BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Pesimisti si optimisti

     

    Intotdeauna atitudinea in fata progresului tehnologic (si nu numai) a oscilat intre optimismul entuziast si teama ca fiecare pas intr-o directie inca necunoscuta ne poate conduce catre catastrofa. Ar fi o greseala sa ne indoim de buna-credinta a pesimistilor, chiar daca in cele mai multe cazuri temerile lor s-au dovedit neintemeiate. Socrate se temea ca raspandirea scrierii va avea efecte devastatoare asupra abilitatii oamenilor de a gandi, pentru ca mai apoi teologii crestini sa considere tiparnita ca fiind o creatie diabolica. Si totusi, scrierile unor Platon si Xenofon ni-l dezvaluie astazi pe Socrate, cu tot cu aversiunea lui pentru litera scrisa. Nici Iisus nu indragea scrisul, dar invatatura sa s-a raspandit in mare masura prin scrieri, iar prima carte tiparita de Gutenberg a fost chiar Biblia. Chiar daca s-au inselat, este remarcabila intuitia de care au dat dovada in privinta efectelor colosale pe care raspandirea scrierii si apoi a tipariturilor le-ar putea avea asupra civilizatiei. Suntem (inca) o civilizatie a literei scrise.
     
    Nici internetul nu este scutit de o permanenta privire critica, iar scepticii sunt, si acum, de buna-credinta. De data aceasta, teama majora priveste tocmai indepartarea de la modelul de civilizatie pe care litera scrisa l-a impus. Si in aceasta privinta, ne putem astepta la efecte majore si din aceasta perspectiva ingrijorarea este fireasca, desi se pare ca a fost atinsa masa critica necesara pentru a face procesul “internetizarii” ireversibil. Care ar fi pericolele evidentiate de pesimisti? E suficient sa citez titlurile (si, mai ales, subtitlurile) catorva carti care au facut valuri in ultimii ani. Despre cartea lui Andrew Keen, “The Cult of the Amateur” am mai vorbit in aceasta pagina. Subtitlul este apocaliptic: Cum blogurile, MySpace, YouTube si restul continutului generat astazi de amatori ne distrug economia, cultura si valorile. Dar Keen este inca bland. Mark Bauerlein a publicat de curand o carte care se cheama “The Dumbest Generation” (cea mai tampita generatie) si subtitlul subliniaza inca de pe coperta ca Era Digitala provoaca confuzie (“stupefies”) in randul tinerilor americani si ne ameninta viitorul (cu o alternativa intre paranteze: “Sa nu te increzi in cineva sub 30 de ani”). Nici Maggie Jackson nu vine departe cu noua sa carte numita “Distracted: The Erosion of Attention and the Coming of Dark Age”, in care prevesteste declinul civilizatiei datorita abundentei si progresului tehnologic care, prin multiplicarea permanenta a stimulilor, ne erodeaza capacitatea de a ne concentra asupra chestiunilor esentiale. Desi aceste carti (si altele in aceeasi nota) cumuleaza mii de pagini, textul cel mai celebru este articolul “Is Google Making Us Stupid?” publicat de Nicholas Karr in The Atlantic. Recunosc ca am folosit Google pentru a “masura” intr-un fel impactul acestor lucrari si rezultatul este ca de departe articolul lui Karr este cel mai adesea referit (peste 11 milioane de rezultate).
     
    Pe cealalta baricada sunt optimistii. Internetul ne-a adus la indemana o colosala cantitate de informatie si ne-a permis sa devenim mai productivi, mai eficienti si – de ce nu? – mai destepti. In articolul “The Critics Need a Reboot: The Internet Hasn’t Led Us Into a New Dark Age”, David Wolman ne indeamna sa ne gandim doar la Wikipedia si la Wiktionary pentru a constata ca efortul nenumaratilor participanti demonstreaza de fapt o nemaiintalnita “foame” de informatie corecta si de cunoastere. Desi imperfecte, aceste constructii publice produc efecte la scara mare si nu este lipsit de semnificatie faptul ca pana si Encyclopedia Britannica va accepta in curand contributii din partea utilizatorilor, subliniind insa ca va fi “un proces colaborativ, dar nu unul democratic”. Si totusi, intregul internet contribuie semnificativ la democratizarea accesului la cunoastere, un exemplu notoriu fiind situl Public Library of Science, care pune acum la dispozitia publicului o serie intreaga de publicatii care pana acum aveau a o circulatie limitata la zona academica. Articolul lui Wolman nu este unul singular – de altfel revista care l-a publicat, Wired, este considerata o tribuna a tehno-optimistilor.
     
    Cine are pana la urma dreptate? Ca de obicei, fiecare are partea sa de adevar. Probabil ca viteza cu care evolueaza astazi lumea nu ne-a ingaduit inca sa gasim cele mai bune modalitati de a filtra si a folosi aceasta fantastica masinarie. Dar, asa cum Socrate nu a putut impiedica raspandirea literei scrise, nici scepticii de azi nu vor putea stavili inevitabila impunere a digitalului.  

     

  • Mobilizare generala impotriva iPhone

     

    Nu mai e o noutate: a aparut primul “telefon” mobil echipat cu Android, sistemul de operare dezvoltat de Google peste nucleul de Linux. Nu este nici macar o surpriza, prototipul fiind prezentat cu mult timp in urma. Ce este oarecum special e brandingul. Speculatiile din urma cu vreo doi ani vorbeau de GooglePhone sau GPhone, dar, dupa ce a devenit clar ca Google nu se va implica in producerea de hardware, cei interesati au ghicit ca producatorul echipamentului va fi compania taiwaneza HTC, asa ca s-a vorbit despre un legendar HTC Dream.

    Pana la urma, pe aparat scrie TMobile G1, unde T-Mobile este operatorul (al patrulea de pe piata americana, dupa AT&T, Verizon si Sprint), iar pentru “G” nu avem decat un candidat. Teoretic, Google putea sa nu fie deloc implicat in proiect – Android este open source, asa ca il poate folosi orice producator, fara sa aiba nevoie de nici o aprobare – insa este de presupus ca gigantul a colaborat strans cu fabricantul pentru a obtine un produs care, in viziunea mea, isi propune mai degraba sa demonstreze posibilitatile softului decat sa devina un mare succes comercial.

