BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Top 10, o unealta turistica de varf

    Nu stim cat de ampla este, pana in prezent, seria Ghidurilor turistice vizuale editate de Litera International, dar cele 4 volume care ne-au cazut in mana ne-au lamurit pe deplin in legatura cu resursele acestui tip de calauza.

     

    Fiecare dintre volume numara in jur de 150-200 de pagini, dens ilustrate (practic nu exista pagina fara fotografii, harti de ansamblu sau de detaliu, reproduceri de opere de arta etc.) si care infatiseaza principalele locuri de atractie ale unei metropole, ierarhizate conform opiniei si criteriilor editorului, dar „reflectand si popularitatea de care se bucura ele printre localnici sau printre vizitatorii urbei“.

     

    Nu ne inchipuim cum poate fi dozata aceasta popularitate, astfel incat sa fie pe deplin congruenta cu opiniile editorului, dar asta nu mai e problema noastra, cata vreme cheia celor zece repere, invariabil zece, functioneaza de minune si atrage irezistibil chiar si in aventura unei lecturi in sine, lipsite de fundalul concret al orasului.

     

    Aceasta experienta turistica „zecimala“, inventata, probabil, pentru a satisface cerintele omului grabit, aflat mereu pe fuga, fie in calatorie de afaceri, fie sufocat de constrangerea celor cateva, putine, zile de voiaj organizat prin cine stie ce agentie, se dovedeste insa utila si altei categorii de vilegiaturisti: cei care au prilejul sa zaboveasca si sa contemple in tihna, care pot „mesteca“ pe-ndelete si carora timpul le ofera si sansa recapitularii.

     

    Sa urmam, indeaproape, propunerile unuia dintre volume, pe care nu l-am ales la intamplare, ci tocmai pentru ca vorbeste despre un oras care nu reprezinta ceea ce se cheama o tinta favorita a turistului roman: Roma. Anticul oras este impartit in opt (e singurul derapaj de la „proiectul zece“!) zone, dintre care una include imprejurimile. 

     

    Aproape fiecare loc mentionat in ghid isi are corespondentul pe o harta de referinta aflata pe copertele interioare rabatabile. Urmeaza o prima lista de atractii: Vaticanul, Panteonul, Forumul roman, Galeria Borghese, Colosseum-ul, Muzeele Capitoline, Muzeul National al Romei, Santa Maria del Popolo, San Clemente, Ostia antica.

     

    Fiecare dintre ele are anexata ilustratie si o legenda care ii justifica prezenta in lista Top 10. Intrand in Vatican, desfoliem  o sublista a celor mai importante zece exponate de aici, de la capela Sixtina la statuia lui Laocoon si la apartamentele Borgia.

     

    Explicatii laconice, dar competente si indestulatoare avem, desigur, si pentru acestea. Pentru ca voiajul sa nu fie doar unul de instruire, ci si unul de trai bun, ghidul desfasoara, ulterior, listele cu cele mai bune zece restaurante, zece baruri cu muzica live, zece mancaruri ieftine, zece cai de ajunge la Roma, zece hoteluri ieftine/ scumpe etc.

     

    Nu in ultimul rand, topul locurilor care trebuie evitate si al zilelor cand anumite vizite nu sunt recomandate. Ce alta nota decat zece sa oferim acestui ghid?

     

    Top 10 Roma, Viena, Paris, Londra,  Editura Litera, Bucuresti, 2005

  • Arca lui Pi

    Piscine Molitor Patel (Pi) este numele eroului unui roman nastrusnic care a castigat, in 2002, Booker Prize. „Viata lui Pi“ il are ca autor pe Yann Martel, autor de limba engleza (!) din Québec, al treilea canadian – dupa Margaret Atwood si Michael Ondaatje – incununat cu laurii Booker. Actiunea primului capitol al romanului se petrece la sfarsitul anilor 1970 si istoriseste copilaria lui Piscine, un indian din regiunea Pondicherry. De religie hindusa, micutul descopera de mic misterele si intelepciunea crestinismului, apoi pe ale islamului. Intre cele doua biserici isi imparte constiincios si simultan devotiunea. Dar Pi isi petrece cea mai mare parte a vietii alaturi de animalele din gradina zoologica pe care le ingrijeste tatal sau. Echilibrul adolescentei lui prinde sa se deterioreze cand gradina zoo trebuie vanduta. Animalele sunt imprastiate, iar cele ramase sunt imbarcate intr-un cargou japonez cu destinatia Canada, unde familia lui Pi vrea sa emigreze.   

