Eco-grafia Unui Succes

Se cuvine, deci, sa le oferim mai intai cititorilor nostri o carte de vizita ceva mai amanuntita a acestui om de litere care, chiar daca pentru publicul roman este cel mai cunoscut scriitor italian in viata, ramane totusi cunoscut in primul rand ca autor al „Numelui Trandafirului“.

Umberto Eco s-a nascut la 5 ianuarie 1932 in Alessandria, un mic oras de langa Torino. Tatal sau, Giulio Eco, contabil de profesie, veteran a trei razboaie, provenea dintr-o familie cu 13 copii. Determinat de tatal sau sa se faca avocat, Eco a fost admis la la Universitatea din Torino, dar, asa cum s-a intamplat cu foarte multi din marii scriitori, si-a abandonat studiile de drept. Contrar dorintelor tatalui sau, a facut o pasiune pentru filozofia si literatura medievala, studiu care s-a concretizat intr-o teza despre Toma D’Aquino si obtinerea unui doctorat in filozofie in anul 1954. Dupa studii, se angajeaza ca editor de programe culturale la RAI, televiziunea nationala italiana. 

Intre timp, Eco publica eseuri (pe care ulterior le va aduna in volume) in diverse publicatii italiene, printre care Corriere della Sera, La Repubblica, La Stampa. In 1964 se muta la Milano si obtine postul de lector universitar, iar un an mai tarziu este numit profesor de comunicare vizuala la Florenta. In 1966 devine profesor de semiotica – studiul culturii ca structura de semne si simboluri – si publica o lucrare despre scriitorul irlandez James Joyce. Probabil cel mai cunoscut volum al sau despre semiotica ramane „Opera deschisa“ (1962), care expune teoretic ceea ce azi invata orice elev la scoala, anume ca efectul operei artistice consta in capacitatea ei de a genera alte si alte lecturi din partea celor care o recepteaza, fara ca acestea sa o epuizeze.

La sfarsitul anilor ‘70, nimeni nu se astepta la schimbarea radicala pe care urma sa o aiba cariera lui Eco. Schimbarea incepe cu publicarea romanului „Numele Trandafirului“, unul dintre cele mai bine vandute romane de dupa 1950. La inceput, Eco a cochetat cu ideea de a-si plasa povestea politista a romanului in actualitate, dar a inteles repede ca interesul sau pentru Evul Mediu il conducea catre o poveste cu actiunea plasata in aceasta perioada. Romanul a fost publicat in 1980 si a fost extrem de bine primit de public si de critica.

Brusc, numele lui Umberto Eco a devenit cunoscut si in afara lumii academice. Cartea a fost si un succes comercial: editura care a publicat-o se astepta sa vanda 30.000 de exemplare, insa a ajuns sa vanda peste 9 milioane. Succesul lui Eco a fost amplificat de aparitia filmului cu acelasi nume, regizat de Jean-Jacques Annaud, cu Sean Connery in rolul principal.

In 1988 apare „Pendulul lui Foucault“, al doilea din cele cinci romane ale lui Eco. Subiectul, ca de obicei in scrierile italianului, e insasi fictiunea literara: eroii se documenteaza pentru un roman unde ar urma sa fie folosite toate teoriile cunoscute ale conspiratiei, amestecand masoni, templieri si catari,  pentru ca in cele din urma ordinea simbolica sa se razbune, iar personajele sa ajunga victime ale propriului lor joc.

In prezent, Eco este in continuare profesor la Universitatea din Bologna, unde preda stiintele comunicarii. Se bucura de o viata prospera impreuna cu sotia si cei doi copii, impartindu-si timpul intre o casa de vacanta construita pe coline, langa Rimini – o casa construita in stil 1700, candva o scoala iezuita – si resedinta sa de la Milano – un apartament sub forma de labirint, cu o biblioteca de peste 30.000 de titluri. Continua sa fumeze mai multe pachete de tigari pe zi, scrie pana noaptea tarziu si ii place sa lucreze cu reportofonul. „Nu sunt un om al Renasterii. Tot ce fac se reduce la unul si acelasi lucru: studiul mecanismelor prin care noi dam sens lumii care ne inconjoara“, spunea Eco intr-un interviu pentru Newsweek.

