O pereche excentrica

E ceva ciudat cu White Stripes, adica Jack si Meg. Chiar daca sunt niste outsideri cu fete palide si aspect straniu, cei doi au reusit sa se afiseze in compania unor staruri hollywoodiene (Jack a iesit la un moment dat cu Renee Zellweger…) si sa inceapa o cariera actoriceasca (… si a debutat onorabil in pelicula „Cold Mountain“ a lui Minghella).

Din punct de vedere muzical, sunt cat se poate de autentici, caci si-au inregistrat ultimul album cu niste echipamente mai „batrane“ chiar decat suma varstelor lor, refuzand sa faca apel la tehnologia digitala. Structura obisnuita a muzicii lor, in care se regasesc numai chitara, vocea si tobele, indica dorinta de a reduce rock and roll-ul la elementele sale de baza.

Cu toate acestea, chiar daca viziunea lor muzicala este caracterizata de un puritanism auster ce considera majoritatea progreselor tehnologice inregistrate in domeniul muzical in decursul ultimilor douazeci si cinci de ani  drept lucrarea Satanei, imaginea tru-pei este inselatoare, glumeata si mai plina de pacaleli decat cea a fetelor de la Spice Girls.

Formatia se imbraca numai in rosu, membrii ei s-au dat drept frate si sora, dupa care au sustinut ca s-au casatorit si au divortat (afirmatie pe care acum o neaga) si se distreaza pe seama presei, alimentand-o cu zvonuri bine ticluite si gaselnite publicitare.

Un bun exemplu in acest sens este nunta recenta a lui Jack cu modelul Karen Elson, oficiata de un saman intr-o canoe pe Amazon. Un astfel de gest ar fi fost mai degraba de asteptat din partea unui membru al unei trupe de rock ce concerta pe stadioane in anii ‘80 decat din partea unei trupe lo-fi de garage rock din Detroit, care, pe deasupra, mai este si teribil de sincera.

Ultimul lor album, ce poarta un titlu menit sa intrige, „Get Behind Me, Satan“ („Ina-poia mea, Satana“), se conformeaza aceleiasi etici evidentiate de catre mult laudatul lor LP, „Elephant“. „Elephant“ a fost inregistrat in studiourile londoneze Toe Rag, care sunt, de fapt, o corcitura intre studio de inregistrari si muzeu de echipamente clasice, pe cand „Satan“ a fost inregistrat in numai doua saptamani in studioul din locuinta lui Jack. Bine, nu bate el recordul lui „Astral Weeks“, semnat de Van Morrison (inregistrat in doar 48 de ore in 1968), dar tot e un act de curaj intr-o industrie muzicala axata pe realizarea unui produs vandabil si livrarea lui la termene fixe.

Coldplay, al caror nou  album a fost lansat cam in aceeasi perioada cu „Satan“, au reusit performanta de a cauza scaderea pretului actiunilor EMI, pentru ca LP-ul lor nu a fost gata la data stabilita. In acest context, abordarea celor de la The White Stripes, care lanseaza un album la foarte putin timp dupa inregistrarea lui este o surpriza placuta, mai ales pentru o trupa atat de importanta.

Se pare ca nici una dintre piese nu era finalizata la momentul in care duetul a intrat in studio, fiind toate compuse din „pian, marimba si chitara acustica“. Desi nu-s convins de utilitatea marimbei, un fel de xilofon de lemn si totodata instrumentul national al Guatemalei, in procesul de compunere a unui cantec, ideea pe care ti-o transmit comunicatele de presa oficiale remise in vederea promovarii LP-ului este ca acest lucru reprezinta ceva foarte diferit de abordarea muzicala obisnuita a celor de la The White Stripes. Dar nu e cazul.

Chiar daca au folosit aproximativ de trei ori mai multe instrumente pentru realizarea lui „Satan“ decat la „Elephant“, noul album ofera de fapt inca o portie din acelasi fel. Un garage rock mustind de blues. Led Zeppelin modern cu ceva mai mult folk. Are chiar si piesa obligatorie, in care o auzi pe Meg cantand cu o voce ce pare sa spuna „stiu ca nu ma pricep la cantat, dar nu credeti ca seman la voce cu Maureen Tucker de la Velvet Underground?“.

Primul single de pe album, „Blue Orchid“, surprinde perfect spiritul muzicii rock ce se adreseaza ringului de dans, o explozie de energie disco punk, si e probabil una dintre cele mai bune piese ale lor. Din nefericire, restul pieselor din „Satan“ nu se mai ridica la inaltimea „Blue Orchid“.

La fel ca „Elephant“, care s-a vandut in peste 3,5 milioane de exemplare la nivel mondial, in mare parte datorita unei piese criminale indie-dance, „Seven Nation Army“, si aici, „Blue Orchid“ va fi piesa care va face oamenii sa danseze si care va fi utilizata in reclamele pentru masini si detergent de-a lungul verii.

Asemeni altor albume importante lansate de Oasis si Coldplay in acelasi timp cu „Get Behind Me Satan“ si acesta ii arata pe The White Stripes continuand sa faca ceea ce stiu mai bine. Din fericire, ceea ce stiu ei cel mai bine sa faca nu este sa ofere imnuri fotbalistice pentru fani cvasihuligani (Oasis) sau balade epice pline de sabloane pentru studenti enervanti (Coldplay). Ei fac doar o muzica rock grozava, redusa la elementele de baza.