    Yann Martel, Viata lui Pi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004

  • Filozofie la purtator

    Un volum deja „clasicizat“ – „Atlasul de filozofie“ – are o noua editie revazuta si actualizata. Dupa un „Atlas de istorie“ (in doua volume), RAO continua seria de atlase fundamentale cu acest periplu agreabil si plin de invataminte prin istoria gandirii filozofice. Nu e un manual de initiere, ci mai degraba o opera sistematizata, destinata celor familiarizati cu vocabularul filozofic si deprinsi cu marile teme abordate. Principala ei calitate rezida in claritatea expunerii, in selectia admirabila a textelor reprezentative si in inlantuirea fluenta a capitolelor, al caror segment introductiv face intotdeauna trimiteri la contextul istoric in care trebuie privita creatia filozofica. Plansele atlasului (neobisnuite pentru o incursiune in filozofie) sunt menite sa expliciteze, sa completeze sau sa sintetizeze in mod ilustrativ textele. 

    Peter Kunzmann, Franz-Peter Burkard, Franz Wiedmann, Atlas de filozofie, Editura RAO, Bucuresti, 2004

  • NOUTATI

    Drumul spre rafinament

    Primul sens al cuvantului gourmet, potrivit dictionarului Petit Robert, este acela de degustator de vinuri. In timp, cuvantul a ajuns sa desemneze persoanele care apreciaza rafinamentul in materie de mancare si de bautura si sa fie sinonim, pana la un punct, cu „gastronom“.

     

    Incepand cu secolul al XIX-lea, printr-o deviere metaforizanta, capatase sensul de rafinat, indiferent de domeniul in care se exersa „subtirimea gustului“). „Ghidul gourmet“ al lui David d’Aprix, subintitulat „Mic tratat de supravietuire in restaurant“ poarta, potrivit editiei de referinta (engleza), titlul original „The Non Connaisseurs Menu Guide“.

     

    Adica exact pe dos decat in traducerea romaneasca. Dar scopul cartii nu este acela de a ne intia in modurile de preparare a mancarurilor sofisticate, ci de a ne furniza un instrument de purtare cuviincioasa si educata, in momentul in care comandam intr-un restaurant.

    David  d’Aprix , Ghid gourmet,

     

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

     

    Imparatia dragonilor

    Valerio Massimo Manfredi este licentiat in filologie clasica si arheolog, autor de studii si eseuri pe teme istorice, dar si de romane care pun in scena personaje cu aura mitica („Ultima legiune“, „Faraonul nisipurilor“, „Alexandru cel Mare“ – 3 vol.), traduse toate la noi, sub aceeasi egida editoriala.

     

    „L’Impero dei draghi“ – „Imparatia dragonilor“, aparut anul trecut la Mondadori (Milano), a intrat aproape simultan pe piata noastra, spre deliciul fanilor autorului care il considera cea mai izbutita creatie a sa. Actiunea debuteaza in Anatolia, in anul 260 dupa Hristos,  dupa o lupta intre persani si legiunile romane asediate in cetatea Edessa.

     

    Un grup de bravi legionari este capturat, reuseste sa evadeze si primeste o misiune extenuanta: sa insoteasca un misterios personaj pana in China, tara Dragonilor.

    Valerio Massimo Manfredi, ImpArATia dragonilor,

     

    Editura All, Bucuresti 2005

  • Sunet si imagine

    1.600 de romani dansau ingramaditi intre patru ecrane uriase in galeria Muzeului National de Arta Contemporana, in ritmul nebuniei audiovizuale a unor artisti care inca mai socheaza Londra: Hexstatic. De unde a rasarit acest public? 

    „In Romania nu vine nici un interpret interesant,“ pare sa fie o plangere frecvent intalnita. „Singurii artisti de care-avem parte sunt niste indivizi cu o popularitate in declin, loviti de artrita si aflati la final de cariera. Trebuie ca Sala Palatului e ultima lor halta inainte de iesirea la pensie.“ Prostii! Chiar saptamana aceasta, Romania va gazdui un interpret de renume mondial… aaaa, Michael Bolton. Mmmda. Poate ca nemultumitii au totusi dreptate. Este cat se poate de clara penuria de spectacole interesante, daca stai sa te uiti la genul de artisti care vin la Belgrad sau Budapesta aproape in fiecare saptamana.


    Kraftwerk, unul dintre cele mai influente grupuri din istoria muzicii, vor concerta la Belgrad luna viitoare, iar o multime de staruri vestice sunt oaspeti obisnuiti ai cluburilor sarbesti.  Si noi ne-alegem cu Michael Bolton. O parte din vina trebuie sa si-o asume scena muzicii house, care a contribuit la impunerea unei piete unde decizia de a participa la un eveniment se ia pe baza unui top mondial al primilor 100 de DJ, alcatuit in mod arbitrar. Asemenea topuri, realizate de cate un redactor in timp ce ia pranzul cu prietenii sau sta la o berica prin vreo crasma, sunt considerate litera de lege in Romania. Tiesto, DJ-ul numarul unu al lumii? Ca si cum ai spune ca Britney Spears este cea mai mare cantareata din lume. Prin urmare, evenimentul de mai jos e cu atat mai important cu cat grupul cu pricina are o reputatie destul de underground in Vest. Prin contrast cu alegerile neinspirate pe care cluburile din Bucuresti le fac in materie de interpreti vestici de renume, invitatia adresata cuiva atat de necunoscut in Romania ca Hexstatic este realmente o miscare indrazneata. Hexstatic inseamna Stuart Warren Hill si Robin Brunson, care, desi au cochetat in cateva ocazii cu muzica, sunt cunoscuti mai ales datorita proiectiilor lor vizuale. Hexstatic au fost dintotdeauna pioneri in domeniul acompaniamentului vizual (imaginile care insotesc prestatiile unei trupe sau ale unui DJ). Au lansat in anul 2000 primul album complet audiovizual din Marea Britanie, iar de curand au contribuit la realizarea unui aparat numit Pioneer DVJ-X1.  Acesta iti  permite sa te joci cu DVD-urile la fel cum se joaca DJ-ii cu CD-urile si discurile de vinil de-atatia ani. 

    Spectacolele live ale celor de la Hexstatic includ, de asemenea, secvente de proiectie care prind viata cu ajutorul ochelarilor tridimensionali oferiti publicului.  Suna foarte interesant in principiu, dar exista totusi un motiv pentru care n-am fost prea entuziasmat de posibilitatea de a-i urmari pe Hexstatic la spectacolul lor din 7 mai gazduit de Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC) de la Palatul Parlamentului. Imaginile proiectate ca acompaniament intr-un club pentru o trupa sau DJ sunt fie atat de plictisitoare incat se confunda cu fundalul (caz in care nici nu merita deranjul) sau capteaza atentia publicului, care astfel se opreste din dansat (chiar NU merita deranjul).  In loc de o sala plina de trupuri transpirate si zvarcolinde, te trezesti in mijlocul unei sali pline de oameni care se holbeaza tamp si cu gurile cascate la un ecran. 

    Imaginile tind sa strice atmosfera dintr-o sala de concerte mai degraba decat s-o imbunatateasca. Astfel, mare mi-a fost astfel surpriza sa vad 1.600 de oameni ingramaditi in galeria MNAC-ului, inconjurati de patru ecrane uriase, realmente dansand  in ritmul nebuniei audiovizuale a celor de la Hexstatic. 

    „Au venit de doua ori mai multi oameni decat ne asteptam“, a explicat „creierul“ evenimentului, Cosmin Tapu de la MNAC. „Am fost pusi in situatia de a inchide usile si refuza accesul spectatorilor.“ 

    In ciuda  punctelor de reper profund britanice de care se servesc Hexstatic (fragmente din seriale si show-uri TV celebre difuzate in timpul zilei in Marea Britanie si celebritati care se dadeau in spectacol in anii ‘70), reactia publicului a fost fenomenala, duetul ajungand sa-si prelungeasca spectacolul pana la de doua ori durata programata initial.  Simplul fapt ca un spectacol, care este clar departe de mainstream chiar si in Marea Britanie, poate face sala plina desfiinteaza motivele pentru care spectacolele care ajung in Romania sunt de o calitate atat de slaba. 