    Pe de alta parte, Google este un brand care “se vinde bine”, asa ca marketingul nu-l putea rata. Nu intamplator, Larry Page si Sergey Brin au fost prezenti la conferinta de lansare si chiar au venit intr-un mod destul excentric, pe role, subliniind ca n-ar fi putut sa faca asta (de pilda sa raspunda la e-mail-uri “din mers”) cu un laptop. Cel putin nu la fel de comod.

    Dar este important de notat ca termenul de comparatie pentru acest smartphone nu a fost un alt telefon sau PDA, ci un computer. Insa, fie si implicit, exista un etalon cu care G1 este inevitabil comparat: iPhone. Chiar daca la o prima privire comparatia este favorabila produsului de la Apple (macar din perspectiva designului), este dincolo de orice indoiala ca G1 beneficiaza astfel, indirect, de toata voga starnita de iPhone.

    Dincolo de aspect si de detalii constructive (de pilda, prezenta tastaturii fizice la G1, care ofera un confort sporit cu pretul grosimii si al greutatii suplimentare), exista asemanari si deosebiri intre cele doua produse. La capitolul asemanari, putem incepe cu legarea de o anumita retea (AT&T pentru iPhone, T-Mobile pentru G1), oarecum obligatorie pentru a aduce la preturi acceptabile pentru niste produse care fac, totusi, pionierat in domeniu.

    Astfel, G1 poate porni de la doar 179$ (cu 20 mai putin decat iPhone), fata de cei 399$ ceruti pentru un aparat fara abonament. Ambele aparate dispun de suportul unor servicii web: Apple iTunes si respectiv Amazon MP3 Store pentru muzica, MobileMe si respectiv Google Apps pentru sincronizare si aplicatii web. Pe de alta parte, ambele aparate sunt echipate cu sisteme de operare de tip Unix si ofera tertelor parti posibilitatea de a dezvolta si comercializa aplicatii, prin iPhone App Store si respectiv Android Store.

    Dar aici intervine o deosebire fundamentala, cea care plaseaza cele doua produse in lumi paralele. Pe de-o parte, Apple este un univers inchis. Jobs si oamenii sai vor sa controleze fiecare aspect al produselor pe care-si pun brandul. Asa a fost dintotdeauna si asa este si in cazul iPhone si a aplicatiilor dezvoltate de terti pentru acesta. Inainte de a aparea in App Store, orice produs trebuie sa treaca printr-un destul de abscons proces de aprobare.

    Pe de alta parte, Android este total deschis, astfel incat terti proiectanti pot nu doar sa dezvolte aplicatii, dar pot chiar sa modifice sistemul. Spre deosebire de App Store, care este unica sursa autorizata de aplicatii pentru iPhone, Android Store este mai degraba un simplu catalog de prezentare, pentru ca ceea ce-si doreste Google este o piata de aplicatii libera, de care sa beneficieze toti utilizatorii aparatelor echipate cu Android.

    Nu pot sa nu remarc similaritati cu istoria Mac-urilor in competitia cu PC-urile de tip IBM echipate cu soft-uri Microsoft. Este foarte probabil ca aplicatiile pentru iPhone vor fi mai bune, mai sigure, mai frumoase. Dar sunt convins ca aplicatiile pentru Android vor fi mult mai multe, iar printre nenumarate gunoaie se vor gasi si perle.

    Pana la urma, este foarte bine ca Apple sa aiba un competitor puternic si este din nou bine ca web-ul mobil a prins aripi.
    Asus a lansat zilele acestea Eee cu conectivitate telefonica, Nokia a cumparat cu totul Symbian si intentioneaza sa-l faca open source, dar cocheteaza cu Linux (Maemo). Mai devreme sau mai tarziu, competitia ne va pune tuturor web-ul in buzunar.

     

  • De la David la Gooliat




    S-au intalnit prima data in 1995 la Universitatea Stanford, cand Larry Page era ghid pentru noii studenti, iar Sergey Brin s-a nimerit sa fie in grupul pe care-l conducea. Aveau 22 de ani amandoi si in prima instanta fiecare l-a gasit pe celalalt cat se poate de antipatic. Prietenia a inceput mai degraba pe baza intereselor stiintifice comune decat a afinitatilor personale. Larry era fascinat de legatura dintre matematici si noul World Wide Web, care abia incepea sa se afirme in acea vreme. Ideea lui a fost ca un sit web se aseamana cu o lucrare academica, unde argumentatia se bazeaza in buna masura pe alte lucrari, mentionate in note de subsol sau referinte bibliografice, iar cum lucrarile esentiale sunt mentionate in foarte multe alte lucrari, numarul trimiterilor poate functiona ca un bun indicator al relevantei unei lucrari. Aplicand aceasta observatie siturilor web, Larry a incercat sa pondereze acest indicator cu altii mai subtili (de exemplu, o referinta dintr-un site care are la randu-i relevanta ridicata este mai valoroasa decat una dintr-un sit obscur), ajungand in cele din urma la o metoda de ponderare a relevantei. Impreuna cu Sergey, a dezvoltat un algoritm extrem de complex – ce avea sa se numeasca PageRank si sa fie brevetat in 2001 – care sa ordoneze paginile web in functie de relevanta lor relativa la diverse cuvinte-cheie, iar pasul urmator avea sa fie experimentarea metodei intr-un motor de cautare.








