O piesa nebuna

Nebunia din Henric al IV-lea o descoperi inca din momentul in care ajungi la teatru. Saptamana trecuta, la premiera piesei Henric al IV-lea, de la Teatrul Bulandra, sala a fost arhiplina. Mai mult, urmatoarele patru spectacole se vor juca cu casa inchisa. Iesirea din cotidian continua pe scena, cortina descoperind o lume a iluziilor, a nebuniei conditionate. Un tanar-batran, sau poate un batran-tanar, traieste intr-o lume a inchipuirii bolnave, a nebuniei, pe care, atunci cand o descopera, prefera sa o pastreze in ciuda lumii reale, care i-a furat femeia iubita. Iures joaca un rol, cel al unui tanar, care joaca un alt rol, cel al lui Henric al IV-lea al Germaniei. E greu de spus care intra in pielea personajului mai bine. Cert e ca maestrul Liviu Ciulei le-a imbinat perfect. Iar decorul, semnat de arhitectul Octavian Neculai, si costumele realizate de Maria Miu nu fac decat sa sustina piesa precum un extrapersonaj.

Protagonistul isi pierde mintile in timpul unei „mascarade“, cand pica de pe cal. Iluzia ca e regele Henric al IV-lea devine fireasca, in conditiile in care, atunci cand se loveste la ceafa, purta costumul pocaitului de la Canossa. Costumul sau si al celor din jurul sau il inchide, atunci cand se trezeste din lesin, intr-o celula, cea a iluziei unei lumi disparute de cateva secole. Dupa 12 ani, cand vine eliberarea, cand constientizeaza ca se afla sub masca lui Henric al IV-lea, personajul construit de Luigi Pirandello prefera insa sa pastreze continutul, de vreme ce avea si forma. Realitatea il obliga, mai mult ca niciodata, sa-si continue jocul nebun, constient de data aceasta. Ar putea oricand sa scape de mantia si coroana regelui si sa imbrace un frac modern, dar frica de lumea din care a lipsit atati ani il opreste. Isi joaca rolul in continuare. Problema identitatii umane devine centrul piesei lui Pirandello, ridicandu-se ca o intrebare daca, de fapt, fiecare om joaca un rol care te tine la distanta de adevarata ta personalitate. Dincolo de poveste, la suprafata iese linia subtire dintre nebunie si normalite. Sfarsitul e incert, atat pentru Henric cat si pentru public. Aplauzele nebune de la sfarsitul premierei pot fi vazute nu numai ca o apreciere pentru prestatia actorilor, dar si ca un zgomot fortat pentru a te aduce la realitate. Dar realitatea cui?