BusinessMagazin

Blog

  • TOP BUSINESS GURUS

    In 2003, Accenture Institute for Strategic Change a realizat acest top ca parte a unui proiect mai mare a carui finalitate era de a identifica procesul prin care ideile de management si de business patrund in companii. Criteriile alese de Accenture au fost: 1. statistici Google (cat de mult se vorbeste despre un guru pe Internet); 2. citari in ISI Social Sciences Citation Index – adica de cate ori a fost citat un guru de catre un profesor universitar; 3. numarul mentionarilor in LexisNexis, baza de date online a business-ului de limba engleza si a media populare (criteriu ce masoara notorietatea unui guru pe alte canale decat Internetul).

     

     1. Michael Porter

     2. Tom Peters

     3. Robert B. Reich

     4. Peter F. Drucker

     5. Gary S. Becker

     6. Peter M. Senge

     7. Gary Hamel

     8. Alvin Toffler

     9. Hal R. Varian

    10. Daniel Goleman

    11. R. Moss Kanter

    12. Ronald H. Coase

    13. Lester Thurow

    14. Charles Handy

    15. Paul Romer

    16. Henry Mintzberg

    17. Stephen R. Covey

    18. Michael Hammer

    19. Bill Gates

    20. Warren Bennis

    21. Jeffrey Pfeffer

    22. Philip Kotler

  • Vedere de la peluza

    Ce s-a intamplat cu oamenii astia? Dupa luni de zile in care nimeni n-a vorbit decat de beneficiile Cupei Mondiale pentru economia Germaniei, acum parca si-au pierdut suflul, preferand sa vorbeasca, in loc de bani, despre castiguri de imagine, de subtilitati culturale sau pur si simplu despre fotbal.

     

    Eu nu lucrez in departamentul de previziuni, asa ca ma rezum la lucrurile pe care le pot influenta de acolo de unde ma aflu, a zis cancelarul german Angela Merkel, solicitata sa comenteze ceva despre impactul Cupei Mondiale asupra economiei germane. „Ma bucur ca o sa avem o multime de oaspeti care vor cheltui si se vor simti bine in Germania, dar noi trebuie sa ne concentram pe reformele aducatoare de crestere economica pe termen lung. Acestea sunt lucrurile pe care le pot influenta eu. In rest, sigur ca ma bucur de fiecare zecime de procent in plus la cresterea economica adus de Campionatul Mondial“, a continuat Merkel.

    Severitate? Modestie? Probabil nici una, nici alta, ci doar un refuz autentic nemtesc de a se imbata cu apa rece. Camera de Comert germana a prezis ca numai sumele cheltuite de sutele de mii de suporteri care vor veni in tara sa vada turneul final al Campionatului vor determina o crestere a PIB cu 0,3% sau chiar mai mult pentru 2006, ducand la 2% cresterea asteptata in acest an. Si ca vor fi create, gratie Cupei Mondiale, 60.000 de locuri de munca, lucru important intr-o tara cu o rata a somajului rezistent in jurul plafonului de 10%. Ministrul economiei, Michael Glos, a declarat la randu-i ca se asteapta ca gazduirea marii sarbatori fotbalistice sa aduca o injectie de 3 miliarde de euro economiei germane in urmatorii trei ani, in special in turism, transporturi si comunicatii. Totusi, nu toata lumea e la fel de optimista. Ultimul raport al Institutului German pentru Cercetare Economica, de pilda, avertizeaza ca nu trebuie asteptat „un efect macroeconomic spectaculos“ al evenimentului. „Este foarte indoielnic ca turneul final al Campionatului va crea o asemenea dispozitie pozitiva in tara de natura sa se rasfranga asupra obiceiurilor de consum ale germanilor“, sustine raportul.

     

    Camere goale

    Expertii institutului sunt de parere ca, in cel mai bun caz, economia germana se poate astepta la un plus de 0,25% de pe urma Cupei Mondiale, si chiar daca acel milion estimat de turisti straini vor veni sa cheltuiasca acei 1,8 miliarde de euro estimati, ar trebui avut in vedere ca multi alti turisti straini vor ocoli Germania pe perioada Campionatului tocmai ca sa evite imbulzeala. Aceasta logica a fost deja confirmata de hotelierii nemti, care se tem in continuare sa nu ramana cu camerele goale. „Intotdeauna cu astfel de ocazii se intampla ca turistii obisnuiti sa prefere alte destinatii. Deja un numar de congrese si conferinte care au loc in mod normal la sfarsitul lui iunie au fost amanate sau anulate“, spune Stefanie Heckel, o purtatoare de cuvant a asociatiei hotelierilor germani. In plus, chiar FIFA le-a facut greutati nemtilor, calculand aiurea numarul de camere pe care le-a cerut spre a le vinde prin serviciul ei propriu de rezervari: din 45.000 de camere de hotel oferite FIFA, 16.000 au ramas neinchiriate. Potrivit Die Welt, de pilda, hotelul Estrel din Berlin a rezervat 1.125 de camere pentru FIFA, care a reusit sa gaseasca insa clienti doar pentru 40% dintre ele, rezultatul fiind ca pentru luna iunie, hotelul a ramas cu jumatate din camere goale.

     

    Desigur, in alte zone ale economiei, efectele pozitive sunt deja vizibile. Fabricantul de televizoare Loewe a anuntat ca vanzarile i-au crescut cu 38% in primul trimestru, mai ales datorita vanzarilor de aparate cu ecran plat, iar Philips se asteapta ca vanzarile de televizoare cu ecran plat sa se dubleze. adidas, unul din sponsorii oficiali ai competitiei, conteaza pe vanzari de 1,2 miliarde de euro, iar aceeasi Stefanie Heckel sustine ca totusi sunt sperante de castig frumos cel putin pentru o parte din hotelieri, in primul rand pentru cei cu preturi mici, unde turistii nu vin sa rezerve camere cu multe luni inainte, ci apar pe parcurs, uneori abia atunci cand constata ca echipa nationala pe care o sustin reuseste sa inainteze intr-o faza superioara a competitiei.

     

    Nu exagerati

    La un alt nivel insa, analistii apreciaza ca avantajele de pe urma Cupei Mondiale nu pot fi altfel decat superficiale, din cauza contextului de cerc vicios al economiei europene: scumpirea petrolului alimenteaza inflatia, care in mai a trecut de 2% pentru a 16-a luna consecutiv in zona euro, silind Banca Centrala Europeana sa ridice iarasi dobanda, cu efecte negative implicite asupra puterii de cumparare in statele cu moneda unica. Asa se face ca actiunile companiilor care au urcat luna trecuta gratie Cupei Mondiale au ajuns acum sa scada pe pietele europene in ajunul inceperii competitiei. Nu e pentru prima data. Actiunile adidas, de exemplu, au picat cu 4,6% in timpul turneului final din Asia, din 2002, si cu 12% patru ani mai devreme. „Cine se apuca in septembrie sa cumpere televizoare cu ecran plat si ghete de fotbal? Efectul pozitiv al Cupei pentru companiile implicate se epuizeaza inca dinainte de primul meci“, explica Richard Batty, director de strategie la Standard Life Investments din Edinburgh.

