Statul roman mai are de privatizat cateva companii, inclusiv doua banci.
BANCI: Banca Comerciala Romana, CEC
UTILITATI: Romgaz, Electrica Muntenia Nord, Transilvania Sud si Transilvania Nord
COMUNICATII, CURIERAT: Posta Romana, Societatea Romana de Radiocomunicatii
TRANSPORT: CFR
Austria avea 100 de procesatori de lapte cand a intrat in Uniunea Europeana, in 1995. Circa 80 dintre acestia au disparut de-atunci prin fuziuni, preluari si falimente. Acum in Romania functioneaza circa 300 de procesatori de lapte – iar daca algoritmul austriac se va aplica si aici, ne putem astepta ca circa 240 de procesatori sa traga obloanele.
Acum, cu un an si jumatate inainte de integrarea in Uniunea Europeana – in cazul in care integrarea nu va fi amanata cu un an prin activarea clauzei de salvgardare – doar 30 de companii romanesti din domeniul procesarii laptelui au primit aviz de functionare din partea UE. Iar numarul lor ar trebui sa creasca la 80 pana la 1 ianuarie 2007, dupa cum estimeaza Valeriu Steriu, presedinte al Asociatiei Patronale din Industria Laptelui.
Insa in ciuda primei impresii, nu primirea avizului UE este cel mai mare hop pe care il au de trecut companiile din domeniu. Ci concurenta. Se estimeaza ca doar jumatate din cele circa 80 de fabrici vor reusi sa faca fata concurentei, pentru ca de la 1 ianuarie 2007, o data cu disparitia taxelor vamale, piata ar putea fi inundata de produse de import. Iar vestea proasta pentru companiile romanesti e ca aceste produse ar putea fi mai ieftine.
Unul din motive il constituie, spune Steriu, performantele mai bune pe care le au alte tari la «capitolul genetica». Olandezii, de exemplu, pot obtine intr-un an peste 10.000 de litri de la o vaca – asta in vreme ce o vaca din Romania da mai putin de jumatate, adica circa 4.000 de litri pe an. Iar laptele de la o vaca olandeza nu e numai mai mult, ci si mai curat, in termeni chimico-biologici. Standardele impuse de UE sunt severe si cer ca laptele, pentru a putea fi livrat la fabrica, sa aiba – intr-un mililitru – maxim 100.000 de germeni si maxim 400.000 de celule somatice. Astazi noi depasim cel putin de 10 ori aceste cifre in aproape toate fermele, spune reprezentantul Asociatiei. Cauza tine de metoda de mulgere si colectare folosita de romani in prezent, iar problemele ar putea fi rezolvate relativ simplu, prin muls mecanic si prin folosirea unui tanc de racire dupa mulgere.
Ar mai fi, pe langa problemele tehnice, si o problema de mentalitate a fermierilor, care inca mai trebuie sa faca eforturi pentru a-si insusi standardele de igiena pe care Uniunea Europeana le impune. Poate asta va fi cel mai greu de realizat in urmatorii ani, spune Steriu, pentru ca sunt foarte multi fermieri cu metehne vechi in oase si care daca vad un om de la oras ca vine sa le spuna ca trebuie sa faca asta, ei spun: «lasa, domle ca eu stiu de 500 de ani cum se face, ca si bunicu a facut la fel, si strabunicu, si n-a murit nimeni din asta».
N-a murit nimeni pana acum din laptele facut ca acum 500 de ani, e adevarat, dar cu siguranta ca vor muri o parte dintre cei care si-au facut din asta o afacere. De ce? Pe de o parte, europenii ne vor interzice exporturile de produse care incalca standardele impuse, dar vor permite companiilor europene, pe de alta parte, sa aduca produse pe piata romaneasca fara taxe vamale. Iar aceste companii se asteapta la vanzari bune, mai ales daca-si vor sustine produsele prin publicitate masiva.
Romanii se uita la pret, dar si la calitate, pentru ca inca mai au deocamdata, dupa cum spune Steriu, cultul produsului curat, clar, traditional. Dar va pali in timp. Cum s-a intamplat cu rosiile olandeze. Spaniolii povestesc si acum ce rosii bune aveau ei inainte de integrare. Dar rosiile olandeze erau si sunt de trei ori mai profitabile. Asa ca rosiile spaniole n-au putut face fata, din punct de vedere economic. La fel se va intampla si cu rosiile romanesti, spune Steriu, chiar daca astazi nimeni nu poate spune ca rosia romaneasca este cu ceva sub rosia olandeza. Dimpotriva.
Si toate astea se vor intampla pentru ca pentru companii profitul e prioritatea nr. 1, iar pentru consumatori pretul e prioritatea nr. 1. Un cumparator va spune asta e mai ieftina, e tot rosie sau lapte, chiar daca gustul va fi altul. In aceste conditii, ce se va intampla, totusi, cu procesatorii de lapte, in conditiile in care concurentii lor europeni isi vor pune produsele alaturi de ale lor pe rafturile magazinelor romanesti? Sansa romanilor, crede Steriu, este sa se alinieze la aceleasi cerinte si eventual, sa valorifice inteligent ce au mai bun. Cum sunt potentialul bio – produse fara organisme modificate genetic sau orice fel de chimicale – si alte nise pe care companiile romanesti pot evada.
