BusinessMagazin

Blog

  • Nu mai e loc pe hard

    Daca toate informatiile digitale din lume ar fi in acest moment stocate, nu am avea suficient spatiu. Noroc ca mai stergem din ele si ca apar noi suporturi mai generoase.

    Analistii de la IDC au tinut sa masoare ce cantitate de informatii digitale genereaza planeta. Concluzia lor a fost ca nu avem suficienta capacitate de stocare pentru a inmagazina tot ce producem. Au fost considerate informatii digitale toate fisierele video, audio, e-mail-uri, pagini web, convorbiri telefonice pe Internet s.a.m.d. Fiecare dintre ele a fost inmultita cu trei, cifra considerata o medie a numarului de replici pe care le are un fisier. Tragand linie si facand calculele, s-a ajuns la 161 de miliarde de GB (adica 161 de exabytes) de informatie digitala produsa doar anul trecut. Cifra reprezinta cam de trei milioane de ori mai mult ca toate informatiile cuprinse vreodata in carti. Ar fi nevoie de 2 miliarde de iPod-uri din cele mai incapatoare pentru a stoca 161 de exabytes. Ultima analiza estimativa de acest fel a fost facuta in 2003 de Universitatea din California, care a calculat la 5 exabytes suma informatiilor digitale generate in acel an. Chiar si aceasta cifra este foarte mare, asa incat ce rost are capriciul de a calcula cum variaza de la an la an? Cei de la IDC spun ca este important sa stim cum anume marirea nevoii de stocare influenteaza noile prevederi regulatorii, deocamdata doar din Statele Unite, privind folosirea camerelor de supraveghere. E important insa si sa vedem cat spatiu de stocare ar fi necesar ca sa stocam totul. Pentru anul trecut, cei de la IDC spun ca spatiul de stocare disponibil la nivelul intregii planete era de 185 de exabytes, deci cu putin peste nevoia calculata, dar ca pana in 2010 situatia se va inversa. Spatiul de stocare disponibil va ajunge la 601 exabytes, dar necesarul va ajunge pana la 1 zettabytes (1.024 de exabytes). Din fericire, nu ne paste nicio criza de spatiu de stocare, pentru ca nu toate datele ajung subiectul memorarii electronice, iar pretul unitatilor scade permanent. Exista insa si contestatari ai acestor rezultate, care spun ca studiul este lipsit de obiectivitate, din moment ce l-a comandat EMC, una dintre cele mai mari companii de management al datelor. Asa ca studiul va fi reluat de un grup independent de cercetare, folosind metoda urmata acum patru ani la Universitatea din California. Cei de la IDC au anticipat ca nu se va ajunge la niste rezultate mult diferite, mai ales ca intre timp vor fi fost generate alte informatii noi de stocat.

  • Birou virtual clasa A

    Multe sunt posibilitatile de a renunta la „cubicle“ si de a lucra de oriunde, putini sunt cei care izbutesc s-o faca. Officezilla ar putea sa incline balanta spre iesirea din birou.

     

    Officezilla, dezvoltata de o companie din California, este o solutie de birou la distanta, care acopera toate nevoile primare pentru lucrul in echipe dispersate in mai multe locuri. Cel ce preia rolul de administrator al contului, adica seful de proiect, ori chiar managerul, daca e vorba de o firma mai mica, alege si invita membrii echipei si comunica fazele proiectului sau programul de intalniri doar acelor persoane care trebuie sa afle de ele. Poate cel mai important argument in favoarea unei astfel de solutii de a munci virtual in echipa e ca Officezilla nu costa nimic. Apoi, mai este calendarul online, unde poate fi integrat orarul activitatilor curente, care se pot si suprapune daca sunt realizate de grupuri diferite. Fiecare persoana din echipa, ce are cont creat de administrator, va vedea ce anume ii este destinat si isi poate completa propriul program, cu activitati in interes personal care nu sunt vizibile celorlati membri. Rubrica de contacte are nu mai putin de 29 de campuri initiale prin care sunt organizati in agenda membrii echipei si persoanele cu care interactioneaza. Lista completa a numelor poate fi facuta publica tuturor membrilor unui grup sau poate fi pastrata secreta. Apoi, intr-un director comun sunt pastrate fisierele care sunt accesate in mod uzual, la fel ca in cazul oricarei retele interne a unei companii, dar limitata la 500 MB. Lista specificatiilor continua cu aplicatii de chat, forum, baza de date, casuta de e-mail unde pot fi directionate toate mesajele care ajung pe adresa de la serviciu, precum si posibilitatea de a marca site-urile utile echipei, pentru ca directorul de bookmark sa fie accesibil tuturor. Pe ansamblu, toata aplicatia functioneaza ca o retea intranet accesibila din afara, un „extranet“ vizibil de oriunde celor ce au un nume de cont alocat si o parola. Mai ramane problema securitatii, despre care proprietarii site-ului spun ca a fost depasita si ca absolut toate informatiile sunt in siguranta si nu pot fi citite de nimeni altcineva. Dar accidente se intampla oricand, iar un nume si o parola dezvaluite sunt suficiente pentru a permite accesul unui intrus si eventuale daune perfect echivalente cu o spargere la sediul fizic al companiei.

