BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Atentie! se picteaza

    Se ia un geniu in ale artei si se construieste un film legat de prestatia acestuia in societate, punand accentul cu precadere pe viata intima. Te gandesti la „Frida“ cu „Salma Hayek“ sau la „Surviving Picasso“ cu Anthony Hopkins.

     

    Rezultatul? Inevitabil drama! Situatia din „Modigliani“ parea condamnata sa nu fie diferita. Filmul, o coproductie SUA – Franta – Germania – Italia – Romania – Marea Britanie, realizat in studiourile MediaPro Pictures in vara anului 2003, e regizat de Mick Davis exact pe reteta de mai sus. Cliseu cultural sau reteta de succes? Daca tinem cont de cronicile tarzii ale filmului din 1958 „Amants de Montparnasse“, care prezenta aceeasi poveste tragica a pictorului Modigliani, verdictul ar fi clar cliseu. Evolutia „Fridei“ in box office spune cu totul altceva.

     

    Pe de alta parte, de data aceasta, rezultatul final e conditionat si prestatia unica a lui Andy Garcia, care poate, pe alocuri, ii da si un aer de rock and roll pictorului, imagine care era mai greu de asociat filmului din ‘58. Iar in final, si modul in care spui povestea joaca un rol important. Iar in „Modigliani“ naratiunea isi joaca bine rolul. Pictor marcant al modernismului european astazi, personalitate neconformista in ultimii ani ai vietii, cei surprinsi si in film: Amedeo Modigliani, pictor si sculptor italian, ucenic al lui Brancusi, cu puternice influente in arta sa, are un minus fata de Picasso sau Rivera sau alte personaje romantate in productii hollywoodiene: o crunta situatie financiara.

     

    Aspect care da de altfel si nastere tragediei. In povestea sa de dragoste cu Jeanne (Elsa Zylberstein), o frumoasa tanara catolica in Parisul (a se citi Bucuresti, pentru ca aici au fost facute majoritatea filmarilor) inceputului de secol XX, apare un copil nelegitime pe care parintii Jeannei il trimit la o manastire de maicute pentru a fi crescut.

     

    Dincolo de betia continua, dincolo de droguri, sentimentul patern il apasa suficient de puternic pentru a cauta o solutie sa faca rost de bani pentru a-si recastiga copilul si pentru a-l putea creste. Si nu trebuie sa caute mult pentru ca solutia il intampina: competitia anuala de arta care avea loc in Paris.

    Trece peste principii, renunta sa mai vada competitia sub demnitatea artistilor adevarati si se inscrie in concurs. Prietenul sau Picasso il urmeaza. Parisul e in flacari artistice. Cine va castiga?

  • Donator, ajut societatea. Rog seriozitate

    In gluma, poetul Dorin Tudoran spunea, la petrecerea de lansare a portalului donatiionline.ro, ca in Romania „sunt aproape un milion de ONG-uri, dintre care 100.000 apartin unui politician, iar alte 100.000 altui politician“.

    In realitate, a spus Sanziana Olteanu, membra a Centrului de Resurse pentru ONG, „numarul de ONG-uri inscrise in tara noastra se apropie de 100.000“. Active ar fi, se estimeaza, 6-7.000, desi numarul celor care isi depun anual bilantul contabil depaseste 30.000. Gluma lui Dorin Tudoran (care este si presedinte al Centrului de Asistenta pentru Organizatiile Neguvernamentale – CENTRAS) reflecta, oarecum, atitudinea pe care romanii o au fata de ONG-uri. La capitolul incredere publica, acestea se plasau, intr-un sondaj IMAS din 2002, in coada clasamentului, cu 26,7% – cu aproape 7% mai mult decat Guvernul, dar cu 2% mai putin decat Parlamentul.

    Studiile explica aceasta incredere scazuta prin faptul ca multe ONG-uri sunt percepute mai degraba drept un paravan pentru afaceri – de la importuri de haine la mana a doua la adoptii internationale – decat drept o expresie a societatii civile.

    Si totusi romanii doneaza. Iar primul portal specializat lansat acum doua saptamani de CENTRAS, „donatiionline.ro“, isi propune sa fie „cea mai simpla, sigura si organizata metoda de a da o mana de ajutor“, dupa cum spune Sanziana Olteanu, coordonatorul proiectului. O metoda mai eficienta si mai simpla decat viramentul bancar, dupa cum spunea, la lansare, Jonathan Scheele, seful Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti. Portalul nu e o inventie romaneasca. „Ideea a fost preluata de afara, modelul folosit e unul american, dar care a fost adaptat la conditiile noastre“, explica Olteanu. Spre deosebire insa de portalurile americane, cel romanesc nu se rezuma la link-uri catre ONG-uri, ci da detalii despre fiecare dintre cele 59 de organizatii selectate, de la numele presedintelui la anul infiintarii, numarul de angajati, buget si activitate. Organizatiile care figureaza pe site au fost alese – dupa analizarea ultimului raport anual de activitate – dintr-o lista pe care figurau circa 100 de nume. Impreuna, cele 59 de ONG-uri au peste 300.000 de beneficiari din intreaga tara si au adus, in ultimii cinci ani, finantari „de peste 27 de milioane de euro pentru comunitatile unde sunt active“, spune Sanziana Olteanu. Ce aduce portalul in plus? In primul rand e simplu de utilizat (transferul se poate face prin card bancar), iar in al doilea rand donatorul se poate asigura ca banii lui ajung exact acolo unde vrea – daca vrea sa doneze pentru orfanii din judetul Cluj, de exemplu, el va putea ca, folosind motorul de cautare de pe site, sa gaseasca un ONG care exact de asta se ocupa. 

    Dar sunt romanii dispusi sa doneze? Unul dintre putinele studii despre comportamentul filantropic al romanilor, realizat in 2003 de Asociatia pentru Relatii Comunitare si Allavida, arata ca in ultimii 15 ani unul din doi romani a facut donatii. In perioada 2001-2002, suma totala atrasa prin donatii se ridica la 6,6 milioane de dolari, din care 44% au ajuns la Biserica si doar 35% s-au facut prin intermediul ONG-urilor.

    Se doneaza mai mult, probabil, in cazul catastrofelor naturale. Organizatiile neguvernamentale, televiziunile si administratia au reusit sa atraga donatii semnificative atat din partea companiilor cat si a oamenilor obisnuiti iarna trecuta, dupa tsunami-ul din Asia, si in primavara, dupa inundatiile din Banat. „Implicarea televiziunii si a presei e benefica pentru ca iti atrage atentia ca undeva in societate exista o problema, iar tu poti sa faci ceva pentru a o rezolva“, spune Elena Diaconu, voluntar la CENTRAS. „In principiu e cea mai la indemana modalitate de a trage un semnal de alarma, dar si de a convinge mai multi oameni sa doneze.“ 

    Ce castiga insa companiile care se implica in actiuni sociale? Criticii spun ca, la urma urmei, firmele doneaza in principal pentru a-si face publicitate. Insa indiferent ca sunt facute dintr-un autentic spirit caritabil sau din calcul, si donatiile in bani, si celelalte actiuni caritabile facute de firme au efecte. 70% dintre consumatori prefera produsele sau serviciile unei companii care este implicata in actiuni legate de rezolvarea unor probleme sociale sau de mediu, arata un studiu realizat la nivel european de catre MORI (Market & Opinion Research International). „Nu poti insa sa acuzi o corporatie de faptul ca e responsabila social, indiferent de castigurile pe care le are in urma acestui obicei, pentru ca nimeni nu te opreste sa te implici si tu“, spune Elena Diaconu de la CENTRAS.  

     Cei care au lansat proiectul donatiionline.ro cred ca portalul se va impune in ciuda unor astfel de perceptii. „Targetul portalului nu e alcatuit doar din personajele publice cu bani sau corporatii. Ne adresam si celor din diaspora sau celor cu bani, dar care nu sunt neaparat si persoane publice“, spune voluntarul Horia Calin. Statisticile sunt de partea initiativei. Studiul realizat de Asociatia pentru Relatii Comunitare (ARC) a scos in evidenta ca exista un potential semnificativ pentru cresterea donatiilor in Romania. Mai mult de jumatate din populatia adulta chestionata a sustinut ca e foarte probabil sau probabil sa faca o donatie in anul viitor, desi 60% din cei care au afirmat acest lucru au conditionat efectuarea unei eventuale donatii de cresterea venitului personal sau al familiei.  

  • CUM SE FAC DONATIILE

    DonatiiOnline este primul portal de donatii pe Internet lansat in Romania de Centrul de Asistenta pentru Organizatii Neguvernamentale (CENTRAS), impreuna cu partenerii sai, GECAD ePayment si Webdev. 

    DEBUT: Intr-o saptamana de la lansare – 24 iunie, prin portalul www.donatiionline.ro s-au facut 13 donatii, insumand 1.200 de lei noi. 

    TRANSFER: Pe site-ul www.donatiionline.ro persoane fizice sau juridice au posibilitatea de a transfera sume de bani de pe propriul card bancar Visa sau Mastercard in conturile ONG-urilor inscrise.

    MEDIE: Conform unui studiu realizat de Asociatia pentru Relatii Comunitare in 2003, romanii au donat in medie 2% din venitul personal.

    NEDONATORI: 85% din romanii care nu doneaza spun ca nu-si pot permite, iar  71% nu au donat pentru ca nu au fost solicitati.


  • Stiinta imbogatirii

    Cel mai vechi manual modern de imbogatire dateaza din 1910 si a fost scris de un american bantuit de esecuri.

    Daca banii din conturile sau buzunarele cititorilor de carti continand retete de imbogatire s-ar inmulti asa cum prolifereaza aceste „volume-miracol“, problema saraciei ar fi fost demult eradicata. Desi aceste ghiduri (care nu sunt de lepadat in totalitatea lor) avanseaza metode concrete diferite, in functie de societati, de mentalitati sau de categoriile sociale carora li se adreseaza, istoria lor, foarte veche, poseda niste invariante care pot fi regasite intr-un manual clasic al genului, publicat in 1910 de catre Wallace Delois Wattles si intitulat „The Science of Getting Rich“. Avand initial un tiraj modest si fiind fortamente destinat unor „happy few“, volumul a cunoscut, dupa o perioada de uitare, o glorie ascendenta pentru ca a reusit sa schimbe (in bine) multe destine individuale, devenind un bestseller „fara varsta“, pe care, iata, la inceputul mileniului III si o editura romaneasca a considerat necesar sa il faca, in sfarsit, cunoscut publicului. 

    Nascut in timpul Razboiului de secesiune, autorul a avut o viata in care esecurile, atat financiare cat si de alta natura,  s-au inlantuit constant. In ultimii ani de existenta (a murit in 1911, la doar un an dupa tiparirea cartii sale de capatai) s-a apucat de scris, a reusit sa-si depaseasca toate handicapurile interioare, formandu-si o mentalitate de invingator (la inceput lipsit de victorii). A inceput sa se considere un scriitor de succes, o personalitate puternica, un instrument al progresului si, in acest mod, a izbutit sa paseasca din utopie in realitate, propovaduindu-si propria „vindecare“ si oferind-o ca reteta a succesului infailibil. 

    Aceasta credinta nestramutata, dublata de o vointa de fier, constituie, de altfel, actele de temelie ale demersului lui Wattles. El sustine ca exista o „stiinta a imbogatirii“, care functioneaza aidoma oricarei stiinte exacte, aidoma algebrei sau aritmeticii, iar cel care ii invata si ii respecta legile poate fi sigur ca va deveni un om bogat. 

    Nu este suficient sa muncesti cu ardoare sau sa ai capacitati fizice ori intelectuale superioare, trebuie sa intelegi si sa faci sa functioneze un anumit mod de achizitie a prosperitatii. Cheia numarul unu a acestei „stiinte“, sustine Wattles, este Viziunea.  Ca sa devii bogat, este indeajuns sa-ti exerciti vointa asupra ta si sa faci in asa fel incat sa urmaresti cu indarjire implinirea practica a unei dorinte (viziuni) clar formulate. Pentru aceasta, persoana  trebuie sa treaca de stadiul de spirit competitiv la cel de spirit creator, mentinandu-si mereu vie in minte imaginea precisa a ceea ce vrea sa aiba. Cartea se adreseaza, prin urmare, „acelora care au nevoie presanta de bani, care vor intai sa se imbogateasca si apoi sa filosofeze. Este pentru cei care vor rezultate si care sunt dispusi sa creada ca stiinta este o baza pentru a actiona, fara a dori sa inteleaga toate procesele prin care au ajuns la succes“. Cei care se imbogatesc, sustine in continuare autorul, nu trebuie sa traiasca sentimentul vinovatiei. 

    Daca cineva are de ce sa se simta vinovat, acesta este omul sarac, pentru ca nu-si traieste viata la adevaratul potential. Daca n-ar fi decat aceste ganduri, cinice poate, dar de un pragmatism foarte actual, si inca ar trebui sa frunzarim acest manual, depasit din multe puncte de vedere, dar extrem de util in directia autoeducarii si calirii personalitatii noastre. 

  • Dictatorul si sosiile sale

    Daniel Pennac debuteaza cu literatura pentru copii, continua cu un policier, dupa care publica „Dictatorul si hamacul“ si devine una dintre marile vedete ale literelor franceze. Intr-o Brazilie pietrificata in cutume paternaliste, un dictator petrecaret isi naimeste o sosie si pleaca pe Riviera franceza sa-si toace banii. Sosia, excedata de prerogativele prezidentiale, isi tocmeste o alta sosie care, la randul ei… Povestea celei de-a doua sosii devine centrul romanului. Sedus de magia cinematografului, acesta se da drept Charlie Chaplin, dar lumea il ia drept Rudolf Valentino, a carui dublura devine. Un joc de matriose, in care fiecare personaj ascunde un altul. Adaugand aventura scrierii romanului, punerea lui in abis, Pennac povesteste, de fapt, ce inseamna fascinatia puterii prin arta.

    Daniel Pennac, Dictatorul Si hamacul, Editura Polirom, IaSi 2005 

  • O tara ca o puscarie

    Autodidact, devenit dramaturg dupa practicarea unor meserii diverse, Emanuel Ciocu se lanseaza cu acest volum. Povestirea demareaza abrupt, descriind consecintele unui incendiu bizar soldat cu 34 de victime. Procurorul insarcinat cu ancheta descopera printre probe un numar de 12 casete audio si un caiet misterios continand filele unui jurnal intim.

    Casetele aduna concluziile cetateanului francez Gabriel DuBois (antropolog, sociolog, consultant pentru Comisia de Integrare Europeana), nascut in Basarabia, cunoscator de limba romana, si venit sa realizeze un studiu despre resocializarea populatiilor. „Analiza spectrala“ pe care o realizeaza ne infatiseaza o Romanie anacronica, dominata de vechile mentalitati si personalitati, a carei racordare la modernitate si la valorile europene pare aproape imposibil de atins. Studiul, realizat pe baza anchetarii a 33 de batrani (intre 60 si 80 de ani) refugiati intr-un vechi conac, nu isi va face niciodata publice concluziile, din pricina incendiului deloc intamplator care le-a curmat vietile dimpreuna cu cea a cercetatorului francez.

    Emanuel Ciocu, Omul nou, Pam~nturi noi, Editura Tritonic, 2005

  • Improbabila reunire

    Desi si-au pierdut aura de „cool“ care ii inconjurain formula Suede, The Tears tot au reusit sa lanseze un album mai credibil decat stradaniile celor de la Coldplay, Keane sau Oasis

    E greu sa te intorci cu gandul la acele zile in care Suede pareau de neoprit, cand pareau sa aiba lumea intreaga la picioare. Derulati inapoi pana in 1993 si veti vedea trupa lansand albumul de debut cu cea mai rapida vanzare de la Frankie Goes to Hollywood si reusind sa plece acasa cu un Premiu Mercury. Erau britpop inainte ca britpopul in toata puterea cuvantului sa fi aparut, unul dintre semnele care prevesteau directia in care lucrurile aveau sa se indrepte pentru aproape un deceniu, luand atitudine impotriva dominatiei sound-ului american de grunge. Niste Suede foarte britanici, cu stralucirea lor murdara si ambiguitatea sexuala, au aparut nu atat ca o noutate ci mai degraba ca primele rafale ale vantului schimbarii. Pe atunci, vocalistul Suede, Bret Anderson, si chitaristul Bernard Butler erau aproape unanim numiti „Cel mai bun duo de compozitori de la Morrisey si Marr (de la The Smiths)“. Relatia lor era si ea la fel de plina de turbulente. Porniti ca o echipa inseparabila, ce purta aceleasi haine si fuma aceeasi marca de tigari aromate, s-au trezit razboindu-se in timpul inregistrarilor la albumul Dog Man Star, Butler parasind trupa inainte de finalizarea inregistrarilor. 

    Butler a lasat in urma cea mai importanta capodopera a britpop-ului. Dog Man Star ii situa pe Suede intr-o categorie separata de ceilalti grei ai britpopului. Mai ambitios, mai pretentios, mai stralucitor si mai intunecat decat orice altceva din acea perioada, albumul era o capodopera sortita esecului inca de la inceput, numai din cauza ambitiilor sale atat de mari. E coloana sonora melodramatica ce a ilustrat despartirea lui Anderson si Butler, marcand retragerea lui Anderson in propria sa lume a drogului (interpretul a fost ani de zile dependent de cocaina si heroina). Ultimele cuvinte adresate de Butler lui Anderson – aveau sa treaca noua ani pana cand cei doi aveau sa-si vorbeasca din nou – au fost, se pare, „Esti o gaura nenorocita!“. Drept pentru care vestea reunirii grupului intr-o formula noua, sub numele de The Tears, a venit ca o surpriza. 

    Suede erau provocatori. Candva Anderson spunea lucruri urate despre America si facea declaratii provocatoare cu privire la sexualitatea lor (tot Anderson este inca urmarit de propria-i declaratie zeflemitoare cum ca ar fi: „un bisexual care n-a trait niciodata o experienta homosexuala“). Prin contrast, The Tears sunt confortabil de conformisti. Se vede clar ca atuul albumului lor de debut, Here Come The Tears, lansat luna trecuta, este reprezentat de ceea ce se numeste „power-ballad“, compozitii epice, miscatoare, care te indeamna sa le canti atunci cand le asculti. Primul lor single, Refugees, intrat in top ten in Marea Britanie e pur si simplu uimitor. Cu o durata de sub trei minute, piesa va va face cu siguranta sa stati cu degetul lipit de butonul de repeat al player-ului dumneavoastra. La fel ca Fallen Idol si The Lovers, piese cu o intensitate emotionala similara, Refugees este un imn al perdantilor lumii, al ciudatilor si neadaptatilor, amintind de lucrul la care Suede excelau. 

    Desi produs de Butler, albumul e foarte asemanator cu ceea ce Suede au lansat dupa plecarea acestuia, o muzica, din pacate, produsa cu excesiv de multa grija. Atmosfera mohorata, nihilista care invaluia Dog Man Star nu mai e de gasit. Este in esenta o muzica din aceeasi matrita ca aceea a trupei Coldplay (sau a mai putin credibilului interpret si compozitor cu bujori in obrajori Keane). Simpla mentiune a numelui The Tears in aceeasi propozitie cu Coldplay e o dovada a pierderii de credibilitate pe care Anderson si Butler au suferit-o in noua formula, caci The Tears sunt prea intensi, prea afectivi si exagerat de dulci ca sa fie considerati o trupa cool ca Franz Ferdinand. 

    Versurile de tip „dezvalui tot ce simt“ ale lui Anderson sunt uneori un pic prea gretoase, prea neindemanatice, transformand comparatia cu Morrisey in ceva mai degraba rizibil. Nu e un album care sa forteze limitele, ci doar unul bun, care isi atinge scopul.  Daca The Tears par sa paleasca intrucatva prin comparatie cu Suede cei de odinioara, stau totusi bine daca-i comparam cu Coldplay si restul. 

    Sunt inca infinit mai cool decat de-alde Keane (ceea ce nu prea e deloc greu) si, cu siguranta, ies bine si din comparatia cu colegii de britpop, ca de exemplu, Oasis.  Masina Gallagher a inaintat urat in varsta, prin contrast cu vremurile glorioase ale lui „Definitely Maybe“, continuand sa se impleticeasca, lansand o muzica din ce in ce mai nesarata pentru o baza ultraloiala de fani, care s-ar ingriji ca pana si sunetele produse de Liam in timp ce trage cocaina pe nas sa ajunga number one imediat, in caz ca s-ar lansa asa ceva. Suede, pe de alta parte, si-au pastrat o mare parte din vraja pe care o exercitau candva. O revenire admirabila, ce-i va face pe vechii fani Suede sa innebuneasca de placere si care reuseste sa invinga concurenta. Ziarul The Independent deja a sugerat ca acestia ar putea fi „cea mai incitanta trupa din Marea Britanie, pentru a doua oara“. Tineti-va bine, caci Butler si Anderson s-au intors.

  • Rosul se vinde bine

    Masina de propaganda comunista s-a luptat, de-a lungul anilor, sa impuna cultul personalitatii lui Stalin, Mao, Ceausescu sau Fidel Castro. Capitalismul, fara pic de efort insa, a reusit performanta de a transforma peste noapte odiosi in simpli „odi“ (varianta de alint), in figuri romantice si chiar in branduri. Ironie, nostalgie, detasare sau lupta impotriva sistemului?

    In timpul celui de al doilea razboi mondial, Stalin a avut, pentru scurta vreme, o imagine foarte buna in America, cand i se spunea „unchiul Joe“. Tito a fost si el un dictator la moda, inclusiv pentru ca se imbraca la case mari de moda, avea o nevasta frumoasa si primea in vizita trupe rock. Dar acestea au fost, la vremea lor, exceptii. Acum, in schimb, capitalismul a produs o imagine romantata a liderului comunist, revolutionar sau dictator, buna sa se vanda pe o piata libera.

    Pentru majoritatea tinerilor romani de azi, dictatorul Ceausescu a devenit acum „Ceasca“ sau „odi“. Stalin, Lenin sau Mao s-au ales, la randul lor, cu o imagine mult indulcita de trecerea timpului, care tinde s-o inlocuiasca, mai ales in perceptia tinerilor, pe cea clasica de tiran. La randul sau, Che Guevara, comunistul caruia i se publica de curand in New York Times o scurta biografie, nuantata cu o lista lunga a crimelor comise de-a lungul vietii, a ajuns o imagine intens exploatata de publicitari, un brand pe care
    s-a construit o intreaga industrie.

    In spatele meu, o colega are pe desktop-ul calculatorului o poza cu Che Guevara. In drumul spre serviciu mi s-a intamplat de multe ori sa aud vechiul imn, „Trei culori cunosc pe lume“, pe post de ton de apel la un telefon mobil. Prietenul unei colege are imaginea lui Ceausescu pe fundalul celularului. Nu cu mult timp in urma, un vechi prieten imi povestea ca abia asteapta ca mama lui sa se intoarca din excursia in China pentru a-i aduce mult doritul ceas cu chipul lui Mao. Iar, de curand, la o emisiune de cultura, prezentatorul purta pe sub sacou un tricou cu o stea rosie, iar invitatul sau, in schimb, era doar in tricou; unul pe care scria „Cuba“. Si acestea sunt doar cateva marci ale culturii stangii, dintre cele care pot fi observate astazi, in societati care, altfel, resping ideea de comunism din start.

    „In anii ‘60 si mai ales in ‘68 comunismul reprezenta revolta. Dar nu orice fel de comunism, fireste – doar cel revolutionar al lui Guevara sau cel al lui Mao datorita revolu-tiei culturale din China“, spune Radu Pirca, politolog. „In capitalism aceasta revolta «dadea bine», era la fel ca muzica rock, ca Beatlesii. Se dezvoltase chiar un soi de cult al guerrilero-ului comunist“, spune Pirca. De aici si pana la transformarea comunismului intr-o marca vandabila nu a fost decat un pas. „A fost posibil asa ceva pentru ca produsele promovate de o imagine comunista nu au fost asociate cu ideea de egalitate sociala sau de redistribuire a bunurilor, ci cu cea de revolta, de iesire din sistem.“

    Insa aceasta revolta nu trebuie inteleasa ca o lupta impotriva capitalismului. Sociologul Victor Zidaru sustine ca exista in aceasta moda o atitudine de protest, dar multi nu stiu fata de ce protesteaza. „Majoritatea tinerilor din afara care poarta un ceas cu Mao sau un tricou cu Guevara afla ce e cu comunismul abia pe la 30 de ani, cand poate pun si ei mana pe o carte“, spune sociologul. Un tanar pe care l-am intalnit in pasaj la Universitate, purtator al unui tricou cu secera si ciocanul, confirma aceasta teorie: „E cool sa porti astfel de accesorii si ele n-au nici o legatura cu lupta impotriva sistemului“.

    In schimb, recentele productii cinematografice romantice despre comunistii sud-americani sunt calificate de revista germana Der Spiegel drept o critica la adresa actualei politici agresive a Statelor Unite in Irak. Publicatia Deutsche Welle descria filmul produs de Robert Redford, „Motorcycle Diaries“ – o ecranizare romantata a jurnalului lui Che Guevara – drept un contraatac al celui mai reputat bastion democrat din America, Hollywoodul, dupa realegerea lui George W. Bush la Casa Alba.

    Si biografiile romantate ale dictatorilor au succes. In librarii se gasesc printre rafturi titluri precum „Don Juanii care ne conduc“ – o poveste despre aventurile romantice ale lui Stalin, Mao si Mussolini, „Stalin, viata privata“, „Mao Tze-Dung: Viata particulara a presedintelui Mao“ sau „Che Guevara (revolutionarul romantic al Cubei)“. Aparitia unor astfel de titluri nu are insa nici o legatura cu vreo forma de protest. Prezenta lor poate fi explicata doar prin apetenta publicului pentru povesti despre figuri istorice spectaculoase, receptate aproape la fel ca romanele politiste sau ca biografiile celebritatilor.

    Dar poate dovada cea mai clara ca nu e vorba de o lupta programatica impotriva capitalismului e modul in care s-a lansat brandul Che Guevara. Paradoxal, imaginea marxistului care a detestat sistemul american in particular si capitalismul in general a inceput sa fie promovata chiar in Statele Unite. Si nu de vreun nostalgic, ci de lumea modei. „In ‘90 era la moda minimalismul, iar fotografia lui Che, care devenise peste noapte un tip sarmant, charismatic chiar, a ajuns pe tricouri, cani si pe esarfe“, spune Cristina Turnagiu, consultant de imagine. „Pe de alta parte imaginea acestuia se incadra si in stilul army, unul foarte apreciat in acele vremuri si care se va purta si toamna aceasta“, spune Turnagiu.

    Chipul revolutionarului comunist Che e asociat astazi o cu gama larga de produse, de la tricourile simple cu fata acestuia, produse in China, pana la gentile „Che“ Louis Vuitton, care costa in jur de 4.500 de dolari. Despre Che Guevara, Paris Hilton, mostenitoarea lantului de hoteluri cu acelasi nume, declara ca „este cel mai mare designer de accesorii de la Jimmy Choo incoace“. Pana si printre ceasurile Swatch exista un model care are imprimat chipul revolutionarului boem. Si nu e vorba numai de accesorii: top-modelul Giselle Bündchen declara ca poarta numai bikini marca „Che“.

    Faptul ca imaginea lui Che Guevara e una dintre cele mai reproduse figuri din lume poate fi explicata si prin faptul ca asupra ei nu a existat un copyright pana in 1990. Atunci, fotograful cubanez care l-a imortalizat in 1960 pe liderul comunist, Alberto Korda, a dat in judecata o agentie de publicitate din Marea Britanie pentru ca asociase respectiva imagine a revolutionarului cu o marca de vodca, in conditiile in care Guevara nu bause niciodata. Dupa acel proces, Korda a castigat drepturile de autor asupra imaginii, dar si 50.000 de dolari despagubiri. Dupa moartea lui Korda, in 2001, drepturile asupra imaginii au fost preluate de compania franceza Legend LLC, care o reprezinta pe fiica fotografului.

    Care sunt riscurile ca un brand sa asocieze, in capitalism, imaginea unui produs cu cea a unui comunist? Turnagiu spune ca nu exista nici un risc. „In moda e permis aproape orice, iar in conditiile in care Jean Paul Gaultier a facut maiouri din plasa imprimate cu «Cina cea de taina», imaginea unui comunist chiar nu prezinta nici un risc“. In acest context, s-a ajuns ca pe piata sa apara si tricouri cu chipul lui Stalin, cu secera si ciocanul sau cu Fidel Castro. „Sunt simple clisee ale istoriei si ale culturii care se reproduc pe accesorii vestimentare“, spune Turnagiu.

    In publicitate, lucrurile stau cam la fel. In ultima vreme pe micile ecrane s-au perindat destul de multe clipuri publicitare in care apareau figuri ca Stalin, Mao sau Ceusescu. Motivul apelarii la acestia pentru a promova un brand este faptul ca agentiile vor sa sublinieze rezistenta marcii de-a lungul anilor. Adrian Botan, director de creatie al agentiei de publicitate McCann Erickson, spune despre capitalism ca „nu e iconoclast, ci pragmatic: foloseste tot ce poate vinde“. Iar infiltrarea figurilor comuniste in clipurile publicitare e foarte simplu de explicat: „cu trecerea timpului ele devin clisee si se descarca de semnificatia negativa pe care au avut-o“, spune Botan.

    Pe de alta parte, asocierea unui produs sau brand cu comunismul, atunci cand e justificata, poate crea un hit de marketing, conchide directorul de creatie. Prezenta lui Ceausescu in reclama la ciocolata Rom, de pilda, nu face altceva decat sa protejeze marca si sa-i sublinieze identitatea. „In cazul «Rom Tricolor», de exemplu, acest comunism era prezent in ADN-ul brandului si am avut de ales intre a-l folosi sau nu. In final, am fost obligati sa facem acest lucru, pentru a preveni eventuelele atacuri ale produselor «me-too»“, spune Botan.

    Comunismul a ajuns astazi un cliseu cultural, dar in doua moduri diferite. „In Vest comunismul inseamna rebeliune si e asociat cu produse pentru tineri, pentru oameni dinamici, pe cand in fostele tari comuniste, inclusiv la noi, comunismul inseamna conservatorism, stabilitate si e folosit ca sa vanda produse cu traditie, in general adresate unui public cu venituri mici“, spune Pirca. Diferenta e vizibila. In Vest, Gorbaciov e asociat unei vodci foarte scumpe, pe cand la noi, vodca Ceausescu, care a aparut la doi ani dupa Revolutie, a fost una dintre cele mai ieftine de pe piata.

    Acesta este motivul si pentru care din peisajul resuscitarii comerciale a imaginilor comuniste lipseste un chip romanesc. Pana si dictatorul ugandez Idi Amin Dada, cel care intre o partida de rugby si una de box avea obiceiul sa-si arunce dusmanii la crocodili, nu inainte de a le pune capul la rece in frigider, a ajuns destul de popular printre tinerii occidentali, de vreme ce insignele cu chipul sau si mesajul „Idi was cool“ nu duc lipsa de purtatori.

    In schimb, Nicolae Ceausescu nu a intrat inca in categoria odiosilor la moda si nici nu da semne ca in viitorul apropiat ar putea sa o faca. Ce l-a oprit pe Ceausescu sa-si imprime chipul pe un tricou de exemplu? Radu Pirca spune ca motivul ar fi faptul ca acesta nu avea nimic neconventional. „N-avea nimic rebel, nu vroia sa schimbe ideile si conceptiile oamenilor, era un lider ca toti liderii politici si atat.“

  • Rosul se vinde bine

    Masina de propaganda comunista s-a luptat, de-a lungul anilor, sa impuna cultul personalitatii lui Stalin, Mao, Ceausescu sau Fidel Castro. Capitalismul, fara pic de efort insa, a reusit performanta de a transforma peste noapte odiosi in simpli „odi“ (varianta de alint), in figuri romantice si chiar in branduri. Ironie, nostalgie, detasare sau lupta impotriva sistemului?

    In timpul celui de al doilea razboi mondial, Stalin a avut, pentru scurta vreme, o imagine foarte buna in America, cand i se spunea „unchiul Joe“. Tito a fost si el un dictator la moda, inclusiv pentru ca se imbraca la case mari de moda, avea o nevasta frumoasa si primea in vizita trupe rock. Dar acestea au fost, la vremea lor, exceptii. Acum, in schimb, capitalismul a produs o imagine romantata a liderului comunist, revolutionar sau dictator, buna sa se vanda pe o piata libera.

    Pentru majoritatea tinerilor romani de azi, dictatorul Ceausescu a devenit acum „Ceasca“ sau „odi“. Stalin, Lenin sau Mao s-au ales, la randul lor, cu o imagine mult indulcita de trecerea timpului, care tinde s-o inlocuiasca, mai ales in perceptia tinerilor, pe cea clasica de tiran. La randul sau, Che Guevara, comunistul caruia i se publica de curand in New York Times o scurta biografie, nuantata cu o lista lunga a crimelor comise de-a lungul vietii, a ajuns o imagine intens exploatata de publicitari, un brand pe care
    s-a construit o intreaga industrie.

    In spatele meu, o colega are pe desktop-ul calculatorului o poza cu Che Guevara. In drumul spre serviciu mi s-a intamplat de multe ori sa aud vechiul imn, „Trei culori cunosc pe lume“, pe post de ton de apel la un telefon mobil. Prietenul unei colege are imaginea lui Ceausescu pe fundalul celularului. Nu cu mult timp in urma, un vechi prieten imi povestea ca abia asteapta ca mama lui sa se intoarca din excursia in China pentru a-i aduce mult doritul ceas cu chipul lui Mao. Iar, de curand, la o emisiune de cultura, prezentatorul purta pe sub sacou un tricou cu o stea rosie, iar invitatul sau, in schimb, era doar in tricou; unul pe care scria „Cuba“. Si acestea sunt doar cateva marci ale culturii stangii, dintre cele care pot fi observate astazi, in societati care, altfel, resping ideea de comunism din start.

    „In anii ‘60 si mai ales in ‘68 comunismul reprezenta revolta. Dar nu orice fel de comunism, fireste – doar cel revolutionar al lui Guevara sau cel al lui Mao datorita revolu-tiei culturale din China“, spune Radu Pirca, politolog. „In capitalism aceasta revolta «dadea bine», era la fel ca muzica rock, ca Beatlesii. Se dezvoltase chiar un soi de cult al guerrilero-ului comunist“, spune Pirca. De aici si pana la transformarea comunismului intr-o marca vandabila nu a fost decat un pas. „A fost posibil asa ceva pentru ca produsele promovate de o imagine comunista nu au fost asociate cu ideea de egalitate sociala sau de redistribuire a bunurilor, ci cu cea de revolta, de iesire din sistem.“

    Insa aceasta revolta nu trebuie inteleasa ca o lupta impotriva capitalismului. Sociologul Victor Zidaru sustine ca exista in aceasta moda o atitudine de protest, dar multi nu stiu fata de ce protesteaza. „Majoritatea tinerilor din afara care poarta un ceas cu Mao sau un tricou cu Guevara afla ce e cu comunismul abia pe la 30 de ani, cand poate pun si ei mana pe o carte“, spune sociologul. Un tanar pe care l-am intalnit in pasaj la Universitate, purtator al unui tricou cu secera si ciocanul, confirma aceasta teorie: „E cool sa porti astfel de accesorii si ele n-au nici o legatura cu lupta impotriva sistemului“.

    In schimb, recentele productii cinematografice romantice despre comunistii sud-americani sunt calificate de revista germana Der Spiegel drept o critica la adresa actualei politici agresive a Statelor Unite in Irak. Publicatia Deutsche Welle descria filmul produs de Robert Redford, „Motorcycle Diaries“ – o ecranizare romantata a jurnalului lui Che Guevara – drept un contraatac al celui mai reputat bastion democrat din America, Hollywoodul, dupa realegerea lui George W. Bush la Casa Alba.

    Si biografiile romantate ale dictatorilor au succes. In librarii se gasesc printre rafturi titluri precum „Don Juanii care ne conduc“ – o poveste despre aventurile romantice ale lui Stalin, Mao si Mussolini, „Stalin, viata privata“, „Mao Tze-Dung: Viata particulara a presedintelui Mao“ sau „Che Guevara (revolutionarul romantic al Cubei)“. Aparitia unor astfel de titluri nu are insa nici o legatura cu vreo forma de protest. Prezenta lor poate fi explicata doar prin apetenta publicului pentru povesti despre figuri istorice spectaculoase, receptate aproape la fel ca romanele politiste sau ca biografiile celebritatilor.

    Dar poate dovada cea mai clara ca nu e vorba de o lupta programatica impotriva capitalismului e modul in care s-a lansat brandul Che Guevara. Paradoxal, imaginea marxistului care a detestat sistemul american in particular si capitalismul in general a inceput sa fie promovata chiar in Statele Unite. Si nu de vreun nostalgic, ci de lumea modei. „In ‘90 era la moda minimalismul, iar fotografia lui Che, care devenise peste noapte un tip sarmant, charismatic chiar, a ajuns pe tricouri, cani si pe esarfe“, spune Cristina Turnagiu, consultant de imagine. „Pe de alta parte imaginea acestuia se incadra si in stilul army, unul foarte apreciat in acele vremuri si care se va purta si toamna aceasta“, spune Turnagiu.

    Chipul revolutionarului comunist Che e asociat astazi o cu gama larga de produse, de la tricourile simple cu fata acestuia, produse in China, pana la gentile „Che“ Louis Vuitton, care costa in jur de 4.500 de dolari. Despre Che Guevara, Paris Hilton, mostenitoarea lantului de hoteluri cu acelasi nume, declara ca „este cel mai mare designer de accesorii de la Jimmy Choo incoace“. Pana si printre ceasurile Swatch exista un model care are imprimat chipul revolutionarului boem. Si nu e vorba numai de accesorii: top-modelul Giselle Bündchen declara ca poarta numai bikini marca „Che“.

    Faptul ca imaginea lui Che Guevara e una dintre cele mai reproduse figuri din lume poate fi explicata si prin faptul ca asupra ei nu a existat un copyright pana in 1990. Atunci, fotograful cubanez care l-a imortalizat in 1960 pe liderul comunist, Alberto Korda, a dat in judecata o agentie de publicitate din Marea Britanie pentru ca asociase respectiva imagine a revolutionarului cu o marca de vodca, in conditiile in care Guevara nu bause niciodata. Dupa acel proces, Korda a castigat drepturile de autor asupra imaginii, dar si 50.000 de dolari despagubiri. Dupa moartea lui Korda, in 2001, drepturile asupra imaginii au fost preluate de compania franceza Legend LLC, care o reprezinta pe fiica fotografului.

    Care sunt riscurile ca un brand sa asocieze, in capitalism, imaginea unui produs cu cea a unui comunist? Turnagiu spune ca nu exista nici un risc. „In moda e permis aproape orice, iar in conditiile in care Jean Paul Gaultier a facut maiouri din plasa imprimate cu «Cina cea de taina», imaginea unui comunist chiar nu prezinta nici un risc“. In acest context, s-a ajuns ca pe piata sa apara si tricouri cu chipul lui Stalin, cu secera si ciocanul sau cu Fidel Castro. „Sunt simple clisee ale istoriei si ale culturii care se reproduc pe accesorii vestimentare“, spune Turnagiu.

    In publicitate, lucrurile stau cam la fel. In ultima vreme pe micile ecrane s-au perindat destul de multe clipuri publicitare in care apareau figuri ca Stalin, Mao sau Ceusescu. Motivul apelarii la acestia pentru a promova un brand este faptul ca agentiile vor sa sublinieze rezistenta marcii de-a lungul anilor. Adrian Botan, director de creatie al agentiei de publicitate McCann Erickson, spune despre capitalism ca „nu e iconoclast, ci pragmatic: foloseste tot ce poate vinde“. Iar infiltrarea figurilor comuniste in clipurile publicitare e foarte simplu de explicat: „cu trecerea timpului ele devin clisee si se descarca de semnificatia negativa pe care au avut-o“, spune Botan.

    Pe de alta parte, asocierea unui produs sau brand cu comunismul, atunci cand e justificata, poate crea un hit de marketing, conchide directorul de creatie. Prezenta lui Ceausescu in reclama la ciocolata Rom, de pilda, nu face altceva decat sa protejeze marca si sa-i sublinieze identitatea. „In cazul «Rom Tricolor», de exemplu, acest comunism era prezent in ADN-ul brandului si am avut de ales intre a-l folosi sau nu. In final, am fost obligati sa facem acest lucru, pentru a preveni eventuelele atacuri ale produselor «me-too»“, spune Botan.

    Comunismul a ajuns astazi un cliseu cultural, dar in doua moduri diferite. „In Vest comunismul inseamna rebeliune si e asociat cu produse pentru tineri, pentru oameni dinamici, pe cand in fostele tari comuniste, inclusiv la noi, comunismul inseamna conservatorism, stabilitate si e folosit ca sa vanda produse cu traditie, in general adresate unui public cu venituri mici“, spune Pirca. Diferenta e vizibila. In Vest, Gorbaciov e asociat unei vodci foarte scumpe, pe cand la noi, vodca Ceausescu, care a aparut la doi ani dupa Revolutie, a fost una dintre cele mai ieftine de pe piata.

    Acesta este motivul si pentru care din peisajul resuscitarii comerciale a imaginilor comuniste lipseste un chip romanesc. Pana si dictatorul ugandez Idi Amin Dada, cel care intre o partida de rugby si una de box avea obiceiul sa-si arunce dusmanii la crocodili, nu inainte de a le pune capul la rece in frigider, a ajuns destul de popular printre tinerii occidentali, de vreme ce insignele cu chipul sau si mesajul „Idi was cool“ nu duc lipsa de purtatori.

    In schimb, Nicolae Ceausescu nu a intrat inca in categoria odiosilor la moda si nici nu da semne ca in viitorul apropiat ar putea sa o faca. Ce l-a oprit pe Ceausescu sa-si imprime chipul pe un tricou de exemplu? Radu Pirca spune ca motivul ar fi faptul ca acesta nu avea nimic neconventional. „N-avea nimic rebel, nu vroia sa schimbe ideile si conceptiile oamenilor, era un lider ca toti liderii politici si atat.“

  • Prioritati, de la unu la sase

    Romanul lui Luke Rhinehart a consacrat sintagma „om-zar“ si a dovedit ca e neaparat nevoie de putin hazard in viata noastra atat de organizata.

    „Sunt un barbat bine facut, cu maini mari ca de macelar, cu coapse zdravene ca de stejar, cu cap si maxilare colturoase si niste ochelari solizi cu lentile groase. (…) Viata mea de dinainte de ziua Z era o rutina, monotona, repetitiva, banala, nevrotica, dez-ordonata si iritabila – viata tipica a unui barbat insurat, de succes.

    Noua mea viata a inceput intr-o zi fierbinte la mijlocul lui august 1968.“ In acesti termeni lipsiti de clementa isi descrie propria viata autorul si personajul Luke Rhinehart – pe adevaratul sau nume George Cockroft – semnatarul unuia dintre cele mai bizare best-seller-uri care au invadat vreodata piata mondiala de carte. Luand lucrurile mai la bani marunti aflam ca este psihiatru (cu un consistent succes), are doi copii si un viitor care ar avea  toate sansele sa fie stralucit.

    Structural cinic, nevrotic (cu o nevroza „sanatoasa“, ca orice psihiatru care isi face bine meseria), cu vocatia nemultumirii, Luke ajunge sa se plictiseasca teribil de aparentele acestui confort si de limitarile dureroase la care era supus, asa incat declara ca a obosit, iremediabil, sa mai alerge dupa iluzii. Se hotaraste deci sa se lase dus de val, si nu oricum…

    Prima experienta „fondatoare“ a Zilei Z poate sa socheze spiritele puritane: dupa trezitul de dimineata, dupa un mic preludiu erotic cu nevasta – intrerupt cu brutalitate de copii, dupa breakfast-ul ornat cu eterna omleta cu sunca, mersul la serviciu, dupa discutia cu pacientii (de evitat, pentru cardiaci, din pricina bufeurilor sado-maso ale celor aflati la tratament), dupa intoarcerea acasa si sedinta de poker cu prietenii, Luke Rhinehart vrea sa puna capat vacuumului sau existential si isi propune ca, daca zarul pe care il va rostogoli va arata cifra 1, sa o violeze pe sotia colegului si prietenului sau, Jacob Eccstein.

    Cum violul este doar unul pe jumatate, gratie colaborarii somnoroase, dar nu lipsite de patima, a Arlenei,  acest eveniment zero va declansa o intreaga suita de jocuri cu hazardul si de inaintari prin viata dictate de bunul plac al zarului. Prin urmare, Luke isi fixeaza niste posibile prioritati, de la unu la sase, dupa care lasa alegerea la voia intamplarii numite zar. Intotdeauna va urma glasul acestuia, oricat de aspru i-ar suna in urechi si in suflet. Procedand astfel, nemultumitul autor-personaj deschide larg poarta unui haos vesel, foarte putin pe gustul FBI-ului si al institutiilor americane ale anilor ‘70. Entuziasmul lui subversiv si, de la un punct incolo, incoerent si zana-tic, a cucerit insa cititorii si inca mai are puterea sa o faca, instaurand principiul potrivit caruia trebuie sa reinstauram hazardul in viata noastra cotidiana, ca sa putem supravietui. Volumul a nascut pasiuni, a facut sa intre in limbajul comun expresia om-zar, a creat cluburi de fani, site-uri si, desigur, multa, multa jubilatie.

    Nu in ultimul rand, conceptul a fost aplicat de catre canalul Discovery in productia unui program de calatorii numit Omul Zar, destinatiile prezentatorului Russel Harris fi-ind dictate de aruncari de zaruri care au loc sub ochiul care nu stie sa triseze al camerei de luat vederi.