     

    Si intr-adevar, dupa 9 mai, cand adidas a raportat o crestere de 37% a profitului pe primul trimestru, actiunile companiei au pierdut 10% pana la inceputul lui iunie, iar Puma, celalalt fabricant german de echipamente sportive, cu sediul la Herzogenaurach, a scazut cu 12%. adidas este furnizorul de echipamente pentru nationalele Germaniei si Frantei, iar Puma ii imbraca pe fotbalistii selectionatei italiene.

     

    Posirca lor

    Aceasta abordare seaca a pietelor financiare, greu de priceput pentru suporterul sau telespectatorul care se insufleteste abia dupa fluierul de inceput al turneului final, explica si scepticismul economistilor sau (in cazul Angelei Merkel) al politicienilor inclinati sa priveasca pe termen mai lung raportul intre banii adusi de gazduirea Cupei pe teritoriul german si sansele de redresare durabila a economiei. Partea mai rea e ca pana si neamtul de rand, despre care teoria economica spune ca entuziasmul patriotic si sportiv il va face sa cheltuiasca mai mult si sa munceasca mai bine, a inceput deja sa fie nemultumit. „O tara ca asta sa fie fortata sa bea laturi“, a fost titlul dat de un ziar nemtesc articolului care anunta ca berea oficiala a actualului turneu final nu va fi autohtona, ci americana, si inca una slaba si proasta, dupa gustul teutonic – Budweiser, produsa de Anheuser-Busch. Supararea n-avea, fireste, doar motivatie patriotica; intrarea americanilor de la Anheuser-Busch, care au platit 40 de milioane de dolari (31 de milioane de euro) ca sa se afle in randul celor 15 sponsori oficiali ai Cupei, insemna ca berea lor sa ia locul traditionalului Bitburger, adica al unei marci care a fost de ani de zile partenerul oficial al Asociatiei Germane de Fotbal. In plus, Bitburger si Budweiser au avut o disputa in justitie in legatura cu dreptul de folosinta a numelui bauturii, pe motiv ca particulele „Bud“ si „Bit“, frecvente in reclame, seamana prea tare intre ele; in 2001, Curtea Suprema a Germaniei a decis ca Anheuser-Busch nu poate folosi forma prescurtata a marcii, „Bud“, in Germania. In 2004, americanii si nemtii au cazut la pace, convenind ca primii sa poata folosi denumirea „Bud“ in reclame pe durata Cupei Mondiale si sa detina drepturi exclusive de marketing pentru aceasta ocazie; in schimb, Bitburger a capatat dreptul de a-si vinde produsele la Cupa Mondiala, dar fara a-si lega numele de marca FIFA.

     

    Sacul de bani al FIFA

    Incidentul n-a ramas fara ecou in randurile organizatorilor germani ai competitiei. Franz Beckenbauer, seful comitetului de organizare german, a cerut ca fotbalul sa fie „curatat“ de influenta comercialului care a ajuns sa fie mai important decat fenomenul sportiv in sine. Sondajele de opinie din Germania au aratat, intr-adevar, ca opinia publica e tot mai satula de reclamele agresive si de folosirea pasiunii pentru fotbal ca pretext pentru a vinde orice, iar sumele in crestere de la editie la editie platite FIFA de sponsorii oficiali au inceput sa scandalizeze publicul. Daca in 1982, in Spania, cei noua sponsori principali plateau in total 19 milioane de dolari, anul acesta fiecare din cei 15 sponsori principali a platit in medie cate 35 de milioane de dolari, la care se adauga cele 16,8 milioane varsate de fiecare din cei sase sponsori nationali, plus banii de la furnizorii oficiali, firmele cu contract de licenta (de pilda lantul KarstadtQuelle) si televiziunile.

     

    Macar laptele

    In unele cazuri, politica rigida a FIFA a dus la situatii de-a dreptul comice, daca n-ar fi fost enervante. In virtutea contractelor incheiate cu municipalitatile si cu operatorii privati ai celor 12 stadioane unde au loc meciurile, fiecare stadion a trebuit predat FIFA, pana la jumatatea lunii mai, in conditii „neutre“, adica eliberat complet de orice urma de reclama sau prezenta a vreunei firme nelicentiate de forul fotbalistic mondial. La stadionul din Berlin, asta a insemnat ca magazinul cu articole promotionale al echipei locale, Hertha Berlin, sa fie complet golit, fiindca furnizorul oficial de echipamente al Hertha este compania americana Nike, cel mai mare competitor al nemtilor de la adidas, sponsor principal al FIFA.

     

    In alte locuri, zelul operatorilor de stadioane a facut ca pana si numele firmelor producatoare de ATM-uri, de monitoare pentru tabela de marcaj sau de echipamente sanitare pentru toalete sa fie acoperite. Si numele unora din stadioane a trebuit sa fie schimbate, cu pretul unor conflicte costisitoare: la Hamburg, clubul Hamburger Sportsverein a fost nevoit sa plateasca jumatate de milion de euro sponsorului sau AOL, ca despagubire pentru redenumirea temporara a stadionului AOL Arena in „Stadion al Cupei Mondiale FIFA“. Iar municipalitatile au intampinat dificultati incercand sa-si asume niste sarcini cu care nimeni nu le-a obisnuit pana acum. Der Spiegel a scris, de pilda, ca autoritatile publice din cele 12 orase ale Cupei s-au vazut nevoite initial sa aiba grija ca la stadioane sa nu se vanda lapte, intrucat sponsorul principal Coca-Cola detine exclusivitatea pentru vanzarile de bauturi nealcoolice in jurul terenurilor, cu exceptia apei de robinet. Dupa lungi negocieri, compania a acceptat sa permita totusi vanzarea de „bauturi lactate fara arome adaugate“ (in traducere, lapte de vaca simplu).

     

    Cat despre criticile lui Beckenbauer, acestea au avut, ce-i drept, un prim efect. Sepp Blatter, presedintele FIFA, s-a simtit obligat sa dea un interviu in Tagesspiegel si sa explice ca acuzatiile sunt nefondate. „Nu e vorba de excese comerciale. Important e parteneriatul intre fotbal, economie si televiziune, benefic pentru toate partile implicate“, a vorbit ca din carte Blatter, care a recunoscut insa indirect ca a mers cam prea departe, promitand schimbari in politica de marketing a FIFA dupa incheierea actualei editii a Cupei: „O sa tintim spre optim, nu spre maxim, de-acum inainte“.

     

    Omul din Arizona

    Bucuriile patriotice ale suporterilor germani au fost umbrite insa si de alte mici sacaieli. Selectionerul Jürgen Klinsmann, care are o firma de consultanta sportiva in California, a refuzat sa se mute inapoi in Germania inclusiv dupa ce a preluat echipa nationala, cu doi ani in urma, ceea ce i-a atras criticile ziarelor nemtesti si eticheta de „managerul american“. Klinsmann l-a angajat acum ca antrenor pe Mark Verstegen, un expert in fitness din Arizona, care si-a adus aici conceptia revolutionara de crestere a mobilitatii fizice la fotbalisti. De aici, periodicele germane au conchis ca americanul ii pune pe jucatori sa faca exercitii nefiresti, publicand poze ridicole de la antrenamente, cu fotbalisti stand intr-un picior, in postura de balerine.