Avem trei potentiale mari neexploatate: laptele de oaie, cel de capra si cel de bivolita, spune Steriu. Daca romanii nu vor sti sa opteze la timp, cu siguranta ca vor veni straini s-o faca. Fie sa preia doar materia prima, fie sa o cumpere si sa o proceseze chiar aici. Si asta pentru ca tendintele mondiale de consum indica crestere pentru specialitatile din lapte de oaie, capra si bivolita. Nici unul din cele trei tipuri de lapte nu este procesat acum, la nivel industrial, in Romania – abia anul acesta La Dorna a pus bazele unei fabrici de procesare a laptelui de oaie.
Cat priveste laptele de vaca, acesta detine partea leului pe piata romaneasca. Oricum, ca sa nu piarda cota negociata cu UE, companiile romanesti trebuie sa proceseze de trei ori mai mult lapte decat acum. Acum, din cei 5,1 miliarde de litri de lapte produsi anual in Romania, numai 1,2 miliarde intra in fabrici – restul merg fie catre piata libera, fie raman in gospodariile fermierilor.
Anul aprilie 2005 – martie 2006 este un an istoric pentru industrie – acesta constituie perioada de referinta in vederea stabilirii cotelor ce urmeaza a fi impartite producatorilor, dupa care vor incepe simularile, iar companiile vor functiona ca si cum Romania ar fi deja in UE. Va fi greu. Respectarea, in sine, a cotelor va fi un lucru foarte dificil spune Steriu, si asta pentru ca acum se proceseaza de trei ori mai putin decat ar fi nevoie pentru respectarea cotelor.
In Romania consumul mediu anual per capita este de 220 de litri de produse lactate – cifra care include si laptele ramas in curtea gospodarului si care intra in autoconsum. Insa sunt vizibile, fara indoiala, anumite cresteri ale cantitatilor de produse procesate in ultimii ani, cu valori cuprinse intre 3 si 5% pe an, spune Steriu. Si asta deoarece oamenii sunt din ce in ce mai constienti ca lactatele sunt mult mai bine verificate din punct de vedere igienico-veterinar daca sunt procesate.
Pe de alta parte, taranii sunt din ce in ce mai mai putin motivati sa vanda la piata, unde laptele si branza se depreciaza, mai ales pe timpul verii. Este, de fapt, esential, crede Steriu, sa fie descurajate vanzarile directe, pentru a putea fi acoperita cota mare obtinuta din negocierile cu UE.
Oricum, in momentul aderarii, conditiile in care unui fermier i se va permite sa vanda laptele direct in piata vor fi destul de severe si de greu de indeplinit – in special din punct de vedere fiscal, pentru ca fiecare taran va trebui sa plateasca taxe pe ceea ce vinde. Nici standardele veterinare nu vor fi usor de atins – nu vor mai putea vinde in sticle de tip PET ori in fel de fel de recipiente, cum se intampla acum, ci in conditii de igiena pe care taranii care au una-doua vaci si venituri modeste cu greu le-ar putea indeplini.
Lucrul acesta va duce la o schimbare – permisa de UE – a cotei de lapte vandut direct catre lapte procesat, explica Steriu. Dar cum poate fi totusi schimbata situatia? E nevoie, in primul rand, de investitii in ferme, iar Romania a solicitat si a obtinut deja o perioada de tranzitie de trei ani (tot pana la sfarsitul lui 2009), pentru ca fermele de animale de lapte si implicit productia de lapte crud rezultata sa-si ajusteze standardele, pentru a fi conforme cu cele europene.
Investitiile luate in calcul sunt uriase. Ar fi necesari circa 8,5 miliarde de euro pentru a face suficiente ferme de cate zece vaci, cu tanc de racire a laptelui, care sa asigure necesarul de lapte neacoperit pentru atingerea cotelor. Acum nu numai ca producem de trei ori mai putin lapte procesat, dar cantitatea totala de lapte din Romania e produsa in proportie de doar 15% in ferme, restul fiind acoperita de gospodarii taranesti. In tarile UE lucrurile stau invers.
Asa se explica, de fapt, si interesul firmelor straine pentru investitii in zootehnie. Numai in Timis sunt peste 10 companii italiene care au investit in ferme cu peste 500 de capete de vaci pentru lapte. E drept ca nici romanii nu stau cu mainile in san: La Dorna s-a orientat catre investitiile in ferme ecologice de vaci in Moldova iar acum are in circuit 44 de ferme, iar pana in martie 2006 va mai inaugura alte 130 de ferme, tot in zona judetului Suceava.
Lucrurile, asadar, se misca. Ramane de vazut daca ritmul va fi suficient de alert pentru a fi realizate cotele negociate. Altminteri, UE le va micsora. Si importurile vor creste. Dar ce se intampla cu fermierii implicati in proiectele de finantare, proiecte de la care toti procesatorii isi iau materia prima? Taranii selectati de procesatori sa intre intr-un astfel de program obtin fonduri SAPARD si, completand cu un credit bancar, isi pot face ferme la care devin proprietari dupa achitarea ratelor catre banca.
Rolul procesatorului e de a asigura sprijin in partea de management a noii ferme si pentru realizarea efectiva a investitiei. Relatia dintre fermier si procesator difera de la companie la companie: exista firme care au contracte cu taranii pentru un an, 2 sau pe 5 ani (cum este Dorna), Friesland a oferit vaci, alte fabrici de lapte ofera tancuri de racire a laptelui.
Fiecare companie are politica sa de a sprijini fermierul, care plateste apoi, de obicei, in lapte, explica Steriu. Dar cum se face, efectiv, plata? Pentru o anumita cantitate de lapte se calculeaza un cash-flow in asa fel incat si fermierul sa ramana cu bani. Nu doreste nimeni ca fermierul sa dea totul (n.r. – tot creditul) din primul sau din al doilea an si sa ramana descurajat in perspectiva unei alte colaborari.
In cash-flow-ul contractelor incheiate de La Dorna, fermierul are un venit de baza de minim 500 de euro pe luna, ca sa poata fi stimulat sa continue un astfel de program. Pentru a intra intr-un astfel de program, fermierul trebuie sa indeplineasca o serie de conditii. Pentru programul La Dorna, fermierii trebuie sa aiba un teren de minim 20 hectare, luate in arenda sau proprietate personala, sa aiba experienta in domeniul cresterii vacilor, sa fie in zona limitrofa fabricii (in judetul in care este fabrica sau in cele vecine), sa accepte programul de finantare si sa aiba un cazier curat.
In plus, fermierul trebuie sa aiba utilaje pentru ca programul nu finanteaza partea de tractoare – pe care se presupune ca fermierul le are deja, adauga Steriu. Proiectele sunt de tip greenfield: se ridica grajdul, se utileaza complet la interior cu adapatoare, mulgatoare, tot sistemul de furajare, si vaci cu linii genetice performante. Oricum, in urmatorii ani, piata va continua sa se dezvolte.
Liberalizarea pretului la produsele lactate, in 1997, a condus la o dezvoltare accelerata: au aparut jucatori noi – pana in 97 nu era nici o companie multinationala in Romania si de-atunci au patruns nume precum Danone, Friesland sau Delta. Care au adus tehnologie si know-how, astfel incat am ajuns in numai 8 ani sa avem o oferta de lactate comparabila cu cea din vestul Europei, considera Steriu. Mai mult de-atat, domeniul lactatelor a avut cresteri de 3 pana la 5% an de an, fiind unul din sectoarele care n-a avut nici macar un an de stagnare. Iar trendul va continua cu siguranta, afirma jucatorii.
Startul in diversificare si evolutia pietei a fost dat in Romania mai tarziu decat in fostele tari comuniste – ca Ungaria, Polonia sau Cehia – care au pornit din 90, 91, 92 cu o economie libera pe partea de produse agricole. Avantajul a fost, insa, explica Valeriu Steriu, ca s-au putut conserva cateva fabrici mari romanesti care au reusit sa ramana in tablou, cum e cazul companiilor Covalact sau Prodlacta.
Viitorul arata bine in industrie prin prisma diversificarii ofertei, pentru ca diversificarea va atrage cresterea pietei, evaluata in prezent la 7 – 800 de milioane de euro anual. In numai cativa ani, valoarea acesteia va ajunge la un miliard. Important este insa cati din banii acestia vor fi cheltuiti pe produse romanesti si cati pe produse de import.
Mai putin de un sfert (1,2 miliarde de litri) din laptele produs anual in Romania (5,1 miliarde de litri) constituie materia prima pentru procesatorii din industrie. Diferenta de lapte se indreapta catre vanzari directe (laptele vandut de tarani in piete, bazaruri sau alte locuri) sau raman in gospodariile fermierilor. Cine proceseaza 1,2 miliarde de litri de lapte? FRIESLAND este cel mai mare jucator de pe piata lactatelor, avand acum 10 fabrici de prelucrare a laptelui. Are o cifra anuala de afaceri de 70-80 de milioane de euro, incluzand si Napolactul. DANONE este a doua mare companie din domeniul lactatelor, cu o cifra de afaceri intre 30 si 40 de milioane de euro. Are o singura fabrica, in Bucuresti si foloseste materie prima colectata din toata tara. DORNA are o cifra de afaceri tot intre 30 si 40 de milioane de euro. Compania are o dezvoltare vizibila in ultimii ani si a realizat investitii de peste 30 de milioane de euro in ultimii 5 ani.
