Departe de lumea dezlantuita

Despre acestea voi spune doar atat. Nu alegerile anticipate, in sine, conteaza. Important e cine si in ce fel castiga batalia pentru conturarea orizontului de asteptare a anticipatelor. Altfel spus, marea infruntare se da pentru anticiparea anticipatelor. De felul in care electoratul este facut sa priveasca aceste alegeri depinde si scorul final. Iar pana una-alta, prezentand anticipatele drept „o intoarcere spre popor“, Traian Basescu a reusit o mutare inteligenta, vaduvind PSD-ul de bunul sau cel mai de pret in vremuri electorale – masele largi de oameni ai muncii de la orase si sate. Simtindu-se bagat in seama, „poporul“ nu va mai percepe un nou scrutin drept o corvoada inutila, varata pe gat doar pentru satisfacerea unor interese meschine, ci, dimpotriva, ca pe o reala consultare populara – un soi de referendum. Luat pe nepregatite, PSD-ul a ramas fara de popor.

Mai putin spectaculoasa, dar nu mai putin importanta pe termen mediu si lung, este, insa, o alta miscare, initiata si purtata departe de atentia opiniei publice, distrasa oricum de galagia mediatica din jurul anticipatelor anticipate. Un prim-indiciu ca se pune la cale ceva in culisele clasei politice a fost… chiar linistea. Absenta oricaror discutii legate de viitoarea conducere a PNL si, mai ales, a PD. Oricat de intense ar fi fost discutiile legate de soarta viitorului Executiv, era de asteptat sa razbata un zvon, un capat de scenariu, cateva nume – ceva. Cata vreme Basescu, ca presedinte, va fi nevoit sa renunte formal la orice apartenenta politica, iar Tariceanu va fi – in variantele optimiste – prins cu treburi guvernamentale, cine le vor fi inlocuitorii?

Sigur, in campanie, Basescu l-a desemnat la un moment dat pe Emil Boc drept succesorul de iure la carma PD-ului. De facto, insa, cel aflat in permanenta de-a dreapta sa n-a fost Boc, surghiunit disciplinat la Primaria Clujului, ci un alt clujean – Cozmin Gusa. Or, Boc si Gusa sunt – nadajduiesc, din respect pentru primul – o imperechere impotriva naturii si, mai devreme sau mai tarziu, apele la varful PD-ului vor trebui sa se desparta. Nici la PNL lucrurile nu sunt mai limpezi. Dupa cate se pare, perioada de convalescenta a lui Stolojan se apropie de sfarsit, altminteri n-ar fi acceptat functia de consilier al lui Basescu. Ce sa inteleaga de aici, bunaoara, Mona Musca? Dar noi?

Desigur, s-ar putea invoca scenariul Tariceanu – cel al unificarii PNL-PD. Chiar si asa, insa, conditiile specifice ale unificarii ar trebui negociate de echipe desemnate – de catre cine? In ce calitate? Si iata ca in plina tacere nascatoare de intrebari, un zvon a inceput sa circule in anumite cercuri. La inceput timid, apoi din ce in ce mai insistent. Conform acestuia, unificarea PNL-PD nu se va margini la atat, ci va include chiar si PNTCD-ul, pentru ca partidul rezultat sa poata fi revendicat drept popular, intr-un moment in care popularii domina scena europeana, iar noi ne pregatim sa intampinam cum se cuvine primele miliarde de euro pentru facilitarea integrarii in UE. Cateva zile mai tarziu, o stire altminteri neoficiala, trecuta la „fapt divers“, anunta o intalnire Melescanu-Stoica-Ciuhandu, avand drept scop tocmai aceasta unificare.

De multe poate fi acuzat Valeriu Stoica (si, de altfel, a si fost), dar nu de lipsa de imaginatie si curaj in incropirea unor proiecte politice grandioase. Iar o unificare PNL-PD-PNTCD, sub titulatura de partid popular, ar face parte taman din aceasta categorie. La o prima vedere, toata lumea pare a avea numai de castigat: PNL-ul, pentru ca va ramane, prin forta lucrurilor, formatiunea cu cea mai larga reprezentare in viitoarea constructie politica, beneficiind in plus de atuurile deloc neglijabile ale… popularei etichete de „popular“ – ceea ce i-ar permite intrarea cu fruntea sus pe scena politica europeana (acolo unde se va face de aici inainte Marea Politica); PD-ul, pentru ca, in definitiv, trecerea de la doctrina social-democrata la cea populara n-ar face decat sa consfinteasca (pardon) o stare de fapt, iar beneficiind de atuul Basescu-presedinte si-ar putea negocia mai bine interesele; si-n fine, PNTCD-ul, pentru ca, ramas pe dinafara din cauza unor meschine lupte de orgolii (de retinut ca, impreuna, faramiturile de partide populare ar fi strans catre 5% la ultimele alegeri), ar avea sansa de a-si retrai o a doua tinerete – fiind partidul care – nu-i asa? – ar asigura titulatura si blazonul de „popular“, n-ar avea nici o clipa senzatia unei negocieri „in genunchi“, ba ar mai beneficia oblic si de acces la guvernare.

Din nefericire, nu e suficient ca drumul spre un partid popular sa fie pavat cu bune intentii. De castigat dintr-un asemenea proiect ar castiga toata lumea, mai putin noi, electoratul. Si ea, politica romaneasca. Succesul unui asemenea scenariu ar consfinti (pardon, din nou) PSD-ul drept partidul-alternativa la dreapta romaneasca, dimpreuna cu impamantenirea – in premiera pentru lumea latina – a unui sistem bipolar, altminteri specific tarilor anglo-saxone. Si asta, inca, n-ar fi nimic. Dar despre alte dezavantaje, mai putin evidente, dar nu mai putin importante ale acestui scenariu, cu alta ocazie – in momentul si daca acest scenariu va prinde mai mult contur.

Pana atunci, nu putem spune decat „fereste-ne, Doamne, de ideile binevoitorilor, ca de-ale rauvoitorilor ne mai aparam si singuri!“.