  • Birou virtual clasa A

    Multe sunt posibilitatile de a renunta la „cubicle“ si de a lucra de oriunde, putini sunt cei care izbutesc s-o faca. Officezilla ar putea sa incline balanta spre iesirea din birou.

     

    Officezilla, dezvoltata de o companie din California, este o solutie de birou la distanta, care acopera toate nevoile primare pentru lucrul in echipe dispersate in mai multe locuri. Cel ce preia rolul de administrator al contului, adica seful de proiect, ori chiar managerul, daca e vorba de o firma mai mica, alege si invita membrii echipei si comunica fazele proiectului sau programul de intalniri doar acelor persoane care trebuie sa afle de ele. Poate cel mai important argument in favoarea unei astfel de solutii de a munci virtual in echipa e ca Officezilla nu costa nimic. Apoi, mai este calendarul online, unde poate fi integrat orarul activitatilor curente, care se pot si suprapune daca sunt realizate de grupuri diferite. Fiecare persoana din echipa, ce are cont creat de administrator, va vedea ce anume ii este destinat si isi poate completa propriul program, cu activitati in interes personal care nu sunt vizibile celorlati membri. Rubrica de contacte are nu mai putin de 29 de campuri initiale prin care sunt organizati in agenda membrii echipei si persoanele cu care interactioneaza. Lista completa a numelor poate fi facuta publica tuturor membrilor unui grup sau poate fi pastrata secreta. Apoi, intr-un director comun sunt pastrate fisierele care sunt accesate in mod uzual, la fel ca in cazul oricarei retele interne a unei companii, dar limitata la 500 MB. Lista specificatiilor continua cu aplicatii de chat, forum, baza de date, casuta de e-mail unde pot fi directionate toate mesajele care ajung pe adresa de la serviciu, precum si posibilitatea de a marca site-urile utile echipei, pentru ca directorul de bookmark sa fie accesibil tuturor. Pe ansamblu, toata aplicatia functioneaza ca o retea intranet accesibila din afara, un „extranet“ vizibil de oriunde celor ce au un nume de cont alocat si o parola. Mai ramane problema securitatii, despre care proprietarii site-ului spun ca a fost depasita si ca absolut toate informatiile sunt in siguranta si nu pot fi citite de nimeni altcineva. Dar accidente se intampla oricand, iar un nume si o parola dezvaluite sunt suficiente pentru a permite accesul unui intrus si eventuale daune perfect echivalente cu o spargere la sediul fizic al companiei.

  • Tata, mama & Co.

    Rolul de conducere al managerilor nu ia sfarsit odata cu inchiderea usii de la birou. Copilul este educat, in ultima instanta, dupa aceleasi reguli dupa care se dezvolta un produs de succes, cu strategie, investitii si analiza a rezultatelor.

     

    Reuniune de afaceri cu manageri din domenii cu greutate. Dupa prima jumatate de ora, discutia aluneca discret pe o panta mult mai personala. Subiectul: copiii. „Al meu se culca in fiecare seara la 8 si se trezeste foarte de dimineata“, spune cineva. „Vai, ce devreme, fetita mea de doi ani nu adoarme niciodata inainte de miezul noptii“, i se raspunde.

     

    Specialistii spun ca stilul de a fi parinte este influentat si de profesie. In ceea ce-i priveste pe manageri, Otilia Secara, medic specialist in psihiatria si neurologia copilului, spune ca acestia „abordeaza proactiv profesia de parinte, isi cauta informatii din diverse surse, aplica si in familie planificarea pe termen lung si abilitatile de rezolvare de probleme“. Cu alte cuvinte, trateaza calitatea de parinte in acelasi mod in care conduc afacerile si stiu in general ce au de facut pentru ca „produsul“ sa aiba succes.

     

    Crenguta Rosu, co-managing partner la compania de comunicare DC Communication, spune ca, in cazul fiului sau Petru (7 ani si jumatate), a remarcat foarte devreme dorinta lui de a comunica, o calitate care pare ca s-a transmis genetic. „Este preocupat de cuvinte, de sunetul lor, de legatura dintre ele. Acum se gandeste adesea la rime, la sensurile multiple ale unor cuvinte. Ii mai plac jocurile de cuvinte, cuvintele incrucisate, jocurile cu litere“, zice specialistul in comunicare.

