Deceniul dezbinarii

In ciuda lansarilor de pe scena muzicii dance si aparitiei unor noi formatii, o doza de predictabilitate insoteste artistii care devin populari in ziua de azi. Este vorba de sursa lor de inspiratie. Iar in acest moment, totul se invarte in jurul anilor ‘80.

De la trupele trecute in playlistul MTV, ca Franz Ferdinand si The Killers, la nume dance consacrate ca The Prodigy, toata lumea pare ca da iama prin deceniul Dallas-ului, al lui Pac-Man si al Cernobilului in cautarea inspiratiei. E foarte greu pentru o formatie din ziua de azi sa atraga atentia mass-media daca sound-ul sau nu aduce cu acela de la inceputul anilor ‘80, caracteristic unor nume „punk-funk“ ca Gang of Four sau A Certain Ratio. S-au inventat numeroase etichete pentru a categorisi acest sound (cum ar fi post-funk, no-wave si disco-punk), dar ideea din spatele sau a ramas aceeasi, si anume sa faci o muzica pe care sa poti dansa, din care sa nu lipseasca chitara. Combinand ritmurile dancefloor cu chitare punk agresive, acesti inovatori au stabilitit cursul urmat in prezent de  toate trupele de acest fel din lume. Bloc Party, care au cunoscut recent succesul in Marea Britanie, avand o piesa in topul primelor zece, sunt exemple graitoare ale mostenirii muzicale a anilor ‘80, cum sunt si Franz Ferdinand, „baietii de aur“ ai momentului. 

In materie de muzica dance, sound-ul electro-pop prelucrat pe sintetizator caracteristic unor grupuri ca The Human League si Soft Cell este atat de la moda, incat chiar si artisti dance binecunoscuti isi doresc sa-l copieze. Primul single („Girls“) din noul album Prodigy ii arata pe membrii trupei straduindu-se sa emuleze sound-ul anilor ‘80 in voga astazi. In acest climat de retro ‘80, nici macar artistii care au creat acea muzica nu s-au multumit sa stea deoparte si sa-i lase pe tineri sa le copieze stilul. Nici nu se stinsera bine ecourile reunirii legendei pop a anilor ‘80, Duran Duran, ca Frankie Goes To Hollywood se si reunisera anul trecut pentru un concert. Prinsa in adularea anilor ‘80, lumea uita totusi un element cheie – ca, desi ne inspiram din stilul anilor ‘80 in materie de muzica, trecem cu vederea  politica din care se trag aceste stiluri. 

Anii ‘80 au constituit deceniul dezbinarii, deceniul lui „noi“ impotriva „lor“. Pentru America, au insemnat anii Reagan; iar in Marea Britanie au fost perioada in care s-a inregistrat o greva de un an a minerilor. Tocmai acest spirit sectar s-a revarsat pe scena mu-zicala, care se mai lupta inca sa-si revina de pe urma socului cauzat de punk la sfarsitul anilor ‘70. Duran Duran, spre exemplu, reprezentau antiteza a tot ceea ce ar fi trebuit sa asculte un tanar serios caruia ii placea muzica. Existenta unor producatori ca Stock/Aitken/Waterman, care lansau exponenti ai unui pop dulce-lesinator tip Kylie si Jason, Rick Astley si Samantha Fox a condus la dezbinarea publicului. Pentru multi, ascultatul unor nume ca Duran Duran insemna sa fii impotriva regulilor nescrise ale vremii. Lumea se astepta sa asculti ceva mai potrivit unui om serios, ca de exemplu, The Smiths. 

Preferinta pentru pop a devenit accep-tabila de marturisit pentru oamenii respectabili abia de curand, pe fondul unui climat de asa-zisa „ironie postmodernista“. Daca nu ma credeti, atunci cautati sa cititi un numar din anii ‘80 al binecunoscutul saptamanal New Musical Express si veti remarca imediat dispretul cu care orice jurnalist muzical serios privea nume ca Duran Duran. 

Exact acest conflict le lipseste astazi celor care cauta sa reinvie spiritul anilor ‘80. Principalul membru al trupei Franz Ferdinand, Alex Kapranos, un tip cu simtul umorului, este foarte departe de gravitatea afisata de nume ca Joy Division sau A Certain Ratio sau orice alte trupe de la care se inspira. Datorita autenticitatii de care dau dovada si aspectului lor retro, Franz Ferdinand pot sta fara probleme alaturi de Gwen Stefani (foto) sau Duran Duran. Ei nu sunt mai putin mainstream, ci doar substantial mai credibili. Prin contrast, tocmai mainstream-ul si sentimentul instrainarii totale de acesta  i-au motivat pe artistii din anii ‘80 cu care aceasta trupa este asociata cel mai adesea. Oricat de interesanti si incitanti ar fi, lipsa motivatiei pe care ti-o da constiinta faptului ca faci parte dintr-o fragila minoritate muzicala, face ca formatiile ca Franz Ferdinand sa para monotone si conformiste in comparatie cu sinceritatea si convingerea trupelor care le-au inspirat.