Asemenea celorlalti comentatori, analisti sau interpreti ai dinamicii politice interne, incerc sa gasesc explicatii pentru ritmul accelerat in care se succeda evenimentele politice, pentru planurile si strategiile pe care le propun actorii politici.
Discutam recent cu un fost coleg. Imi spunea ca, desi urmareste dezbateri politice, este totusi contrariat ca la televiziuni si pe Internet informatiile politice sunt cele care abunda, ca sufoca alte teme de pe agenda reala a populatiei, remarcand si el agitatia politica a zilelor noastre. Daca pana la acel punct impartaseam constatarile lui, la un moment dat a emis o sentinta care a marcat inceputul unei polemici. Mi-a spus ca parca ar fi preferat linistea de dinainte. Initial n-am inteles daca era o forma de resemnare sau daca era o idee rostita din convingere. N-am inteles exact care era cuvantul cheie – linistea sau dinainte? Am refuzat sa ma gandesc la acel dinainte pe care l-a infiltrat in discutia noastra. Dar de unde acea nevoie de liniste? Colegul meu nu vorbea despre linistea ca senzatie, ci despre linistea ca teza. Cine ii inoculase acea nevoie de liniste? Ei bine, este vorba despre linistea pe care o predica toti lideri nostri politici. Unii instinctual (Ion Iliescu), altii din interes (Calin Popescu-Tariceanu). Unii din demagogie (Mircea Geoana), altii din reflex (Emil Boc). Niciunul dintre ei nu are convingerea nevoii de liniste si totusi toti vorbesc despre ea. Avem liniste complice, liniste utila, liniste salvatoare, liniste indusa, liniste redusa, liniste propusa. Avem silentio stampa si no comment, un fel de surogate ale linistii. Ca exercitiu, observati discursurile politicienilor si veti vedea ca una dintre valorile pe care le promoveaza este linistea. A lor, dar mai ales a dumneavoastra.
E o capcana in care nu avem voie sa cadem, indiferent de forma pe care o imbraca discursul. Ne-am castigat dreptul la neliniste, iar aspectul pozitiv al alegerii lui Traian Basescu din 2004 este tocmai acela ca s-a produs un declic care stimuleaza si incurajeaza dezbaterea publica. Ca politicienii se confrunta, ca exista dezbateri in contradictoriu, ca exista problematizari constitutionale, ca exista polemici, toate sunt dovezi ale maturizarii noastre politice. E adevarat, politicienii nostri se confrunta poate prea mult, insa au de recuperat un mandat in care a fost prea liniste.
Traim pe viu o schimbare de paradigma. Incercam tranzitia de la modelul paternalist, cu presedintele garant al linistii (intr-una din campaniile sale, Iliescu a folosit sloganul un presedinte pentru linistea nostra), la modelul participativ, acolo unde numai confruntarea de idei in spatiul public (conceptul de agora) poate produce constructii sistemice viabile pentru generatiile viitoare. Extinderea teoriei falsificarii elaborata de Karl Popper poate fi un model explicativ suplimentar care surprinde inca si mai bine dinamica politica actuala: Traian Basescu propune falsificarea unui tipar anacronic, prin introducerea altuia care este superior primului. O asemenea schimbare de anvergura provoaca ciocniri intre sustinatorii vechiului model si adeptii celui nou. Problema rezida in aceea ca modelul lui Traian Basescu trebuie cizelat. Modul de exercitare a puterii pe care il propune Traian Basescu este discutabil, fiindca forteaza prerogative ale puterii care nu au fost speculate de catre presedintii anteriori. Modelul este perfectibil, dar avem cel putin un fond pentru a putea dezbate, un reper in jurul caruia sa configuram discutii, teze si idei.
Avem argumente pentru a spera ca dezbaterile actuale, tensionate si conflictuale, vor produce in cele din urma un set de reguli ale jocului acceptate de catre majoritatea politicienilor. Avem motive mai mult decat suficiente pentru a crede ca avem nevoie de neliniste, fiindca daca vom demonstra ca nu putem invata nimic din framantarile actuale, atunci vom fi condamnati sa ne zbatem in incertitudini si nuantari demne de cauze mai bune. In liniste.
Leave a Reply