BusinessMagazin

Blog

  • Integrarea incepe de jos

    Intr-un editorial trecut ma plangeam ca nimeni nu se ingrijeste de extracomunitarii de-abia sositi pentru a-i invata sa foloseasca corect pronumele „tu“ si „dumneata“, dat fiind ca tutuind fara deosebire pe toata lumea, se califica imediat ca fiind limitati din punct de vedere lingvistic si cultural, evocand amintirea teribilului „zi badrone“(*).

     

    Dar problema nu exista doar pentru aceia care pe vremuri vindeau brichete, iar acum vand carti sau falsuri Vuitton. In Franta, lumea si-a dat seama ca multi tineri de alta origine decat cea franceza, desi de-acum cetateni ai Republicii, ajung sa promoveze examenul de bacalaureat, chiar daca cu rezultate adeseori modeste, sunt trimisi de un serviciu national catre o facultate scurta de trei ani in vederea unei rapide integrari profesionale (desigur, excluzand ideea ca acestia ar putea-o apuca pe drumul unei formari universitare superioare) si chiar si in acel caz se gasesc in dificultate. Uneori este vorba de dificultati lingvistice, alteori de o intarziere culturala datorata faptului ca nu au asimilat inca elementele culturii pe care (pentru a ma face inteles) o numim carteziana. Notez ca in mod evident instructia medie nu a fost sufi-cienta si nici universitatea nu ii va feri de a ramane laureati de categoria a doua.

     

    Mi s-a intamplat sa citez frecvent o organizatie care se numeste Transcultura, care se ocupa de confruntarea reciproca intre culturi diferite si care initial a calauzit antropologi chinezi si africani in a descrie viata de la Paris si de la Bologna, cu rezultate pentru noi surprinzatoare, ca si cum ar fi rescris (dar pe viu si nu ca un experiment mental), „Scrisorile persane“ ale lui Montesquieu. Transcultura a organizat apoi numeroase calatorii in tari neeuropene, in cursul carora invatatii locali (africani sau chinezi) s-au confruntat cu invatatii occidentali, reactionand la ceea ce ambele grupuri constatau impreuna, dar bineinteles intr-o optica diferita.

    Acum Transcultura incearca sa treaca de la intalnirile intre specialisti la contacte la alt nivel. Ca atare, initiaza niste cursuri pentru studentii din primul an de universitate care nu au depasit dificultatile datorate diferentelor culturale, pentru a-i face sa-si analizeze problemele si sa le rezolve prin intermediul unui grup de lucru. Chiar daca in principiu studentii ar trebui sa nu fie europeni, nu este exclusa nici participarea unor tineri francezi care, din cauza extractiei sociale, intampina probleme nu foarte diferite. Si tocmai din confruntarea reciproca ar trebui sa vina constientizarea problemelor.

     

    Evident ca o instruire lingvistica trebuie sa existe. Ganditi-va doar la ceea ce inseamna a intelege de ce si cand trebuie sa folosesti conjunctivul in franceza (nu este doar o problema gramaticala, alegerea pune in joc procese cognitive). Dar eu am intrebat de ce ar trebui sa existe si matematica printre cursuri. Mi-a fost explicat ca tinerii „peuls“ de exemplu (o etnie raspandita in multe state africane, din Mali in Nigeria, din Camerun in Burkina Faso) se dovedesc a fi foarte dotati la matematica si ca aceasta abilitate ar depinde de limba lor. Aceasta (redau ce mi s-a spus, fara a exprima judecati competente) ar excela in jocuri lingvistice, asemanatoare celor prezente in traditia ebraica, in care se opereaza cu permutari, anagrame si alte asemenea, gratie carora vorbitorii par pregatiti in mod deosebit pentru exercitii combinatorii, asadar, si pentru o forma mentala logico-matematica. Grupul de lucru ar trebui sa insemne nu numai ca acesti tineri vor primi notiuni despre cultura franceza, dar si ca, prin intermediul intelegerii culturii lor de origine, ii vor ajuta si pe altii sa-si schimbe mentalitatea.    

     

    Cum se intelege, provocarea este interesanta, educarea in vederea integrarii complete nu ar trebui sa vina doar de sus, ci ar trebui sa se nasca de jos, iar transmiterea de notiuni nu ar mai fi unilaterala: altfel spus, nu s-ar mai limita la a explica ce inseamna sa fii francez, iar culturile de origine s-ar lumina una pe alta si un tanar francez sau african ar putea intelege ceva nou, apropiindu-se de cultura unui tanar chinez.

     

    Gasesc ca aceasta idee depaseste mitul permisiv al unui multiculturalism ca acceptare si pacifista convietuire a tuturor diferentelor culturale si trece dincolo de un proiect etnocentric. Nu-i invita pe tineri sa uite cine au fost pentru a deveni in totalitate francezi, ci mai degraba sa inteleaga cum se gandeste in cultura lor de provenienta pentru a intelege mai bine cum se gandeste in cultura in care au intrat – astfel incat sa se poata integra in noua lor tara fara sa-si piarda radacinile.

     

    Desigur, deocamdata, va exista doar o sectie experimentala, de aproximativ 25 de tineri pana in 20 de ani (in sensul ca aceia slab pregatiti au terminat liceul mult mai tarziu), dar, ulterior, activitatea ar trebui, in cele din urma, sa se extinda. Sectia germana a Transcultura studiaza o versiune a proiectului pentru Germania. De ce nu s-ar intampla asta si pentru Italia intr-o buna zi?

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 15 noiembrie.

     

    *expresia parodiaza felul in care africanii pronunta stalcit „si, padrone“ (da, stapane) si in vorbirea curenta a devenit emblematica pentru discriminarea extracomunitarilor.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • e-Cartea de pe noptiera

    Sunt oare cartile in format traditional sortite pierzaniei? Au fost ele oare doar un suport care sa faca tranzitia intre cartile preistorice, scrise in piatra, si cele digitale? Nu, nici intr-un milion de ani.