In Romania au aparut pana acum cele mai importante carti ale italianului. Acestea, spun editorii, au tiraje mai mari decat media cartilor de beletristica sau de eseistica publicate in Romania. Editura Humanitas, de exemplu, a publicat in ultimii cinci ani patru carti de eseuri ale lui Eco – „Minunile Sfantului Baudolino“, „Jurnal sumar“, „Cinci scrieri morale“ si „Pliculetul Minervei“.

„Minunile sfantului Baudolino“ sunt o noua explorare a Evului Mediu, in cautarea unor raspunsuri despre istoria actuala. Traversand spatii cunoscute intre Occident si Orient (ca student la Paris sau combatant in razboaiele si cruciadele din secolul al XII-lea), dar si itinerarii utopice, Baudolino este un alter ego al romancierului, scotocitor de fapte miraculoase.

In „Cinci scrieri morale“, Umberto Eco analizeaza cu o privire lucida cinci teme de actualitate: de ce a ajuns razboiul un lucru inevitabil in zilele noastre, care sunt caracteristicile fascismului italian, vazut ca un colaj de idei politice si filozofice contradictorii, ce schimbari au intervenit in mass-media o data cu aparitia televiziunii, premisele si posibilitatea ca azi sa poata functiona o etica laica („religiozitatea laica“) si toleranta/intoleranta fata de emigratie, fenomenul care transforma Europa intr-un continent multirasial.

 In deceniile opt si noua, Umberto Eco a publicat in L’Espresso o serie de cronici, scrise cu o remarcabila arta a ironiei, despre o mare varietate de teme ale lumii contemporane – politica, IT, media, civilizatia americana vazuta din Europa, Saddam Hussein, Opus Dei si asa mai departe. Volumul „Pliculetul Minervei“ reuneste o selectie din articolele publicate atunci. „Scrierile aparute in volum in 1963 se intitulau «Jurnal sumar», pentru ca astfel suna titlul rubricii pe care din 1959 o incepusem in revista Il Verri, notand observatii cu privire la moravuri si parodii inspirate din actualitate. Tonul de jurnal s-a atenuat incetul cu incetul, iar aceste scrieri au devenit adevarate exercitii de plasmuire literara“, nota Umberto Eco in editia din 1975.

„Jurnalul sumar“ intra in categoria cartilor despre care lui Eco ii place sa spuna ca se adreseaza unui public foarte larg, ca ar putea sa ajunga in mainile unor persoane care nu sunt capabile sa recunoasca la prima vedere modelele din care se inspira parodiile. Si scriitorul italian preciza: „La drept vorbind, sigur ca nu e frumos sa ironizezi si apoi sa le explici tuturor ca voiai sa spui contrariul, dar cred ca lectura parodiilor trebuie sa serveasca si pentru a face cunoscute mai bine modelele din care te inspiri. Aceasta si pentru ca nu intotdeauna parodiezi un model pe care il consideri negativ; adesea, a parodia un text inseamna si a-i aduce un omagiu“.

Cartea cu cea mai mare rezonanta a lui Eco ramane insa romanul „Numele Trandafirului“, cu cele peste noua milioane de exemplare vandute ale ei. La un calcul sumar, daca tinem cont de o medie de 7%, cat inseamna, in general, drepturile de autor pentru un scriitor de succes, si la o valoare medie de 10 dolari a unui roman, putem aproxima ca Eco a incasat doar din „Numele Trandafirului“ peste 6 milioane de euro.

Nu gresim cu nimic daca spunem ca, de-a lungul timpului, Eco a incasat din ceea ce i s-a publicat in intreaga lume cateva zeci de milioane de dolari. Poate si datorita filmului facut dupa „Numele Trandafirului“, poate si datorita aluziilor ezoterice din „Pendulul lui Foucault“, Eco a avut parte din plin de o promovare relativ neobisnuita pentru un romancier din afara Statelor Unite. Fata de modelul american al succesului, italianul se raporteaza insa cu finete deopotriva ironica si autoironica: „In SUA exista o etica puritana si o mitologie a succesului. Cel care are succes este bun. In tarile latine, in tarile catolice, un om de succes e un pacatos“. 

Editura care a publicat „Numele Trandafirului“ se astepta sa vanda   30.000 de exemplare din roman, Insa a VANDUT peste 9 milioane