Bataia pestelui mic cu pestele mare

Orice dus are si-un intors. Si viceversa. Privite cu atentie, multe dezavantaje prezinta foloase nebanuite. Asa bunaoara, „dusul“ unei cariere de succes, poate avea drept „intors“ neglijarea vietii de familie, a prietenilor, copiilor s.a.m.d. Dar si invers. Important e sa stii unde-ti plasezi prioritatile si ce esti dispus sa sacrifici pentru asta.

In cazul stiintelor politice „intorsul“ evident e ca sunt considerate un soi de stiinte de mana a doua (si sunt tratate ca atare). Modelul e vechi – odinioara filosofia era slujitoarea teologiei („philosophia est ancilla theologiae“). Ce vremuri! Acum nu mai e nici macar atat. Se poate, asadar, si mai rau.

Stiinte serioase au ramas cele precum geologia, chimia, biologia, ba chiar si economia (de fizica moderna nu mai poate fi, de multisor, vorba – a devenit prea „nebunatica“ pentru gustul iubitorilor de certitudini) – stiinte unde se poate masura, cantari, pune la microscop, pipai. Conform acestei viziuni, stiintele politice sunt discreditate pentru ca, in ciuda eforturilor disperate de a le reduce la o varianta imblanzita a stiintelor economice, se incapataneaza sa reziste masuratorilor exacte.

Iar asta desi multi asa-zisi politologi mai umbla inca in fata economistilor cu o caciula in mana stanga si-un vraf de modele matematice in cea dreapta. Aristotel, sireacul – care sustinea ca aceasta stiinta nu poate fi prea indepartata de sfera demonstratiei, dar nici prea apropiata de ea – se rasuceste, probabil, in mormant.

Vestea buna in toata aceasta poveste a stiintelor politice e „intorsul“.  Din moment ce nu apartin stiintelor exacte, legile acestora nu se „indumnezeiesc“ niciodata, pentru simplul motiv ca se lasa batute in cuie. Aici, surprizele nu sunt niciodata excluse. Daca in zoologie, de exemplu, pestele mai mare il inghite negresit pe cel mai mic, in politica lucrurile pot sta foarte bine si invers. In 1996, PNTCD, bunaoara, era un partid aflat pe cai mari, iar PD un partid aspirant la statutul de categoria a doua. Mic, mic, dar obraznic.

In mai putin de patru ani, PNTCD s-a retras, discret, in conul de umbra al politicii, iar in mai putin de cinci ani PD a devenit partid-dirijor. Cel putin in sondajele de opinie. Vorba lui Grigore Ureche: „Fost-au … om nu mare de stat, manios, si degraba varsa sange nevinovat, de multe ori la ospete omoria fara judet. Dealtminterea era intreg la minte, nelenevos, si lucrul sau stia sa-l acopere; si unde nu gandeai, el acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester; unde era nevoie insusi se varia, ca vazandu-l ai sai, sa nu indarapteze. Si pentru aceea rar razboiu de nu biruia. Iar unde-l biruiau altii, nu perdea nadejdea; ca stiindu-se cazut jos, se ridica deasupra biruitorilor“. Recunoasteti personajul? Nu, nu e vorba de Stefan cel Mare si Sfant.

Din fericire, in politica nu te poti baza doar pe matematica. A realizat-o si Mircea Geoana cand declara saptamana trecuta ca „fraza din 2003 a fostului lider al partidului, cum ca rolul istoric al PD s-a incheiat, a facut ca toate fortele politice sa se coaguleze impotriva PSD“. (In treacat fie spus, afirmatia imi aminteste de profesorul de istorie din liceu care, pe la inceputul anilor ‘80, avea umorul si curajul de a ne spune in clasa: „cata vreme ne vom incapatana sa declaram ca sistemul capitalist e pe moarte, sa nu ne miram daca va continua sa se inarmeze, doar pentru a ne demonstra contrariul“.) Mai nou, se pare ca a realizat-o si Gheorghe Ciuhandu. Abia acum lucrurile devin cu adevarat interesante. Ramanand in cadrul metaforei ihtiologice, abia acum incepe „bataia pestilor“.

Amanand sine die inscrierea lui Ioan Talpes in partid, presedintele PPCD a demonstrat ca, desi are figura de gurmand, poate sa se abtina de la ciocolata, daca asa o cer interesele partidului. Ramane de vazut cum va sti sa-si negocieze lacomia cu nu mai putin gurmandul Emil Boc. Popularii europeni vor unificarea fortelor populare din Romania. La o adica, insa, s-ar putea multumi si cu o lista comuna pentru Parlamentul European, dupa cum a lasat sa se inteleaga saptamana trecuta Hans-Georg Poettering, liderul grupului PPE-ED. Traian Basescu, pardon, Emil Boc, vrea si el un Partid Popular cu o greutate electorala suficient de mare pentru a face inutila colaborarea cu liberalii.

Acestea fiind datele problemei, dilema lui Ciuhandu si a suporterilor sai se poate traduce cam asa: fie ne contopim cu pedistii pentru un pret bun (o functie de vicepresedinte, posturi in minister, bani de la guvern si functii in teritoriu); fie ne tinem in continuare „batosi“, acceptam o structura de alianta gen „D.A.“ (mai are litere alfabetul!), mergem pe liste comune (si meschine) pentru Parlamentul European, dar atunci ne luam adio de la avantajele de moment mai sus enumerate, in speranta unui castig pe termen lung.

Pentru moment, Ciuhandu pare sa prefere vrabia din mana ciorii de pe gard – si bine face. Vorba unui cantec de-al Mirabelei Dauer: „Roata morii se-nvarteste, tac-tac-tac!“. Cu putina rabdare si mult tact, pestele mic (odata mare) l-ar mai putea inghiti o data pe cel mare (odinioara mic). Obligat, dupa cum marturisea chiar Basescu, sa-si consolideze pozitia parlamentara (dar si pe cea din teritoriu, am putea adauga), PD incepe sa renunte, intr-un ritm ingrijorator, la „implementarea“ principiilor care l-au umflat pana la dimensiunile actuale. Continuand asa, retorica sa anticoruptie va avea acelasi impact electoral pe care-l are cea a PSD.

Re-preluand, la momentul oportun, discursul intransigent si refuzand compromisurile majore, fostul PNTCD, in alianta cu PD, are sansa de-a redeveni ce-a fost si mai mult decat atat. Acceptand alianta, dar refuzand unificarea cu PD, PPCD are sansa de a-i plati inapoi PD-ului o polita ramasa scadenta inca din 2000. Ba inca si folosind aceleasi arme.