ESALONUL DOI cuprinde companii cu cifre de afaceri intre 1 si 20 de milioane de euro. Intre acestea se numara Hochland, Covalact, Prodlacta Brasov, Lactag, fabricile din Targoviste si Harghita. Esalonul cuprinde o paleta mare de jucatori regionali, iar majoritatea au facut investitii de 1- 5 mil. euro in ultimii 5 ani, inclusiv fonduri SAPARD.
SURSA: VALERIU STERIU, PRESEDINTE AL ASOCIATIEI
PATRONALE DIN INDUSTRIA LAPTELUI.
Cinci saptamani de apreciere a leului, intrerupte de numai trei ori: 21 iulie – cursul creste cu doi lei vechi si cade din nou; 29 iulie – cursul creste cu 40 de lei vechi dupa care coboara si mai jos; 5 august – interventie BNR de cumparare de valuta, sesizata pe piata – cursul da inapoi cu 53 de lei vechi.
Iata imaginea unui parcurs in care leul a castigat circa 4,4 puncte procentuale in raport cu euro, revenind la echivalentul inregistrat in decembrie 2002. Zile la rand, jucatorii de pe piata valutara au asteptat semne din partea BNR privind un nou prag minim al cursului, dupa ce timp de patru luni la rand fusesera invatati ca sub 3,6 lei noi pentru un euro nu se trece. La inceputul lunii iulie – coincidenta cu lansarea in circulatie a leului nou – s-a trecut. Si de atunci, toate bornele la care s-ar fi gandit analistii au picat una dupa alta, facandu-i pe multi sa abandoneze exercitiul prognozelor.
Singura interventie mai consistenta din toata aceasta perioada a fost sesizata vineri, 5 august, insa nu a reusit sa dea vreun indiciu pietei. Doar pe acela ca BNR a pus frana. In mod natural, tentatia va fi acum de a forta in continuare scaderea cursului, pe seama excesului de valuta care se mentine, dar si in mod speculativ. Doar-doar BNR se va hotari sa apere vreun prag. Cea mai recenta recenta declaratie oficiala din Doamnei – emisa de viceguvernatorul Cristian Popa – descurajeaza insa o astfel de asteptare.
Nu avem nici un nivel sau interval de curs preferat, rata de schimb fiind determinata in mod esential de fortele pietei. Interventiile noastre pe piata mai limitate si mai putin frecvente au scopuri cantitative, respectiv de mentinere a unei cat mai bune acoperiri in luni de importuri prin rezerva valutara, a spus Popa.
Si din acest punct poate incepe din nou discutia privind gradul optim de acoperire a importurilor cu valuta stransa de BNR. O analiza sumara a ultimelor date statistice arata ca la sfarsitul lunii iulie banca centrala ajunsese sa administreze peste 14,8 miliarde de euro. Ce inseamna aceasta? Echivalentul a 6,7 luni de importuri ale Romaniei.
La sfarsitul anului trecut, gradul de acoperire era de doar 5,4 luni de importuri, ceea ce arata ca rezervele valutare ale BNR cresc mai repede decat importurile. Pana unde sa mai creasca aceste rezerve, in conditiile in care argumentul scopurilor cantitative nu prea mai sta in picioare? Pana nu demult, oficialii bancii centrale spuneau ca un grad de acoperire de sase luni de importuri ar fi maximul de dorit, pentru ca dincolo de siguranta pe care o dau, rezervele pot deveni prea costisitor de administrat.
Iar problema costurilor poate fi luata in calcul ca unul din motivele care au determinat BNR sa-si rareasca semnificativ interventiile de cumparare de valuta de pe piata. Pe langa faptul ca actuala conjunctura de pe piata ar restrange amplitudinea si durata efectelor eventual obtinute de BNR prin cumparari substantiale de valuta, acestea costa. Pentru ca toate sumele in lei aruncate pe piata in momentul in care banca centrala cumpara euro, trebuie absorbite la loc in depozite pe o luna sau prin emisiuni de certificate de depozit ale BNR, pentru ca banii sa nu se duca in inflatie.
De fapt, acesta a si fost unul din considerentele de baza pentru care in noiembrie 2004 Banca Nationala si-a schimbat politica de interventii pe piata valutara, optand pentru mai multa flotare si mai putin control al cursului.
Pe langa faptul ca mai face economii stand pe margine, banca centrala nu este tocmai deranjata de aprecierea substantiala a leului – peste 2% numai in saptamana incheiata pe 5 august. Iar aceasta pentru ca in contextul riscurilor de crestere peste asteptari a inflatiei, macar preturile marfurilor din import si cele ale serviciilor facturate in euro sunt astfel presate sa scada.
Insa tot Banca Nationala spune ca nu ar tolera o apreciere exagerata a leului, constienta fiind de cresterea galopanta a deficitului de cont curent, alimentata de adancirea deficitului comercial, agravat tocmai de importurile din ce in ce mai mari alimentate de ieftinirea euro. BNR nu se arata insa la fel de preocupata de problemele exportatorilor, care traverseaza inca o data experienta pierderilor provocate de scaderea neasteptata si rapida a cursului, ceea ce le subtiaza vizibil incasarile si care, pana la urma, se reflecta tot in deteriorarea balantei comerciale.