     

    Iar daca nationala germana va juca asa de bine incat vina iesirii prea devreme din turneul final sa nu poata fi aruncata pe antrenorul din Arizona, americanii pot fi gasiti vinovati totusi pentru alte nereusite. Mascota oficiala a Cupei Mondiale, leul Goleo al VI-lea, s-a dovedit de rau augur pentru firma germana Nici AG, detinatorul exclusiv al drepturilor de productie a jucariilor Goleo. Creat de firma americana Jim Henson, aceeasi care i-a lansat pe eroii Muppets, leul Goleo n-a impresionat deloc publicul german, ba si-a mai atras si ironiile celor ce s-au intrebat de ce mascota are tricou, dar nu si sort. Nici AG a platit, dupa unele surse, 28 de milioane de euro pentru dreptul exclusiv de a pune pe piata europeana jucarii, perne, brelocuri si alte obiecte cu imaginea Goleo, insa vanzarile au fost atat de slabe, incat compania a intrat in dificultati financiare serioase, iar un tribunal din Coburg a confirmat de curand ca Nici si-a declarat oficial insolvabilitatea.

     

    Un bordel nou

    In mod cu totul neplacut pentru imaginea Germaniei serioase si sportive, presa internationala s-a grabit sa insiste pe faptul ca unul din principalii castigatori de pe urma febrei fotbalistice va fi industria erotica nemteasca. Una din fixatiile ziaristilor care au relatat despre partea de business a Cupei Mondiale a fost cel mai mare lant de sex-shopuri din tara, Beate Uhse. Cotat onorabil la bursa, cu vanzari de 280 de milioane de euro in 2004, lantul de magazine a lansat inaintea Campionatului o serie de produse noi, intre care vibratoare tematice, cu inscriptii gen „Capitan de echipa“ si „Jucator de camp“, o minge umpluta cu lenjerie in culorile mai multor echipe nationale, un film porno cu aluzii sportive, tricouri sexy de fotbal „pentru partenerele neglijate din cauza Cupei“ sau „o bautura energizanta erotica“ anume pentru serile cu meciuri.

     

    Pe langa sex-shopuri, industria nemteasca a prostitutiei are la randu-i de castigat, judecand doar dupa faptul ca foarte aproape de Stadionul Olimpic din Berlin s-a deschis anul trecut cel mai mare bordel de lux din lume, cu o medie de 130 de clienti pe zi, numar asteptat sa se dubleze pe timpul turneului final. Expertii au estimat ca forta de munca disponibila in aceasta perioada pe piata germana a prostitutiei se ridica la nu mai putin de 40.000 de suflete. Claes Borgstrom, responsabilul guvernamental suedez pentru oportunitati egale, a declarat pentru Der Spiegel ca a cerut fotbalistilor din tara lui sa boicoteze Campionatul, pe motiv ca evenimentul sportiv va duce la o crestere fara precedent a prostitutiei la Berlin. „Asta e sansa noastra sa aratam ca nu acceptam prostitutia si traficul de fiinte umane asociat cu ea“, a spus Borgstrom.

     

    Intr-un asemenea context, doar huliganii si atacurile teroriste mai lipseau ca sa faca viata de tot frumoasa pentru organizatorii germani. Autoritatile s-au pregatit din timp pentru marsurile neonaziste programate pe durata Campionatului la Gelsenkirchen, Leipzig, Berlin si Nürnberg, pe motiv de solidaritate cu presedintele iranian Mahmud Ahmadinejad, contestatar al Holocaustului. In cinstea Cupei Mondiale, neonazistii au pus deja in vanzare un CD cu cantece, avand pe coperta imaginea lui Fritz Walter, capitan al nationalei germane la turneul final din 1954 si, mai inainte, luptator in armata hitlerista. Dar cel mai tare se tem autoritatile de potentialele ciocniri intre huliganii polonezi, considerati cei mai periculosi, dupa cei englezi, si „capetele rase“ din Germania. Astfel incat, pe durata competitiei, acordurile Schengen de libera circulatie pe teritoriul Uniunii Europene sunt suspendate, ca sa impiedice accesul huliganilor in Germania, niciun politist neamt n-are voie sa-si ia concediu, fiecare meci e pazit de circa 6.000 de politisi, iar circa 2.000 de militari sunt pregatiti sa-i sprijine pe colegii lor din politie.

     

    E=mc2

    Presa straina a ironizat deja faptul ca, in astfel de conditii, sloganul oficial al competitiei a ramas „E vremea sa-ti faci prieteni“. Dar organizatorii n-au gresit cu nimic construindu-si actiunile de promovare pe aceasta idee. Singura problema e de atribuire a destinatarului pentru mesajul generos al sloganului: cu alte cuvinte, daca o parte din suporterii straini, sau FIFA si ai sai, sau o parte din companiile nemtesti numai la prietenii noi nu se pot gandi cu aceasta ocazie, cea care ar avea sanse la asa ceva ar trebui sa fie Germania insasi. Publicatiile autohtone au vorbit indelung despre nevoia ca nemtii sa demonstreze acum lumii ca nu sunt reci, incapabili de distractie sau capete patrate si sa se redescopere pe ei insisi ca o natiune demna de simpatie.

     

    Or, Germania poate sa fie „fun and cool“, a zis supermodelul Claudia Schiffer, care desi traieste in Anglia, a acceptat sa participe la campania de promovare a Germaniei cu ocazia Cupei Mondiale, pozand imbracata doar in faldurile drapelului national. „Sper sa facem asa incat a purta steagul national sa fie o mandrie. In Anglia, toata lumea umbla cu steagul, inclusiv pe tricouri. Asa ceva nu exista inca in Germania“, a spus Schiffer. Iar in urma ei vin guvernul si patronatele, dornice sa foloseasca evenimentul sportiv pentru un soi de rebranding national. Oficial, campania se numeste „Germania – tara ideilor“ si aspira sa prezinte lumii (si compatriotilor) o imagine noua, stearsa de praf si de clisee, a oraselor germane si a societatii. Aspirina, airbag-urile, operele lui Schopenhauer sau Goethe sunt daruri facute de Germania culturii si civilizatiei mondiale – asa ca asta trebuie reamintit celor ce vin aici sa se uite la meciuri.

     

    FC Deutschland GmbH, grupul care se ocupa de campania de rebranding, a selectat 365 de „locuri ale creativitatii“ culturale, tehnologice, stiintifice sau de business, propuse de institutii sau de persoane din tara, iar fiecare din ele are rezervata pentru mediatizare cate o zi din anul Cupei.

     

    Pe „Aleea Ideilor“ din Berlin au aparut sculpturi uriase ale marilor inventii germane – o presa tipografica, un automobil, o caseta video, cateva note muzicale dintr-o compozitie a lui Beethoven, o aspirina sau formula lui Einstein Eamc2. Dar rezultatul ofensivei e inca greu de presupus. Mai ales ca imprietenirea cu restul lumii, gratie unor astfel de gaselnite, ar putea sa fie o problema mai simpla decat imprietenirea germanilor cu ei insisi. Caci spiritul cartitor nemtesc, pornit sa condamne orice exces, a inceput deja sa se intrebe ce legatura e intre picioarele frumoase ale modelului Heidi Klum (cea care in cadrul campaniei promoveaza bucataria tarii ei) si bietii jucatori care cauta victoria pe gazon. De asta gazduim Cupa Mondiala, ca sa ignoram tocmai fotbalul? Nu, Deutschland nu trebuie sa fie cu orice pret über alles. Cel putin nu acum, asa, peste capul lui Ballack.