     

    Managerii privesc copiii aproape ca pe un „proiect“, le identifica punctele tari si punctele slabe si incearca sa le stimuleze abilitatile. Sorina Muresan, director general al Expotek, firma de organizare de evenimente, a identificat inclinatia pentru desen la Ioana, fiica sa de sase ani si zece luni. „Ioana are o aptitudine pentru desen si se exprima foarte bine in acest mod. Oriunde plecam are la indemana un set de creioane, carioci, caiete.“

     

    Altii au remarcat la copiii lor abilitati sportive, care pot insemna o viitoare cariera in domeniu. Liliana Paraipan, directorul general al Mondospa, companie de consultanta in domeniul spa wellness, spune ca fiica sa Diana (5 ani) este foarte buna la sport. „Practica schiul fara probleme, se plimba cu rolele de la 3 ani si jumatate, ii place sa patineze, ia lectii de tenis de camp.“ In schimb, fiul sau David dovedeste de la doi ani o inclinatie pentru tehnica: „Ii place orice are suruburi, butoane, iar jucaria lui preferata e o trusa de scule“.

     

    Mana de fier a parintelui este suplimentata prin diverse metode, adesea de import. Una dintre solutiile aparute relativ recent o reprezinta scolile particulare, o varianta moderna a pensionului de odinioara, unde activitatile din afara scolii sunt foarte clar structurate. „Copilul isi petrece aici intreaga zi (incluzand masa de pranz, odihna, lectii, sport, limbi straine, muzica), ajungand acasa seara. Este varianta optima atunci cand parintii sunt ocupati, deoarece copilul nu ramane nesupravegheat“, spune Secara. Petru invata la o scoala particulara despre care parintii cred ca este buna atat pentru copil, cat si pentru ei. „Pentru noi a fost important faptul ca, pe langa programa, sunt incluse in spatiul scolii – deci sub monitorizarea scolii si fara deplasari consumatoare de timp – activitati aditionale, cum ar fi dans, karate, pictura, calculator. Toate acestea se intampla intr-un spatiu familiar, fara consum de timp in plus; mi-ar fi imposibil sa il duc eu pe Petru la toate aceste activitati, in conditiile in care ajung acasa zilnic dupa ora 20.00, venind de la birou“, explica Rosu.

     

    Si Sorina Muresan a ales varianta invatamantului particular pentru fiica sa. Ioana este eleva in clasa intai la scoala „Mark Twain“ si isi imparte timpul liber intre pictura, cor, karate si balet. „Sunt doar 15 sau 16 copii si cred ca lucrul acesta conteaza“, spune Muresan.

     

    Unii dintre manageri ii duc pe copii cu ei la birou, stiind ca intotdeauna copilul invata din ceea ce vede, iar in acest mod preia atitudinea fata de munca a parintelui, dar si problemele pe care acesta trebuie sa le rezolve si aude o serie de lucruri importante pentru mai tarziu.

     

    „Petru a venit de cateva ori «ca sa munceasca», intrucat deocamdata isi doreste sa devina coleg cu mine. A primit misiuni de genul multiplicat documente sau sondaje interne. Dar nu este foarte frecventa prezenta lui la birou, pentru ca poate sa deranjeze“, recunoaste Crenguta Rosu.

     

    Si Ioana are contact direct cu activitatile in care este implicata mama sa. „O iau la birou ca sa inteleaga anumite activitati mai complicate, care pentru ei sunt greu de digerat. E doritoare sa vina. Intr-o zi am luat plicuri si invitatii acasa, le-am facut impreuna, a fost foarte mandra ca e implicata“, spune Muresan. Copiii managerilor sunt invatati sa constientizeze si partea materiala a vietii, iar discutiile despre bani si „bugete“ se intampla de la varste fragede. „Prima data am vorbit despre bani pe la trei ani, atunci cand a inceput sa puna intrebari despre cum se obtin“, isi aminteste Muresan. „Trebuie sa fie constienta ca este nevoie de munca pentru a-i castiga. Cadouri nu primeste decat la ocazii speciale sau dupa ce indeplineste un obiectiv, de exemplu cand ma ajuta la cumparaturi“, sustine managerul.

     

    Jamie Johnson, mostenitorul imperiului Johnson & Johnson, a realizat un film  documentar despre cum copiii de manageri isi impart timpul si banii. Iar povestile copiilor din film sunt un fel de analiza sui generis a rezultatelor managementului parintilor. Documentarul lui Johnson, „Born Rich“, a fost lansat in 2003 si a starnit un scandal imens, inclusiv in familia proprie. Pentru realizarea filmului, tanarul de 21 de ani a avut subiecti celebri precum S.I. Newhouse IV, mostenitorul imperiului Conde Nast, Ivanka Trump, fiica lui Donald Trump, Georgina Bloomberg, fiica lui Michael Bloomberg, sau Luke Weil, mostenitorul imperiului de jocuri Autotote.