Deocamdata, punctul limita din care aprecierea devine exagerata ramane un mare semn de intrebare. Ceea ce se poate anticipa este ca valul intrarilor de valuta adusa de romanii care muncesc in strainatate se va aplatiza spre inceputul toamnei, cand creste si cererea de valuta pentru pregatirea importurilor de iarna.
Chiar intr-un asemenea context, este putin probabil ca euro sa revina la cotatii de peste 3,6 lei noi, insa dupa septembrie ar putea urma cel putin o perioada de cateva luni de stabilitate a cursului, de genul celor din primavara.
Expresia uzuala pentru o intalnire la o masa de biliard e ne vedem la o bila. Cand vine vorba de snooker, astfel de formule nu se folosesc. Gentleman-ii stiu de ce. Prin 1875, in India, ofiterii unui regiment din Armata Regala Britanica obisnuiau sa se infrunte cu vitejie, din cand in cand, in jurul unei mese de biliard. Plictisit sa aiba in fata, de fiecare data, acelasi camp de lupta, unul dintre ofiteri, sir Neville Chamberlain, a inceput sa experimenteze. Incerca sa inventeze si alte variante de biliard, jucate cu mai multe bile decat cele trei ale clasicului carambol, adaugandu-i si alte bile colorate. I-a dat uneia dintre variante numele de snooker – care, in argou, inseamna cadet in primul an – iar noul joc a fost adus in Marea Britanie de un campion de biliard, John Roberts, care calatorise in India si invatase de la Chamberlain regulile noului joc. Primul campionat de snooker avea sa fie organizat in 1916, iar in 1927 Joe Davis castiga primul dintre cele 15 titluri mondiale pe care avea sa si le adjudece pana in 1946. Acel prim titlu ii aducea lui Davis 6,50 de lire sterline – echivalentul, astazi, a 200 de dolari. In Romania sportul inventat in India sfarsitului de secol al XIX-lea e departe de a fi popular, desi un titlu mondial poate aduce acum nu 6 lire, ci 250.000 de lire.
A inteles insa, in scurt timp, regulile, iar cand a descoperit masa de snooker din clubul Texas, una din primele din Bucuresti, a inceput sa joace constant. Recunoaste insa ca petrece mai mult timp uitandu-se la altii cum joaca decat cu tacul in mana – si asta pentru ca, desi timp gaseste, nu gaseste intotdeauna o masa libera. Asta din cauza ca in Romania sunt inca destul de putine mese de snooker.
Jucatori sunt ceva mai multi – exista deja si o asociatie de snooker in Romania, si un campionat national, iar popularitatea jocului e in crestere, desi numarul jucatorilor e mult mai mic decat al celor de biliard.
Iar printre jucatorii de snooker se numara si oameni de afaceri – poate si pentru ca snookerul e un joc elegant, aristocrat – la competitiile profesioniste, jucatorii sunt imbracati cu vesta si papion si trebuie, obligatoriu, sa se comporte ca un gentleman. De ce? Pentru ca, daca respectul pentru adversar ar disparea, cu certitudine va disparea si snookerul, spune Marius Ancuta, vicepresedinte al Asociatiei de Snooker din Romania. Indiferent de miza si de locul in care se disputa un meci, o greseala facuta de jucatorul la masa si neobservata de arbitru (daca exista) sau de adversar trebuie anuntata de cel care a comis faultul. Au fost cazuri chiar la ultimul campionat mondial, cand arbitrul nu a vazut faultul, dar jucatorul care l-a comis a anuntat. Respectul fata de adversar, indiferent ca-ti este prieten sau dusman de moarte, va exista atat timp cat snookerul se va juca, spune vicepresedintele Asociatiei de Snooker.
Pe de alta parte, managerii care practica jocul il aleg pentru ca, spun ei, ii scapa de stres, dar si pentru ca in jurul unei mese de snooker poti avea o intalnire de afaceri. Peter Imre de la Philip Morris spune despre snooker ca nu e un sport, ci un joc de combinatii care-l relaxeaza. Joc snooker pentru ca ma fascineaza tot ce tine de sisteme, strategii si combinatii, iar snookerul ma relaxeaza deoarece pun situatiile din viata de zi cu zi si cele din afaceri pe masa si ma joc cu ele, spune Imre. Astfel, snookerul e pasiunea lui numarul 1, careia ii acorda cel putin 2-3 ore pe saptamana in clubul IDM din Bucuresti. Si-a achizitionat chiar si doua tacuri profesioniste, un Longoni de 1.200 de dolari) si un Quetec, despre care vorbeste cu entuziasm.
Tacurile, echipamentul in general, conteaza foarte mult. Calitatea lor e foarte importanta, mai ales in competitia feroce pe care o am cu fiul meu, spune Imre. Un alt aspect care a facut snookerul popular printre oamenii de afaceri e ca, fata de golf de exemplu, e mult mai abordabil. Totusi, Marius Ancuta spune ca, din pacate, si golful si snookerul au o trasatura comuna in Romania – nu dispun de o baza materiala adecvata pentru a putea fi practicate la un nivel profesionist acceptabil.