     

    Piata cartilor in format digital descarcate de pe Internet va creste cu 400% de la an la an, in urmatorii doi ani, cifrandu-se la 25 de miliarde de dolari in 2008“, estima in 2001 unul dintre vorbitorii la conferinta din 2001 a Women’s National Book Association. „La doar cativa ani dupa incheierea acestui deceniu, cartile digitale (e-books) vor fi formatul preponderent pentru distributia continutului din carti.“ Corect? Nu. Gresit. Marea fantezie legata de „e-carti“ s-a destramat la scurt timp dupa acest discurs, odata cu restul crahului dotcom. In 2003, Barnes & Noble si-a inchis magazinul de carti digitale, Palm si-a vandut afacerea e-book unui site de Internet si majoritatea utilizatorilor au lasat ideea balta.

     

    Nu toti insa. Cativa angajati mai greu de convins din cadrul Sony inca sunt de parere ca, daca vor fi proiectate intr-un mod adecvat, cartile digitale au un viitor. Solutia propusa de ei e Sony Reader, un ecran portabil de mici dimensiuni, care a fost lansat in magazinele online sonystyle.com la pretul de 350 de dolari. S-or fi lovit cartile digitale, in prima faza, de ceva probleme, dar nimeni nu poate nega faptul ca acestea ofera anumite avantaje interesante. Puteti pune zeci de carti in valiza, de exemplu, fara a creste greutatea acesteia si fara a o incarca cu lucruri care nu sunt necesare. Puteti ajusta marimea caracterelor textului digital. Puteti cauta intr-o carte intreaga in doar cateva secunde sau puteti sa va puneti un numar infinit de „semne de carte“. Pentru a produce o carte digitala nu sunt distrusi copaci. Si puteti citi in timpul pauzei de masa fara sa fie nevoie sa sprijiniti cartea de o cutie periculos de plina de suc pentru a o tine deschisa.

     

    Daca va incanta ideea, inseamna ca sunt multe lucruri la Sony Reader care va vor placea si putine care va vor displace. Este mai mic decat o coala de hartie impaturita in doua si este invelit intr-o coperta protectoare din imitatie de piele. Puteti da pagina cu pagina sau sari peste 10% din continutul cartii dintr-o data. Un buton special va pune un insemn pe coltul de sus al paginii. Insa ceea ce diferentiaza eforturile Sony de alte echipamente nereusite lansate de-a lungul anilor pentru a permite cititul de carti digitale este ecranul. Acest Reader dispune de un display care foloseste o tehnologie noua, numita E Ink. Milioane de sfere transparente, aproape microscopice, pline cu lichid, sunt prinse ca intr-un sandwich intre foite subtiri de plastic. Particule albe si negre plutesc in interiorul sferelor, ca si cum ar fi in interiorul celor mai mici bulgari de zapada din lume. In functie de modul in care foitele de plastic sunt incarcate electric, fie particulele albe, fie cele negre se deplaseaza spre partea de sus a micilor sfere, formand un model bine definit in alb si negru. Rezultatul este impresia unei coli de hartie obisnuite, de culoare gri deschis, pe care este scris cu cerneala. „Cerneala“ este atat de aproape de suprafata ecranului, incat pare ca ar fi imprimata pe acesta.

     

    Totusi, ecranul nu este luminat; puteti citi numai daca aveti lumina ambientala. Sony ar argumenta probabil acest lucru prin faptul ca Reader-ul este si mai asemanator cu o carte traditionala – insa nu veti putea citi din pat, cu luminile stinse, asa cum puteti face cu un laptop sau PDA.  Pe de alta parte, odata ce acele microsfere au format imaginea unei pagini de carte pe ecran, ele vor ramane in aceeasi formatie fara a consuma energie. Destul de surprinzator, asta inseamna ca nu va trebui sa opriti Reader-ul niciodata. Cand ati terminat de citit, este suficient sa-l puneti pe noptiera; pagina la care ati ramas va fi afisata in continuare pe ecran fara a consuma din acumulator. Fiecare instinct pe care-l aveti se va impotrivi sa lasati gadget-ul pornit incon-tinuu, dar va veti obisnui. Singurul moment in care Reader-ul consuma energie, de fapt, este cand dati pagina. Un singur acumulator va este suficient pentru a putea „intoarce“ 7.500 de pagini. Suficient cat sa puteti citi „The Da Vinci Code“ de 16 ori. Acumulatorul poate fi incarcat fie de la priza, printr-un cablu, fie de la computer, prin USB. De asemenea, Reader-ul poate afisa fotografii digitale – care arata surprinzator de bine, avand in vedere ca sunt redate prin intermediul unei palete de culori formata din patru nuante de gri – si poate reda melodii (in format MP3 sau AAC, neprotejat la copiere), care sunt ascultate cu ajutorul unor casti. Daca va puneti bine la punct si pregatiti totul, puteti chiar citi o carte si asculta in acelasi timp versiunea audio a acesteia.

     

    Exista doua metode prin care puteti transfera continut pe Reader. Puteti sa copiati textele, fotografiile si muzica pe un card de memorie, care este introdus intr-un slot aflat pe partea stanga. Aceasta este de asemenea si metoda prin care puteti sa extindeti memoria interna a Reader-ului (64 MB). A doua optiune este sa aduceti continutul intr-un program pentru Windows, afectat de virusi intr-o oarecare masura, numit Sony Connect. Acesta permite incarcarea continutului pe Reader, asa cum iTunes permite incarcarea melodiilor pe playerele iPod, cu toate ca Sony Connect presupune ca incarcarea documentelor sa se faca manual; nu permite sincronizarea automata cu Reader-ul.

     

    Aceasta aplicatie software reprezinta si poarta de acces catre magazinul online de carti digitale al Reader-ului. Oferta include peste 10.000 de carti de la mai multi publisheri. Unele dintre acestea, cum este „Freakonomics“ au acelasi pret ca si editiile traditionale legate cu piele (16 dolari); altele, precum „The Devil Wears Prada“, costa cat editiile obisnuite (8 dolari). Daca achizitionati un Reader pana la sfarsitul anului, Sony va include un cupon in valoare de 50 de dolari de cumparaturi online de carti. Aceste carti sunt, bineinteles, protejate prin drepturi de autor. Le puteti citi pe maxim sase echipamente, in calcul fiind luate numarul de Readere si de computere cu sistem de operare Windows pe care le detineti.