  • Al treilea val

    Bleah, ce titlu lipsit de imaginatie… Nu numai din cauza lui Alvin Toffler, ci si pentru ca pe langa marele Al Treilea Val, in Romania au mai fost cate un al treilea val de inundatii, de crize de orice fel, de tantari, de scumpiri si de multe altele. Dar, spre deosebire de cele enumerate, de data asta e de bine.

     

    M-am intalnit saptamana trecuta cu seful unei companii franceze care si-a deschis anul trecut subsidiara din Romania si intentioneaza sa se dezvolte puternic in acest an. Companie mare, cu cifra de afaceri de peste trei miliarde de euro. A fost o discutie placuta, de prezentare, folositoare pentru simplul fapt ca afli cum ne privesc si alti ochi, limpezi, lipsiti de deformarile induse de rapoarte oficiale, evaluari sau politeturi diplomatice. Interlocutorului meu ii placea Romania, as spune chiar mai mult decat mie: nu a remarcat fetele, dar i-a pomenit pe romani in ansamblu, a apreciat bunele spiritului latin, a vorbit de crestere economica sustinuta si de cresteri cu 85% ale cifrei de afaceri in zona (mi-a placut o remarca insotita de un zambet: „…anul acesta n-o sa mai fie asa, pacat, incepusem sa ne obisnuim… dar oricum va fi peste medie..“).

     

    Denis Renard este primul reprezentant pe care il intalnesc al unei companii care face parte din ceea ce chiar impreuna am definit drept al treilea val de companii care vin in Romania. Rolul lor este extrem de important, pentru ca vor pune tusele fine de culoare peste schita initiala, desenata cu linii groase si negre, a capitalismului romanesc si peste primul strat de culoare de baza. As asemui actiunea lor cu ceea ce a reprezentat al treilea val al debarcarii aliate din Normandia, in 1944 – primele doua au avut serios de furca cu rezistenta armata a inamicilor, al treilea val a fost decisiv pentru ca a intarit capetele de pod si a oferit suportul necesar succesului operatiunii.

     

    Primul val este cel format din companiile care au avut curajul sa investeasca intr-o Romanie care ba se vindea, ba nu se vindea. Cel mai limpede exemplu este Renault, dar compania nu face o figura singulara. Producatorul de automobile a antrenat in siaj o suma de colaboratori traditionali, care si-au deschis, la randul lor, afaceri in Romania – acesta este al doilea val.

     

    Al treilea este cel al furnizorilor de servicii sofisticate – logistica, cercetare si proiectare, tehnologii speciale, comunicatii. Nu-si gaseau rostul pe o piata inca salbatica, tributara in special pretului; au nevoie de o limpezire a apelor, de certitudini. De ce ii consider asa de importanti?

     

    Un atu e chiar sofisticarea si precizia: camionul cu piese nu va ajunge „pe miercuri-joi“, ci miercuri la ora X; planurile nu vor fi gata pe la mijlocul saptamanii viitoare, ci chiar la termenul prevazut in contract; sesiunea de training va fi scurta, la obiect si cu rezultatele scontate.

     

    In al doilea rand pentru ca vor sparge cumetriile economice, care si-au rezervat cate o zona economica sau geografica si, implicit, politica. Nu cred, de exemplu, ca o companie care a dat peste 800 de milioane de euro pe o distributie de electricitate (o gramada de bani, si acesta este un indiciu al celui de-al treilea val) va mai accepta sa cumpere energie la mana a treia; daca este dispusa, totusi, la masinatiuni, le va face prin parteneri pe care ii cunoaste bine si varand numai un deget si nu toata mana. Nu sariti, am sesizat si pericolul inlocuirii cumetriilor, dar pentru aceasta avem autoritati de supraveghere.

     

    In al treilea rand, sunt o sansa pentru companiile romanesti, in preajma integrarii. Intrarea unui mic transportator local, de pilda, sub palaria unui furnizor de servicii logistice de anvergura este in masura sa-i asigure supravietuirea dupa 1 ianuarie 2007: comenzi, stabilirea celei mai avantajoase rute, drumuri plin-plin.

     

    Nici banii investiti nu pot fi ignorati, acum, spre finalul privatizarii. Poate nu vor fi multi, dar vor merge spre acele zone de care are nevoie Romania cel mai mult acum: cunostinte specializate, modernizare, inovatie.

    Daca tot am dat-o in titluri celebre, o sa inchei cu „ciocnirea civilizatiilor“. Specificul romanesc ne-a facut sa demaram tarziu, sa actionam haotic si partizan si sa terminam inainte de vreme – un model de civilizatie. Valul care vine acum, un alt fel de civilizatie, este in stare sa ne ordoneze, sa ne eficientizeze si sa ne sporeasca rezistenta.

     

    Mai trebuie sa si vrem.

  • De trei ori femeie

    Nu va fi fiind politica o curva, dar femeie este, fara doar si poate. Cel putin la noi. In Dimensiunea Romaneasca a Existentei, Mircea Vulcanescu analizeaza, cu un simt al limbii echivalat, poate, doar de Noica, semnificatia genurilor in limba romana

     

    Faptul ca „paine“, bunaoara, e substantiv feminin – ca si fiinta – spune multe despre psihologia poporului roman (cei care s-au ostenit a deprinde arcanele limbii franceze isi vor mai aduce aminte cat de nefiresc suna pentru urechea mioritica „le pain“ si „l’etre“, ambele la masculin). Iar daca politica este, la noi, de genul feminin, desi ramane dominata de catre barbati, faptul nu surprinde nici feministele infocate, dar nici misoginii inraiti. (Da’ chiar! Pe cand un protest organizat pe tema folosirii abuzive, non-PC, a genurilor in limba romana?) Doar despre femei se spune ca nu poti trai nici cu ele, nici fara. Asa si cu politica.

     

    In ultima vreme insa, situatia s-a complicat mai mult decat de obicei. Atributul femeiesc al politicii – nu pot nici cu tine, dar nici fara – pare sa fi cuprins toate cotloanele politicii, de la cea interna pana la cea externa. Sa o luam de sus in jos: dupa ce a dat cu flit Frantei, gudurandu-se pe langa Licuriciul cel Mare, presedintele Basescu a inteles ca, atunci cand vine vorba despre integrarea in UE, OK-ul american nu mai e suficient. E nevoie si de „ça va“-ul Frantei. Drept pentru care s-a inclinat usurel din sale, in ciuda recentei operatii de hernie de disc, si a acceptat bucuros chiar si o vizita de lucru in Capitala Luminilor. Iar Franta nu e singurul exemplu. Uite, Rusia: nu putem trai cu ea, dar nici fara, cand vine vorba de rezolvarea problemelor strategice din jurul Marii Negre. Ne-a costat vreun milion de euro, dar pana la urma am invatat-o si pe asta.

