Orasul englezesc Sheffield are ceva. Se prea poate sa fie ceva in apa, un soi de halucinogen usor, care-i face pe locuitorii acestui oras industrial deprimat si ploios din nordul Angliei sa dea dovada de un comportament pe care l-ai asocia mai degraba cu o metropola cosmopolita ca New Yorkul.
Avand in vedere ca orasul depinde de industria siderurgica locala, pierderea locurilor de munca din domeniul productiei survenita in anii optzeci a dus la agravarea saraciei anumitor zone din oras, cartiere care se numara printre cele mai sarace din Europa. Totusi, daca arunci o privire asupra istoriei muzicale a acestui loc, te trezesti brusc cu o lista de artisti care par sa se fi folosit de decorul industrial mohorat din jurul lor ca de o trambulina spre propria lor lume fantastica de stralucire exagerata si moda exclusivista. Un exemplu perfect in acest sens il constituie trupa The Human League, originara din Sheffield. Tunsorile stupide cu parul pe-o parte si imbracamintea bizara cu care se afisau Phil Oakey si restul trupei or fi aratat prosteste la Top Of The Pops, dar ceea ce e si mai surprinzator este faptul ca acestia obisnuiau sa se plimbe prin localitate in aceleasi tinute ridicole chiar si inainte sa devina celebri.
Se poate argumenta destul de corect ca Sheffield a creat sound-ul synth-pop al anilor optzeci, pentru ca trupe ca ABC, cu costumele lor aurii din lame, prestatii scenice afectate si efeminate, si sound futuristic, au jucat un rol enorm in formarea sound-ului ce a ajuns sa defineasca o mare parte a deceniului. Multe alte trupe din acest oras au alunecat inspre alte directii mai vesele si fantastice. Cabaret Voltaire au fost pionierii unei muzici protodance avangardiste, ce inca ii inspira pe producatorii din ziua de azi, in timp ce trupa de britpop a anilor nouazeci Pulp a continuat sa se joace cu ideea de simt deformat al stralucirii si celebritatii.
Mai mult, cea mai mare casa de inregistrari britanica, Warp Records, care a lansat carierele unor artisti renumiti in intreaga lume, cum ar fi Aphex Twin, a pornit la drum din acest oras, creand o muzica de dans futuristica de avangarda. E ca si cum acest decor industrial, care numai stralucitor nu e, a inspirat generatii de artisti, facandu-i sa evadeze intr-o lume paralela creata de ei insisi. Lucru clar valabil in cazul unui artist din Sheffield, aflat in spatele unuia dintre candidatii mei la Albumul Anului 2005, Richard Hawley.
Hawley nu e strain de industria muzicala, el fiind anterior membru al trupei de britpop The Longpigs si petrecandu-si o scurta perioada in postura de chitarist pentru Pulp. Fiu de otelar, ce a crescut ascultandu-i pe Elvis Presley si Roy Orbison, el se potriveste perfect cu modelul baiatului din clasa muncitoare atras de luminile stralucitoare si de evadarea din realitate oferita de industria muzicala. Cel mai recent LP al sau, lansat la inceputul anului trecut, ar putea fi foarte bine descris drept usor de ascultat, un termen folosit de obicei in sens mai degraba peiorativ. Suna nu prea diferit de tipul de piese clasice produse de nume mari ca Scott Walker sau Burt Bacharach. Desi are doar treizeci si ceva de ani, daca-i asculti vocea, esti convins ca asculti un cantaret de blues muiat de ploaie si uns cu toate alifiile. In poze apare imbracat in costume country & western, cu o tunsoare rock and roll si perciuni care n-ar arata deloc deplasat purtate de un cantaret pop din anii cincizeci.
Mare parte din intensitatea emotionala a creatiei sale provine din experientele turbulente datorate modului de viata rock and roll, caci, dupa cum singur a recunoscut, viata i-a alunecat, la un moment dat, intr-o harababura de bautura si droguri. Tocmai aceasta voce a experientei si spiritul melancolic fac din album unul memorabil. In ciuda unei multitudini de influente muzicale, creatia sa pastreaza sound-ul distinct al Sheffield-ului.
Pana si titlul albumului, Coles Corner, este o referire directa la un loc din oras unde se aduna indragostitii seara, iar multe dintre cantece contin referinte locale. Aproape ca poti sa auzi huruitul otelariilor in fundal…
Leave a Reply