     

    Nu puteti da cadou sau vinde o carte digitala dupa ce ati terminat de citit, iar despre returnat la magazin nici nu se mai pune problema. Reader-ul este compatibil si cu texte in format standard sau documente Word, ceea ce inseamna ca puteti sa va autoserviti cu una dintre cele 19.000 de carti digitale gratuite, neprotejate prin drepturi de autor, de pe Gutenberg.org. Si documentele PDF pot fi accesate pe Reader, dar multe dintre ele sunt prea mari pentru a incapea pe ecranul echipamentului, asa ca textul este micsorat pana la a fi ilizibil. Si asta nu ar fi singura problema. Sony Reader mai are cateva „cute“ care trebuie netezite. Ecranul Reader-ului trebuie sa stearga fiecare pagina, in momentul in care trece la urmatoarea.

     

    Din pacate, rezultatul consta intr-un flash care dureaza doar o secunda, dar care devine enervant destul de repede. Prin apasarea scurta a unui buton puteti mari dimensiunea textului de trei ori; prin apasarea prelunga a acestuia pagina e rotita la un unghi de 90 de grade. Dimensiunea cea mai mare poate fi citita de 40 de ochi simultan, dar in acelasi timp asta inseamna ca trebuie data pagina mult mai des, indurand un numar mai mare de flash-uri.

     

    Sony a creat un set de butoane destul de complicate pentru un echipament care ar trebui sa fie destul de simplu de utilizat. Spre exemplu, butoanele prin care se da o pagina inainte sau inapoi sunt plasate in diagonala unul fata de celalalt, pe o consola de dimensiunea unei monede de 10 centi. Aceasta consola circulara de control ar fi justificata daca avea patru butoane – dar doar pentru doua? Nu exista nici functii de cautare audio.

     

    Sony Reader este o realizare impresionanta si reprezinta un pas important in descoperirea alternativelor prin care pot fi legate carti. Acesta va bucura anumite categorii nisa de utilizatori, cum sunt maniacii de gadgeturi, avocatii care au teancuri masive de documente, doctorii si pilotii care trebuie sa verifice texte de referinta in scurt timp, studentii care trebuie sa duca in spate ghiozdane extrem de incarcate sau orice persoana careia ii place sa citeasca langa piscina.

     

    Insa marea majoritate a utilizatorilor ar putea prefera in continuare cartile in formatul portabil deja cunoscut. Aceste echipamente vechi destinate cititului nu raman niciodata fara baterie, costa cam 2% din valoarea celor noi si nu se strica daca sunt scapate pe jos. E vorba, stiti voi, de p-books – adica „paper-books“, cartile pe hartie.

  • Inca 21 de frecvente

    In Bucuresti vor fi acordate doua licente cu scop predefinit, una pentru un post de radio sportiv iar cealalta pentru unul cultural-stiintific

     

    Consiliul National al Audiovizualului (CNA) va scoate la concurs, la jumatatea lunii decembrie a acestui an, 21 de frecvente noi de radio, doua dintre ele fiind pentru Bucuresti, iar celelalte pentru alte localitati din tara. Potrivit CNA, cele doua frecvente radio pentru Bucuresti vor fi acordate cu scop predefinit, ambele urmand sa fie posturi de nisa, unul cu caracter sportiv, pe frecventa 97,4 FM, iar celalalt cultural-stiintific, pe 107,3 FM. Ambele frecvente vor avea o putere de 100 de wati si nu vor putea acoperi cu semnal intreaga suprafata a Capitalei.

     

    Companiile care doresc sa participe la concursul de frecvente trebuie sa solicite Inspectoratului General pentru Comunicatii si Tehnologia Informatiei eliberarea avizului tehnic in perioada 30 octombrie – 20 noiembrie. Dosarele de inscriere la concurs pot fi de-puse la sediul CNA in perioada 21 noiembrie – 6 decembrie, iar concursul urmeaza sa aiba loc pe 11 decembrie.

     

    In afara de cele doua frecvente pentru Bucuresti, Consiliul a mai scos la concurs si 19 frecvente radio, dintre care 18 in FM si una pe unde medii (la Sannicolau Mare). Cele 18 frecvente pe unde scurte sunt acordate pentru localitatile Alexandria, Barlad, Calafat, Campina, Comanesti, Constanta, Hunedoara, Iasi, Medgidia, Piatra Neamt, Pitesti, Reghin, Rupea, Sibiu, Suceava, Titu, Topolog si Zimnicea. Cinci dintre aceste frecvente, respectiv cele din Barlad, Comanesti, Piatra Neamt, Suceava si Topolog, au o putere foarte mare, de 30 kW, iar restul au puteri cuprinse intre 100 de wati si 2 kW.

  • La ce sunt bune blogurile

    Bloggerii din intreaga lume au fost rugati de reprezentantii organizatiei Amnesty International sa-si manifeste sprijinul pentru libertatea de expresie si pentru autorii de bloguri care au fost inchisi pentru ceea ce au scris in jurnalele lor online, informeaza bbc.co.uk.

     

    Organizatia apreciaza ca drepturi fundamentale ale omului, precum libertatea de expresie, sunt, in prezent, grav amenintate. „Libertatea de expresie online este un drept, nu un privilegiu, dar este un drept care are nevoie sa fie aparat“, a indicat Steve Ballinger de la Amnesty . „Cerem blogger-ilor din lumea intreaga sa-si manifeste solidaritatea cu utilizatorii de internet din tarile unde acestia risca inchisoarea pentru ca indraznesc sa critice guvernul“, a adaugat el. Ballinger a dat ca exemplu cazul bloggerului iranian Kianoosh Sanjari (foto), arestat la inceputul lui octombrie pentru ca a scris in jurnalul sau online despre conflictele dintre politia iraniana si suporterii Ayatollah-ului Boroujerdi.

     

    Campania Amnesty se desfasoara si in cadrul Internet Governance Forum (IGF), un forum creat de ONU. Prima intalnire a IGF are loc la Atena in perioada 30 octombrie – 2 noiembrie. Multe guverne au utilizat tehnologia pentru a bloca fluxul liber de informatii.

     

    Companii de internet, precum Yahoo! si Google, au fost criticate pentru ajutorul dat unor state precum China care cenzureaza continutul online. In mai 2006, Amnesty International a inceput o campanie destinata sa faca publice modalitatile in care guvernele utilizeaza internetul pentru a-i bloca pe cei care protesteaza. Coordonata prin intermediul site-ului Irrepressible.info, campania a cerut utilizatorilor de internet sa utilizeze o pictograma care afisa texte de pe site-urile cenzurate. Textele adunate de la cei care si-au manifestat sprijinul fata de aceasta campanie vor fi prezentate in cadrul forumului IGF.

  • INTERNET: Alegerile din SUA si cabina de wwwot

    Una dintre caracteristicile cele mai des pomenite ale Internetului ar fi aceea ca pune in legatura sute de milioane de oameni si comunitati cu interese comune. Daca asa stau lucrurile, de ce nu ar fi Internetul si locul ideal pentru o campanie electorala cu impact la mase?

     

    Pe 7 noiembrie americanii vor merge la vot. Era digitala va schimba insa modul in care candidatii isi vor derula campania electorala, institutiile pe care alegatorii se bazeaza pentru a afla informatii si chiar procesul de votare in sine. In interiorul cabinelor cu perdele alegatorii vor gasi nu clasica foaie de hartie si tusiera, ci dispozitive electronice cu ecrane sensibile la atingere prin care isi vor exprima alegerea.

     

    De fapt, nici macar nu e o modalitate nemaiintalnita de vot. In 2000, de cea mai mare atentie a avut parte procesul electoral din Florida, stat in care, date fiind anterioarele mari probleme legate de distributia formularelor de vot din hartie, oficialii au preferat sa mearga pe mana ecranelor „touch-sensitive“. Si cu toate ca o parte dintre aparate nu au functionat ireprosabil, procesul electoral s-a derulat in cea mai mare parte a sa fara vreun incident de proportii.

     

    Revenind la alegerile din 7 noiembrie, de data aceasta se vor inregistra cel mai probabil doua premiere: cel mai scump scrutin si cele mai tehnologizate campanii. Intr-un raport publicat recent, Centrul pentru Politici Responsabile din Statele Unite a calculat ca republicanii vor cheltui 1,4 miliarde de dolari, iar democratii in jur de 1,2 miliarde de dolari. Cea mai mare parte a banilor va merge, la fel ca si pana acum, in campanii derulate prin intermediul televiziunilor. Dar multi candidati incearca acum sa foloseasca internetul pentru o comunicare mai rapida si, mai ales, mai ieftina.

     

    Cei care inchid televizoarele in timpul mesajelor electorale care se insinueaza in programul majoritatii televiziunilor, nu vor scapa de politica nici pe internet, cu diferenta ca, in mediul online, vor fi la fel de bombardati de reclame care apar din senin prin pop-up-uri. Totusi, trusturile media reporteaza castiguri mai mari ca niciodata din publicitatea electorala. Sa fie acesta un semn oare ca internetului ii lipseste in continuare ceva? Will Feltus, vicepresedinte pe media research la National Media, agentia de media buying care a cumparat spatiul publicitar la televiziuni pentru campania lui Bush din 2004, da exemplul campaniei democratului Howard Dean, care a pierdut nominalizarea in favoarea lui John Kerry desi a avut o puternica promovare online.

     

    Feltus spune ca, in vreme ce internetul poate „aprinde motoarele“, o campanie web puternica „nu te va face sa castigi alegerile de una singura“. Date fiind audientele importante de care se bucura (inca) televiziunea, „daca ai nevoie de 51% dintre voturi intr-o perioada scurta de timp, televiziunea este alegerea cea mai buna“, spune Carter Eskew, strategul-sef din spatele campaniei prezidentiale pentru Al Gore din 2000. John Hendricks, reprezentantul canalelor de televiziune Fox, spune ca bugetul de care s-a bucurat la alegerile din 2004, de 25 de milioane de dolari, va fi depasit anul acesta cu 40%.

     

    In total, firma de monitorizare a investitiilor in publicitate TNS spune ca pentru campania din noiembrie va fi cumparat spatiu publicitar pentru toate televiziunile in valoare de 710 mil. dolari, suma care aproape tripleaza investitiile similare pentru alegerile non-prezidentiale din 2004.

     

    Candidatul cu aspiratii prezidentiale la care se referea mai devreme Will Feltus a avut, de fapt, o intreaga platforma electorala web, care a culminat cu un joc pe calculator, postat pe site-ul sau oficial, in timpul caruia vizitatorul trebuia sa depaseasca mai multe obstacole pentru a ajunge la cabina de vot.

     

    De altfel, companiile producatoare de jocuri pe calculator nu au ezitat sa speculeze momentul. Cel mai bun exemplu il reprezinta alegerile organizate in Alphaville, un oras virtual, cel mai mare din versiunea online a jocului Sims. La numaratoarea voturilor, personajul Mr. President (un american de 21 de ani) l-a invins pe Richardson (o eleva din Florida) cu 469 la 411. Ashley, eleva din spatele personajului virtual Richardson, a reclamat faptul ca mai mult de 100 de votanti au fost impiedicati sa participe la procesul electoral. Era vorba de cei care foloseau ca furnizor de servicii internet America Online si care nu puteau instala un cookie (un mic program web) care sa le dea posibilitatea de a vota.

     

    In competitia reala, comunitatile internet sunt folosite pentru a raspandi mult mai rapid si ieftin mesajul electoral. Allan Lichtman, de exemplu, are o pagina personala pe MySpace mai putin obisnuita. Ii lipsesc fotografiile de genul carora nu ai vrea sa le vada parintii si briz-briz-urile cu care de obicei un astfel de utilizator isi garniseste pagina de pe internet. Democratul Lichtman candideaza anul acesta pentru unul dintre posturile din Senat din partea statului Maryland si spera ca autopromovarea in randul tinerilor ii va atrage de partea lui aceasta categorie de alegatori.

     

    In site-uri ca MySpace sau Facebook, adevarate comunitati virtuale de milioane de oameni, candidatii vad locuri unde poti sa ai expunere gratuita, intr-un mediu in care tinerii petrec foarte mult timp, postand fotografii, filme, scriind pe bloguri si comunicand cu alti prieteni nevazuti vreodata.

     

    Internetul si site-urile de acest fel au devenit locuri unde staff-ul de imagine al candidatilor este nevoit sa patrunda pentru a se asigura ca ceilalti speculeaza in liniste acest canal de comunicare. In alegerile din 2004, site-ul meetup.com a fost una dintre componentele cheie ale democratului Howard Dean.

     

    Ca profesor de istorie la una dintre universitatile americane, Lichtman nu avea teoretic multe sanse in atragerea publicului tanar. Dar campania lui online a fost orientata strategic pentru a crea imaginea unui politician „altfel“, a unui razvratit in comparatie cu ceilalti candidati. „Tinerii au acum comunitati care nu existau deloc in vremea mea si nu se puteau face auziti“, spunea Lichtman acum doi ani. „Acesta este viitorul politicii.“

     

    In cele cateva luni inainte de alegeri in care democratul a publicat pe pagina personala de pe site-ul MySpace si-a facut 2.700 de „prieteni“, respectiv persoane care i-au trecut la randul lor pe pagina personala numele si link-ul catre pagina acestuia. In efortul de a parea mai nonconformist si pe placul tine-rilor, o reclama video pe pagina web il arata pe Lichtman sarind imbracat in costum intr-o piscina, o metafora a campaniei lui prin care promitea ca „va face valuri la Washington“.

     

    Dar daca ne gandim la tot peisajul online in perspectiva si la viteza cu care noi tehnologii de comunicare sunt adoptate, o simpla pagina personala apare ca o idee la fel de veche ca politica insasi. Mai aproape de noi, in Marea Britanie, David Cameron, candidatul conservator pentru functia de prim-ministru, are mai multa imaginatie. La randul lui utilizator al unor site-uri de fotografii ca Flickr sau de filme gen YouTube, Cameron si-a lansat propriul video-blog pe 30 septembrie. La adresa webcameron.org.uk, mai putin conservatorul politician poate fi vazut, de pilda, spaland vasele in bucatarie in timp ce explica faptul ca vrea sa curete politica britanica. Din reactiile vizitatorilor si opiniile pe care le-au postat pe site, pare ca strategia lui a dat roade. „Este incurajator sa vezi ceva atat de sincer si de lipsit de interes“, este de parere unul dintre vizitatorii video-blog-ului.

     

    Nu e nici o indoiala ca, in timp blogurile, podcasturile si videoblogurile, in calitate de new-media, vor deveni echivalentul secolului XXI pentru discursurile tinute in locuri publice cu portavoce si poate chiar al dezbaterilor televizate cu candidati fata in fata, unde exista o anumita eticheta. In fapt, acesta este un avantaj important fata de mediatizarea prin televiziune si reglementarea stricta la care este supus acest mediu de comunicare. De exemplu, pe internet nu exista o limita de timp in care candidatii sa-si poata prezenta platforma electorala. „In politica, blogurile si podcasting-ul devin mai puternice decat media traditionale“, este de parere Loic Le Meur, unul dintre cei mai influenti bloggeri francezi. Cu toate acestea, nu toti politicienii privesc cu ochi buni internetul si noile modalitati de promovare media. Nu e greu de inteles. Practic, atunci cand intri in lumea bloggerilor, pierzi mult din controlul strict asupra imaginii personale. Comunicarea pe internet poate fi o buna metoda de manipulare si propaganda electorala atat timp cat ceilalti nu simt ca sunt manipulati.

     

    Un alt mod prin care tehnologia poate sa manipuleze ar fi legat de procesul strict tehnic al votului efectiv. Alegatorii isi spun preferintele apasand cu degetul figura sau numele candidatului de pe ecran, iar rezultatul e transmis imediat catre un centru de date. Evident, avantajul e ca din momentul in care si ultimul alegator a pus degetul pe ecran, este stiut invingatorul. Dar lucrurile nu sunt atat de simple. De exemplu, un grup de studenti de la MIT au demonstrat cum pot fi fraudate alegerile. In mai putin de un minut, o persoana care are acces in cabina de vot poate instala programe care „stiu“ sa „fure“ voturi. Intr-o inregistrare video a demonstratiei celor de la MIT, vizionata de milioane de ori pe site-ul YouTube, unul dintre studenti deschide fara probleme un astfel de echipament, scoate cardul de memorie care ar trebui sa inregistreze voturile si il inlocuieste cu un altul care contine si un program software. Cel care voteaza apoi nu va sesiza nici o diferenta, dar toate voturile vor fi contabilizate in dreptul unui singur candidat.

     

    Iar problemele nu sunt noi. In 2002, Georgia a fost primul stat care a folosit sistemul de votare cu ecrane sensibile la atingere. Ca multi alti democrati, Roxanne Jekot, o programatoare din acest stat a fost nemultumita ca in urma acestor alegeri au castigat reprezentantii republicanilor. Suspectand o potentiala frauda, a inceput sa caute nereguli in codul sursa al software-ului folosit de masinile de vot.  Ceea ce a gasit a alarmat-o. Masinile in sine, partea hardware a mecanismului erau impecabil construite, dar software-ul avea mai multe „slabiciuni“ usor de exploatat pentru un programator cu experienta. Probabil ca, in viitor, ultima varianta de luat in calcul pentru un candidat la alegeri va fi angajarea unui hacker experimentat. Cat despre restul staff-ului de campanie, cu siguranta va cuprinde si cativa bloggeri.