    Deja nu mai e normal sa afirmi ca nu exista public pentru muzica dance left-field, pentru ca acest lucru nu mai este adevarat. Problema consta in faptul ca promotorii sunt prea conservatori ca sa inceapa sa faca bani pe seama scenei care exista dincolo de cea de la suprafata. 

    Numai o mana de promotori „renegati“ ca TMBase din Timisoara (l-au invitat recent pe influentul artist hip hop underground DJ Vadim, care, de altfel, are contract cu aceeasi casa de inregistrari ca si Hexstatic) reuseste sa aduca artisti pentru care chiar merita sa te dai jos din pat sa-i vezi. Adolescentii din Romania sunt insetati de inspiratie venita de la artistii talentati ai Vestului si, pentru moment, nu are cine sa le-o ofere.  

  • Joaquin Cash

    A invatat sa cante la chitara. A petrecut luni de zile in studio ca sa-i poata reda timbrul vocii. A studiat inregistrarile video ca sa devina Johnny Cash. Si i-a reusit atat de bine incat, timp de doua ore, Joaquin Phoenix este mai Johnny Cash decat insusi „Omul in negru“.

     

    Trubadur al anilor ‘60, „Omul in negru“ sau „Gangsterul“, Cash canta despre cocaina, crime sau viata in inchisoare intr-o America mai obisnuita cu romantele lui Elvis Presley sau Roy Orbison. „Walk the Line“ este „Povestea lui Johnny Cash“, de la tanarul rebel (cand a fi rebel nu era inca la moda) dependent de droguri, care se trezea numai cand trebuia sa cante in fata a mii de oameni, la cel care decide sa „walk the line“ (adica sa intre in randul lumii) din dragoste pentru partenera sa de scena June Carter (Reese Witherspoon).

     

    Cei doi fac roluri extraordinare, pentru care vor primi sigur cate o nominalizare la Oscar (dupa ce au primit Globul de Aur). Si Phoenix si Witherspoon canta „pe bune“, existand unele voci care nu au ezitat sa spuna ca ar fi chiar mai buni decat adevaratii Cash si Carter. Prin urmare, coloana sonora, „asezonata“ cu hituri ale lui Jerry Lee Lewis, Roy Orbison si Elvis Presley (cu care Cash a facut nenumarate turnee in anii ‘60), este si ea un atu. Din pacate, cam aici se opresc punctele bune ale filmului, care e prea lung si la un moment dat devine plictisitor.

     

    Oricat ar fi de bun Phoenix, la sfarsitul filmului ramai cu senzatia de „prea mult“, dat fiind ca actorul apare in fiecare scena (mai putin vreo zece minute la inceput, cand avem de-a face cu un Johnny Cash de zece ani, distrus de moartea fratelui sau si bantuit de o remarca a tatalui, Ray: „a murit fiul care nu trebuia“).

     

    Interesant este faptul ca cele mai intense momente ale filmului apartin altor actori: tatal (Robert Patrick, mult diferit de cyborgul cvasi-indestructibil din „Terminator 2“), rege peste o masa de Ziua Recunostintei plina de cuvinte grele, sotia Vivian (Ginnifer Goodwin), prinsa in capcana intr-o viata din care ii lipseste numai dragostea lui Cash, sau directorul de la casa de inregistrari (Ross Harkins), al carui discurs de nici un minut schimba pentru totdeauna felul de a canta al lui Johnny Cash si-l transforma intr-o fabrica de hituri.

     

    Chiar si asa, despre „povestea“ regizata de James Mangold („Girl, Interrupted“, „Kate & Leopold“) se spune ca are cateva Oscaruri in buzunar, chiar daca vine la numai un an dupa un alt film biografic de succes, „Ray“, care i-a adus un Oscar pentru rol principal lui Jamie Foxx. Daca e asa sau nu, vom vedea pe 31 martie. Pana atunci ii tinem pumnii lui Phoenix. Ca merita.

    WALK THE LINE/POVESTEA LUI JOHNNY CASH

    R: JAMES MANGOLD CU: JOAQUIN PHOENIX,

    REESE WITHERSPOON, GINNIFER GOODWIN, ROBERT PATRICK,

    ROSS HARKINS, WAYLON PAYNE, JOHNATHAN RICE

     

  • Comedie in stil italian

    Teatrul de comedie e generos cu spectatorii sai, oferindu-le in regia lui Dan Tudor, sub titlurile alternative „Hoatele sau N-avem bani, nu platim!“, una dintre cele mai comice piese ale italianului Dario Fo, care nu a mai fost tradusa pana acum in limba romana.

     

    La avanpremiera, publicul a gustat din plin viziunea scenica a regizorul Dan Tudor – „secondat“ de scenograful Doru Zanfir – care a dat textului o tusa de umor absurd, fara a-i diminua insa savoarea. Sa nu uitam meritele actorilor, in primul rand ale frumoaselor „hoate“ Laura Cret si Simona Stoicescu. Sotii lor fac un cuplu comic cu multe reusite verbale si non-verbale: Dragos Huluba e un fel de Stan, iar Marius Drogreanu aduce a Buster Keaton.

     

    In rol dublu, Serban Georgevici umanizeaza personajele (prea) schematice ale politistilor si le coloreaza cu umorul unor clovni tristi. Autor a peste 50 de piese si scenarii, Dario Fo este unul dintre cei mai jucati dramaturgi contemporani, fiind laureat al premiului Nobel pentru literatura (1997). S-a nascut in 1926 la San Giano, un sat de pescari de langa Lacul Maggiore, la granita Italiei cu Elvetia.

  • La piata

    Pentru artistii autohtoni piata de arta internationala e singura solutie sa-si vanda lucrarile la adevaratul pret. In Romania, fata de arta clasica, cea contemporana e puternic subevaluata.

     

    DIFERENTE: La casa de licitatii Alis lucrarea „Nud vazut din spate“ a lui Nicolae Tonitza s-a vandut cu 62.874 de euro, stabilindu-se astfel un record pentru Romania. In galeriile de arta preturile picturilor contemporane rareori depasesc 1.000 de euro.

     

    NUMARATI PE DEGETE: Numarul artistilor romani contemporani bine cotati pe piata internationala e foarte redus. Printre ei – Mircea Cantor, Paul Neagu, Dan Perjovschi si Ion Grigorescu.

     

    INFLUENT: Unul dintre cele mai influente personaje de pe piata internationala de arta contemporana e Charles Saatchi. Britanicul are obiceiul de a cumpara in cantitati mari lucrari ale artistilor tineri, sperand sa influenteze astfel piata.

  • Modelele eficientei

    Inca o carte de self-help, de data aceasta scrisa de consultantul a mai mult de jumatate dintre companiile care se regasesc in Fortune Top 500. Cititorul roman, satul de noianul de carti self-help care au inundat piata noastra, are toate motivele sa-si manifeste rezervele si incredulitatea in fata volumului „Un abecedar al intelepciunii“, scris de Stephen R. Covey.

     

    Tonul autorului ar fi primul semnal de alarma: uneori are ceva din retorica grandilocventa a unui predicator, alteori pare ca susura sfaturi amicale la urechea cititorului. Sa judecam totusi lucrurile fara sa ne pripim! Trebuie luat in seama, in primul rand, glasul unui barometru care da gres arareori: rata vanzarilor acestui volum (tradus in 28 de limbi) a atins 15 milioane de exemplare. In plus, Covey a fost consilierul a mai mult de jumatate din cele 500 de intreprinderi din topul Fortune.

     

    Mai mult, autorul a fost, ani la rand, sfetnicul de taina al lui Bill Clinton. Despre el, Steve Labunski, director executiv al Societatii Internationale de Radio si Televiziune, spunea: „Covey valideaza adevarurile durabile, asa cum se aplica ele in viata de familie, in afaceri si in societate in general, scutindu-ne de psiho-balbaiala care polueaza o mare parte din literatura curenta despre relatiile interumane“. Sa luam, pe rand, cateva dintre ideile directoare.