     

    In propria ograda, lucrurile stau si mai putin roz (sau si mai mult roz, in functie de genul dinspre care privim problema). La ora la care scriu aceste randuri, premierul Tariceanu inca se mai codeste r propos de primirea lui Dan Voiculescu in guvern, pe functia de vicepremier. Nu poate cu presedintele PC, pentru ca, pe de o parte, i-ar sifona si mai tare imaginea publica, oricum botita, iar pe de alta le-ar furniza gratis adversarilor munitie suficienta pentru a-l ataca din toate pozitiile; dar nu poate nici fara, cata vreme o suparare a lui Voiculescu echivaleaza cu schimbarea echipei guvernamentale, daca nu de-a dreptul cu alegeri anticipate. Din acest punct de vedere insa, nici presedintele Basescu nu sta mai bine. Aproband numirea fostului sef al Crescent in guvern, se face partas la propasirea solutiei pe care singur a catalogat-o „imorala“. Refuzand-o, devine principalul responsabil pentru o criza politica soldata, foarte probabil, cu amanarea aderarii la UE.

     

    Am putea continua asa pana la epuizarea spectrului politic. Geoana nu poate cu Iliescu, care ii sapa tot mai vrednic groapa Forumului Democrat Roman, dar nici fara, cata vreme fostul presedinte inca dispune de o greutate electorala suficienta pentru a provoca o scindare dureroasa din toate punctele de vedere.

     

    La celalalt capat al firului, Iliescu sufera o drama asemanatoare: nu mai poate cu PSD-ul care l-a trecut definitiv pe linie moarta, dar nici in afara acestuia nu are sanse mai mari decat partidul lui Gigi Becali. Intr-un plan mai general, in Alianta, PNL si PD nu se mai suporta, dar nu se pot nici desparti – o situatie care reflecta, precum in oglinda, situatia generala la nivelul Coalitiei guvernamentale. S-ar putea zice ca asistam la o criza generalizata: nimeni nu mai poate nici „cu“, dar nici „fara“.

     

    In aceste conditii, ceea ce ne  lipseste sunt poetii. Nu radeti! Romanul se va fi nascut el poet, nu insa si politicianul roman. Politicianul nostru stie una si buna: pus in fata a doua contrarii, va incerca sa impace capra si varza, acceptand o strutocamila. Acceptand, altfel spus, un compromis din care toata lumea iese mai mult sau mai putin manjita, iar din principii se alege doar praful spre disperarea alegatorului de rand. Logica aceasta a compromisului e o logica saraca in imaginatie, in care unu si cu unu fac intotdeauna doi, iar solutia intre alb si negru este, fara de gres, cenusiul. Vestea buna in toata aceasta poveste e ca mai exista o logica: a metaforei, logica intunericului luminos sau a focului inghetat. Pentru ca in metafora contrariile raman contrarii, fara a-si compromite natura; desi relationeaza, tensiunea ramane intacta. Doar in metafora poti fi „cu“ si „fara“ in acelasi timp. Nu degeaba iubesc femeile poezia.

     

    Politicienilor nostri le lipseste insa simtul poetic. Le lipseste harul de a manevra metaforic situatiile aparent fara iesire. Dovada? Cand ati auzit ultima data un discurs politic de natura sa va dea fiori pe sira spinarii (nici o aluzie, domnule presedinte)? Odinioara politicienii buni erau totodata si ei excelenti oratori – iar asta nu e o simpla coincidenta. Cine are capacitatea de a manui cuvintele intr-un mod neasteptat poate manui la fel si o realitate paradoxala. S-a discutat mult si bine, bunaoara, daca Ion Iliescu este sau a fost un abil om politic si multi dintre adversarii sai au fost inclinati sa raspunda cu „da“. O simpla privire asupra discursurilor sau cartilor sale ar fi transat pentru totdeauna chestiunea. O simpla privire asupra tuturor discursurilor politicienilor romani transeaza, din pacate, chestiunea.

     

    Daca nu ma credeti, n-aveti decat a rasfoi discursurile lui Churchill pentru a constata ca intre discursurile politicienilor de ieri si de azi e o diferenta ca de la Enescu la Adrian Copilul Minune. Cuvantari precum „We shall fight on the beaches“, „Never give in“ sau „Blood, toil, tears and sweat“ au reusit intr-adevar performanta de a „mobiliza limba engleza si de a o trimite la razboi“, dupa cum recunostea mai tarziu J.F. Kennedy, citand un corespondent de razboi. Va provoc sa-mi gasiti o singura fraza rostita de un politician roman („La tepe!“ nu se numara, e doar invocatie) pe care sa o fi retinut in toti acesti 16 ani. Una singura! Ce-i drept, Churchill n-avea „speech-writers“ si trudea, conform declaratiilor secretarului sau, cam o ora pentru fiecare minut de discurs. Limba romana inca isi mai asteapta politicienii. Trist, dar adevarat: politica e ca o femeie insetata de romantism. Ghinionul face ca atat ei, politicienii, cat si noi, alegatorii, o tratam ca pe-o curva.

  • Sa construim, asadar

    O tara in care se construieste este o tara a carei economie e in plina dezvoltare, spun analistii. O spun mai cu seama investitorii sau managerii straini care vin in Romania si vad puzderia de macarale, betoniere si muncitori de pe santierele din Bucuresti. De multe ori au timp chiar sa analizeze in detaliu, pe drumul de la aeroport pana in centru, care poate dura mai bine de o ora.

     

    Ca in Romania se construieste din plin se vede si cu ochiul liber, dar si in statistici. In primul trimestru al acestui an, activitatea din constructii a inregistrat un ritm de crestere record, de peste 20% fata de primele trei luni ale anului trecut. Iar evolutia este cu atat mai remarcabila cu cat iarna a fost mai grea si mai lunga decat in 2005, ceea ce in mod normal ar fi trebuit sa ingreuneze activitatea constructorilor.

     

    Saltul puternic din constructii, la care s-a adaugat si cresterea consumului – 10% – au compensat avansul mai slab din industrie (doar 4,8%) si scaderea de 5,3% din agricultura. Per total, economia romaneasca a crescut cu 6,9% in primul trimestru, cel mai mare avans in primele trei luni inregistrat in ultimii sapte ani.

     

    Dupa anuntarea rezultatelor, statisticienii s-au aratat optimisti in ceea ce priveste cresterea economica din acest an. Pentru 2006 este preconizat un ritm de crestere de 6%. „Daca nu vin si anul acesta sase valuri de inundatii, la toamna vom revizui in sus prognoza de crestere pentru 2006“, a declarat pentru Ziarul Financiar Ion Ghizdeanu, presedintele Comisiei Nationale de Prognoza. El isi bazeaza afirmatia pe faptul ca in ultimii 6-7 ani economia a accelerat in timpul anului, adica ritmul anual de crestere l-a depasit constant pe cel din primul trimestru. Cu exceptia anului trecut, cand cresterea economica a fost de numai 4,1%, fata de 6% in primul trimestru.

     

    Desi valurile de inundatii au avut un rol important, anul trecut marea frana a economiei nu a fost agricultura, care are o pondere mica in Produsul Intern Brut, ci industria. Agricultura a contribuit in 2005 cu 9%, in timp ce industria a adus circa un sfert din PIB. Dar majorarea cu numai 2% a productiei industriale si-a lasat urmele asupra cresterii economiei romanesti, care a consemnat anul trecut cel mai scazut ritm din ultimii cinci ani.