     

    Initial programul s-a numit BackRub datorita faptului ca se baza pe “back links” (legaturi inapoi), dar numele nu i-a multumit pe initiatori, asa ca au cautat ceva care sa sugereze numarul imens de legaturi care se cer analizate pentru a evalua fidel relevanta. Astfel s-a ajuns la “googol”, cuvant care desemneaza numarul 10 la puterea 100 (adica 1 urmat de o suta de zerouri). Intamplarea a facut ca unul dintre colegii lui Larry a ortografiat gresit cuvantul cand a vrut sa verifice disponibilitatea domeniului web, scriind “google” (in engleza se pronunta cam la fel). Lui Larry i-a placut mai mult aceasta forma, asa ca in prima faza serviciul a rulat pe serverul universitatii (la adresa google.stanford.edu), iar in 15 septembrie 1997 cei doi au rezervat domeniul google.com. Aproape un an mai tarziu, la 7 septembrie 1998, Page si Brin au inregistrat firma Google si au inchiriat un garaj (care a devenit intre timp legendar) in Menlo Park pentru a-si incepe activitatea. La sfarsitul anului, Google indexase deja 60 de milioane de pagini web si cu toate ca motorul de cautare era considerat de creatori in faza “alpha testing” (stadiu incipient in dezvoltarea unui program), revista electronica Salon.com a remarcat ca rezultatele obtinute de Google erau mai bune decat cele obtinute de rivali. Vestea existentei unui motor de cautare extrem de simplu si eficient s-a raspandit si imi amintesc ca dupa ce un coleg mi-a semnalat serviciul si am facut o prima cautare, am renuntat instantaneu sa mai folosesc Altavista sau HotBot.

     

    In primii trei ani, Google nu a inregistrat niciun fel de venituri, insa in anul 2000 a fost lansat serviciul de publicitate bazat pe licitarea cuvintelor-cheie utilizate in cautari, iar in 2001 Page si Brin au adus un veritabil om de afaceri in fruntea companiei, in persoana lui Eric Schmidt. Ceea ce a urmat se stie foarte bine: Google a devenit compania cu cel mai rapid ritm de crestere din istorie, cel mai valoros brand din lume, cel mai bun angajator de pe planeta si poate cea mai inovatoare companie din industrie, atat din perspectiva tehnologica, cat si comerciala. Mai mult decat atat, Google s-a impus si ca un simbol cultural reprezentand spiritul inovatiei, onorandu-si mottoul “Don’t be evil” si misiunea de a organiza lumea informatiei si de a o face universal accesibila si utila. Nu in­tamplator, in ultima vreme John McCain, Hillary Clinton si Barack Obama au vizitat compania, in incercarea de a se invalui cu imaginea de tinerete si succes pe care Google o intruchipeaza, iar unii analisti se intreaba daca e cineva care mai poate deveni astazi presedintele Statelor Unite fara sprijinul (macar imagistic) al unei astfel de companii.

     

    Google a devenit un colos, cu un venit anual de peste 16 miliarde de dolari si cu un profit de 4,2 miliarde, cu aproape 20.000 de angajati in intreaga lume. Dar imaginea de “uriasul cel bun” incepe sa se deterioreze, sub suspiciunea ca informatiile pe care compania le detine despre fiecare dintre noi o pot transforma oricand din “inima internetului” intr-un nou Big Brother.

     

  • Stirile sunt mai calde online

    Normal
    0

    false
    false
    false

    MicrosoftInternetExplorer4



    /* Style Definitions */
    table.MsoNormalTable
    {mso-style-name:”Table Normal”;
    mso-style-parent:””;
    font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}

    In ultimele zile, jurnalele de stiri au fost dominate de conflictul din Georgia iar mass-media au tratat chestiunea sub toate aspectele posibile. Problema este insa ca aceasta detaliere focalizata pe evenimentele recente – absolut fireasca pentru domeniul stirilor – lasa adesea in umbra problema contextului, asa ca cel ce vrea sa afle fondul problemei si sa se sustraga razboiului informational va fi impins spre surse alternative. In cazul meu, primul pas a fost spre Wikipedia, iar curiozitatea mi-a fost satisfacuta pe deplin: un articol amplu trateaza intreaga criza ruso-georgiana din 2008, incepand din 6 martie (data la care Rusia a ridicat sanctiunile economice aplicate Abhaziei) si pana la izbucnirea conflictului armat in 7 august. Articolul trimite si la un articol privind istoria relatiilor dintre Rusia si Georgia, precum si la peste o suta de referinte externe. Articolul despre razboiul propriu-zis este mult mai amplu, desi este de fapt un rezumat al unor alte articole care trateaza in detaliu fiecare aspect. Unul dintre ele este dedicat tocmai contextului (background), iar cronologia detaliata ajunge pana la ziua curenta.

     

    Desigur, ar fi interesant de discutat despre razboiul informatic care a acompaniat conflictul sau despre incarcatura simbolica a orasului Gori (aici s-a nascut Stalin, dintr-un tata osetin si o mama georgiana), insa ceea ce mi-am propus este doar sa subliniez modul in care internetul tinde sa schimbe modalitatile de informare. Ceea ce este remarcabil in aceasta schimbare este ca mass-media inceteaza sa mai detina monopolul difuzarii informatiilor si ca receptorul are sansa sa iasa din rolul pasiv care ii era rezervat pana de curand. Chiar si initiativa de a cauta resurse alternative este un semnal in aceasta directie, insa efortul celor care “re-asambleaza” informatiile din nenumarate surse pentru a oferi o alta perspectiva, nenumarate bloguri care ofera fie opinii proprii sau puncteaza resurse de interes, contributiile in servicii de partajare a imaginilor sau clip-urilor video, discutiile din forumuri web si inca multe altele contureaza o noua viziune asupra diseminarii informatiei.

