ANALIZA: Cursa lichidarilor

Trei combinate romanesti au intrat in linie dreapta intr-o cursa pe care sperau sa n-o parcurga niciodata: cea spre lichidare. Vina o dau pe MEC, care nu mai vrea sa masoare pretul gazelor naturale cu doua ocale. Asa ca falimentul e si o chestiune de timp, si de orgoliu. Dar chiar mai are acum vreo importanta cine inchide primul?

Sufla vant de lichidare intr-un flanc al industriei ingrasamintelor chimice. Ultima si cea mai grea lovitura data unora dintre producatorii care altadata asigurau productii record la hectar a venit la 1 aprilie, cand gazul metan s-a scumpit cu 20% – asa ca discutiile despre planurile de relansare au fost inlocuite cu discutii despre lichidari cat se poate de eficiente, cu consecinte de altfel previzibile: injumatatirea productiei interne de ingrasaminte, inlocuirea ingrasamintelor romanesti cu ingrasaminte de import, cateva mii bune de someri.

Cel putin trei mari combinate producatoare de ingrasaminte – Azomures, Amonil si Sofert – isi cantaresc acum, cu amaraciune, optiunile. Amonil, care planuia la inceputul anului investitii de 2,4 milioane de euro, se grabea sa anunte imediat dupa scumpirea gazului metan din aprilie ca isi va inceta productia, decizie care ar urma sa insemne si peste 900 de concedieri. Conducerea Amonil avea sa revina asupra deciziei – dar lunile care au urmat au aratat ca e vorba doar de o amanare. „Orice crestere a pretului la gaz metan ne duce pas cu pas catre inchiderea combinatului“, a declarat pentru BUSINESS Magazin directorul economic al combinatului de la Slobozia, Laurentiu Vlase, facand referire la alte asteptate scumpiri ale gazului.

 

„Acum suntem chemati lunar sa negociem pretul la gaz. De  fapt, nu sa il negociem, ci sa fim anuntati cu cat a mai crescut“, spune oficialul Amonil.

 

Luna aceasta, Amonil a cumparat gazul metan cu aproximativ 150 de dolari mia de metri cubi, asa ca a inceput din nou sa se se gandeasca la inchiderea combinatului. „Pana la sfarsitul lunii vom pregati un plan de disponibilizare pentru cei 950 de angajati si ne vom pregati de inchidere“, spune Vlase, care arata ca decizia e inevitabila, avand in vedere ca pretul de cost al gazului metan are o pondere de cel putin 50% in produsul finit. Cazurile cele mai nefericite sunt ureea, pentru care pretul este influentat in proportie de 70% de gazul metan, si amoniacul, in care contributia pretului gazului metan e de peste 90%.

 

Mai la nord situatia e si mai albastra. Sofert Bacau a intrat pe pierderi inca din 2001, iar din martie anul acesta se afla in procedura de reorganizare judiciara. Pierderile din prima parte a anului – 26,5 milioane de euro – au fost mai mari decat activele, care sunt de doar 24,2 milioane de euro. „Nu vom avea incotro si probabil ca vom inchide combinatul“, a declarat pentru BUSINESS Magazin directorul economic al Sofert Bacau, Atena Ivanovici, care spune ca a incercat in zadar sa obtina, impreuna cu alti colegi din industrie, un pret preferential pentru gazul metan folosit pentru chimizare, nu pentru ardere – adica cu 30-40% mai mic.

 

Propunerea a fost respinsa, Autoritatea Nationala de Reglementare a Gazelor Naturale (ANRGN) explicand ca legislatia nu permite preturi diferentiate in functie de destinatia consumului – deci nu se pune problema ca industria chimica sa beneficieze de un tratament preferential.

 

Al treilea combinat pandit de perspectiva inchiderii, Azomures, amenintase la inceputul lunii – pentru a treia oara in acest an – ca la 28 august va inchide fabrica si va concedia circa 3.000 de muncitori. Codrut Seres, ministrul Economiei, n-a parut intimidat. „Nu vom mai subventiona aceasta industrie“, a declarat el pentru BUSINESS Magazin.

 

Saptamana trecuta, actionarii turci de la Transworld Fertilizers Holding (TFH) au anuntat ca amanarea concedierilor colective inseamna pierderi de 2,4 milioane de dolari lunar si ca majorarea de 9,5% a salariilor prevazuta de Contractul Colectiv de Munca si solicitata de angajati inclusiv in instanta – alaturi de majorarea pretului la gaz metan – vor conduce, la sfarsitul anului financiar 2005, la pierderi de 14,3 miliarde de lei in locul unui profit asteptat de 23,8 miliarde de lei. AVAS, care detine 7,69% din capitalul social al Azomures, s-a pronuntat saptamana trecuta, inainte de termenul dat de proprietarii Azomures, impotriva inchiderii fabricii si s-a oferit chiar sa medieze conflictul dintre angajati si patronat.

 

O mediere chiar a avut loc: Vasile Nistor, coordonatorul Departamentului pentru Dialog Social din guvern, spunea vinerea trecuta – dupa o discutie de sapte ore cu vicepresedintele CA, Yetchin Erman, si cu sindicalistii – ca situatia a fost deblocata si ca discutiile vor continua saptamana aceasta. Intelegerea ar viza o majorare de salarii de doar 2-3% pana in decembrie. „Nu pot sa-mi iau angajamente legate de pretul gazului metan. Cu reprezentantul acestora, un om inteligent, am negociat greu, am folosit chiar tertipuri turcesti pe care nu vi le pot spune, dar in final a spus «da»“, a declarat Nistor.

 

Dar asta nu inseamna ca „subiectul Azomures„ a fost inchis: sindicalistii cred ca astfel de discutii nu au valoare juridica si ca atat timp cat nu se incheie un contract colectiv de munca prin care sa se prevada „si acordarea de tichete de masa, prime si altele“ nu vor considera situatia rezolvata.

 

Oricum, epoca preturilor preferentiale e pe sfarsite. De la 1 ianuarie 2006, spune ministrul Seres, decizia privind fixarea preturilor la gazul metan e exclusiv in mana furnizorilor. In aceste conditii, verdictul proprietarilor Transworld Fertilizers Holding e unul singur: nu mai renteaza sa faci afaceri aici.

 

Arata cele trei exemple de mai sus ca industria ingrasamintelor chimice din Romania isi da ultima suflare? Nu chiar. Exista, totusi, un combinat pentru care povestea cu scumpirea gazului metan e, cel putin deocamdata, o problema a altora: Oltchim Ramnicu Valcea. Aici nimeni nu protesteaza – e oarecum firesc, de vreme ce combinatul e inca al statului, iar in astfel de situatii performantele se judeca intr-un alt sistem de referinta decat in cel privat. Si, oricum, Oltchim are de rezolvat probleme mai importante decat pretul gazului metan: situatia juridica si contestatiile micilor actionari.

 

Cazul Oltchim nu e singular: mai exista in Romania un combinat pentru care liberalizarea preturilor la gaz metan nu echivaleaza cu o catastrofa. Doljchim Craiova, companie membra a grupului Petrom, nici nu se gandeste sa inchida – face chiar planuri de extindere. „Are cu ce“, comenteaza printre dinti competitorii de pe piata.

 

„Doljchim are ca principala sursa de materie prima productia Petrom de gaze naturale si detine, conform Nitrofosfor, o cota de piata de 35% din productia interna de ingrasaminte“, au declarat pentru BUSINESS Magazin reprezentantii Petrom. In aceste conditii, Doljchim isi propune nu doar sa reziste, ci sa creasca: „Pentru viitor, Doljchim va mentine productia de ingrasaminte si estimam o crestere anuala de 5% a cotei de piata“, spun reprezentantii Petrom.

 

Avem, asadar, trei combinate care vorbesc despre lichidare si alte doua pentru care cresterea pretului gazului metan nu e neaparat un bilet catre lichidare. Ce s-ar intampla, totusi, daca Amonil, Sofert si Azomures ar decide ca merita sa faca eforturi pentru a supravietui? Decizia fireasca ar fi sa mentina productia – chiar si asa, cu costuri mari – si sa mareasca preturile, in speranta ca se va gasi cineva care sa le cumpere produsele. Insa intr-un astfel de scenariu, cei trei producatori ar ramane marginalizati atat pe piata interna, cat si pe cea externa – cu atat mai mult cu cat ingrasamintele de import nu sunt tocmai scumpe. „Daca facem asta, poate mai rezistam un timp pe piata interna, dar nu mai avem ce cauta la export“, crede Laurentiu Vlase de la Amonil.

 

E drept, mare parte din ingrasamintele romanesti iau drumul exportului, dar asta nu inseamna ca pe pietele externe Romania e altceva decat un jucator minor, care „nu produce atat de mult incat sa influenteze preturile pe piata externa“, dupa cum spune Vlase. Producatorii romani „rezista greu pe piata externa, care este sinusoidala si isi modifica preturile de la saptamana la saptamana“, explica el. Norocul Romaniei pe pietele externe ar fi, crede oficialul de la Amonil, ca India si China „sunt concentrate sa  produca pentru piata interna – ca altfel ne-ar zapaci cu preturile lor“.

 

Pana una-alta, comportamentul Indiei si Chinei e mana cereasca: producatorii romani de ingrasaminte reusesc sa exporte anual intre 70% si 90% din productie si pentru ca concurenta e suportabila, si pentru ca piata interna absoarbe prea putin. In Romania se consuma acum doar 15% din ingrasamintele si pesticidele consumate in 1990. „Pe piata interna mai mult livram decat vindem, mai precis facem stocuri la magazine si depozite. Se produce mult prea putin in agricultura romaneasca si taranul roman e mult prea sarac pentru a ne face planuri cu el“, spune Atena Ivanovici de la Sofert.