     

    Unii dintre magnati au esuat in ceea ce se numeste de-acum „parenting management“, pe cand altii si-au dus munca la final cu succes. Cody Franchetti, mostenitorul grupului de textile italian Milliken, lucreaza ca model, ceea ce nu este deloc pe placul familiei, in timp ce Josiah Hornblower, cel care va mosteni averea imperiului feroviar Vanderbilt Whitney, a intrerupt facultatea pentru doi ani pentru a lucra ca mecanic la terenurile petrolifere din Texas, o experienta despre care spune ca l-a ajutat sa se pregateasca pentru a prelua fraiele afacerii.

     

    Un exemplu de „parenting management“ dus la extrem este cel al lui Rupert Murdoch, magnatul media australian, despre care se spune ca in fiecare dimineata isi interoga cei trei copii, Elisabeth, Lachlan si James, despre evolutia bursei, cotatia actiunilor si situatia concurentei. Iar cei trei ajunsesera de la varste fragede sa cunoasca mai bine indicatorii economici decat cele mai noi variante de jocuri si papusi. Tot e bine ca taticul n-avea cum sa-i concedieze daca se intampla ca in vreo zi sa nu stie raspunsurile corecte.

  • Tata, mama & Co.

    Rolul de conducere al managerilor nu ia sfarsit odata cu inchiderea usii de la birou. Copilul este educat, in ultima instanta, dupa aceleasi reguli dupa care se dezvolta un produs de succes, cu strategie, investitii si analiza a rezultatelor.

     

    Reuniune de afaceri cu manageri din domenii cu greutate. Dupa prima jumatate de ora, discutia aluneca discret pe o panta mult mai personala. Subiectul: copiii. „Al meu se culca in fiecare seara la 8 si se trezeste foarte de dimineata“, spune cineva. „Vai, ce devreme, fetita mea de doi ani nu adoarme niciodata inainte de miezul noptii“, i se raspunde.

     

    Specialistii spun ca stilul de a fi parinte este influentat si de profesie. In ceea ce-i priveste pe manageri, Otilia Secara, medic specialist in psihiatria si neurologia copilului, spune ca acestia „abordeaza proactiv profesia de parinte, isi cauta informatii din diverse surse, aplica si in familie planificarea pe termen lung si abilitatile de rezolvare de probleme“. Cu alte cuvinte, trateaza calitatea de parinte in acelasi mod in care conduc afacerile si stiu in general ce au de facut pentru ca „produsul“ sa aiba succes.

     

    Crenguta Rosu, co-managing partner la compania de comunicare DC Communication, spune ca, in cazul fiului sau Petru (7 ani si jumatate), a remarcat foarte devreme dorinta lui de a comunica, o calitate care pare ca s-a transmis genetic. „Este preocupat de cuvinte, de sunetul lor, de legatura dintre ele. Acum se gandeste adesea la rime, la sensurile multiple ale unor cuvinte. Ii mai plac jocurile de cuvinte, cuvintele incrucisate, jocurile cu litere“, zice specialistul in comunicare.

     

    Managerii privesc copiii aproape ca pe un „proiect“, le identifica punctele tari si punctele slabe si incearca sa le stimuleze abilitatile. Sorina Muresan, director general al Expotek, firma de organizare de evenimente, a identificat inclinatia pentru desen la Ioana, fiica sa de sase ani si zece luni. „Ioana are o aptitudine pentru desen si se exprima foarte bine in acest mod. Oriunde plecam are la indemana un set de creioane, carioci, caiete.“

     

    Altii au remarcat la copiii lor abilitati sportive, care pot insemna o viitoare cariera in domeniu. Liliana Paraipan, directorul general al Mondospa, companie de consultanta in domeniul spa wellness, spune ca fiica sa Diana (5 ani) este foarte buna la sport. „Practica schiul fara probleme, se plimba cu rolele de la 3 ani si jumatate, ii place sa patineze, ia lectii de tenis de camp.“ In schimb, fiul sau David dovedeste de la doi ani o inclinatie pentru tehnica: „Ii place orice are suruburi, butoane, iar jucaria lui preferata e o trusa de scule“.

     

    Mana de fier a parintelui este suplimentata prin diverse metode, adesea de import. Una dintre solutiile aparute relativ recent o reprezinta scolile particulare, o varianta moderna a pensionului de odinioara, unde activitatile din afara scolii sunt foarte clar structurate. „Copilul isi petrece aici intreaga zi (incluzand masa de pranz, odihna, lectii, sport, limbi straine, muzica), ajungand acasa seara. Este varianta optima atunci cand parintii sunt ocupati, deoarece copilul nu ramane nesupravegheat“, spune Secara. Petru invata la o scoala particulara despre care parintii cred ca este buna atat pentru copil, cat si pentru ei. „Pentru noi a fost important faptul ca, pe langa programa, sunt incluse in spatiul scolii – deci sub monitorizarea scolii si fara deplasari consumatoare de timp – activitati aditionale, cum ar fi dans, karate, pictura, calculator. Toate acestea se intampla intr-un spatiu familiar, fara consum de timp in plus; mi-ar fi imposibil sa il duc eu pe Petru la toate aceste activitati, in conditiile in care ajung acasa zilnic dupa ora 20.00, venind de la birou“, explica Rosu.

     

    Si Sorina Muresan a ales varianta invatamantului particular pentru fiica sa. Ioana este eleva in clasa intai la scoala „Mark Twain“ si isi imparte timpul liber intre pictura, cor, karate si balet. „Sunt doar 15 sau 16 copii si cred ca lucrul acesta conteaza“, spune Muresan.

     

    Unii dintre manageri ii duc pe copii cu ei la birou, stiind ca intotdeauna copilul invata din ceea ce vede, iar in acest mod preia atitudinea fata de munca a parintelui, dar si problemele pe care acesta trebuie sa le rezolve si aude o serie de lucruri importante pentru mai tarziu.

     

    „Petru a venit de cateva ori «ca sa munceasca», intrucat deocamdata isi doreste sa devina coleg cu mine. A primit misiuni de genul multiplicat documente sau sondaje interne. Dar nu este foarte frecventa prezenta lui la birou, pentru ca poate sa deranjeze“, recunoaste Crenguta Rosu.

     

    Si Ioana are contact direct cu activitatile in care este implicata mama sa. „O iau la birou ca sa inteleaga anumite activitati mai complicate, care pentru ei sunt greu de digerat. E doritoare sa vina. Intr-o zi am luat plicuri si invitatii acasa, le-am facut impreuna, a fost foarte mandra ca e implicata“, spune Muresan. Copiii managerilor sunt invatati sa constientizeze si partea materiala a vietii, iar discutiile despre bani si „bugete“ se intampla de la varste fragede. „Prima data am vorbit despre bani pe la trei ani, atunci cand a inceput sa puna intrebari despre cum se obtin“, isi aminteste Muresan. „Trebuie sa fie constienta ca este nevoie de munca pentru a-i castiga. Cadouri nu primeste decat la ocazii speciale sau dupa ce indeplineste un obiectiv, de exemplu cand ma ajuta la cumparaturi“, sustine managerul.

     

    Jamie Johnson, mostenitorul imperiului Johnson & Johnson, a realizat un film  documentar despre cum copiii de manageri isi impart timpul si banii. Iar povestile copiilor din film sunt un fel de analiza sui generis a rezultatelor managementului parintilor. Documentarul lui Johnson, „Born Rich“, a fost lansat in 2003 si a starnit un scandal imens, inclusiv in familia proprie. Pentru realizarea filmului, tanarul de 21 de ani a avut subiecti celebri precum S.I. Newhouse IV, mostenitorul imperiului Conde Nast, Ivanka Trump, fiica lui Donald Trump, Georgina Bloomberg, fiica lui Michael Bloomberg, sau Luke Weil, mostenitorul imperiului de jocuri Autotote.

     

    Unii dintre magnati au esuat in ceea ce se numeste de-acum „parenting management“, pe cand altii si-au dus munca la final cu succes. Cody Franchetti, mostenitorul grupului de textile italian Milliken, lucreaza ca model, ceea ce nu este deloc pe placul familiei, in timp ce Josiah Hornblower, cel care va mosteni averea imperiului feroviar Vanderbilt Whitney, a intrerupt facultatea pentru doi ani pentru a lucra ca mecanic la terenurile petrolifere din Texas, o experienta despre care spune ca l-a ajutat sa se pregateasca pentru a prelua fraiele afacerii.

     

    Un exemplu de „parenting management“ dus la extrem este cel al lui Rupert Murdoch, magnatul media australian, despre care se spune ca in fiecare dimineata isi interoga cei trei copii, Elisabeth, Lachlan si James, despre evolutia bursei, cotatia actiunilor si situatia concurentei. Iar cei trei ajunsesera de la varste fragede sa cunoasca mai bine indicatorii economici decat cele mai noi variante de jocuri si papusi. Tot e bine ca taticul n-avea cum sa-i concedieze daca se intampla ca in vreo zi sa nu stie raspunsurile corecte.

  • Efectele de la Termopile

    Habar n-avea Zack Snyder in 2004, cand isi prezenta la Cannes horror-ul „Dawn of the Dead“, ca va ecraniza „300“, celebrul roman grafic al creatorului de benzi desenate Frank Miller.

     

    Iata ca „300“ este doar al doilea lungmetraj al americanului si deja se vorbeste despre el ca despre filmul care bate in cuie standardul de efecte speciale al deceniului.

     

    Aproape 1.500 de secvente, din care 1.300 au avut nevoie de munca a zece companii specializate in efecte speciale. Filmul a fost tras in fata ecranului albastru, doar o scena fiind filmata in exterior. Filmarile cu actorii au durat doua luni, iar procesarea scenelor mai bine de un an de zile.

     

    Si nu, nu este ca „Matrix“, pentru ca filmul lui Snyder ne poarta in trecut, in anul 480 i.Ch., cand o mana de spartani condusi de regele Leonida (Gerard Butler) s-au luptat cu imensa armata a lui Xerxes (Rodrigo Santoro), supranumit imparatul-zeu al persanilor. Filmul este un omagiu adus uneia dintre cele mai celebre fapte de arme din istoria lumii, cand neinfricarea si spiritul de sacrificiu a 300 de spartani au oprit invazia persana si au dat timp oraselor-state grecesti sa se grupeze pentru a o respinge. Iar apropierea, ca perioada istorica, de filme cu buget imens precum „Troia“ sau „Alexander“ nu e neinspirata.

     

    Frank Miller, care in prezent imparte cu Robert Rodriguez regia la continuarea „Sin City“, a spus la un moment dat ca ideea romanului „300“ i-a bantuit imaginatia dupa ce a vazut in copilarie filmul din 1962 „The 300 Spartans“. Felul in care spartanii lui Leonida s-au impotrivit persanilor, in ciuda faptului ca stiau ca vor muri, i-a schimbat autorului viziunea despre eroism. Astfel a putut crea o poveste despre curaj, tradare si eroism, despre un David care nu vrea decat sa-si apere taramul natal si un Goliat megaloman si lacom.

     

    Si toate acestea in stilul alert si ritmat al lui Miller, al carui roman e urmat de Snyder aproape fotograma cu fotograma si replica cu replica. „Singura diferenta dintre roman si film sunt scenele cu regina Gorgo si grijile pe care si le face departe de campul de batalie, acasa, in Sparta. In rest, filmul copiaza aproape suta la suta subiectul lui Frank Miller“, a declarat regizorul Zack Snyder, constient de geniul desenatorului si de valoarea povestirilor sale, ritmate de schimburi de replici extrem de puternice.

     

    Cu un astfel de material, Snyder si Miller nu au niciun motiv sa bage in seama criticile detractorilor, care le reproseaza ca au schimbat prea mult faptele istorice pentru a face filmul sa „dea bine“. Cei doi au schimbat vestimentatia spartanilor, stilul lor de a lupta, au introdus fiinte fantastice si au transformat trupele de elita ale lui Xerxes, Nemuritorii, in niste fiinte cvasisupranaturale, ceea ce i-a facut pe istorici sa strambe din nas. Dar „300“ nu se vrea deloc o evocare a bataliei de la Termopile, ca pelicula din 1962, ci un film de actiune socant, plin de secvente de lupta care vor face sa paleasca mult din ceea ce s-a mai produs pana acum in domeniu.

     

    „300 – EROII DE LA TERMOPILE“. R: ZACK SNYDER. D: GERARD BUTLER, LENA HEADEY, DOMINIC WEST, RODRIGO SANTORO, DAVID WENHAM, ANDREW PLEAVIN, ANDREW TIERNAN. DIN 23 MARTIE

  • Efectele de la Termopile

    Habar n-avea Zack Snyder in 2004, cand isi prezenta la Cannes horror-ul „Dawn of the Dead“, ca va ecraniza „300“, celebrul roman grafic al creatorului de benzi desenate Frank Miller.

     

    Iata ca „300“ este doar al doilea lungmetraj al americanului si deja se vorbeste despre el ca despre filmul care bate in cuie standardul de efecte speciale al deceniului.

     

    Aproape 1.500 de secvente, din care 1.300 au avut nevoie de munca a zece companii specializate in efecte speciale. Filmul a fost tras in fata ecranului albastru, doar o scena fiind filmata in exterior. Filmarile cu actorii au durat doua luni, iar procesarea scenelor mai bine de un an de zile.

     

    Si nu, nu este ca „Matrix“, pentru ca filmul lui Snyder ne poarta in trecut, in anul 480 i.Ch., cand o mana de spartani condusi de regele Leonida (Gerard Butler) s-au luptat cu imensa armata a lui Xerxes (Rodrigo Santoro), supranumit imparatul-zeu al persanilor. Filmul este un omagiu adus uneia dintre cele mai celebre fapte de arme din istoria lumii, cand neinfricarea si spiritul de sacrificiu a 300 de spartani au oprit invazia persana si au dat timp oraselor-state grecesti sa se grupeze pentru a o respinge. Iar apropierea, ca perioada istorica, de filme cu buget imens precum „Troia“ sau „Alexander“ nu e neinspirata.