     

    Raportul bienal privind evolutia audientelor publicat recent de Pew Research Center releva in primul rand o schimbare mai accentuata a obisnuintelor americanilor in raport cu mijloacele de informare si semnaleaza aparitia unui nou segment de audienta, care se raporteaza diferit la media si este principalul vector al modificarii sensibile a ponderii diferitelor canale de informare survenite in ultimii ani. Aceasta noua “specie” – numita de autorii raportului Net-Newsers – reprezinta deja 13% dintre americani si se diferentiaza prin faptul ca se indreapta preponderent spre internet pentru a se informa si nu consuma stirile TV in mod regulat (doar 47% dintre ei afirma ca urmaresc programele de stiri intr-o zi obisnuita). Datele demografice ale acestei categorii corespund asteptarilor: sunt relativ tineri, cu media de varsta pe la 35 de ani, in cele mai multe cazuri au studii universitare, venituri peste medie, majoritatea sunt online la locul de munca, cu vederi politice preponderent independente. Este interesant ca majoritatea prefera blogurile politice, folosesc fluxuri de stiri agregate de servicii precum Google News sau Yahoo!, iar raporturile cu presa scrisa tind sa se rezume la editiile online. Un alt segment important al audientei (americane) o constituie cei numiti in raport Integratori, care reprezinta 23% din public si care sunt consumatori de media traditionale, dar recurg foarte des si la sursele online (de cele mai multe ori la serviciu).

     

    Raportul pune in evidenta multe lucruri interesante (printre care si cresterea rolului serviciilor de socializare online ca sursa de informare), dar concluzia este destul de banala: de zece ani audienta surselor traditionale de stiri scade, in vreme ce numarul celor ce prefera stirile online creste. Indiscutabil, televiziunea isi pastreaza suprematia, insa situatia presei scrise este afectata de aceste tendinte. Un alt raport aparut de curand – The State of the News Media – considera ca actuala criza a presei scrise nu se datoreaza neaparat scaderii audientei (si de fapt nici nu e sigur ca a scazut, daca socotim si cititorii online), ci mai ales “decuplarii stirilor de publicitate”. Servicii precum Craiglist au acaparat zona micii publicitati si desi este evident ca migrarea publicului spre web va continua, modelele de business capabile sa monetizeze aceasta audienta intarzie sa se afirme.

  • Cumulus








    La inceputul anilor ‘90 faceam tehnoredactare pe un 386 cu un program numit Aldus PageMaker, sub Windows 3.1. Publicatia atingea uneori echivalentul a 150 de pagini A4, dar configuratia rezista cu succes. Astazi, pentru aceeasi treaba, e nevoie de un computer de mii de ori mai puternic si e discutabil daca performantele sunt mult superioare. Nu de putine ori am avut senzatia ca am fost victimele unei conspiratii a producatorilor de hard si a celor de soft: cei din urma produceau programe tot mai consumatoare de resurse pentru ca si cei dintai sa ne vanda echipamente din ce in ce mai puternice. Niciodata nu am schimbat un calculator pentru ca nu mai facea fata sarcinilor, ci doar pentru ca producatorii de soft renuntau sa mai dezvolte programe pentru sistemul de operare invechit pe care il foloseam.




     

    Este ciudat ca aceasta “cursa a inarmarii” computeristice pare sa inceteze. Producatorii de computere devin tot mai putin atrasi de sisteme de varf si se orienteaza spre configuratii mai modeste si mai ieftine. Pot exista mai multe explicatii ale acestei orientari, intre care expansiunea economica a Chinei nu pare cea din urma. Poate imi fac iluzii, dar cred ca si notorietatea asa-numitului “laptop de 100 de dolari” are o oarecare importanta, macar pentru a marca un anumit contrast. Dar chiar si vedeta MacBook Air a fost lansata intr-o configuratie de-a dreptul austera, ceea ce nu poate decat sa ne atraga atentia ca avem de-a face cu o tendinta pe care Apple o intelege: desktop-ul nu mai are nevoie de mare putere, pentru ca o buna parte din sarcinile sale migreaza in alte zone.

     

    Exista mai multe scenarii ale acestei migrari, iar cel mai simplu este centralizarea. Organizatiile, in special cele mari, prefera sa-si gestioneze resursele de calcul centralizat, in asa numite “centre de date” care concentreaza capacitatile de stocare si puterea de calcul necesara pentru a rula toate aplicatiile vitale. De regula, aceste aplicatii adopta standardele si metodele internetului (in special paradigma web), astfel incat computerele “de birou” nu au decat sarcini de prezentare a rezultatelor furnizate de servere. De cele mai multe ori un browser web constituie o interfata convenabila, iar pentru alte procesari (de exemplu, tabele de calcul, rapoarte frumos formatate etc.) puterea actuala a computerelor personale este mai mult decat suficienta.

     

    O varianta care devine din ce in ce mai populara o constituie paradigma softului sub forma de serviciu (SaaS – Software as a Service). Ideea este ca internetul a devenit suficient de rapid, fiabil si ieftin pentru ca furnizorii de software sa poata sa si ruleze aplicatiile pentru clientii lor, acestia interactionand cu aplicatiile prin internet. E o forma de externalizare, in care clientul scapa de toate cheltuielile si complicatiile pe care le implica intretinerea propriului centru de date in schimbul unui abonament. Furnizorul isi foloseste propria infrastructura pentru procesari, isi asigura un flux constant de incasari si evita o mare parte din complicatiile implicate de suportul tehnic. Desi Google Apps for Your Domain se poate incadra in aceasta categorie, ilustratia perfecta a acestei paradigme – numita si “software on-demand” – este Salesforce.com, care furnizeaza in acest regim o aplicatie CRM (gestiunea relatiilor cu clientii) catre peste 40.000 de clienti.

     

    La orizont sunt norii, adica ceea ce se cheama “cloud computing” – puterea de calcul ca utilitate. Furnizori specializati care ofera clientilor prin internet putere de calcul “bruta” sau specializata. Este interesanta originea termenului: in schemele sistemelor informatice, internetul este cel mai adesea reprezentat ca un nor, asa ca atunci cand practic intregul sistem se muta in internet, avem de-a face cu un “nor de calcul”. Esenta acestui model il reprezinta virtualizarea: clientul isi poate configura prin software un intreg sistem informatic, in care poate integra o gama larga de “echipamente virtuale” (servere, router-e etc.), softuri generice (servere web, baze de date) si, peste toate acestea, propriile aplicatii.


    Este ca si cum un client ar dispune de propriul centru de date, fara a avea nevoie de niciun echipament si cu imensul avantaj de a putea plati doar pentru resursele utilizate (putere de calcul, capacitate de stocare, trafic etc.). Chiar si furnizorii de aplicatii on-demand pot utiliza “norii” pentru a-si furniza aplicatiile. Cloud computing pare solutia unificatoare si convenabila pentru toti, asa ca intrebarea nu este “daca”, ci “cand”.




  • Android








    Dupa ce saptamana trecuta am punctat lansarea noului iPhone 3G si a suportului web MobileMe, poate ar fi timpul sa revenim putin la Google si al sau Android. Inainte de aceasta ar trebui sa stabilesc o conventie in privinta terminologiei: daca voi scrie vreodata cuvantul “telefon” in randurile care urmeaza, considerati-l o simpla greseala si faceti corectia cuvenita: computer de buzunar (sau “handheld”, daca va convine mai mult). Printre zecile de poze de la conferinta Google IO din 28 mai – unde a fost prezentat un prototip de aparat echipat cu Android – mi-a atras atentia una care arata ecranul principal: iconul “Voice dialer” (convorbire vocala) era penultimul din cele zece (dupa el mai era doar YouTube, dar am verificat si ordinea nu era alfabetica), iar cele patru comenzi rapide de la baza ecranului erau Contacts, Street View, Maps si Browse. Toate acestea sugereaza ca in aparatele pe care le vom purta in buzunar in anii urmatori telefonia va fi doar un serviciu, printre multe altele.




     

    Acest “multe altele” nu este (cel putin aici) un automatism de exprimare. Android este un sistem de operare bazat pe Linux (deci open source), adaptat de Google pentru dispozitive mobile si este dotat cu un sistem de dezvoltare a aplicatiilor. Spre deosebire de Apple, care a publicat sistemul de dezvoltare tarziu si cu destule restrictii, Google vede un avantaj in aceasta posibilitate a proiectantilor de a dezvolta pentru Android orice aplicatii le-ar trece prin cap. Faptul ca inca nu exista aparate cu Android (desi se zice ca hackerii au reusit sa-l instaleze pe diverse dispozitive) nu constituie un impediment major, deoarece exista un emulator pentru calculatoare obisnuite, iar numarul programatorilor si companiilor de software care dezvolta aplicatii dedicate a depasit cu mult asteptarile. Poate ca o contributie importanta au avut si cele 10 milioane de dolari pe care Google le-a pus in joc pentru a rasplati cele mai inovative si interesante programe pentru noua platforma, dar exista si o atractie naturala a proiectantilor de a explora o lume noua, in care se intalnesc cu functionalitati absente in computerele obisnuite (de exemplu, pozitionarea prin GPS, diverse modalitati de interfata cu utilizatorul etc.). Este important de subliniat ca se porneste de la premisa ca aparatul este conectat in permanenta la internet si ca se pot folosi si interfetele aplicatiilor native furnizate de Google (de pilda, agenda de contacte, browser-ul web etc.) si chiar interfetele serviciilor web, astfel incat tehnica numita “mashup” (combinarea de informatii din surse diverse) devine o modalitate de baza in dezvoltare.

     

    Cam la ce ne-am astepta in materie de aplicatii? Pe de-o parte, variante mai atractive ale aplicatiilor native (Google nu impune nici o restrictie) sau “clasice”. Pe de alta, aplicatii care ne vor surprinde prin ingeniozitate. Un exemplu poate fi cea numita Android Scan: cand utilizatorul pozeaza un cod de bare (de exemplu, intr-un magazin), programul il decodeaza si apoi aduce de pe web prezentari, comparatii de preturi sau alte informatii relevante (de pilda, fragmente muzicale in cazul unui CD). Commandro merge in directia socializarii, permitand utilizatorilor sa-si detecteze prietenii care se afla in zona (utilizand GPS) si sa foloseasca mesageria instantanee pentru a stabili intalniri “ocazionale”. Aceasta aplicatie se poate incadra in ceea ce se chema intr-o vreme MoSoSo (Mobile Social Software) si merita sa ne amintim ca Google a cumparat Dodgeball (un serviciu asemanator, dar utilizand SMS-uri si un server central) inca din 2005, anul cand Andy Rubin i-a propus lui Larry Page ideea sistemului Android. Poate ca totusi Google nu actioneaza haotic…

     

    Daca acum ne putem imagina softul, ar fi un exercitiu interesant sa ne imaginam aparatul. La Google IO, oficialii au refuzat sa dezvaluie numele producatorului care a furnizat aparatul folosit pentru demonstratie (suspectul de baza fiind HTC). Oricum, sistemul software permite tratarea oricaror tipuri de intrari (incepand cu clasicele butoane), asa ca probabil va putea echipa orice telefon mobil modern. In fine, ramane problema operatorilor. Google nu a reusit sa cumpere o felie din banda de 700 MHz licitata de curand, dar a reusit sa impuna conditia ca o treime din aceasta sa fie “libera de conditii” din partea operatorilor. Asadar, Verizon (castigatorul frecventei) nu se poate opune aparatelor echipate cu Android, in vreme ce AT&T si-a schimbat opinia si a devenit brusc interesata.




  • Eu, mobilul




    Cu emfaza caracteristica, Steve Jobs a declarat ca weekend-ul lansarii noului iPhone 3G a fost “uluitor”. Apple a reusit sa vanda de vineri (11 iulie) pana luni dimineata mai mult de un milion de unitati, cozile formate in fata magazinelor Apple fiind din nou subiect de stiri. Spre comparatie, la lansarea initiala s-au vandut doar 270.000 de bucati in primele doua zile, iar milionul a fost atins dupa 74 de zile. E adevarat ca atunci a fost vorba doar de Statele Unite, pe cand acum lansarea a avut loc simultan in 21 de tari. Cu siguranta, pretul scazut (prin suportul AT&T si a celorlalte retele de telefonie agreate) a dat un oarecare impuls vanzarilor, insa mai importante par sa fie noile functionalitati si, poate, siguranta pe care un produs considerat deja matur o ofera cumparatorului.








