Adica ce?

Adica noi eram niste gentlemeni pentru care o simpla strangere de mana ar fi fost de ajuns.

Adica nu noi toti, dar cea mai mare parte.

Adica nu prea le avem cu capitalismul.

Adica la spartul targului ziceam ca suntem dezavantajati de contracte.

Adica suntem in mijlocul conspiratiei mondiale.

Adica avem un fel de padure de Enroane adaptate la specificul romanesc.

Adica desecretizam contracte si vedem ca nimic nu-i spectaculos.

Adica citim mii de pagini si nu ne dumirim de ce au fost scrise.

Adica fraierii ar putea crede ca cine stie ce lucru grozav am facut cand de fapt nu.

Adica ne suparam ca ne-au speculat greselile.

Adica nu ne suparam pe noi, populistii, conciliatorii, vesnic amanatorii, constant „las’ ca merge si asa“, stupid increzatorii ca noua nu ni se poate intampla chiar chestiile alea cele neplacute.

Adica Hakkinen si Schumacher alergau prin Bucuresti si noi nu stiam.

Adica ne inflamam ca s-au vandut nu stiu ce bogatii ale subsolului, fara sa ne inflamam ca mai ajung pentru numai 10 – 15 ani.

Adica mai putin decat varsta celei de-a doua epoci a capitalismului romanesc.

Adica noi traiam numai clipa.

Adica nu, nu traiam clipa, chiar traiam un pic in trecut.

Adica nu destul de „in trecut“ ca sa ne mai aducem aminte cum ne costa Sidex un milion de dolari pe zi sau de vestitul blocaj financiar.

Adica politicienii inca mai confunda putinta cu vointa.

Adica e destul sa vrei TU si se face, chiar daca nu-i recomandabil.

Adica nici de Ziua Nationala nu prea stim sa ne bucuram.

Adica trec de la una la alta.

Adica totusi au legatura.

Adica spionii nu numai ca ne pot copia hartile de pe Internet, dar ne pot fotografia si TAB-urile la defilare.

Adica SRI-ul si procurorii or fi vegheat la secretizarea TAB-urilor?

Adica nici macar nu eram ironic, eram numai trist.

Adica asa cum sta bine romanului de ziua nationala.

Adica n-ai de gand sa te opresti, veti intreba.

Ba da. Dar simti nevoia, din cand in cand, sa evadezi din stereotipuri. Banuiesc ca deja sunt obositoare textele certarete sau tafnoase despre spioni si zile nationale si crize energetice si baieti destepti, despre politicieni sau despre binefacerile capitalismului multilateral subdezvoltat din Romania. Fara a mai pune la socoteala aderarea, care bate la usa.

Kurt Vonnegut vorbeste in povestirea sa „Harrison Bergeron“ de o televiziune a viitorului aflata la apogeul a ceea ce se cheama „politically correct“: prezentatoare urate si balbaite, muzicieni afoni, dansatori cu elanurile frante, handicapati de greutatile ce le atarna de brate si picioare. Cei frumosi, cu dictie curata si cu miscari elegante sunt obligati sa poarte masti ce-i uratesc si le deformeaza spusele, pentru a nu crea complexe de inferioritate privitorilor natangi. Eroul povestirii se revolta, isi smulge greutatile ce-i limiteaza miscarile si isi alege o partenera care se dovedeste a fi stralucitoare sub coaja de uratenie si vrea sa demonstreze live ce inseamna DANS. Si, cateva secunde, chiar reuseste, pana la intrarea in platou a soldatilor cu  arme si gloante reale, paznici ai gangavelilor. De cealalta parte a ecranului, parintii eroului asista la moartea fiului lor, dar indobitociti si aparati de sistem, uita in cateva scunde de ce li s-au umezit ochii.

Exista deja in societatea romaneasca germeni ai paznicilor de gangaveli, dar si gangaviti in sine care si-au uitat rostul in lume.

Adica ce vrei sa spui cu asta?, veti intreba iarasi.

Nimic, era numai o tema de gandire.