Snookerul si-a castigat popularitatea mai ales datorita canalului de televiziune Eurosport, iar mai apoi baza materiala – care lipsea cu desavarsire in urma cu aproximativ un an – sa se mai imbunatateasca cu trei mese in clubul IDM din Bucuresti, mese aparute la cererea iubitorilor de snooker, spune Ancuta, care pe langa faptul ca e vicepresedinte al asociatiei, comenteaza partidele de snooker de la Eurosport. Problema logistica pe care snookerul o are in Romania isi are explicatiile ei. Un patron va alege intotdeauna sa cumpere o masa de biliard (care costa intre 2.000 si 4.000 de euro) in locul uneia de snooker (care porneste de la 7.000 de euro, dar poate depasi si 10.000 de euro).
In Bucuresti exista, in prezent, doar sase mese in locuri publice. Trei dintre cele sase se afla in clubul IDM si sunt cele mai cautate de jucatori. Tarifele de joc sunt accesibile – pentru membrii clubului, tariful pentru o ora de snooker e in medie de 16 lei noi, iar pentru jucatorii ocazionali de 20 de lei), astfel cel mai sigur e sa-ti faci programare ca sa prinzi o masa libera. Cu exceptia perioadei dintre iulie si septembrie, cand lumea e plecata in concediu, in restul anului mesele sunt aproape tot timpul ocupate, spune un oficial al clubului. Lucru explicabil, mai ales in conditiile in care acestea au fost aduse la cererea clientilor, dupa cum spune oficialul IDM.
Insa numarul mic de mese nu-i descurajeaza pe pasionatii de snooker, chit ca trebuie sa stea la coada sau sa-si faca programari. Pasiunea pentru un sport vine din intelegerea lui pana in cele mai mici detalii, iar, odata inteles in profunzime, dorinta de a reusi sa pui in practica ceea ce consideri ca stii bine este imensa, spune Ancuta, care a avut primul contact cu snookerul in 1993, cand a petrecut cateva luni la Londra. Intr-o noapte m-au scos cu forta din club (unul mic) pentru ca nu ma mai dezlipeam de masa, incercand sa «prestez» la valoarea celor care ma initiasera. Apoi i-am cunoscut prin intermediul Eurosport pe «marii» acestui sport. Asa a intrat snookerul in viata mea si nu cred ca va iesi curand, promite Ancuta.
Pasionatii spun ca snookerul iti ofera mai mult decat alte sporturi – e uneori comparat cu un sah mobil, un sport exclusivist in care strategia joaca un rol esential, un joc in care nu e destul sa ai un ochi ager si o mana sigura, ca la biliard. Cu alte cuvinte, la masa de snooker nu exista norocul incepatorului.
Pe cat de simplu e regulamentul snookerului, pe atat de greu e de pus in aplicare. Deseori, acest joc a fost calificat ca fiind chiar mai complicat decat sahul.
DIFERENTE: Fata de biliardul clasic, snookerul se joaca cu 22 de bile (la billiard sunt zece): cea alba (bila-tinta), 15 bile rosii (fiecare avand valoarea de 1 punct) si sase bile obiect – galbena (2 puncte), verde (3 puncte), maro (4 puncte), albastra (5 puncte), roz (6 puncte) si neagra (7 puncte).PUNCTAJ: Punctele la snooker se obtin prin introducerea corecta si alternativa a bilelor rosii si a bilelor colorate (acestea din urma fiind repuse la locul lor pe masa dupa ce sunt introduse) pana cand toate bilele rosii au parasit suprafata de joc. Dupa aceasta, se introduc bilele colorate in ordinea crescatoare a valorii lor.
SNOOKER: Termenul de snooker inseamna pozitionarea bilei albei pe masa, astfel incat jucatorul rival sa nu poata atinge cu aceasta o bila rosie prin lovitura directa.
Vladimir Tismaneanu a publicat un volum de exceptie despre comunismul romanesc si trasaturile lui – probabil una dintre cele mai izbutite sinteze din literatura de specialitate a ultimilor ani.
Primit cu elogii la aparitia in SUA, la University of California Press, volumul Stalinism for All Seasons al lui V. Tismaneanu, tradus si tiparit de catre Editura Polirom sub titlul Stalinism pentru eternitate, a fost, cu siguranta, vedeta marelui targ de carte Bucuresti 2005 si unul dintre succesele de librarie notabile ale prezentului sezon estival. Intampinat, si la noi, cu exclamatii de incantare (din randul carora s-ar cadea citata cea, descumpanitoare, a lui Mircea Cartarescu – Vladimir Tismaneanu este un Marcel Proust al comunismului romanesc), volumul universitarului american de origine romana este, probabil, una dintre cele mai izbutite sinteze de care s-a bucurat literatura de specialitate cu tematica romaneasca a ultimilor ani. Autorul e prudent: Nu sunt istoric si nici nu incerc sa devin unul scriind aceasta carte ce ofera o interpretare politica a principalelor tendinte, optiuni, strategii si tactici ce au conferit comunismului romanesc trasaturile distinctive si care evidentiaza interactiunea dintre comunistii romani si tovarasii lor din lagarul socialist. Colectat din arhive pana nu de mult secrete, livrat de catre prieteni sau cunoscuti sau extras din propria experienta biografica (V. Tismaneanu si-a petrecut tineretea in Romania, fiu al unei familii de ilegalisti, fosti luptatori pe fronturile din Spania sau Franta), materialul informativ e rodul unui efort arhivistic de aproape 25 de ani.
De ce un studiu despre comunismul romanesc?, se intreaba autorul in paginile preliminare ale cartii. Desi exista un numar mare de carti remarcabile despre majoritatea partidelor comuniste est-europene, experimentului romanesc i s-a acordat relativ putina atentie. Motivele? Izolarea tarii din ultimii ani ai regimului Ceausescu, incurajarea, dupa 1974, a falsificarii deliberate a istoriei P.C.R. pentru a o pune de acord cu mitologia politica destinata legitimarii cultului Conducatorului si, in sfarsit, administrarea discretionara, dupa 1989, a materialelor arhivistice. P.C.R s-a impus ca un caz de studiu deosebit de interesant si datorita anomaliilor pe care le-a perpetuat in concertul socialist al arealului Europei de Est.
Dintr-o secta leninista marginala, care numara aproximativ 1.000 de membri, a ajuns un partid de masa care izbutise sa adune, in ultimii sai ani de existenta, aproape 4 milioane de membri cotizanti si care a devenit vehiculul edificarii unei dictaturi personale bazate pe o ideologie nationalista combinata cu elemente formale de marxism. Izbitor, cu deosebire, in profilul partidului, i se pare lui Tismaneanu si absenta oricarui grup reformist bine structurat la nivel de conducere si a unei heterodoxii ideologice, asa cum au aparut acestea in Ungaria sau Polonia. Acestor elemente atipice li se alatura, insidios si devorator, procesul de decomunizare din Romania, care a fost cel mai putin radical din spatiul estic si care a favorizat o restauratie ale carei consecinte le contemplam si azi. Ultimul capitol al volumului este dedicat, de altfel, acestui dramatic proces de cosmetizare postrevolutionara si poarta un nume graitor cat o carte: Viata de apoi a P.C.R.
A aparut recent cel de-al 9-lea volum al operelor complete ale filosofului, psihiatrului, psihologului si omului de cultura de origine elvetiana Carl Gustav Jung: Aion. Contributii la simbolistica sinelui. Prezentul volum se refera la Era Pestilor si la dezvoltarea spirituala si psihologica umana in relatie directa cu aparitia si propagarea crestinismului si studiaza Sinele in raport cu Omul-Dumnezeu crestin.
Inca de la origini, Hristos cel luminos este confruntat cu antiteza sa intunecata, Antihristul, a carui domnie va preceda intoarcerea Mantuitorului. Intalnirea celor doua contrarii se savarseste perfect in semnul zodiacal al Pestilor (pestele este unul dintre cele dintai simboluri ale lui Iisus), care guverneaza era (aion) crestina. Jung studiaza simbolismul pestelui si al Sinelui sprijinindu-se pe documente ale gnosticilor si ale succesorilor lor, alchimistii, pe care ii considera ca fiind niste precursori ai psihologilor si niste pionieri ai spiritului, care au refuzat limitele dogmei.
CARL GUSTAV JUNG, OPERE COMPLETE,
EDITURA TREI, BUCURESTI, 2005
Cele patru capitole ale acestei lucrari de popularizare prezinta si analizeaza istoria si lupta, organizarea si metodele, locul si rolul Interpolului in cadrul relatiilor internationale, organism insarcinat sa faciliteze si sa coordoneze relatiile si eforturile politiilor nationale in combaterea criminalitatii. Desi toata lumea a auzit despre Interpol, cunoasterea exacta a structurilor si manierei sale de actiune este inca lacunara si obturata de erori si false pareri, ceea ce duce la nasterea unei foarte largi plaje de atitudini – de la desconsiderare pana la ridicare in slavi.
Prin urmare, Marc Lebrun s-a straduit sa clarifice si sa simplifice cunostintele de care dispunea in privinta OIPC, in privinta modului sau de functionare, a misiunilor si oamenilor sai, pentru a reajusta potrivit realitatii imaginea care s-a creat in jurul sau. In acelasi timp, autorul a incercat sa descrie Interpolul din perspectiva relatiilor internationale si a diplomatiei, pentru a-l putea situa in ansamblul natiunilor si marilor organizatii.
MARC LEBRUN, INTERPOLUL, EDITURA CORINT,
COLECTIA MICROSINTEZE, BUCURESTI, 2005
Astept cu interes premiile Mercury din septembrie, pentru ca, spre deosebire de execrabilele Brit Awards, sunt un indicator destul de exact al situatiei scenei muzicale britanice.