  • Anatomia unei campanii

    Acum doi ani, in alegerile pentru Congresul american, internetul a fost o forta majora. Aproape 75 de milioane de cetateni cu drept de vot au intrat online pentru a fi la curent cu noutati despre candidati si pentru a schimba impresii despre ei pe bloguri. Iata cum s-au informat americanii despre campania electorala prezidentiala:
      

     

    1992

    1996

    2000

    2004

    Televiziune

    82%

    72%

    70%

    78%

    Ziare

    57%

    60%

    39%

    39%

    Radio

    12%

    19%

    15%

    17%

    Internet

    N/A

    3%

    11%

    18%

    Reviste

    11%

    11%

    4%

    3%

     

    SURSA: PEW Research Center

  • Curentul PC

    Bazinul raului Columbia din Oregon este cel mai mare complex hidro-energetic din Statele Unite. Dupa ce fabricile de aluminiu pe care le alimenta si-au inchis definitiv portile, oraselul The Dalles ar putea deveni punctul central al unui nou Silicon Valley. Curentul e ieftin.

     

    Nu cu mult timp in urma, am remarcat o stire pe care am considerat-o importanta in ciuda faptului ca nu implica sume semnificative si nici nu aducea vreo noutate tehnologica majora: Google a combinat cateva dintre serviciile pe care le oferea de mai multa vreme si a anuntat disponibilitatea acestei combinatii sub denumirea „Google Apps for Your Domain“. Ceea ce este semnificativ in aceasta oferta este insa orientarea spre organizatii si nu spre utilizatorii individuali, ca mai toate serviciile oferite de gigantul din Mountain View. Aceasta miscare este o prima tentativa de a muta pe web o parte din infrastructura informatica a unei organizatii si, astfel, reprezinta un pas important spre un concept pe care, de multa vreme, firma Sun l-a popularizat prin sloganul „The network is the computer“ (reteaua este computerul).

     

    Interesant este ca viziunea de la care se pare ca Sun a plecat apartine tocmai lui Eric Schmidt  (pe atunci seful partii de software la Sun, acum manager general la Google), care in 1993 spunea: „Cand reteaua va deveni la fel de rapida ca procesorul, computerele se vor raspandi in retea“.

     

    Dar profetia sa mergea mai departe, prevazand ca de aceasta transformare nu vor profita producatorii celor mai rapide procesoare sau ai celor mai bune sisteme de operare, ci companiile cu cele mai bune retele si cei mai buni algoritmi de cautare si sortare. Si intr-adevar, primii care par sa reuseasca sa puna in practica conceptul sunt cei de la Google. Acelasi Google – de data aceasta prin motorul de cautare – care m-a ajutat sa gasesc cateva cifre ametitoare. Se pare ca Google dispune la ora actuala de circa o jumatate de milion de servere. Daca le-ar cumpara, ar insemna sume imense. Insa cum ele sunt asamblate de companie din componente absolut obisnuite, costul pe un server nu depaseste 1.000 de dolari. In privinta capacitatii de stocare pe discuri, estimarile vorbesc de circa 200 de petabytes, in vreme ce memoria activa (RAM) utilizata se situeaza la vreo 4 petabytes. Putina lume este obisnuita cu aceste ordine de marime, asa ca o mica precizare este utila: un petabyte (PB) inseamna un milion de miliarde de octeti. Toate aceste resurse sunt menite sa deserveasca circa 100 de milioane de cautari pe zi, plus uzul diverselor alte servicii, ceea ce inseamna ca fluxurile de intrare/iesire manevrate de centrele de date ale companiei americane insumeaza acum un trafic de 3 petabytes pe secunda.

     

    Morala pe care o trag analistii este ca o buna parte din succesul lui Google se datoreaza faptului ca urmeaza cu strictete un principiu vechi de cand lumea: sa risipesti ceea ce exista din abundenta pentru a economisi resursele limitate. Pentru a ilustra abundenta, am gasit cateva calcule de interes. In 1991, pentru 500 $ se puteau cumpara 100 MB de spatiu de disc sau un procesor la 5 MHz. Astazi, cu aceeasi suma, se pot cumpara 750 GB de spatiu pe disc sau un procesor la 3 GHz, de unde putem trage concluzia ca discurile s-au ieftinit de 7.500 de ori, iar puterea de procesare doar de 60 de ori. Care este insa resursa limitata? Rabdarea utilizatorului sau, mai prozaic spus, viteza de raspuns. Aici mai e loc pentru alte cateva calcule. Un GB de memorie activa este de 100 de ori mai scump decat un GB de disc, in schimb accesul este de 10.000 de ori mai rapid, asa ca din perspectiva vitezei se poate spune ca memoria RAM este de 100 de ori mai… ieftina (de unde si raportul de 1/50 intre RAM si disc).

     

    Insa mai este un calcul, facut de Dayne Sampson – vicepresedinte la Ask.com. Socotind doar principalele cinci motoare de cautare din internet, vorbim de un total de minimum doua milioane de servere. Daca fiecare dintre acestea disipa caldura de 300 de wati pe an, avem deja 600 de megawati, la care discurile mai adauga un gigawatt. Jumatate din echivalentul acestei energii este folosit pentru racire, iar daca se adauga pierderile diverse, se ajunge la un total de circa 5 gigawati. Se pare ca analistii care au prevazut in 1999 ca peste un deceniu jumatate din productia de energie electrica a planetei va fi consumata de computere au avut dreptate. La fel si cei care au prevazut ca ne apropiem de momentul cand hardware-ul va fi mai ieftin decat curentul pe care-l consuma. Energia mai adauga un element in ecuatia abundentei si penuriei. Este cu siguranta motivul pentru care Google a ales sa-si plaseze centrul de date in vecinatatea bazinului raului Columbia.

  • Vocea banilor

    RSA Security a anuntat recent dezvoltarea unui produs software care adauga vocea ca modalitate de contact intre clienti si serviciul de robot telefonic al unei banci

     

    Pana de curand, clientii bancilor americane aveau la dispozitie un sistem relativ usor de inteles, dar care nu oferea un maxim grad de securitate. Pe scurt, un client suna la serviciul de relatii cu clientii ai banci, iar apelul era preluat prin centrala de un robot telefonic. In functie de tastele apasate dupa ce o voce inregistrata enumera optiunile, clientul putea naviga prin meniu pana la serviciul dorit, dupa care i se cerea sa tasteze un cod unic secret pentru a aviza comanda.

     

    Semnele de intrebare asupra securitatii vechiului sistem sunt evidente: o terta persoana are nevoie doar de acel cod pentru a realiza operatiuni in numele clientului pagubit. In noile conditii, insa, o tentativa de frauda ar presupune inregistrarea vocii potentialului pagubit in timp ce isi spune codul cu voce tare, cu suficienta acuratete, astfel incat sa pacaleasca cei doi roboti de la capatul firului: cel care „vorbeste“ si inca unul care diferentiaza intre voci diferite pe baza unui software de recunoastere vocala.

     

    Firma care a pus la punct noul sistem de siguranta, RSA Security, pretinde ca este prima data cand „biometria vocala“ este folosita in acest fel. Mai exact, tehnologia poate fi folosita dupa ce un utilizator spune cateva cifre, numere si cuvinte pentru ca serviciul numit „autentificare adaptativa“ sa-i retina amprenta vocala. Vocea este astfel stocata folosind un complex algoritm matematic si recunoscuta ulterior de catre robotul telefonic.      

     

    „Pe masura ce facem din internet un mediu din ce in ce mai sigur pentru servicii financiare, phone banking este conceptul catre care ne vom orienta atentia in viitor“, spune Christopher Young, unul dintre vicepresedintii RSA Security. La fel ca si in cazul procedurii de acordare a unui credit, sistemul genereaza automat un scor al riscului. In functie de mai multi parametrii, printre care asemanarea vocii cu inregistrarea vocala initiala, numarul de telefon de la care este primita solicitarea si cerintele anterioare ale clientului, robotul elaboreaza un punctaj pe baza caruia poate fi complet oprita tranzactia.

     

    Tranzactiile cu risc minim sunt procesate imediat, iar cele cu un grad mai mare de risc sunt verificate cu un set suplimentar de masuri de securitate, cum ar fi „intrebarile secrete“. Care ar putea fi, in fond, doar proceduri complicate inutil pentru un client bine intentionat, dar cu guturai.

  • Adio, dar raman cu tine

    Exista demisii asteptate, din motive salariale, medicale, despartiri usoare sau plecari furtunoase. Site-ul i-resign propune modele de redactare a unei demisii pentru orice situatie.

     

    Internetul nu duce lipsa de site-uri de consiliere profesionala, de tips & tricks in situatii tensionate de la serviciu sau de ghiduri online de genul „cum sa avansezi profesional in 30 de zile“. Unii le-ar putea reprosa ca nu reusesc sa creioneze portretul unei companii, sa-i spunem, „universale“, universalitate cu atat mai problematica in cazul simplului angajat. Exista, insa, cel putin o situatie care nu „pacatuieste“ prin acest minus: demisia. Formula clasica in care angajatul „aduce la cunostinta“ intentiile sale de plecare, pentru a invoca apoi legislatia in vigoare, este de multe ori prea putin explicita.

     

    O despartire motivata de conditiile oferite sau pur si simplu de aparitia unei oportunitati venite din senin se poate face fie punctand agresiv motivele demisiei, fie indulcind putin tonul si oferind in scris motivele plecarii.

     

    Cei care vor sa-si joace ultima carte au pe i-resign.com chiar si un model de demisie conditionata de marirea salariului. Restul rubricilor acopera plecari motivate de mutarea la alta firma, studii, cazuri de boala sau de aspecte legate de viata de familie. Puteti spune ca lucrati la compania ideala, seful va este cel mai bun prieten si nu exista nici un motiv de a parasi angajatorul? Probabil nu ati fi ajuns cu lectura pana la acest punct. Site-ul i-resign acopera cam toti pasii implicati de o eventuala demisie, de la primul gand ca este necesara o schimbare in cariera la cum sa procedezi ca sa iti recuperezi toate obiectele de la birou sau sa copiezi contactele din Outlook. Cei care doar cocheteaza cu perspectiva si vor sa afle care sunt ofertele de pe piata, pastrand discretia, pot intra pe site-uri de recrutare de personal fara nici o grija. Pe site afla cum pot sa navigheze pe internet fara a lasa urme.

     

    Ce ramane de facut dupa ce totul s-a consumat? O varianta ar fi ca cei care au mers foarte departe cu „personalizarea“ demisiei sa-si impartaseasca experienta prin publicarea pe site la rubrica „demisii hazlii“.

  • Holuri de lux

    Cand Antonia Colibasanu, coordonator dezvoltare al WTC Association Bucuresti, se intalneste pentru prima data cu un potential partener de afaceri, prefera sa o faca in holul de la Sofitel. „Este un spatiu cu o atmosfera mai relaxata, nu este la fel de destinsa ca cea a unui restaurant, dar nici la fel de oficiala ca cea din birou. Este undeva la mijloc si de aceea cred ca este cel mai potrivit loc pentru un prim contact“, spune ea, adaugand ca a organizat intalniri in holurile hotelurilor inclusiv pentru clientii sai. „Trei misiuni franceze au folosit holul pentru intalniri bilaterale cu clienti din Romania. Au negociat, au luat contacte, au discutat, iar totul s-a intamplat in acel spatiu.“ Genul acesta de intalniri nu reprezinta neaparat o noutate, dar cel putin in ultimii doi ani se poate vorbi despre conturarea unei tendinte in acest sens,  pe masura ce turismul de afaceri a crescut, iar hotelurile au investit masiv in spatiile publice, extinzandu-le si dotandu-le inclusiv cu internet wireless, adesea disponibil fara costuri suplimentare.

     

    Gabriela Rotariu Bergeron, senior sales & marketing manager la Sofitel Bucuresti, spune ca holul hotelului a fost gandit asemeni unei biblioteci, respectandu-se un concept pe care grupul il foloseste la nivel international. Acum trei ani holul Sofitel a fost redecorat in stilul anilor ‘30, dupa o idee venita de la Paris si adaptata de arhitectul roman Adina Dinescu. Holul este impartit in mai multe spatii: un loc de asteptare, unde cei care se cazeaza isi pot lasa bagajele, biblioteca din lemn masiv, de unde nu lipseste canapeaua confortabila care parca imbie la o seara de lectura, si un spatiu ceva mai oficial, unde oamenii de afaceri pot negocia in jurul unei mese la o cafea. Intreg spatiul este practic un hotspot, iar Bergeron spune ca se intampla foarte des ca oamenii de afaceri sa coboare din camera si sa acceseze internetul de pe laptop in hol. „Chiar si personalul hotelului foloseste holul pentru intalniri. Personal, ultima data m-am intalnit cu un client cu doua zile in urma“, isi aminteste reprezentantul Sofitel, care spune ca durata intalnirilor nu este influentata de faptul ca se desfasoara in hol.

