Unde sunt intelectualii d’antan?

O stafie bantuie Europa Rasariteana – stafia intelectualului. Pe la inceputul anilor ‘90, vorbind despre revolutiile din Europa de Est, Timothy Garton Ash le eticheta, nu fara satisfactie, drept „Revolutiile Intelectualilor“. Doar cativa ani mai tarziu, acelasi Garton Ash constata, contrariat, ca „intelectualii independenti au decazut dintr-o pozitie de o anormala importanta, detinuta inainte de 1989, intr-una de o (la fel de) anormala „lipsa de importanta“. De-atunci incoace, multi au continuat sa se intrebe cum se explica ratarea acestei sanse „unice“ a Europei Rasaritene de a fi indrumata, daca nu de-a dreptul condusa, de catre „filosofii-regi“ la care visa Platon. De ce n-am avut cu totii un Havel si de ce pana si Havel a cazut, in cele din urma, in dizgratie?

Au curs rauri de cerneala pe marginea acestui subiect, s-au dat doctorate si s-au organizat conferinte internationale. Explicatiile au pendulat de la cele culturale sau institutionale la cele bazate pe rational-choice theory. Unele au aruncat vina pe seama unei societati prea putin intelegatoare cu argumentele intelectualilor, altele (precum, bunaoara la noi, cele ale Alinei Mungiu-Pippidi), exclusiv in carca inadaptarii (incapacitatii?) intectualilor. In fine, dar nu in cele din urma, altii – probabil majoritatea – au cautat o cale de mijloc (vezi, bunaoara, cazul Vladimir Tismaneanu), in care vina este mai degraba impartita. Toate taberele, insa, fara exceptie, au pornit de la o premisa comuna – exista o vina pentru ca exista un esec: intelectualii trebuia sa se implice mai activ in noua formula politica, dar nu au facut-o.

Pe Socrate l-ar fi umflat rasul. Inainte, insa, de a intra in arcanele amuzamentului socratic, se cuvine s-o luam babeste, cu inceputul – definitia termenilor. Denumirea de „intelectual“ nu acopera orice individ posesor al unei diplome de studii superioare, fie ea de inginer, doctor sau filosof. Pentru a marca diferenta, multi au apelat la termenul de „intelighentia“, intelegand prin acesta o anumita categorie de intelectuali, inclinati sa vada problemele sociale si politice prin prisma moralitatii si, prin urmare, sa-si urmeze principiile pana la capat, indiferent de pretul care trebuia platit. Intru simplificarea discutiei, putem face distinctia intre intelectualii-birocrati sau „tehnici“ – care-si folosesc inteligenta si cunostintele ca pe niste unelte, bune deopotriva la construit sau la ucis, si intelectualii pur si simplu – pentru care ganditul reprezinta un mod de viata (oricat de pretentios va fi sunand aceasta).

Ca aceasta ultima categorie de intelectuali a jucat un rol important sau chiar decisiv in prabusirea regimurilor comuniste din rasaritul  Europei e un lucru indeobste cunoscut. Chiar si la noi, unde n-a existat o Charta 77 sau o Miscare a Solidaritatii, Constantin Noica, Andrei Plesu, Paul Goma, Ana Blandiana sau Doina Cornea au reprezentat primele fisuri serioase in regimul ceausist. (Asta pentru a nu pomeni nimic despre miile de intelectuali care, de-a lungul si de-a latul tarii, in cenacluri, cafenele si birturi, faceau schimb de idei si carti „subversive“ cu o bucurie copilareasca.)

Iar printre primii intrati in sediul TVR (si-n constiinta publica) s-au numarat poetul Mircea Dinescu si actorul Ion Caramitru. „Politicianul“ Ion Iliescu a aparut ceva mai tarziu. Un cititor avizat mi-ar putea reprosa, probabil, faptul ca i-am pus in aceeasi oala, sa zicem, pe Constantin Noica si Paul Goma.

Primul a fost un filosof ce nu-i cerea sistemului decat sa-l lase in pace, al doilea un scriitor facut parca doar pentru a scoate din sarite pe toata lumea – atunci ca si acum.

Ce legatura poate fi intre cei doi? Ei bine, legatura socratica. Si cu asta ajungem in miezul problemei. Socrate a fost primul „intelectual“ ucis de catre „politicieni“ – motiv suficient pentru Hannah Arendt de a vedea in acest eveniment o ruptura majora intre filosofie si politica, o ruptura ce va marca intreaga evolutie ulterioara a lumii occidentale.

Tocmai de aceea, daca exista cineva indreptatit sa discute relatia dintre intelectual si viata cetatii, atunci cu siguranta acel cineva este Socrate, capul tuturor „rautatilor“ – omul caruia nu-i pasa de „lucrurile de care ceilalti se ingrijesc cel mai mult: sa faci bani, sa ai o casa confortabila, un rang inalt in ierarhia militara sau birocratica sau altele, precum si o functie politica, apartenenta la vreo societate secreta sau vreun partid“.

Cum isi vedea, totusi, Socrate, rolul in societatea ateniana? De „Gigi-contra“. In propriile sale cuvinte, daca Atena era un cal prea mare si predispus la somnolenta, rolul sau era acela al taunului care-l impiedica sa adoarma. Fiind anti-politic, Socrate era fundamental politic.

Cand ceilalti reactionau, el isi permitea luxul de a gandi. (Re)lansand conceptul de anti-politica, Havel a facut si el politica. Si-atunci de ce sa ne miram cand in intreaga Europa rasariteana  lucrurile (re)intra pe un fagas normal? De ce sa ne miram cand intelectualii refuza, cu rare exceptii, implicarea directa in politica formala, preferand statutul de  vesnici „Gigi-contra“, gata sa critice in stanga si-n dreapta puterea, oricare va fi fiind ea? Asta nu e comoditate, e un soi de „chemare a naturii“.

Ramanand anti-politici, intelectualii rasariteni continua sa faca, uneori fara macar sa realizeze, politica. Refugiindu-se cu precadere in mass-media, pot bazai mai bine si mai cu spor. Isi pot permite luxul de a infuria calul, indiferent daca acesta are coama pieptanata pe stanga sau pe dreapta. Calul necheaza, da din copita, dar ramane treaz.