Nu vrem bilet de intors pentru euro

Marturisesc ca m-a trecut un fior pe sira spinarii atunci cand am auzit, saptamana trecuta, ca in Germania exista finantisti seriosi care aduc in discutie esecul euro. Desi n-avem nici un drept asupra ei, aceasta moneda a devenit parca un pic si proprietatea noastra. E, intr-un fel, o intruchipare a unei idei de stabilitate si prosperitate, o materializare a ideii de Europa spre care tindem, si nici nu exista discutie ca ar putea disparea.

 

Impreuna cu esecul referendumurilor asupra Constitutiei europene din Franta si Olanda, aceasta stire privind neincrederea in proiectul euro, intarita de propunerea ministrului italian al muncii de reintroducere a lirei, ne schimba imaginea despre Europa Occidentala. Oamenii de acolo au si ei nemultumirile lor, capete luminate de bancheri si ministri se gandesc, fie si o clipa, la dinamitarea unei constructii uriase, care ar avea costuri imense – atat materiale, cat si de incredere, psihologice pana la urma.

 

O moneda este fictiune, un simbol al unui contract nesemnat intre oameni si guvernul tarii lor. Euro, creat pentru a certifica apartenenta europeana si increderea intr-un viitor comun, intr-un spatiu economic comun, pare acum sa poarte vina, impreuna cu Constitutia respinsa la vot, pentru somajul masiv din Franta sau Germania (10 -11%), pentru amorteala economiei italiene (0,8% crestere anul acesta), pentru delocalizarile tot mai numeroase de capacitati industriale de la Vest la Est.

 

Exact aceasta problema a delocalizarii industriei a fost si in centrul campaniei electorale americane de anul trecut: teama ca locurile de munca sunt „furate“ de statele sarace. Dar, fata de Franta, Italia sau Germania, forta de munca din SUA este mai dinamica si mai bine calificata, asa incat adaptarea este mai usoara. Descoperim astfel ca nu numai Romania este in tranzitie. Marile state bogate din Vest sunt lovite de valul economiei cunoasterii.

 

Accesibilitatea comunicatiilor si standardizarea globala a metodelor de productie si de administrare a afacerilor fac din „dainuirea“ unor fabrici in anumite locatii o utopie. Industriasii se vor muta de acum incolo cu capacitatile de productie spre locatii mai favorabile fiscal sau din punct de vedere al costului muncii, asa cum mergeau popoarele nomade din pasune in pasune.

 

Iar cei care lucreaza in aceste fabrici sunt invitati, asa cum deja s-a intamplat in Franta, sa mearga sa munceasca in Romania sau aiurea, acolo unde sunt transferate capacitatile de productie. Este un fenomen economic absolut normal si e nevoie de timp pentru omogenizarea spatiului economic european, ca nivel al costurilor fortei de munca – vreo 30-40 de ani. Cei loviti sunt in primul rand oamenii fara o educatie care sa le permita accesul la alte job-uri. Exact ca in Romania, unde tranzitia e in primul rand o problema de adaptare a resurselor umane la noi activitati, la un nou stil de munca.

 

Iar ei simt asta si se manifesta, crezand ca pericolul e moneda euro si Uniunea Europeana, cu tratatele ei. 79% dintre muncitori au votat „NU“ in Franta, iar dintre toate grupurile ocupationale, doar profesiile liberale si managerii au votat in majoritate „DA“. Statele din zona euro sunt unite printr-o moneda comuna, dar nu toata lumea beneficiaza de pe urma unificarii, cel putin deocamdata. Mai „uniti“ sunt, spre exemplu, arhitectii, medicii sau expertii in finante, care au avantajul ca pot lucra in oricare dintre tari, pentru ca pot depasi mai usor barierele de limba sau de expertiza.

 

Unificarea vine de sus in jos, pe segmente de populatie, si se face in timp. Dupa entuziasmul din anii ‘90, care a precedat introducerea euro si primul val masiv de extindere, incep acum sa apara semne ale unui recul. Este normal: dupa o perioada de optimism si expansiune, urmeaza de obicei un timp al reflectiei. Sa speram ca va fi si un timp al consolidarii, nu al distrugerii.

 

Pentru ca saptamana „neagra“ a proiectului european va avea probabil aceleasi consecinte ca ale atentatului de la World Trade Center asupra Statelor Unite ale Americii: o retragere in sine, o atitudine de tipul „hai sa ne vedem de noi si-ai nostri, pana una-alta, si dupa asta mai vorbim de extindere si de alte proiecte comune“.

 

Un oficial german citat de The Economist spune chiar ca am putea intra „intr-o era a egoismului national“.

Din acest punct de vedere, s-ar putea ca pierderea trenului aderarii in 2004, datorata anilor de inghet a privatizarii si reformei din perioada 1990-1996, sa ne coste destul de scump.

 

Aflat intr-o vizita la Bucuresti in 1999, Jean Claude Trichet, acum guvernator al Bancii Centrale Europene, pe atunci guvernator al Bancii Frantei, a fost intrebat: ce se va intampla daca o tara vrea sa se retraga din zona euro? „Nu poate“, a spus simplu Trichet. Biletul de intrare in zona euro este numai dus. Ar fi si pacat sa fie altfel.