     

    Frank Miller, care in prezent imparte cu Robert Rodriguez regia la continuarea „Sin City“, a spus la un moment dat ca ideea romanului „300“ i-a bantuit imaginatia dupa ce a vazut in copilarie filmul din 1962 „The 300 Spartans“. Felul in care spartanii lui Leonida s-au impotrivit persanilor, in ciuda faptului ca stiau ca vor muri, i-a schimbat autorului viziunea despre eroism. Astfel a putut crea o poveste despre curaj, tradare si eroism, despre un David care nu vrea decat sa-si apere taramul natal si un Goliat megaloman si lacom.

     

    Si toate acestea in stilul alert si ritmat al lui Miller, al carui roman e urmat de Snyder aproape fotograma cu fotograma si replica cu replica. „Singura diferenta dintre roman si film sunt scenele cu regina Gorgo si grijile pe care si le face departe de campul de batalie, acasa, in Sparta. In rest, filmul copiaza aproape suta la suta subiectul lui Frank Miller“, a declarat regizorul Zack Snyder, constient de geniul desenatorului si de valoarea povestirilor sale, ritmate de schimburi de replici extrem de puternice.

     

    Cu un astfel de material, Snyder si Miller nu au niciun motiv sa bage in seama criticile detractorilor, care le reproseaza ca au schimbat prea mult faptele istorice pentru a face filmul sa „dea bine“. Cei doi au schimbat vestimentatia spartanilor, stilul lor de a lupta, au introdus fiinte fantastice si au transformat trupele de elita ale lui Xerxes, Nemuritorii, in niste fiinte cvasisupranaturale, ceea ce i-a facut pe istorici sa strambe din nas. Dar „300“ nu se vrea deloc o evocare a bataliei de la Termopile, ca pelicula din 1962, ci un film de actiune socant, plin de secvente de lupta care vor face sa paleasca mult din ceea ce s-a mai produs pana acum in domeniu.

     

    „300 – EROII DE LA TERMOPILE“. R: ZACK SNYDER. D: GERARD BUTLER, LENA HEADEY, DOMINIC WEST, RODRIGO SANTORO, DAVID WENHAM, ANDREW PLEAVIN, ANDREW TIERNAN. DIN 23 MARTIE

  • Eticheta gulerelor albe

    Un dejun cu partenerii de afaceri, desfasurat sub bune auspicii gastronomice, pus in ambalajul unei desavarsite politeti si al unei bine insusite stiinte a conversatiei, poate aduce rezultate mai bune decat o conversatie prelungita peste masura intr-o sala de sedinte.

     

    Acesta e doar un singur adevar dintr-o colectie impresionanta de retete ale firescului si bunelor maniere, alcatuita de catre Mary Mitchell si John Corr, doi profesori americani, specialisti intr-o materie didactica despre care multi nici nu stiu ca exista: eticheta in mediul de afaceri. Premisa lucrarii, dar si fundamentul disciplinei pe care cei doi o predau, este ca bunul-simt, respectul pentru ceilalti si atitudinea prietenoasa sunt niste parametri necesari, dar nu si suficienti pentru a iesi la liman din capcanele nenumarate ale mediului de afaceri. Cum ar spune autorii, „in conditiile actuale, nici macar o diploma la Harvard Business School nu este de ajuns sa garanteze ca ai putea sa faci fata cu succes valului de schimbari adus de revolutia electronica, de micsorarea distantelor globale, de noul rol al femeilor etc.“

     

    Prin urmare, cei doi trec in revista lista de diferente specifice generate de spatiile geografice de utilizare (SUA vs. Europa) si ilustreaza cu exemple concrete felul cum arata bunele maniere acum in mediul de afaceri, pana la aspecte marunte, precum deschiderea unei usi sau comportamentul in lift. Vom afla cum sa dam mana, cum sa ne prezentam, cum sa oferim cartea de vizita; cum sa aratam, ce trebuie sa spunem si ce sa facem dupa interviul de angajare.

     

    Detaliile sunt intotdeauna importante, asa ca autorii ne ofera si un ghid al tinutelor vestimentare recomandate in functie de ocazii, un indrumar privind felul in care ar trebui sa ne alcatuim garderoba, dar si un pomelnic al regulilor de alcatuire a corespondentei. Un capitol este cel dedicat felului in care comunicam  – in public, la telefon, prin e-mail. In sfarsit, ni se pune la dispozitie un intreg arsenal de tehnici de urmat la masa si in societate, dar si atunci cand plecam intr-o calatorie. Acest ultim punct pe ordinea de zi ofera autorilor prilejul de a bifa cateva reguli si simboluri comportamentale zonale, utile pentru a face fata capcanelor culturale create de globalizare.

     

    Mary Mitchell, John Corr, „Ghidul manierelor elegante in afaceri“, 

    Editura Paralela 45, Pitesti, 2007

  • Eticheta gulerelor albe

    Un dejun cu partenerii de afaceri, desfasurat sub bune auspicii gastronomice, pus in ambalajul unei desavarsite politeti si al unei bine insusite stiinte a conversatiei, poate aduce rezultate mai bune decat o conversatie prelungita peste masura intr-o sala de sedinte.

     

    Acesta e doar un singur adevar dintr-o colectie impresionanta de retete ale firescului si bunelor maniere, alcatuita de catre Mary Mitchell si John Corr, doi profesori americani, specialisti intr-o materie didactica despre care multi nici nu stiu ca exista: eticheta in mediul de afaceri. Premisa lucrarii, dar si fundamentul disciplinei pe care cei doi o predau, este ca bunul-simt, respectul pentru ceilalti si atitudinea prietenoasa sunt niste parametri necesari, dar nu si suficienti pentru a iesi la liman din capcanele nenumarate ale mediului de afaceri. Cum ar spune autorii, „in conditiile actuale, nici macar o diploma la Harvard Business School nu este de ajuns sa garanteze ca ai putea sa faci fata cu succes valului de schimbari adus de revolutia electronica, de micsorarea distantelor globale, de noul rol al femeilor etc.“

     

    Prin urmare, cei doi trec in revista lista de diferente specifice generate de spatiile geografice de utilizare (SUA vs. Europa) si ilustreaza cu exemple concrete felul cum arata bunele maniere acum in mediul de afaceri, pana la aspecte marunte, precum deschiderea unei usi sau comportamentul in lift. Vom afla cum sa dam mana, cum sa ne prezentam, cum sa oferim cartea de vizita; cum sa aratam, ce trebuie sa spunem si ce sa facem dupa interviul de angajare.

     

    Detaliile sunt intotdeauna importante, asa ca autorii ne ofera si un ghid al tinutelor vestimentare recomandate in functie de ocazii, un indrumar privind felul in care ar trebui sa ne alcatuim garderoba, dar si un pomelnic al regulilor de alcatuire a corespondentei. Un capitol este cel dedicat felului in care comunicam  – in public, la telefon, prin e-mail. In sfarsit, ni se pune la dispozitie un intreg arsenal de tehnici de urmat la masa si in societate, dar si atunci cand plecam intr-o calatorie. Acest ultim punct pe ordinea de zi ofera autorilor prilejul de a bifa cateva reguli si simboluri comportamentale zonale, utile pentru a face fata capcanelor culturale create de globalizare.

     

    Mary Mitchell, John Corr, „Ghidul manierelor elegante in afaceri“, 

    Editura Paralela 45, Pitesti, 2007

  • Noutati

    O tragedie americana

    Intr-o pasnica seara de vara a anilor ’70, intr-un orasel din Indiana, Katie Mackey, in varsta de 9 ani, isi incaleca bicicleta si porneste spre biblioteca publica locala ca sa restituie niste carti imprumutate. Micuta nu se mai intoarce insa niciodata acasa, fapt ce zguduie tihnita asezare din temelii. Nu doar pentru ca traditionala comunitate locala ducea lipsa de subiecte de scandal, ci si pentru ca in vizorul prezumtivei crime se afla fiica lui Junior Mackey, patronul unei prospere fabrici locale. Incet-incet, mergand pe urmele misterului in maniera unei anchete politiste, romanul dezvaluie trecutul personajelor care, intr-un fel sau altul, au legatura cu Katie si cu tragica sa disparitie. Atmosfera sumbra, asemanatoare in mare masura cu aceea creata de Alice Sebold in romanul „The Lovely Bones“, ascunde chipurile nebanuite ale lui Henry Dees, Clare Mains, Raymond R. sau ale parintilor si fratelui mai mare al lui Katie, adolescentul Gilley, si devine fundalul unei meditatii despre responsabilitate si vina, in contextul unei Americi care si-a pierdut inocenta.

     

    Lee Martin, „O vara fara de sfarsit“,

    Editura Polirom, Iasi, 2007

     

     

    A se consuma cu moderatie

    Dintr-o data, cvadragenara Myriam se hotaraste sa deschida un mic restaurant pe care il boteaza simplu, fara pretentii si imaginatie: „Chez moi“. Numele e chiar adecvat – nu de alta, dar femeia chiar locuieste si doarme acolo, pentru ca duce o lipsa cronica de bani. Ca sa le faca pe plac proaspetilor ei clienti, gateste feluri nenumarate de bucate, pe care le dedica, tandru, fiecaruia dintre ei si pe care le executa cu o minutie amestecata cu pasiune. Ii plac oamenii, ii place sa vorbeasca, dar si sa asculte, asa ca noua ei indeletnicire ii procura nesperatul prilej de a plonja in povestile de viata ale unor clienti.

     

    Agnes Desarthe, „Mananca-ma“,

    Editura Curtea veche, Bucuresti, 2007