Romania are buget pentru 2005. Adica o varianta de impartire a unor venituri estimate la circa 19,2 miliarde de euro, plus alocari de cheltuieli peste aceasta suma cu inca un miliard. Desigur, o varianta a carei aplicare practica este marcata de multiple semne de intrebare, dar care graviteaza in jurul unui nucleu de la care nici o constructie bugetara nu se poate abate prea mult in anii urmatori. Iar pilonul principal al nucleului respectiv este pregatirea pentru aderare: oricine ar face bugetul pe 2005, trebuie sa includa cofinantarea fondurilor comunitare. Acest gen de constrangere nu se opreste insa aici. Un Minister al Finantelor din orice tara civilizata face exercitiul constructiei bugetare in ultima parte a fiecarui an pentru anul urmator, ba chiar merge cu programarea cheltuirii banilor publici pe trei ani inainte. Finantele romanesti au bifat exercitiul pentru 2005. Si nu din convingerea ca aceasta este varianta care va fi aplicata, ci mai degraba pentru ca asa o impune aceeasi perspectiva a aderarii, pe langa intelegerile cu FMI care bat tot intr-acolo. Este limpede ca trecerea dintr-un ciclu electoral in altul invaluie intr-un anumit grad de incertitudine bugetul, care ar trebui sa functioneze ca un instrument de predictibilitate pentru mediul de afaceri. Chiar actualul Executiv si-a exprimat indoiala in privinta mentinerii intocmai a acestei formule de alocare a banilor, inclusiv in cazul in care partidul care il sustine ar castiga alegerile. Inca si mai diferit ar arata lucrurile daca viitorul guvern ar fi format de actuala opozitie, avand in vedere intentiile anuntate. Numai ca toate aceste diferente si ajustari anticipate au limite certe. Pe ce se bazeaza o asemenea afirmatie? Pe faptul ca Romania are angajamente care trec dincolo de orientari politice. Si nu are, din pacate, suficient spatiu de manevra pentru a se tine de angajamentele respective prin abordari complet noi. Sigur, bugetul este un instrument politic. Actualul ministru al finantelor, Mihai Tanasescu, nu s-a sfiit sa o afirme public, ba a si cautat pasaje din manualele de macroeconomie care sa sprijine acest adevar. Numai ca instrumentul politic nu mai poate fi folosit in fel si chip. De fapt, tabloul este relativ simplu, daca il privim prin prisma constrangerilor pe care Romania si le-a asumat. Dam la o parte ofertele electorale, cu accese de generozitate care lasa pe mai tarziu bataia de cap a gasirii surselor de finantare si a explicatiilor cerute la Washington si la Bruxelles. Ce ramane? Cateva idei de baza. Una ar fi ca Romania nu poate merge la Bruxelles cu un deficit bugetar majorat. Sa zicem ca n-ar fi mare lucru faptul ca eventuala majorare a tintei de deficit ar cere renegocierea acordului cu FMI. Insa si mai severa decat Fondul este Comisia Europeana, care nu admite majorari de cheltuieli publice mult peste venituri in perioade in care o economie da semne de supraincalzire. Ba chiar ar prefera sa vada excedente bugetare, pentru a fi pastrate rezerve de relaxare bune de folosit in momentul inevitabil in care motoarele cresterii incep sa oboseasca. Sigur ca majorarea deficitului ar putea fi negociata si la Bruxelles, ca si la Washington, numai ca Romania nu are forta de convingere necesara, dupa ani de zile de intarziere a restructurarii economiei. Nimeni nu discuta cu Romania majorarea deficitului bugetar, cand Bucurestiul nu poate pune pe masa nici o garantie privind reducerea drastica a arieratelor totale din economie, estimate la 4% din PIB. De asemenea, Guvernul nu aduce nici o garantie privind aducerea la suprafata a unei parti consistente din economia subterana, care, culmea, este luata in calcul la estimarea PIB, desi nu alimenteaza direct bugetul de stat. Apoi Romania insasi stie cat de riscanta ar fi pentru dezinflatie expansiunea cheltuielilor publice, in contextul in care cererea de consum creste exploziv in ciuda austeritatii din ultimii doi ani. Constrangerile sunt cat se poate de transparente si la nivelul economiei reale. Cine sa primeasca cele mai mari alocatii bugetare, indiferent de autorul socotelilor? Topul nu e deloc greu de construit: transporturile (nevoie masiva de investitii in infrastructura), mediul (cheltuieli uriase pentru alinierea la standardele UE), reforma pensiilor (extrem de tarzie, cu costuri in crestere), educatia, sanatatea, cercetarea, si nu in ultimul rand armata (cereri impuse de calitatea de membru NATO). Nevoile sunt certe. O evaluare recenta privind perspectivele de dezvoltare a Romaniei pana in 2025 arata ca sistemul de pensii ar avea nevoie de circa 10% din PIB, fata de 7% cat a primit in 2004. Educatia ar trebui sa beneficieze de 6% din PIB, dar a primit numai 3,5% anul acesta, sanatatea ar cere 6% fata de 4% alocat. Pentru cercetare, UE recomanda alocarea a circa 2% din PIB. Romania nu a dat in 2004 decat 0,2%. Printre toate aceste necesitati si limitari trebuie sa mai ramana loc si pentru reducerea impozitarii agresive si eventuale reasezari de filosofie fiscala. Razvan Voican este redactor-sef adjunct la Ziarul Financiar.
Leave a Reply