     

    Sunt interesante rezultatele unui sondaj realizat de Piper Jaffray & Co. printre cumparatorii din New York si Minneapolis. De pilda, raportul dintre utilizatorii de Mac si PC-uri Windows in randul cumparatorilor a fost de 61/39, ceea ce inseamna ca Apple exercita o mai mare influenta in randul ultimilor, ponderea lor crescand cu 14% fata de lansarea de anul trecut. Doua treimi dintre cumparatori au ales modelul de 16 GB (varful gamei), restul optand pentru varianta de 8 GB, cu 100$ mai ieftina, ceea ce sugereaza o scadere a interesului pentru necesarul de memorie, avand in vedere ca la lansarea modelului initial 95% din clienti au ales varful gamei (atunci era modelul cu 8 GB). Apare si un fenomen de canibalizare, deoarece procentul celor care declara ca vor renunta la iPod a crescut de la 29% la 46%. In fine, e de notat ca iPhone este un important factor de crestere a bazei de clienti AT&T, 38% dintre cumparatori renuntand cu acest prilej la serviciile unui alt operator.

     

    Inca de la anuntul initial am subliniat ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon inteligent, insa acum aceasta distinctie este si mai neta, in special prin faptul ca Apple a publicat sistemul de dezvoltare (SDK), iar gama aplicatiilor dezvoltate de terti incepe sa fie semnificativa. Redactorii de la ZDNet au intocmit o lista cu 10 pe care si le-ar dori in iPhone si pe prima pozitie se afla posibilitatea de a conecta o tastatura (eventual prin Bluetooth), ceea ce ar permite utilizarea telefonului si pe post de notebook. Cei de la ZDNet si-ar dori, de asemenea, ca iPhone sa poata functiona si pe post de modem, ar vrea inca si mai multa memorie (iPod Touch dispune de o varianta cu 32 GB), o camera foto mai performanta, facilitati pentru VoIP (de pilda Skype) si… mai multe culori (pentru ca, deocamdata, iPhone poate fi in orice culoare cata vreme aceasta este negru sau alb). Altii sunt nemultumiti de faptul ca sistemul de pozitionare – acum si prin GPS, pe langa triangulatia in celule GSM sau spoturi WiFi – ofera doar indicatii de traseu in Google Maps, dar nu poate fi folosit ca un veritabil sistem de navigatie pentru automobile. Cu alte cuvinte, oamenii asteapta de la iPhone tot ce se leaga de mobilitate.

     

    Faptul ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon se reflecta si in modul in care este folosit. Statisticile releva ca nici un alt aparat mobil nu se apropie de iPhone in materie de utilizare in web. Toate aparatele bazate pe platforma mobila Windows CE (prezente pe piata de 12 ani) reprezinta doar 66% din cota de piata a browser-ului din iPhone, iar cele bazate pe Symbian aduna 10%. Insa utilizarea in web va creste exponential, nu doar datorita vitezei oferite de 3G, cat mai ales orientarii mai pronuntate spre business. In aceasta directie noutati importante reprezinta suportul pentru Microsoft Exchange ActiveSync, clientul incorporat pentru Cisco IPSec VPN si alte facilitati destinate companiilor.

     

    Dar fundamentul mobilitatii depline e undeva mai in spate si multi l-au trecut cu vederea, furati de imaginea aparatului. Cu doar doua zile inainte de a lansa noul iPhone, Apple a lansat platforma MobileMe – un ansamblu de servicii web pe baza de abonament care ofera posibilitatea utilizatorilor sa-si pastreze sincronizate agendele de contacte, e-mail-urile si calendarele din iPhone si alte sisteme desktop sau laptop pe care le folosesc (chiar si Windows). Mai mult, MobileMe furnizeaza aplicatii familiare utilizatorilor, constituindu-se intr-un veritabil desktop web, iar iDisc este un disc virtual online capabil sa suplineasca capacitatea de stocare inerent limitata a dispozitivelor mobile. Totul sub un nume usor de retinut: Me.com.

     

  • Un browser de milioane

    Prin 1996 lucram la o revista de IT si una dintre problemele dificile era cea a noilor termeni de specialitate care trebuia (sau nu) tradusi sau adaptati in limba romana. Cel de care ne loveam din ce in ce mai des era “web browser” si un brainstorming in redactie s-a oprit asupra variantei “navigator web”. La momentul acela ni s-a parut fara cusur din punct de vedere semantic, dar nu si din punct de vedere comercial: produsul care detinea 90% din piata se numea Netscape Navigator si nu ne-am fi dorit sa identificam un tip de programe cu un anumit produs, chiar daca acesta era singurul utilizat in mod uzual. S-a schimbat ceva intre timp? Aproape totul. Netscape Navigator a fost spulberat de Microsoft Internet Explorer, care intre 2002 si 2004 a ajuns la o cota de piata de peste 95%. Insa nu doar produsul dominant s-a schimbat, ci intregul internet si, odata cu acesta, s-a schimbat si definitia browser-ului, care a devenit cu mult mai mult decat un instrument de vizualizare a paginilor web.

    Intre timp Netscape a devenit istorie, dar a lasat in urma sa doua lucruri: un nume si o baza de cod. Numele are o istorie interesanta. Cand Netscape a inceput sa dezvolte propriul browser, produsul dominant era Mosaic, un browser dezvoltat la NCSA (National Center for Supercomputing Applications) de o echipa condusa chiar de Marc Andreessen, fondatorul si conducatorul firmei Netscape. Pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios, proiectantii de la Netscape au inceput sa numeasca produsul pe care-l dezvoltau “Mosaic killer” (ucigasul de Mosaic), dupa care au combinat cuvintele, preferand varianta slang “killa”, pentru a ajunge la “Mozilla” – facand astfel si o trimitere la celebrul monstru Godzilla. Gluma a prins, dar din considerente comerciale produsul s-a numit Navigator, ramanand ca Mozilla sa denumeasca intern proiectul si, totodata, mascota companiei (infatisand o reptila bipeda amintind de clasicul monstru). Totusi “semnatura” pe care Netscape Navigator o oferea serverelor web a ramas “Mozilla” si este interesant de notat ca aceasta semnatura a fost folosita si de alte browsere (chiar si de Internet Explorer) pentru a avea acces la situri concepute sau optimizate pentru Netscape Navigator.

    In martie 1998, Netscape a facut o miscare neobisnuita pentru acele vremuri: a publicat sub o licenta publica open source cea mai mare parte a codului sursa al produsului Netscape Communicator (Navigator plus un client de e-mail si alte componente). Numele produsului dezvoltat de comunitate a ramas Mozilla, iar organizatia care s-a ocupat de proiect s-a numit Mozilla Organization. Nu dupa multa vreme, voluntarii proiectului au renuntat la codul original si au inceput sa construiasca de la zero o noua suita de aplicatii pentru internet, care avea sa depaseasca produsul de la Netscape. De altfel, ultimele versiuni de Communicator au preluat codul Mozilla, insa n-au reusit sa stopeze declinul, datorat pe de-o parte marketingului extrem de agresiv practicat de Microsoft si pe de alta unei carente de proiectare tipice produselor open source ale vremii: prea multe functionalitati si prea putina uzabilitate. Acesta a fost motivul pentru care un grup de “dizidenti” (in frunte cu un programator de 19 ani pe nume Blake Ross) a inceput sa dezvolte in 2002 o varianta simplificata a browserului Mozilla, care a atras pe cei mai multi membri ai comunitatii. Asa se face ca in noiembrie 2004 noua varianta a fost lansata sub numele Mozilla Firefox si a devenit imediat un succes. Un succes atat de mare, incat a determinat Mozilla Foundation (infiintata in 2003) sa-si reorienteze intreaga activitate.

    Secretul succesului consta nu doar in calitatile intrinseci ale programului (este mic, rapid si usor de folosit), ci si in caracterul sau deschis (este open source) si extensibil. Bazandu-se pe componentele aplicative de la Mozilla, orice programator poate realiza componente care se integreaza in functionalitatea browserului (exista peste 2.000 de astfel de add-ons) sau poate chiar transforma programul intr-o interfata pentru o alta aplicatie. Unele dintre cele mai reusite componente au fost integrate in produs sau au servit ca surse de inspiratie pentru noi functionalitati. Extensibilitatea este de fapt ceea ce diferentiaza Firefox de celelalte produse pe piata.

    Se estimeaza ca imbunatatirile aduse de versiunea 3 vor impulsiona si mai mult raspandirea Firefox, care in Europa a atins o cota de aproape 30%. Se intoarce oare roata istoriei?
     

  • Creativitatea publica

    Zilele trecute am participat la a doua editie a conferintei “eLiberatica”, dedicata tehnologiilor libere si deschise. De fapt, tematica evenimentului este in principal softul liber si open source, dar admite si alte subiecte legate de libertate si deschidere in tehnologiile IT. Asa se face ca printre invitati s-a aflat si Matthew “Chewy” Trewhella de la Google, care poarta o titulatura mai neobisnuita, Developer Advocate, rolul sau fiind sa faca chestiunile tehnice accesibile si relevante persoanelor non-tehnice. Fiind prima prezenta Google la o astfel de manifestare in Romania, se pare ca Chewy s-a asteptat la un alt gen de audienta si a fost surprins sa constate ca publicul era departe de a fi “non-tehnic”. In schimb, pentru mine Chewy era exact cum ma asteptam sa fie un om de la Google: tanar, degajat, usor excentric, dar stapan pe problemele domeniului sau. A vorbit frumos si repede despre “mashups”, OpenSocial si alte subiecte, cu diferenta ca in locul obisnuitelor slide-uri, prezentarea sa a fost ilustrata “pe viu” cu paginile internet relevante. Dintre subiectele abordate, singurul de care nu am vorbit inca in aceasta pagina se refera la noile unelte lingvistice.

    Probabil ca ati observat in ultima vreme ca alaturi de rezultatele furnizate de motorul de cautare Google apare un link pe care scrie “Tradu aceasta pagina”. Daca ati avut curiozitatea sa-l incercati, ati obtinut o traducere oribila in limba romana a continutului paginii originale. Daca in schimb veti incerca sa traduceti in engleza un text sau o pagina web romaneasca, veti avea surpriza sa obtineti un text cel putin acceptabil. De unde provine asimetria? Cu siguranta si din caracteristicile limbilor implicate, dar in principal din faptul ca tehnologia utilizata este de natura statistica. Spre deosebire de alte procedee de traducere automata, care se bazeaza pe vocabulare, sisteme de reguli si tehnici de inteligenta artificiala, Google s-a bazat pe volumele uriase de date pe care le indexeaza si si-a “antrenat” sistemul furnizandu-i mari cantitati de texte bilingve, deducand de aici un mare numar de sabloane, de tipare lingvistice. Functioneaza si din franceza in romana, dar textul tradus cuprinde unele cuvinte frantuzesti si englezesti, ceea ce inseamna ca traducerea se face mai intai in engleza si apoi din engleza in romana, de unde se poate deduce ca sistemul este mult mai bine antrenat sa se exprime in engleza decat in alte limbi mai putin prezente in web.

    Insa aspectul cel mai spectaculos este ca fiecare dintre noi putem sa contribuim la imbunatatirea sistemului. Pe de-o parte, daca dispunem de colectii de materiale bilingve, Google se va bucura sa le foloseasca. Pe de alta parte, pentru orice fraza tradusa, Google ne pune la dispozitie un procedeu simplu de a sugera o traducere mai buna, imbogatindu-si astfel “repertoriul”. Am incercat o traducere in engleza a articolului de saptamana trecuta si atractia de a corecta greselile flagrante ale versiunii engleze a fost irezistibila, asa ca am contribuit si eu cu ceva la succesul noii tehnologii Google. Apoi m-am intrebat de ce am facut-o. Daca vanzatorul dintr-un magazin mi-ar cere sa-mi impachetez singur camasa pe care tocmai am cumparat-o, cu siguranta as refuza. Dar aici e vorba de un soi de parteneriat: chiar as vrea ca un cititor de limba engleza sa aiba parte de o traducere mai buna a textelor romanesti (poate chiar si ale mele). Cred ca motivatii la fel de difuze, combinand altruism, o doza de egoism si ceva amuzament, sunt cele care determina milioane de oameni sa participe la proiecte open source, sa finiseze articole din Wikipedia sau sa recenzeze carti la Amazon.

    Iar companiile sunt la randul lor interesate de aceasta noua forma de outsourcing: in loc sa angajeze lucratori, incredinteaza sarcini publicului. Se cheama “crowdsourcing” si chiar functioneaza. Fascinant este ca nu doar in lumea virtuala. In 2000, un tanar pe nume Jake Nickell a avut ideea sa propuna un concurs membrilor unei retele sociale populara printre designeri: oricine poate sa publice un imprimeu pentru tricouri, comunitatea voteaza, Nickell il imprima iar castigatorul capata doua tricouri gratuite. Nickell a fondat apoi compania Threadless si produce tricouri create si votate de o comunitate de 700.000 de membri, carora le place enorm sa-si vada desenele apreciate si apoi imprimate. Anul trecut compania a facut profituri de circa 12 milioane de dolari si continua sa creasca.

  • Giganticul graf global

    Saptamana trecuta am remarcat tendinta de deschidere in lumea retelelor de socializare si presiunea exercitata de Google prin coalizarea unor astfel de retele in jurul standardului OpenSocial. Cei mai mari jucatori in domeniu, MySpace si Facebook, nu prea au de ales. Daca refuza in continuare orice varianta de partajare a informatiilor si serviciilor cu alte retele, vor fi taxati de utilizatori, care chiar vor sa interactioneze cu persoane care au ales alte servicii de social networking. Asa ca, fara entuziasm, cei doi au pornit proiecte de deschidere. Si totusi, de unde a porneste acest curent de opinie? Dupa toate aparentele, “capul rautatilor” este Brad Fitzpatrick, creatorul retelei LiveJournal si al standardului de identitate digitala OpenID.

    Anul trecut, Fitzpatrick a fost cooptat de Google, unde s-a concentrat asupra extinderii notiunii de “graf social” in spatiul virtual si standardizarea caracteristicilor acestuia, astfel incat retelele de socializare sa poata fi interconectate. Aceasta implica utilizarea unor descriptori standardizati care sa poata fi folositi de programe pentru a furniza functionalitati extrem de valoroase. De exemplu, programele vor putea decide ca “mircea” din Flickr este acelasi cu “mirceasarbu” din LiveJournal si cu “msarbu” din LinkedIn, oferindu-i astfel acestui utilizator posibilitatea de a comunica cu contactele sale din oricare serviciu si chiar cu prietenii acestora (relatii FOAF “ friend of a friend). Practic, utilizatorul isi poarta cu el propriul graf social. Este evident ca o asemenea abordare ar scadea relevanta serviciului de social networking folosit, iar batalia pentru atragerea clientilor ar porni aproape de la zero – o perspectiva nu prea atragatoare pentru liderii domeniului. Un alt aspect important al acestei abordari este ca pune accent pe semnificatia informatiilor, deci se apropie de web-ul semantic.

    Nu este intamplator ca Tim Berners-Lee – principalul promotor al web-ului semantic – a postat un articol in blogul sau la scurt timp dupa ce Fitzpatrick si-a facut publice ideile. Iar cum Tim posteaza rar, articolul sau din 21 noiembrie 2007 a starnit interesul specialistilor, deoarece propune o perspectiva de ansamblu interesanta. In primul rand, autorul subliniaza diferenta dintre doi termeni utilizati adesea neglijent, Net si Web, punand in evidenta nivelurile diferite de abstractizare pe care acestia ii implica. In vreme ce net-ul (reteaua) abstractizeaza mediul de transport al datelor, fiind o legatura intre computere, web-ul leaga documente, facand abstractie de computerele pe care acestea sunt stocate. Exista si un joc al acronimelor, pornind de la Infrastructura Nationala pentru Informatii promovata de Al Gore, care intre timp a devenit internationala, asa ca net-ul devine III iar web-ul ramane WWW (World Wide Web). La un nivel superior de abstractizare, nu doar mediul de transport si computerele devin irelevante, dar chiar si documentele, viziunea concentrandu-se asupra semnificatiei informatiilor cuprinse in acestea. Iar cum atat reteaua, cat si plasa evoca notiuni din teoria grafurilor, Tim propune pentru noul nivel de abstractizare denumirea “Giant Global Graph”, adica GGG. Aici lucrurile se leaga, pentru ca din acest punct de vedere nu mai exista pozele lui “mircea” de pe Flickr si articolele lui “mirceasarbu” din LiveJournal, ci exista doar un anume utilizator si activitatea lui pe web, indiferent de computere si documente. In aceasta structura, lucrul in sine (de exemplu, o anume cursa aeriana) va capata un identificator unic si va structura in jurul sau toate informatiile relevante, culese automat din documentele companiei de transport, din ghiduri turistice sau din alte surse publice. Aceasta noua forma de agregare este de fapt web-ul semantic, iar graful social al unei persoane reprezinta doar un exemplu de materializare.

    Comentatorii articolului lui Berners-Lee subliniaza ca in vreme ce WWW reprezinta punctul de vedere al celui care publica, GGG reprezinta punctul de vedere al celui care priveste. Primul vede organizarea informatiilor in termeni de situri si documente, in vreme ce al doilea vede “spatii web”, adica forme personalizate de compozitie a resurselor web. In termenii acestia, reiese foarte clar evolutia web-ului de la paginile personale ale inceputului la actualele conturi personale din retelele sociale, care ofera facilitati de agregare personalizata a informatiilor de interes.

    Desigur, s-au gasit multi care sa decreteze ca GGG este de fapt Web3.0.