     

    Hotelul incearca sa reduca din tensiunea negocierilor aprinse prin arta. „Tocmai are loc o expozitie a artistului Ioan Nemtoi, care a fost deschisa cu ocazia Francofoniei si se negociaza prelungirea intelegerii timp de un an“, povesteste Bergeron. 

     

    Asadar, exista internet, exista biblioteca, exista spatii dedicate discutiilor de business. Ce mai lipseste? Un pahar de bautura, poate, sau o gustare, dar nici asta nu mai este o problema: barul devine parte a holului, transformandu-se intr-un loc in care oaspetii iau micul dejun sau discuta afaceri la un pahar de martini, fara sa paraseasca nici un moment holul. Monica Nilca, communication manager la Novotel Bucuresti, spune ca, in cazul hotelului de pe Calea Victoriei, barul face practic parte din hol, pentru ca este foarte expus si atrage privirile inca de la intrare.

     

    Cei de la Novotel considera holul un adevarat nod, din care pornesti catre toate locurile din hotel. „Holul este definitoriu pentru imaginea noastra, pentru ca este primul loc pe care il vezi cand intri in hotel“, spune Nilca. Lobby-ul de la Novotel este impartit in mai multe sectoare. In primul rand, zona „trendy“ de la receptie – cu canapele si fotolii in stilul art deco, potrivit pentru asteptare sau pentru o discutie. Urmeaza barul, o combinatie de spatii formale cu zone mai putin informale. „Prima parte a barului este potrivita pentru o discutie mai formala sau se poate manca. Cu cat inaintezi in bar, zona de relaxare devine tot mai evidenta, cu scaune care par niste bomboane fondante sau canapele confortabile, obligatoriu in stilul art deco“, povesteste Nilca. Pentru ca Novotel s-a pozitionat in primul rand ca un hotel de business, nu puteau lipsi presa economica sau plasmele programate pe canale de business.

     

    Designul holului a fost gandit de francezul Olivier Gibault si este colorat si decorat cu mobila in stil art deco. „Holul este cel mai animat in perioadele cheie, cand sunt conferinte, inainte sau dupa pranz. Depinde foarte mult si de zilele in care se fac afaceri – marti, miercuri si joi“, spune communication managerul de la Novotel. Nilca sustine ca si angajatii hotelului considera holul un loc potrivit pentru intalniri. „Primele intalniri le programez in hol, pentru ca este si mai simplu de reperat. Au fost si cazuri in care partenerii mei au solicitat expres sa ne intalnim in hol, pentru ca au fost incantati prima data.“ Marriott a incercat, la randul sau, sa profite de tentatia oamenilor de afaceri de a-si petrece timpul in hol, iar la inceputul anului a anuntat introducerea unui nou concept de amenajare a holului, o transformare a spatiului public din Marriott Hotels & Resorts si Renaissance Hotels & Resorts. Redecorarea a fost gandita special pentru programul de 24 de ore pe zi al oamenilor de afaceri, care, de cele mai multe ori, sunt nevoiti sa imbine munca, relaxarea, socializarea si distractia. „Hotelurile investesc in general destul de multi bani in holurile lor, dar, in varianta traditionala, utilitatea este limitata, iar ideea de living room formal nu mai este demult la moda“, crede Mike Jannini, reprezentantul Marriott International. Cei de la Marriott spun ca oaspetii pot adapta folosirea spatiului in functie de nevoile proprii si pot face aceleasi lucruri pe care le fac acasa. De fapt, conceptul de „great room“ darama barierele arhitecturale si merge pe ideea de zone.

     

    Spatiile adaptabile le vor permite oaspetilor sa se intalneasca, sa discute in grupuri mici sau sa ia cina intr-un spatiu deschis care ofera acces facil la tehnologie.

     

    Astfel, zona individuala va fi un loc linistit, cu spatii mici si confortabile unde se poate citi presa, se poate accesa internetul sau se poate servi o gustare. In zona sociala grupurile sau oamenii de afaceri se pot relaxa intr-o atmosfera de lounge la o masa pentru doua persoane. Zona business va oferi acces la o consola completa cu echipament audio si video, un spatiu cu tehnologie de ultima generatie. Pentru a pune in aplicare conceptul, Marriott lucreaza cu firma de consultanta IDEO, ai carei experti au insotit oamenii de afaceri in calatoriile lor pentru a le intelege mai bine nevoile. Schimbarile in cazul Marriott vor fi introduse anul viitor la 35 de hoteluri, desi reprezentantii grupului au refuzat sa le numeasca. Marriott are concurenta in cazul transformarii holurilor, pentru ca fiecare mare hotel incearca sa atraga turistii de afaceri tineri si tot mai sofisticati. Starwood Hotels & Resorts, care a creat brandul W Hotels, are un nou brand – Aloft, care va include holuri unde oaspetii pot manca sau bea. „Exista o generatie de oaspeti care isi doreste sa iasa tot mai mult din camere si sa fie in hol. Poate coboara sa bea ceva. Sau poate se afla acolo pentru a accesa internetul. Sau pentru a discuta. Mai mult, galagia este un factor important. Cu cat locul este mai zgomotos, cu atat este mai profitabil. Personal, nu inteleg de ce, dar cam asa se intampla“, spune Jannini. Totusi, clientii Marriott din Romania vor mai avea de asteptat pana se vor putea lauda ca au incheiat o afacere in „great room-ul“ din Marriott din Bucuresti, intrucat noul concept nu va fi introdus in urmatoarele sase luni in Romania.

     

    Se pare ca este doar o chestiune de timp pana cand holurile hotelurilor vor fi amintite tot mai des drept locurile in care s-au negociat mari tranzactii sau s-a batut palma pentru afaceri de milioane de euro.