Oare ce au in comun Suede, M-People, Pulp si Roni Size? Toti sunt fosti detinatori ai unui premiu muzical Mercury, distinctie ce se acorda in fiecare an celei mai bune prestatii muzicale alternative din Marea Britanie. Demarate initial ca alternativa la execrabilele Brit Awards, dominate de muzicieni precum teribil de demodatul Phil Collins, premiile Mercury sunt astazi privite ca un indicator destul de exact al situatiei scenei muzicale britanice, iar anul acesta nu face nici el exceptie. De fapt, daca stam sa judecam dupa lista de nominalizati, tineretul din Marea Britanie asculta aproape in exclusivitate un singur tip de muzica: Indie.
In caz ca va intrebati, Indie e o prescurtare a unui termen ce desemneaza baietii sau fetele care fac parte din formatii de chitaristi, a caror muzica nu se adreseaza publicului larg. Termenul este independent si initial desemna casele de inregistrari independente, mostenire a miscarii punk. Iar baietii care canta la chitara domina lista de nominalizari la premiile Mercury din 2005. In materie de muzica de dans, numai doua nume pot fi incadrate, cu adevarat, la aceasta categorie: MIA, fiica unui cuplu de refugiati din Sri Lanka nascuta la Londra, a carei muzica imbina hip-hop-ul, ragga, electro-ul si sound-ul bhangra cu influente indiene. Celalalt nume este The Go! Team, o trupa cu cinci membri de la Brighton, care ar putea fi cel mai bine caracterizata drept o trupa Indie care incearca sa imite o trupa dance. Muzica lor cuceritor de haotica se inspira clar din hip-hop-ul timpuriu si funk.
Lista scurta pentru premiile Mercury si-a facut o traditie din a strecura printre nominalizati si jetoane, care constau in nume din alte genuri, astfel incat prezenta unor artisti de jazz sau folk e aproape de asteptat. Includerea celor de la Polar Bear, un cvartet de jazz, nu ar trebui sa surprinda, asadar, pe nimeni. Dupa cum nimeni nu ar trebui sa se astepte ca acestia sa castige. Dar adevaratul outsider al acestei liste este, de fapt, un interpret in varsta de 28 de ani din sfera muzicii folk, Seth Lakeman din Yelverton, Devon, care si-a produs albumul impreuna cu fratele sau si l-a lansat prin intermediul propriei case de inregistrari. La celalalt capat al spectrului listei din acest an ii gasim pe Coldplay, cu al lor album X & Y, a caror prezenta in acest loc e chiar mai bizara decat cea a lui Lakeman. Cum ultimul lor LP s-a vandut numai in Marea Britanie in 500.000 de exemplare in prima saptamana de la lansare, nu se poate spune ca ar avea nevoie de recunoastere. E putin probabil ca trupa Coldplay sa castige, in trecut premiul muzical Mercury nefiind niciodata acordat unor artisti de mare succes comercial. Ceea ce e bine.
Asadar, cine o sa castige? Trupa Bloc Party, pe care multi critici o vad castigatoare, este comparata de obicei cu castigatorii de anul trecut, Franz Ferdinand si pe drept cuvant. Nu numai ca au acelasi sound unghiular, punk-funk, dar Bloc Party au intrat in atentia mass-media abia dupa ce au reusit sa dea o copie a demo-ului lor solistului de la Franz Ferdinand in 2003. Totusi, eticheta de Noii Franz Ferdinand ce li s-a aplicat face improbabila castigarea premiului de la aceasta editie.
Favorita caselor de pariuri este, de fapt, o formatie numita The Kaiser Chiefs, compusa din baieti cu chitare ce canta un indie-pop numai bun de dat la radio. E cel mai sigur pariu dintre cele douasprezece grupuri de pe lista scurta. Atentie insa. Sa nu veniti la mine sa va ajut daca ati luat un imprumut de la Casa de imprumuturi a lui Bogdan-cel-Cinstit si ati pierdut toti banii la un pariu nebunesc de genul totul sau nimic…
Acestea fiind zise, cine ar trebui sa castige? Premiul meu se acorda mai sus mentionatei MIA. Sansele sale de castig s-au redus insa, dupa recentele atentate din Londra. MIA face parte dintre acei artisti, putin la numar, care abordeaza subiecte ca terorismul si refugiatii intr-o maniera ce se indeparteaza de abordarea stil tabloid a subiectului si care se poate dovedi un pic cam prea controversata intr-un moment de hipersensibilitate. Versurile sale fac referire la terorism, iar caseta sa de mixaje recent lansata se intituleaza Piracy Funds Terrorism (Pirateria finanteaza terorismul). Obraznic, convingator si ironic, cu siguranta. Va trebui sa asteptati pana pe 6 septembrie pentru a vedea daca am sau nu dreptate. Daca o sa castige Kaiser Chiefs, atunci imi datorati un comision de 25% din castigurile dumneavoastra…