a) stabilitatea preţurilor nu asigură ipso facto stabilitatea financiară;
b) stabilitatea financiară cere o reglementare şi supraveghere a sistemului financiar (partea bancară şi cea non-bancară) care să atenueze, să prevină riscuri sistemice. Băncile centrale au acţionat ca împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort) în două ipostaze: faţă de bănci comerciale şi faţă de guverne. Avem aici şi o schimbare de paradigmă, o renunţare la simplista “ipoteză a pieţelor eficiente” (EMH) şi o reexaminare a modelelor pe baza cărora să fac proiecţii de politică monetară.
Leave a Reply