Tara tuturor

Muhammad Waqar, Avi Wolfman-Arent, Yiran Xia, Victoria Sandoval, Jacqueline Orellana-Flores, Elizabeth Packer, Ramona Singh, Anuja Shah, Mayra Ramos, Emily-Kate Hannapel, Natasha Perez, Samir Paul, Ekta Taneja, Linden Vongsathorn, Michael Tsai, Nardos Teklebrahan, Matiwos Wondwosen.

 

M-am dus saptamana trecuta la o serbare scolara si mi s-a infatisat o sesiune a Natiunilor Unite. Serbarea era a fiicei mele Natalie, iar scoala era liceul Montgomery Blair din Silver Spring, Maryland. Erau vreo 700 de copii care-si primeau diplomele, si cum stateam eu acolo ascultand, vreme de doua ore, cum se pronunta nume dupa nume, am fost deopotriva fascinat si miscat de uluitoarea diversitate – de rasa, religie, etnie – a absolventilor. Stiam ca exista diversitate in scoala fiicei mele, dar n-aveam habar cata.

 

Numele de mai sus, pe care tocmai le-am transcris din catalogul ei de absolvire, caracterizeaza intreaga promotie – care include exact cinci nume „Smith“. La liceul meu din Minnesota, pe vremuri, aveam impresia ca invata exact cinci copii pe care sa nu-i fi chemat „Smith“. Fiica mea imi spusese ca numele colegilor ei de clasa erau atat de greu de pronuntat incat cei care s-au ocupat de ceremonie le-au cerut copiilor sa-si transcrie fonetic numele fiecare pe cate un cartonas, astfel incat prezentatorul sa nu le poceasca in fata familiei si a prietenilor.

 

Sunt multe lucruri pentru care ar trebui sa fim ingrijorati de America de azi: un razboi in Irak care merge tot mai prost in loc sa mearga tot mai bine, o administratie a carei iresponsabilitate fiscala va trebui sa o achitam multa vreme, un sistem educational care nu produce suficienti tineri americani buni la matematici si la stiinte, orase in care mult prea multi barbati negri esueaza. Trebuie sa muncim mai mult si sa fim mai destepti pentru a ne pastra standardul de viata.

 

Dar daca e un motiv pentru care inca mai putem fi optimisti in privinta Americii, acela tine de uluitoarea diversitate a liceului Montgomery Blair, promotia 2006. America ramane cel mai minunat magnet de oameni al lumii. Nu suntem numai tara care imbratiseaza aceasta diversitate, dar inca mai e ceva legat de societatea noastra libera si piata noastra libera care continua sa atraga oameni asa cum nici o alta tara nu o face. Cea mai mare comoara pe care o avem e capacitatea noastra de a lua inca smantana nu numai de pe clasa intelectualilor de prima mana din toata lumea, dar si de pe cea a oamenilor cu pregatire inferioara si aspiratii mari – si acesta e motivul pentru care nu sunt gata sa las America sa cedeze Chinei secolul al XXI-lea. Chinezii nostri inca ii bat pe chinezii lor. Acest influx de imigranti destepti si ambitiosi e petrolul nostru – un put care nu seaca niciodata. E o sursa nesfarsita de energie si creativitate umana regenerabile. Congresul ar trebui sa ne dea, in sfarsit, o legislatie care sa mentina influxul neingradit de imigranti.

 

Izbitor in privinta serbarii pe care-am descris-o e ca s-a petrecut intr-o scoala publica obisnuita, de cartier. Si – desi are unele programe-magnet – liceul e in cea mai mare parte oglinda cartierului: o treime negri, o treime hispanici, o treime Arca lui Noe. In vreme ce discutam cu parintii dupa ceremonie, asteptandu-ne copiii sa apara, m-am trezit la un moment dat inconjurat de familii – si nici una nu vorbea engleza.

 

Singura voce familiara pe care am distins-o in zarva aceea a fost una care m-a facut sa rad – o mama de culoare, tinand strans diploma copilului si spunand: „Diploma asta e a mea! Eu am s-o pastrez!“. Zicea ca a muncit mult cu copilul ei ca sa ajunga sa traiasca aceasta zi. E greu sa urmaresti o astfel de ceremonie fara sa te gandesti la inamicii nostri din Irak si Afganistan – talibanii, islamo-totalitaristii ca bin Laden si Zarqawi ori la regimurile retrograde care ii sprijina.

 

Logica lor e aceea de a purifica lumea de „ceilalti“, de diversitate, de „infideli“. Cu suficienta brutalitate, s-ar putea sa castige in Irak. Dar sper ca nu, totusi.

 

Insa nu vor castiga niciodata viitorul – pentru ca de indata ce puturile lor vor seca, societatile lor vor fi la fel de pustii, sterpe si neproductive ca si deserturile lor. Puturile noastre, dimpotriva, inca vor functiona.

 

Au tot dreptul sa fie acolo, la adapost, in cartea liceului Blair, Yueyang Li, Kenia Lopez-Reyes, Lucy Fromyer, Raya Steinberg, Zahra Gordon, Sreva Ghosh, Juan-Jesus Louis, Yendil Furcal, Yenusa Eke, Sofonias Frezghi, Yohanes Dejen, Edra Comegys-Brisbane, Yoel Castillio-Ortiz, Elijah Zuares, Placido Zelaya, Mimi Zou.

Si Jessica Smith.

 

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 26 iulie al BUSINESS Magazin.

 

Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica