Premierul Tariceanu spunea ca FMI a avut o gandire de marunt contabil atunci cand a socotit ca bugetul Romaniei ar fi pierdut un miliard de euro de pe urma aplicarii cotei unice de impozitare. Pe de o parte, explica premierul, cota unica de 16% nu e decat un soi de echivalent al vechii impozitari progresive, fiindca din cauza evaziunii, pe vremea fostei guvernari nu se colecta decat cam 15% si ceva dintr-o cota medie de 25%; pe de alta parte, ideea din subtext a lui Calin Popescu-Tariceanu e ca gandirea cu manecute a celor de la Fond e anacronica fata de generosul proiect liberal al unei cote unice care poate nu-si face efectele imediat in economie, dar pe termen ceva mai lung aduce investitii si prosperitate – altfel de ce ar fi ajuns cota unica ideea cea mai la moda in ultimii ani, din Est pana in Vest?
Seful Rompetrol, euroscepticul Dinu Patriciu, sustine chiar ca, dupa 15 ani de politica a fricii, intretinuta de restrictiile FMI, e momentul pentru o alta filozofie economica – in termenii lui, sa trecem de la un tratament chimioterapeutic la unul naturist. Logica lui Dinu Patriciu e aceeasi cu a companiei pe care o conduce, adica expansionista: seful Rompetrol e unul din putinii care afirma deschis posibilitatea ca firmele romanesti sa se extinda in strainatate (in loc de a ramane obiectul preluarii din partea unor companii straine) si ca Romania sa devina lider economic regional in sud-estul Europei.
Incurajarea creditelor si a deficitelor mari nu e doar o idee romaneasca: nu altfel gandesc statele UE care cer spargerea plafonului de deficit bugetar de 3% din PIB, drept conditie pentru stimularea economiei. Si nu e vorba nici ca, fara supravegherea FMI, banii s-ar risipi obligatoriu pe majorari de lefuri sau i-ar imbogati pe coruptii sistemului. Numai ca unde sunt planurile coerente, pe mai multi ani de-acum inainte, de a cheltui banii? Negociatorul-sef al FMI a spus ca el nu se opune, de pilda, ca fondurile din privatizare sa fie folosite pentru proiecte de infrastructura in loc de plata datoriei publice, numai ca ar fi mai sanatos ca ele sa fie incluse in buget in contextul unui cadru fiscal clar pe termen mediu. Or, autoritatile n-au un plan fiscal nici pentru la anul. Cat priveste ideea unor deficite mari grefate pe o inflatie fara sanse de a scadea la anul pana la nivelul din UE de 2-2,5%, sensul ei economic e de negasit.
Iar oamenii Fondului s-au incapatanat sa critice lipsa unui plan fiscal multianual sau cresterile electorale de salarii ale bugetarilor tocmai pentru ca e neplacut ca absurditatile din politica de salarii si politica fiscala sa se sparga, ca de obicei, in capul Bancii Nationale. Este o lipsa de coordonare intre aceste politici, iar bietii nostri prieteni din BNR au dificultati mari in a mai lupta cu inflatia, zice domnul Mensbrugghe, nemultumit ca pana una-alta, cea mai importanta parghie de lupta cu inflatia a ramas tot cursul de schimb.
Leave a Reply