Europa extremelor

In prefata cartii fundamentale a lui Ernst Nolte, istoricul Florin Constantiniu scrie: „L-am citit pe Nolte la o varsta inaintata, cand meseria mea de istoric se apropie de sfarsit. Si, totusi, experienta acumulata in curs de decenii nu m-a impiedicat sa ma simt un invatacel“.

In primul rand se cuvine spus ca autorul volumului „Razboiul civil european“ nu este un istoric obisnuit: doctor in filosofie si profesor de literatura clasica, a facut, printre colegii sai germani, o figura de etern marginal. Daca in cazul operelor sale precedente, fenomenul interogarii raportului dintre un popor si trecutul sau nu a suscitat polemici si critici virulente, aici, fiind vorba despre nazism, un flagel care bantuie cu putere constiintele pana si in ziua de azi, lucrurile au stat cu totul altfel.

Cartea a aparut pentru intaia oara in 1987, in fosta Republica Federala Germania si a suscitat, imediat dupa publicare, o adevarata cearta a istoricilor germani (trebuie mentionat faptul ca volumul si-a facut iesirea pe piata europeana dupa caderea „Cortinei de fier“, cand asupra lui s-a dezlantuit o furtuna de critici demonizante din partea istoricilor oficiali de factura marxista).

Nu doar din cauza profunzimii tratarii si amplorii temelor (revolutia si contrarevolutia, totalitarismul, comparatia intre national-socialism si comunism, razboiul mondial, iudeocidul etc.), ci si a pozitiei lui Nolte, care, dupa toate aparentele, sustine o pledoarie nationala, afirmand, pe de o parte, ca Germania nazista nu detine monopolul ororii mondiale si, pe de alta parte, situand „catastrofa germana“ in contextul unui „razboi civil international“ declansat de miscarea comunista si dezvoltat de catre statul sovietic.

Fascismul ar fi, deci, un antimarxism care, prin metode aproape identice, incearca sa-si anihileze dusmanii si care nu ar fi facut altceva decat sa reactioneze la agresiunea initiala a comunismului. „Asasinatul din ratiuni de clasa sociala operat de catre bolsevici nu este oare precedentul factual si logic al al asasinatului din ratiuni de rasa pus in lucrare de catre nazisti?“, se intreaba Nolte.

Pe de alta parte – isi continua autorul intrebarile incomode – pot fi oare considerati germanii vinovati in mod colectiv? Daca e sa ne uitam atent in urma, raspunde tot el, un mare numar de germani avea banuieli, un grup foarte limitat stia, iar „un grup si mai mic participa la Holocaust“. De ce atat de putini oameni de pe intinsul Germaniei ajunsesera cu adevarat sa stie ce se intampla?

Pentru ca sistemul nazist era o organizatie rationala in care domnea diviziunea muncii tipica erei industriale. Nu trebuie uitat ca, fara colaborarea „jandarmilor francezi, italieni, belgieni sau romani, Holocaustul nu ar fi fost posibil: evreii au fost victimele antisemitismului european in general“.

A crede in notiunea de responsabilitate colectiva inseamna, spune Nolte, sa cadem in aceeasi eroare ca si Hitler in privinta evreilor.  Ipoteza a scandalizat pe multi, dar si mai multi inca au izbutit sa vada in cartea sa ceea ce, de fapt, este: o paralela admirabil instrumentata si documentata intre bolsevism si national-socialism, intre partidul comunist sovietic si Partidul national socialist german, ambele – „partide de razboi civil“.

Razboiul civil european, 1917 -1945, Editura Runa,

Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2005