 

Exista totusi vreo sansa pentru combinatele care se vad impinse sa-si inlocuiasca business plan-urile cu proiecte de lichidare?

 

Ar fi, dar la nivel de ipoteze optimiste: e ca atunci cand ai pierdut meciurile directe si iti mai raman „sanse teoretice“, ce tin de meciurile altora. O varianta e legata de decizii colaterale industriei chimice – de exemplu de subventii date de guvern agricultorilor sub forma de cupoane pentru materii prime. S-au impartit astfel de cupoane si pentru campania de primavara, si pentru aceasta toamna – dar cupoanele nu sunt, totusi, legate in mod direct de ingrasamintele chimice.

 

„Nu-i putem obliga pe tarani sa cumpere mai multe ingrasaminte decat seminte. Ei au la dispozitie un cupon de 175 de lei, din care 40 sunt destinati exclusiv motorinei, iar cu restul se pot cumpara seminte, pesticide sau ingrasaminte“, spune Adrian tibu, purtatorul de cuvant al Ministerului Agriculturii.

 

Din campania de primavara, de exemplu, 85% din cupoanele impartite au fost valorificate in special pentru cumpararea de seminte si prea putin pentru ingrasaminte.

 

Si pentru ca agricultura romaneasca nu pare sa aduca solutii pentru producatorii de ingrasaminte chimice, singura miza care ramane e exportul. Pana acum, ingrasamintele romanesti mergeau, in proportie de 76%, in opt tari: Turcia, SUA, Ungaria, Italia, Franta, Spania, Iugoslavia si Kenya. Cam tot atat reprezentau importurile de ingrasaminte din patru tari – Federatia Rusa, Ucraina, Tunisia si Israel – care, de altfel, sunt si principalii concurenti ai combinatelor romanesti pe piata interna, conform datelor Institutului National de Statistica.

 

Cat castiga producatorii romani din export? Depinde. Preturile variaza mult, de la 71 euro/tona pe piata SUA pana la 185 euro/tona pe piata Portugaliei. In Turcia, de exemplu, ingrasamintele romanesti sunt exportate in medie cu 133 euro/tona, in Italia cu 131 euro/tona, iar in Ungaria cu 111 euro/tona. Cu cat importam? Conform Institutului National de Statistica, preturile unitare medii la import ale ingrasamintelor chimice variaza de la 123 euro/tona pentru furnizorii din Federatia Rusa pana la 260 euro/tona pentru cei din Ungaria. Importam si din Bulgaria, cu un pret mediu de 178 euro/tona, din Ucraina, cu 165 euro/tona ori din China, cu 154 euro/tona.

 

Dar de ce sa importi, cand ai destula productie interna? Pentru ca preturile de livrare ale ingrasamintelor chimice produse de romani pentru piata interna sunt apropiate de cele ale competitorilor din Rusia, Ucraina, Orientul Mijlociu si Africa  – cu exceptia ureei, care intra pe piata romaneasca la un pret cu circa 25% mai mare decat pretul intern. Taxele vamale pentru ingrasamintele romanesti sunt mici sau inexistente, potrivit unei analize a Departamentului de Analize si Strategii Economice si Sociale din cadrul Administratiei Prezidentiale.

 

Iar lucrurile nu au cum sa se schimbe in favoarea producatorilor romani, de vreme ce principalii concurenti ai Romaniei au fie surse proprii de gaz metan ieftin, fie acces preferential pe pietele marilor consumatori din zona orientala (China, India, Vietnam, Thailanda sau Australia) multumita pozitionarii geografice. Andreea Vass, expert in cadrul comisiei, crede ca este posibil ca in viitorul apropiat pretul ureei sa scada substantial. Acesta e rezultatul asteptat al cresterii ofertei pe piata internationala, o consecinta a deschiderii unor fabrici de mare capacitate profilate pe export in Iran, respectiv Oman, si a unei posibile eliminari a taxelor de export pentru uree in China.

 

Decalajul dintre preturile de export si cele din import – care aproape s-a dublat in ultimii patru ani – e in crestere. In 2004, Romania a exportat la un pret cu 35% mai mic decat pretul de import, comparabil cu cel mondial. „Acest fapt induce ideea calitatii diferite a produselor, dar mai ales ideea unui pret de export mult subventionat, sustinut de incasarile pe piata interna“, spune Andreea Vass. Nici tabloul intern, nici cel extern nu lasa motive de optimism pentru producatorii de ingrasaminte, trezind mai ales tristeti de natura sociala.

Toata lumea deplange soarta celor circa 8.000 de angajati care ar ramane pe drumuri daca s-ar inchide combinatele. Dar nimeni nu se gandeste cum va arata, peste cativa ani, balanta comerciala a Romaniei.