     

    Performerii de anul trecut au continuat si in primul trimestru al lui 2006 evolutia pozitiva. Alaturi de constructii, serviciile au inregistrat o crestere substantiala, de 6,8%, pe fondul dezvoltarii in principal a comertului, transporturilor si serviciilor financiar-bancare, potrivit Institutului National de Statistica si Studii Economice.

     

    Incet-incet, Romania lasa in urma eticheta de economie industrial-agrara, PIB bazandu-se mai mult pe bancheri, comercianti sau transportatori decat pe industriasi sau agricultori, dat fiind ca furnizorii de servicii acopera acum mai bine de jumatate din economia nationala.

     

    De remarcat este si cresterea cu doua cifre a investitiilor – 11,4% in plus fata de valoarea din primele trei luni ale anului trecut. Cu atat mai notabil este acest avans cu cat depaseste, la fel ca si pe parcursul lui 2005, majorarea consumului. Seria de vesti bune nu se opreste aici. Romanii au fost si mai harnici in primele trei luni, dat fiind ca – potrivit Institutului National de Statistica – productivitatea a crescut cu 7,5% fata de primul trimestru al anului trecut.

     

    Dar exista si un revers al medaliei. Consumul in crestere a atras si o majorare a importurilor, cu care exportul nu a putut tine pasul, astfel ca deficitul comercial se adanceste si mai mult. Daca valoarea bunurilor si serviciilor livrate peste hotare de companiile romanesti a crescut cu 13%, importurile au inregistrat un plus de 18,7%.

     

    Ramane de vazut daca optimismul autoritatilor se va justifica pana la finele anului. Cert este ca activitatea din constructii – care a fost motorul cresterii din primul trimestru – nu da semne de incetinire, ba chiar dimpotriva.

     

    Desi contributia constructiilor la PIB este inca destul de redusa (4% in primele trei luni), analistii cred ca ponderea sectorului va creste. Mai mult, unele voci din industrie afirma chiar ca, in acest an, ritmul de crestere il va depasi pe cel din primul trimestru, indreptandu-se spre un exceptional 35%.

  • PIB-ul pe primele trei luni ale lui 2006

    Pe categorii de resurse

    Agricultura, silvicultura si piscicultura

    -5,3%

    Industrie

    4,8%

    Constructii

    20,4%

    Servicii

    6,8%

    Valoare adaugata bruta total

    6,3%

    Impozite nete pe produs

    11,7%

    Produsul Intern Brut

    6,9%

     

    Pe categorii de utilizari

    Consum final efectiv

    10,2%

       al gospodariilor populatiei

    10,9%

       al administratiei publice

    4,3%

    Formarea bruta de capital

    –

    Formarea bruta de capital fix

    11,4%

    Exportul net de bunuri si servicii

    –

    Export

    13%

    Import

    18,7%

    Produsul Intern Brut

    6,9%

     

    Sursa: INSSE

  • HP-story

    Voi enerva pasionatii de automobile. E, in general, un domeniu in care nu te bagi daca nu te pricepi. In plus, e una dintre ultimele frontiere ale barbatilor care inca se autoproclama regii soselelor, ai garajelor, ai condusului, in general. Desi femeile au castigat foarte mult teren (carosabil) in ultimii ani. Nu prea inteleg impartirea cailor-putere pe sexe, dar asta e nimic pe langa urmatoarele semne de ignoranta crasa pe care vi le voi da.

     

    Sa incepem cu Barthes. Roland Barthes. Lingvist, teoretician al literaturii, filozof, eseist si altele. Un tip extrem de inteligent care a schimbat multe in lumea intelectuala a anilor ‘60. Care a scris una dintre cele mai frumoase carti despre lumea contemporana si obiectele ei de cult. Acum vreo jumatate de secol. Cartea se numeste „Mitologii“. Printre altele, apar texte dedicate automobilului, pe care il compara cu, atentie, catedralele gotice: au autori anonimi si sunt facute sa impresioneze pe toata lumea.

     

    Exista apoi, la Barthes, o intreaga explicitare a fascinatiei automobilului care in acea perioada trecea de la religia cailor-putere la noua credinta in importanta designului si a amanuntelor nesemnificative pana atunci. Un automobil trebuia sa satisfaca nu doar nevoia de adrenalina, ci si simturi mai fine precum cel tactil, prin textura care invelea scaunele sau volanul.

     

    Barthes are descrieri extrem de senzuale ale unui model de Citroën din acea perioada, de exemplu. In orice caz, Barthes nu le ofera nimic amatorilor de motorizari nu-stiu-de-care sau de portbagaj spatios pentru plecarile in vacanta. De aceea, uneori, il regret pe marele ganditor cand vad ca oamenii scriu atat de rece despre masini. Masina este doar masina cand se afla in stand, cand e necumparata. Indata ce a capatat proprietar, a capatat si personalitate.

     

    Am auzit prin prieteni tot felul de nume ciudate pe care le-au capatat masinile lor, in functie de culoare, marca sau in functie de nimic: kiki, geta, aurica, alfie, le faj etc. Comportamentul soferilor fata de masini este diferit, aratand uneori diferente incredibile de temperament si de personalitate. Sunt soferii care o spala si o ingrijesc toata ziua, si sunt foarte mandri de ea. Numai ca si acestia se impart in doua categorii. Unii o ingrijesc pentru ca intr-adevar o iubesc, altii o ingrijesc pentru ca nu cumva sa-i scada prea mult din pret. Apoi, sunt soferii care intretin o relatie tumultuoasa cu autovehiculul. Il upgradeaza incontinuu, il sulemenesc, astfel incat unele marci devin nerecognoscibile, iar de multe ori ai senzatia ca respectivul automobil este o adolescenta fardata mult prea strident.

     

    Categoria mea de sofer este si ea una des intalnita: nu a deschis niciodata capota, masina este intotdeauna plina de suveniruri indispensabile (PET-uri, ambalaje de ciocolata, guma de mestecat, urme de tigara). Asta nu inseamna insa ca noi ne iubim masinile mai putin. Numai ca avem o relatie foarte sincera cu ele. E felul nostru de a le spune: astia suntem, luati-ne ca atare. Mai sunt, bineinteles, acei soferi pentru care e nevoie de o carte de psihanaliza, si nu de o revista auto: cum sa intelegi un om care conduce o decapotabila de 200.000 de euro prin gropile de pe Caderea Bastiliei, de exemplu? Sau un tip-tipa cu infinite masini de teren, care la cea mai mica apasare de pedala consuma cate un zacamant de petrol?

     

    Masina capata personalitate si dupa felul in care asculti muzica. Adolescentii proaspat majori, scapati in oras cu masina tatalui, lasa toate geamurile jos si impartasesc lumii basii. Multi isi pastreaza comportamentul adolescentin in masina, urmeaza peste cateva randuri explicatia. Iubitorii de muzici adevarate vor sa conserve totul pentru ei si ii vezi dand imperceptibil din cap in spatele geamurilor inchise. La urma vin iarasi psihanalizabilii care pun un CD cu hituri si merg cu 30 la ora, viteza de croaziera pentru agatat.

     

    Automobilul este si un fel de masina a timpului. Cand deschizi portiera intri nu doar intr-un frumos model frantuzesc, german sau american, ci patrunzi putin si intr-o pestera ancestrala, intr-un soi de varsta prepubera a umanitatii. Iti descoperi agresivitati noi. Te trezesti ca vrei sa faci ordine pe sosea, ca ai de impartit ceva cu toata lumea. Daca ai vehicul „tare“ il etalezi cu mandrie ca pe niste margele colorate in fata amerindienilor, sperand sa obtii respectul necesar (culmea e ca functioneaza). In masina lumea devine simpla, cu reguli destul de clare. Personalitatea ti se schematizeaza si ea. Cei isterici devin si mai isterici, cei calmi devin si ei isterici. Foarte greu reinveti sociabilitatea din interiorul masinii. Regulile minime, politetea, respectarea regulilor, se invata mult mai greu din spatele volanului, pentru ca e nevoie sa interpretezi semne mult mai subtile emise din realitatea inconjuratoare si pentru ca trebuie sa-ti reeduci spiritul salbatic-ingenuu.

     

    Masinile sunt tot atatea bombe de afectiune, frustrare, dorinta, placeri pe patru roti. Sufletul ti se scurge imperceptibil in rezervor, esti usor de intuit de colegii de trafic. Imi plac, sunt amuzante descrierile colegilor specialisti care vorbesc despre masini (plina de personalitate, capricioasa, fasneata, agresiva, lenesa), dar cred ca am citit prea putine povesti despre soferi in literatura contemporana. Nu e usor sa-ti pui pe masa de disectie o relatie atat de complicata. Legaturile dintre om si masina au capatat o complexitate nebanuita, si in ce priveste temperamentul, si, uneori, in ce priveste destinul. Roland Barthes, marele intelectual iubitor de masini, a murit intr-un accident, la 64 de ani.

  • Ne mai raman destui dusmani

    Uciderea, in Irak, a teroristului Abu Musab al-Zarqawi este importanta. Si pentru Irak, dar si pentru dezbaterea politica americana despre Irak.

     

    E importanta pentru Irak din doua motive. Mai intai, al-Zarqawi a fost in sfarsit depistat pentru ca cineva din organizatia lui sau din comunitatea sunita din Irak s-a intors impotriva sa. Avem nevoie de mai multe situatii de acestea, pentru ca Irakul va functiona numai atunci cand sunitii se vor intoarce impotriva teroristilor si se vor alatura guvernului lor. In al doilea rand, orice-ar spune al-Qaida despre inlocuirea lui al-Zarqawi, nu e asa de usor de inlocuit – pentru ca a fost un terorist de clasa mondiala, de prima liga, unul din echipa all-star a terorismului. Vreme de trei ani a terorizat Irakul, ramanand de negasit pentru armata americana, pentru puscasii marini, pentru cei din marina, din aviatie, din CIA. Baietii asa rai ca el nu cresc in copaci. Dar moartea lui va fi un punct de cotitura numai daca va face ca mai multi irakieni sa se adune intr-un guvern si intr-o armata coerente. In cele din urma, asta conteaza.

     

    Moartea lui al-Zarqawi, cu toate acestea, ma intereseaza si in termeni de politica americana. Sondaje recente arata nu numai ca democratii sunt considerati mai de incredere pentru a gestiona chestiunile interne – de la sistemul de sanatate la buget – dar ca acestia le-au tras presul de sub picioare republicanilor si in materie de chestiuni de securitate, traditional unul dintre punctele slabe ale Partidului Democrat. Cu toate astea, daca as fi in locul democratilor nu m-as bucura prea tare.

     

    Ceea ce arata sondajele e in mare parte rezultatul incompetentei presedintelui Bush in Irak, mai degraba decat al faptului ca ar fi aparut un mesaj democrat pe teme de securitate nationala sau un grup de politicieni respectabili in materie de aparare. Intotdeauna mi s-a parut, cand a venit vorba de securitate nationala, ca alegatorii nu asculta cu urechile. Asculta cu stomacul. Voteaza bazandu-se pe instinctul lor visceral fata de un candidat care e gata sa inteleaga ca avem dusmani adevarati si e gata sa se bata cu ei.

     

    Ce ne amintesc al-Zarqawi si grupul de teroristi recent arestati in Canada e ca, indiferent ce credem noi despre razboiul din Irak, societatile deschise de astazi sunt amenintate de acesti jihadisti necrutatori. Multi americani simt asta. Daca democratii vor sa preia controlul in chestiuni de securitate nationala, trebuie sa convinga tara – in stomacul ei – ca au o strategie convingatoare post-Irak de a atrage aliati impotriva acestor islamo-totalitaristi. Cum ar putea face asta? Iata subiectul a doua provocatoare carti. Una e „Razboiul bun. De ce liberalii – si numai liberalii – pot castiga razboiul impotriva terorii si pot face America din nou mareata“, de Peter Beinart, editor at large la The New Republic. Cealalta e „Cu toata forta: o strategie progresiva pentru infrangerea jihadismului si apararea libertatii“, eseuri editate de Will Marshall, care conduce Progressive Policy Institute.

     

    „Democratilor ar trebui sa se fi saturat sa-l critice pe Bush“, crede Beinart. „A facut lucruri ingrozitoare. Dar democratii sunt implicati intr-o batalie pe doua fronturi: unul impotriva lui Bush si unul impotriva totalitarismului islamic. Sunt doua lucruri separate. Trebuie sa ai raspuns si la a doua problema.“

     

    Marea realizare a presedintelui democrat Harry Truman, spune Beinart, a fost ca a convins partidul si tara „ca anti-comunismul a fost si un principiu liberal, nu doar conservator, si ca democratii aveau propria strategie pentru a lupta cu el – o strategie care a inclus institutii internationale puternice precum NATO, care a facut ca puterea americana sa actioneze legitim peste granite, si una pentru drepturi civile, care au facut din America o tara mai buna“.

     

    Democratii trebuie sa faca astazi acelasi lucru. Asta inseamna, spune el, sa construiasca institutii care pot interveni in state esuate, oferindu-si propriile strategii pentru a infrunta jihadistii si gestionand onest si decent prizonierii acestui razboi. „Unii democrati vor sa creada ca singurul motiv pentru care am pierdut ultimele alegeri e ca cealalta parte a jucat murdar, in vreme ce ei n-au facut-o“, crede Beinart. „Dar nu e singurul motiv pentru care au pierdut.“

     

    Privind spre 2008, spune Will Marshall, cand Bush nu va mai candida, democratii trebuie sa-i convinga pe alegatori ca „inteleg, la nivel visceral, ca libertatea e in pericol“ atunci cand grupuri de oameni din lumea intreaga cred ca pot omori pe oricine, atunci cand vor. „Unii democrati au negat intotdeauna asta“, spune Marshall, „si avem tendinta de a ne concentra doar pe ceea ce am gresit“.

     

    Democratii pot fi credibili in aceasta privinta. Democratii inteleg „ca presedintele a risipit nesabuit ceea ce aveam ducand un razboi supra-militarizat impotriva terorii“, spune Marshall. „Intelegem ca aliatii conteaza si ca puterea ar trebui exercitata prin intermediul unor institutii care ne legitimeaza puterea si ne ajuta sa lucram impreuna. Si intelegem ca atotputernicia economica a Americii si statutul nostru de societate deschisa si prospera exercita o atractie magnetica asupra oamenilor.“

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer;

    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 28 iunie al BUSINESS Magazin.

