Venea o iluzie pe Siret

Integrarea in UE, axa spre Washington, Bucurestiul cu masini de lux, fermele cu programe Sapard sau exorcismele dracesti de la Tanacu par deopotriva un soi de intoxicari de presa pe langa ceea ce au dezvaluit apele care au acoperit casele si drumurile din Moldova, Muntenia si Dobrogea. Inundatiile n-au daramat doar case, ci si cateva iluzii optice. 

Una ar fi aceea ca geografia Romaniei de peste cateva generatii o sa mai semene cu cea de acum. In fiecare vara, turistii oripilati de muntii cheliti de gatere se inseala ca au mai ramas destule culmi impadurite de admirat, iar localnicii se inseala ca resturile de paduri mai pot impiedica muntii sa lunece peste ei cand incepe ploaia. La inundatiile de anul trecut, presedintele Iliescu a reflectat ca retrocedarea padurilor „a fost o prostie istorica“, fiindca particularii au defrisat fara discernamant. Resemnarea presedintelui nu era mai putin istorica: intr-adevar, daca sunt ajutati putin de schimbarile climatice si de larghetea legislatiei, cine mai poate impiedica romanii sa-si distruga propria tara? 

Sau iluzia ca in Romania exista constructii de uz public care sa reziste in timp: la inundatii (podurile si digurile incropite in anii electorali), la prima ploaie (salile de sport ridicate contracronometru), la furia naturii umane (sistemele de irigatii, conductele de petrol, statuile, podurile sau drumurile folosite ca surse gratuite de fier ori beton de comunitatile din preajma). Cand au refuzat sa plece din casele lor, localnicii – din Moldova acum sau din Banat in primavara – s-au temut mai mult de furia naturii umane, care nu inceteaza niciodata, decat de cea a naturii dezlantuite, care vine si trece. Satenii din Vadu Rosca s-au intors la ce-a mai ramas din casele lor si i-au luat la bataie pe hoti, acestia la randul lor netematori de inundatii. 

Alta iluzie luata de ape e ca in Romania rezista macar memoria dezastrelor trecute, conditie obligatorie ca sa li se poata face fata celor viitoare. Inexplicabil, acum par noutati absolute lucruri care s-au intamplat si anul trecut, iar la anul probabil vor fi socotite iarasi ca fara precedent. In 2004, inundatiile au ucis noua oameni, au afectat aproape 3.000 de gospodarii din 21 de judete si aproape 10.000 de hectare de teren agricol. Imediat dupa, autoritatile au promis un vast plan de lucrari hidrotehnice si de refacere a drumurilor si podurilor distruse, „la nivelul tarii a fost demarat un control privind taierile de paduri“, cum suna un comunicat al guvernului de atunci, iar angajatii MAI au fost pusi (ca si acum) sa stranga si sa doneze bani pentru sinistrati. 

Ar fi cam ieftin de evocat faimoasa butada cu istoria pe care, daca n-o intelegi, esti condamnat s-o repeti si inca mai ieftin ar fi de invocat saracia; probabil ca o explicatie mai plauzibila tine tot de atitudinea nationala fata de ideea de constructie. Desi cartierele de vile, sediile de companii, cabanele de vacanta si obsesia pentru case noi a capsunarilor intorsi din strainatate iau ochii, Romania se compune de fapt din blocuri vechi, cazatoare la cutremur, din cladiri istorice, restaurate numai cand le transforma cineva in restaurante, si din case de chirpici, prada pentru viituri. Catedrala neamului? Poate in tara Mesterului Manole, un tip ciudat caruia i se darama biserica in fiecare noapte, iar el reincepea mereu s-o construiasca a doua zi. Mesterului Manole de acum i se darama si lui biserica, dar ziua in amiaza mare. Si promite si el s-o reconstruiasca. Numai ca peste noapte uita.