Cand razboiul incepe sa se banalizeze

Conceput initial ca o succesiune de lovituri chirurgicale, de natura sa-l inlature pe Saddam Hussein de la putere in numai cateva saptamani, razboiul din Irak s-a prelungit in mod nedefinit, continuand sa produca morti si raniti in randul fortelor coalitiei internationale si perpetuand in tara un haos aproape total. Numai ca lucrurile s-au cam mecanizat, repetarea acelorasi stiri despre atentate, victime si insurgenti islamisti mereu in ofensiva a inceput sa oboseasca opinia publica, iar manifestatiile de protest ale pacifistilor din Europa si Asia s-au banalizat si ele.

In America, peisajul a inceput sa fie vazut dintr-o perspectiva tot mai larga: in ciuda rapoartelor facute de diversti experti ce repetau ca nu au fost gasite arme de distrugere in masa, pentru o parte a cetatenilor din State (despre care am vazut ca era de fapt majoritara) a contat mai mult faptul ca militarii americani l-au prins pe Saddam Hussein, simbolul raului absolut, si ca SUA democratizeaza Irakul, eventual intregul Orient Mijlociu, fie si cu forta.

Acest gen de mandrie nationala, mai greu de inteles dincoace de Ocean, dar pe care presedintele George W. Bush a stiut sa-l cultive ca nimeni altul, a explicat in buna masura si victoria sa in alegerile din noiembrie. Americanii au preferat un om hotarat pana la obtuzitate, ca Bush, unui contracandidat ca John Kerry, care le-a parut cam nehotarat si poate prea putin dornic sa continue aventura tipic americana, aceea a exercitarii propriei autoritati asupra lumii intregi.

In termeni europeni, aceasta se cheama unilateralism, iar analisti si politicieni deopotriva au sperat ca al doilea mandat al lui Bush va insemna o disponibilitate mai mare spre dialog. Poate ca pe parcursul acestui al doilea mandat se vor confirma aceste sperante, dar lucrurile depind in mare masura de modul cum SUA vor reusi sa se extraga din Irak si sa lase acolo in urma lor o tara cat de cat guvernabila.