca vulnerabilitatea Windows in fata atacurilor informatice provine din faptul ca, pur si simplu, toata lumea incearca sa il „sparga“, din moment ce acest sistem de operare ruleaza pe 95% din calculatoare. De ce sa infectezi cu virusi un Mac sau un computer cu Linux la bord? Cate potentiale victime ai avea? 5% din utilizatorii de computere?

    Doua studii invocate de Microsoft vin sa zdruncine putin mitul securitatii aproape imbatabile a sistemului de operare Linux. Primul este de la Security Innovation, publicat recent, care compara facilitatile de securitate din bazele de date. Ca o concluzie a acestui studiu, analistii subliniaza ca bazele de date Microsoft au mult mai putine vulnerabilitati decat cele care ruleaza pe platforma Linux. Cel de-al doilea studiu este facut de Wipro Technologies, publicat in aprilie. „Comparand costurile de patch management (managementul update-urilor) in platforme Windows si platforme Linux, analistii au descoperit ca desktop-urile Windows sunt cu 14% mai ieftin de intretinut decat desktop-urile Linux, in timp ce serverele Windows sunt cu 13% mai ieftin de intretinut decat serverele Linux“, citeaza Dan Bulucea din studiul celor de la Wipro.

    Dar cel mai mare impediment pentru raspandirea unui sistem de operare bazat pe standarde deschise, chiar si unul destul de raspandit cum e Linux, printre utilizatorii obisnuiti, il constituie lipsa aplicatiilor.
    Fara nici un fel de gluma, ati vazut vreodata un joc de calculator pentru Linux? Jocurile sunt primul pas al unui utilizator incepator catre lumea informaticii. Si daca te-ai obisnuit cu Windows, in 90% din cazuri vei continua cu Windows.

    Eva Beck, open source and Linux Business Manager pe zona EMEA la HP, spune ca nivelul de pregatire al consumatorilor pentru o schimbare de mediu de lucru, cum e trecerea de la Windows la Linux, e scazut. Doar utilizatori cu abilitati tehnice mai avansate ar putea face trecerea fara probleme. La fel, pentru munca de birou, „nivelul de acceptare este doar mediu“, afirma ea. In schimb, cei care lucreaza mult cu computerul, acceseaza baze de date si efectueaza schimburi permanente de baze de date si tranzactii, sunt suficient de pregatiti pentru schimbare. Singurele probleme ar putea aparea la navigarea pe Internet si la functiile de posta electronica.

    Un browser a carui infatisare si functii sunt diferite de Internet Explorer si un client de mail, altul decat Outlook sau Outlook Express, proprietatea Microsoft, ar putea cauza neplaceri.
    Dar exista si variante mai putin neplacute pentru cei care vor sa faca benevol trecerea la Linux. Pe un computer cu doua hard-diskuri se poate instala Linux pe unul din ele, in paralel cu Windows. Din pacate, cele doua sisteme nu pot fi folosite simultan. Dar nu pentru mult timp.

    Epoca procesoarelor dual-core (doua procesoare intr-unul singur) si-a facut debutul. Iar versiunea a treia a softului Xen de la XenSource va asigura managementul optim al accesarii procesoarelor si a memoriei computerelor de catre doua sisteme de operare simultan. In viitor, odata cu procesoarele multi-core, accesul simultan va putea fi posibil pentru mai multe sisteme de operare. Nu ati dorit niciodata sa aveti doua computere separate – cel de acasa si cel de la serviciu – intr-o singura carcasa? Fiecare dintre ele cu politica lui de securitate si acces la baze de date sau Internet? „S-ar putea sa fie asa, dar cred ca merita sa ne intrebam de ce sa facem acest lucru“, spune Bulucea. „Clientii doresc o platforma care sa le permita sa isi scada costurile, dar care in acelasi timp sa le ofere valoare si avantaje de business, nu sa instaleze si sa intretina mai multe sisteme de operare – o optiune care poate fi foarte scumpa.“

    Asadar, care e finalitatea? Ce nevoie avem de mai multe sisteme de operare? Sa alegem din lista de motive unul singur. Nu securitatea mai mare, nici viteza sporita cu care ruleaza, nici macar faptul ca e gratuit nu ar fi acest motiv. In multe cazuri, un sistem de operare necesita costuri in plus pentrru achizitionarea de softuri suplimentare, care sunt uneori mai scumpe decat cele integrate in platforma Microsoft. Motivul ar fi libertatea de a alege din mai multe optiuni. Windows sau Linux. Sau amandoua.