Muzicantii din padure

De fiecare data cand scriu articole de muzica pentru BUSINESS Magazin apare o problema spinoasa: ce anume constituie un subiect potrivit pentru cititorii revistei? Exista muzica despre care, evident, lumea trebuie sa afle. Mare parte a acestei muzici provine de la vedete atat de cunoscute, incat numele lor de familie sunt superflue – ne referim aici la Kylie-ile, la Justinii si la Beyonce-ele lumii. Ei reprezinta subiecte indispensabile pentru jurnalistii de muzica, fiind materie prima pentru prima pagina a tabloidelor. Apoi avem persoanele din „Divizia B“. Probabil ca Jarvis Cocker a lansat un nou album, probabil ca vreun batran artist important brit-pop incearca sa se reinventeze… Bun, numai cei obsedati de muzica sunt incantati din cale-afara de Damon Albarn sau Jarvis, dar cel putin exista o probabilitate rezonabila sa fi auzit si dumneavoastra de ei mai inainte. Urmeaza, mult sub Brett, Damon & Co., materialele care ridica indoieli – EP-uri lansate de trupe despre care vorbeste toata lumea din industria muzicala, dar care s-ar putea sa nu atraga niciodata fani dincolo de segmentul celor inraiti (hard core). Albume ale unor trupe din orasele ale Americii, ridicate la rangul de cult de catre fanii de pe Internet. Iti trebuie un motiv cu adevarat bun pentru a baga niste necunoscuti pe gatul publicului cititor, altfel incepe sa semene nescuzabil de mult a capriciu. In aceasta saptamana o sa va rog sa-mi suportati capriciul. Am descoperit recent o trupa care se afla sub limita vizibila de catre majoritatea mass-media, dar care face una dintre cele mai frumoase muzici pe care le-am auzit in viata mea.

Cu exceptia cazului in care v-ati petrecut ultimii trei ani intr-o manastire, atunci stiti probabil ca muzica folk sau nu-folk este destul de la moda. De la Devendra Barnhart si Joanna Newsom in SUA la Tunng si Kid Creosote in Marea Britanie, scena muzicala e plina de pustani care canta despre balauri si marinari si canta la harpa si „kromhorn“ (inainte sa ma intrebati, va spun ca e un ciudat instrument medieval de suflat). Lewis & Clarke sunt o componenta esentiala a aceleiasi scene, muzica lor fiind facuta cu harpa, chitara, flaut si fluiere, care se imbina pentru a crea un miraj sonor superb si licaritor.

Ceea ce-i diferentiaza pe Lewis & Clarke de restul muzicienilor folk este intensitatea lor. Ei nu se joaca. Nu se dau drept adoratori de copaci si nu poarta caftane in week-end (impresie pe care ti-o lasa, vrei-nu vrei, pustii parizieni bogati dintr-o trupa careia i se face publicitate exagerata, Cocorosie). Mai intai, Lewis & Clarke sunt adepti ai misticismului oriental, care merge mana in mana de multa vreme cu scena folk britanica si cea americana. Site-ul lor web contine putine informatii despre ei, fiind mai degraba plin de propozitii de genul: „Daca energia vitala curge in jos, fara sa fie impiedicata, atunci anima invinge animus: nu apare niciun spirit-trup sau Floare de Aur“. Dau un premiu in bani cui imi scrie ce inseamna asta.

Muzica lor este plina tocmai de acest fel de misticism si, oricat de pretentios ar suna, de spiritualitate. Cantecele lor au un fel de intensitate spirituala rar auzita; cea mai buna comparatie este cu legendarul cantautor al anilor saizeci, Nick Drake.

Chiar daca numele ar sugera contrariul, Lewis & Clarke sunt de fapt un singur om, Lou Rogai, acompaniat de o trupa mereu in schimbare de muzicieni. De loc din Pennsylvania, a compus ultimul album, cu un titlu potrivit ales, „Blasts of Holy Birth“, inainte de nasterea fiului sau. Asa cum va asteptati, este un album care trateaza teme cosmice, viata, moartea, universul, aproape orice.

Daca sperati sa o vedeti live, se pare ca trupa evita cluburile, concertand numai in spatii „neconventionale“. Galeriile de arta se numara printre locurile preferate, la fel ca si padurile. Asadar, daca se intampla sa auziti un sunet ca de pe alta lume ce vine dinspre o padure, s-ar putea sa fie o idee buna sa va luati dupa el. Nu veti fi dezamagiti.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu