Printul predicator

Fanii lui Prince sunt o specie aparte. La fel ca si Morrissey, Prince e un artist care ii face pe oameni sa-i ridice altare in subsolul casei si ai carui fani au tendinta sa-si interpreteze viata prin versurile susnumitului. Prince este un cantaret care, nu se stie din ce motiv, inspira genul de respect amestecat cu teama si uimire rezervat in general zeitatilor, iar calitatea de admirator a lui pare sa aduca cu sine responsabilitati asociate, de regula, cu devotiunea religioasa. Prince nu are fani, el are credinciosi, discipoli, convertiti.

Am cunoscut trei oameni in viata mea care erau obsedati de Prince. Toti trei – si nu exagerez – sufereau de forme grave de boala mentala: unul era schizofrenic, celalalt maniaco-depresiv, iar celalalat obsesiv-compulsiv. Unul dintre ei, mai ales, obisnuia sa se plimbe prin oras cu un simbol mare de argint agatat la gat, acelasi simbol in care Prince isi schimbase numele in perioada 1993-2000. Micutul artist are, cu siguranta, ceva care atrage – sa zicem – „un anume tip de fan“.

Poate ca acest lucru se datoreaza faptului ca insusi Prince este, ca sa fim sinceri, nebun de legat. Sa facem o scurta trecere in revista a carierei sale muzicale de aproape treizeci de ani: si-a schimbat numele intr-un soi de incolacitura ce reprezinta „o combinatie a masculinului si femininului“, fortand presa sa se refere la el numai ca TAFKAP (The Artist Formerly Known As Prince – Artistul Cunoscut Anterior Ca Prince), a aparut o perioada indelungata pe scena purtand cuvantul SLAVE (sclav) pictat pe fata, a facut turnee prin lume cu un covrig urias de aur in valoare de 250.000 de dolari ce reprezenta, chipurile, un clitoris, a scris la un moment dat un album care urma sa fie lansat de catre Prince sub acoperirea unui hermafrodit feminin. Nu v-ati convins inca? De parca vrand sa dovedeasca faptul ca si-a obtinut pe buna dreptate renumele de trasnit, a devenit martor al lui Iehova in anul 2001 si a lansat un album uimitor de prost, „The Rainbow Children“, ca expresie a nou gasitei sale credinte.

Ca multi artisti negri (Sly and the Family Stone, Marvin Gaye etc.), Prince e un muzician prins undeva intre pur si profan, intre se-xualitate intensa si puritanism. Totusi, pana si Sly Stone in cele mai nebunesti perioade ale sale sub influenta drogurilor si Marvin Gaye in cele mai excentrice momentele ale lui pareau oameni normali in comparatie cu Cel Violet (The Purple One – de la „Purple Rain“, album, film si piesa Prince din 1984 – n. tr.).

Dupa „The Rainbow Children“, lucrurile au mers din ce in ce mai prost, Prince lansand albumul „NEWS“ in 2003. „NEWS“ nici macar n-a reusit sa intre in topuri, un nou minim pentru un artist care in anii optzeci parea sa aiba lumea la picioare. Prince parea artistul cu cele mai putine sanse din toata lumea de a se bucura de o revenire. Totusi, in februarie 2005, revista Rolling Stone a publicat o lista a artistilor cu cele mai mari castiguri in 2004. Surpriza surprizelor, Prince se afla in varf cu castiguri estimate la 56,5 milioane de dolari.

Ultimul album al lui Prince, „3121“, lansat in martie, este cea mai recenta manifestare a revenirii sale. S-au dus piesele instrumentale de 14 minute de pe „NEWS“, inlocuite, printre altelele, de un funky pop si piese facute pentru MTV. Primul single de pe album, „Black Sweat“, aduce aminte de sursa de inspiratie a unor artisti ca Pharrell Williams – e o felie consistenta de RnB murdar, ce suna cat se poate de diferit de ceea ce ar trebui sa cante un bun martor al lui Iehova.

Presa s-a grabit, la randu-i, sa-l ridice in slavi pe Prince, descriindu-i albumul drept o „capodopera“, o lucrare „clasica“ si cea mai buna creatie a sa din ultimii douazeci de ani. Nu se poate nega faptul ca e un album pop bun. Ceva imi spune insa ca lumea isi doreste atat de tare o revenire a lui Prince, incat trece cu vederea unele dintre neajunsurile sale muzicale. Albumul „3121“ are o deschidere impresionanta, dar lucrurile o iau complet razna de undeva de pe la jumatate. Incepe sa sune a RnB bolnavicios cantat de un imitator de mana a doua al lui James Brown.

Mai mult, taman cand te astepti mai putin, Prince o da in predici. Versurile incep sa faca preziceri ce suna periculos despre Armaghedon, iar ascultatorul e sfatuit „sa se pazeasca de limba despicata si sminteala adusa de cel viclean“. E un album pop perfect, dar unul care imi sustine perfect opiniile despre individ: trebuie sa fii un pic sarit de pe fix ca sa-ti placa cu adevarat.

Traducere si adaptare de Loredana Fratila-Cristescu