  • In casa spanzuratului

    A tine o conferinta mondiala a jurnalistilor in capitala Rusiei lui Putin e o initiativa la fel de indrazneata cu a aduna producatorii de carne de porc ai lumii intr-o tara musulmana, scria zilele trecute in „St. Petersburg Times“ deputatul de opozitie Vladimir Riskov. Comparatia pare perfecta.

     

    E greu de imaginat o zi in care presedintele Putin sa se simtit mai stanjenit, mai furios si mai neputincios in fata jurnalistilor decat lunea trecuta, ziua inaugurala a congresului World Association of Newspapers (WAN). In primul rand pentru ca totul s-a intamplat in Moscova, capitala sa. In al doilea rand pentru ca de fata erau circa 1.700 de editori si publisheri de presa scrisa din peste 100 de tari – si sunt rare evenimentele la care sa poata asista atatia jurnalisti deodata. Si in al treilea rand pentru ca lunea trecuta lui Putin i s-au livrat nu una, ci doua mici lectii despre libertatea de expresie. Prima dintre ele – o intamplare inofensiva, altfel – a fost stanjenitoare si pentru ca s-a petrecut in conditiile severelor masuri de securitate din incinta Kremlinului. Cativa membri ai Partidului National Bolsevic s-au strecurat prin numeroasele filtre si, de indata ce presedintele Putin a intrat in sala, au aruncat in aer manifeste, strigand „Putin, macelarul libertatii!“, reusind chiar sa desfasoare steagul rosu-alb-negru al partidului inainte de a fi evacuati. „In fata liderilor occidentali, Putin se poarta ca un european civilizat“, se arata intr-o declaratie postata pe site-ul partidului. „Cu toate astea, in Rusia e un dictator crud si lacom“.

     

    In afara de rumoarea starnita si dincolo faptul ca tocmai bolsevicii au ajuns sa vorbeasca despre libertate, incidentul in sine a ramas fara alte consecinte decat arestarea celor trei. A urmat, insa, inca o mica lectie pentru Putin, una credibila de data aceasta, livrata de presedintele WAN, Gavin O’Reilly, care s-a indreptat spre microfon de indata ce protestatarii au fost evacuati. „Intamplari ca asta par sa ma urmareasca oriunde m-as duce – s-a intamplat si in Coreea, asa ca nu sunt ingrijorat“, a glumit O’Reilly. Remarca lui, menita sa arate ca nu da prea multa importanta incidentului, a fost urmata insa de un discurs „atent frazat, dar profund critic“, dupa il descria un jurnalist rus. „Inca exista un scepticism raspandit, atat in interiorul cat si in afara tarii, cu privire la dorinta reala de a face din presa un participant puternic financiar, influent si independent in societatea rusa“, a spus O’Reilly, continuand cu o intrebare: „De ce e statul inca e acuzat ca promoveaza o atmosfera de prudenta si auto-cenzura in randul jurnalistilor?“.

     

    Presedintele WAN a adaugat ca in Rusia „statul domina prea multe canale media“ si ca exista „un proces similar de control al stirilor la nivel regional si local, condus de primari, guvernatori si grupuri puternice de afaceri“. Dar a vorbit si de „jurnalismul platit“ si de deficitul de profesionalism, abilitati si bune practici care au adus presa rusa in starea in care se gaseste azi.

     

    Putin a facut doar doua referiri la observatiile presedintelui WAN in discursul care a urmat, argumentand ca numarul canalelor media controlate de stat e in scadere si observand, in acelasi timp, ca astfel de critici sunt spuse cu voce tare in chiar sala in care se desfasurau odata congresele comunistilor.

     

    Au existat cateva speculatii, publicate de Kommersant, ca discursul initial al lui O’Reilly ar fi fost mult mai sever – ar inclus chiar un apel de excludere a Rusiei din G8 – si ca s-ar fi ajuns la forma finala dupa negocieri cu Kremlinul. Presedintele WAN a negat categoric, iar faptul ca Putin a luat notite in timpul speech-ului ar putea arata ca n-a stiut ce urma sa spuna O’Reilly. Media rusa, cu unele exceptii, a tratat evenimentul asa cum se astepta toata lumea – criticile la adresa lui Putin nu si-au gasit loc la stirile TV, dar a fost citat generos Boris Grizlov, presedintele Dumei, care a vorbit despre organizarea conferintei la Moscova ca despre „o recunoastere de catre comunitatea mondiala a ziaristilor a cuceririlor democratice“ ale Rusiei.

     

    Dincolo de faptul ca epoca Eltin apare acum presei ruse ca un paradis pierdut, de aerul propagandistic al jurnalelor de stiri si de teribilele povesti despre felul in care Kremlinul isi exercita controlul asupra ziaristilor (Beth Knobel, corespondent CBS de 14 ani in Rusia, spunea ca se simte ca un sovietolog din anii ‘70, reconstituind realitatea din mici fragmente de informatie) de la Moscova au venit si cateva vesti bune. „Anuntul ca presa a murit e o exagerare“, comenta un participant, parafrazand replica data de Mark Twain cand presa a anuntat ca el murise. O dovedesc statisticile World Press Trends 2006, care arata ca in 2005 vanzarile de presa scrisa au crescut cu 0,56% (6% in ultimii cinci ani), in vreme ce vanzarile de publicitate ale cotidienelor au crescut cu 1,21% (11,7% in ultimii cinci ani).

     

    Asta arata ca, desi nu le e usor, ziarele arata „o uluitoare flexibilitate“, dovedindu-se tenace si adaptabile in fata competitiei cu televiziunea si Internetul, dupa cum a spus Timothy Balding, director general WAN. Si, in ciuda unor cifre proaste – tirajele au scazut usor in Europa si America in favoarea presei gratuite, de pilda – concluzia generala ramane ca presa scrisa va trai, totusi, cu mai mult decat se tot profeteste. Va trai destul si dupa ce Putin nu va mai fi presedinte.

  • GOLDEN PEN FREEDOM

    „Am vrut sa arat ca e posibil“

     

    „Golden Pen Freedom“, premiul anual al WAN, a fost acordat lui Akbar Ganji, cel mai important jurnalist iranian de investigatie, eliberat la 17 martie 2006 din detentie. Ganji a facut sase ani de inchisoare – trecand prin izolare, si, se spune, tortura – pentru o serie de articole publicate in 2000 (grupate in volumul „Dungeon of Ghosts“) din care reiesea ca presedintele de atunci, Hashemi Rafsanjani, ar fi fost implicat, alaturi de alti politicieni conservatori, in asasinarea a cinci scriitori si intelectuali iranieni in 1998. Articolele ar fi afectat serios reputatia lui Rafsanjani, fiind chiar, se spune, printre factorii care l-au facut sa piarda alegerile din februarie 2000.

     

    Ganji a fost condamnat la sase ani de inchisoare pentru colectarea de informatii confidentiale care aduc atingere securitatii nationale si pentru propaganda impotriva sistemului islamist.

     

    „Motivul pentru care am rezistat e ca am vrut sa arat ca e posibil sa te opui intunericului si cruzimii“, a spus Ganji in iunie anul trecut, dedicand premiul acordat de WAN la Moscova „tuturor disidentilor iranieni“.