     

    Cum se stie, mediul si educatia au contribuit la modelarea decisiva a personalitatii noastre. Acest proces nu este insa incheiat, asa ca ne revine sarcina de a progresa continuu. In acest scop, autorul ofera cateva cai (sugestii) de punere in evidenta a propriilor noastre valori fondatoare, printr-o ampla si sistematica munca de autoanaliza. Numeroase exemple concrete, insotite de exercitii practice si suporturi grafice ingaduie cititorului sa se autoevalueze in permanenta si sa-si puna in acord actele si principiile. Printre cuvintele cheie: Busola.

     

    Legile universului isi au echivalentul in actiunile umane. Exista cateva principii cardinale extrase din istoria noastra colectiva si personala. A naviga in viata profesionala cu o asemenea busola reprezinta secretul dezvoltarii puterii. Increderea. Absenta ei fractureaza comunicarea, blocheaza deciziile, slabeste comunicarea.

     

    A gandi castig/castig. „Prajitura“ este suficient de mare pentru toata lumea, iar aceasta mentalitate a abundentei permite stabilirea unor relatii intemeiate pe cautarea unor avantaje reciproce. Interior / exterior. Principiile eficacitatii se afla in noi insine. Nu aparenta sau comportamentul trebuie schimbate, ci caracterul. Paradigma. Este absolut necesara o alta schema de explicare a realitatii.

     

    Ca sa devii eficace si sa sporesti calitatea actelor tale, trebuie sa adopti o paradigma de management intemeiata pe eficacitatea persoanelor si nu pe performantele si structura organizationala (sau pe stilul si sistemele de management). Calitatea totala.

     

    Aceasta nu se limiteaza la bunuri si la servicii. Depinde de oamenii care le fac. Noi insine suntem cheia calitatii totale. Sunt, toate acestea, lucruri care, la o prima vedere, pot parea banale. Lectura cartii va va demonstra insa ca au un rar potential de profunzime. Nu degeaba „cand vorbeste Stephen Covey, ministrii tac“ (Dun’s Business Month).

  • O piesa nebuna

    Luigi Pirandello, Liviu Ciulei si Marcel Iures: trei motive, mai mult decat suficiente, pentru a vedea Henric al IV-lea, piesa pusa in scena la Teatrul Bulandra.

    Nebunia din Henric al IV-lea o descoperi inca din momentul in care ajungi la teatru. Saptamana trecuta, la premiera piesei Henric al IV-lea, de la Teatrul Bulandra, sala a fost arhiplina. Mai mult, urmatoarele patru spectacole se vor juca cu casa inchisa. Iesirea din cotidian continua pe scena, cortina descoperind o lume a iluziilor, a nebuniei conditionate. Un tanar-batran, sau poate un batran-tanar, traieste intr-o lume a inchipuirii bolnave, a nebuniei, pe care, atunci cand o descopera, prefera sa o pastreze in ciuda lumii reale, care i-a furat femeia iubita. Iures joaca un rol, cel al unui tanar, care joaca un alt rol, cel al lui Henric al IV-lea al Germaniei. E greu de spus care intra in pielea personajului mai bine. Cert e ca maestrul Liviu Ciulei le-a imbinat perfect. Iar decorul, semnat de arhitectul Octavian Neculai, si costumele realizate de Maria Miu nu fac decat sa sustina piesa precum un extrapersonaj.

    Protagonistul isi pierde mintile in timpul unei „mascarade“, cand pica de pe cal. Iluzia ca e regele Henric al IV-lea devine fireasca, in conditiile in care, atunci cand se loveste la ceafa, purta costumul pocaitului de la Canossa. Costumul sau si al celor din jurul sau il inchide, atunci cand se trezeste din lesin, intr-o celula, cea a iluziei unei lumi disparute de cateva secole. Dupa 12 ani, cand vine eliberarea, cand constientizeaza ca se afla sub masca lui Henric al IV-lea, personajul construit de Luigi Pirandello prefera insa sa pastreze continutul, de vreme ce avea si forma. Realitatea il obliga, mai mult ca niciodata, sa-si continue jocul nebun, constient de data aceasta. Ar putea oricand sa scape de mantia si coroana regelui si sa imbrace un frac modern, dar frica de lumea din care a lipsit atati ani il opreste. Isi joaca rolul in continuare. Problema identitatii umane devine centrul piesei lui Pirandello, ridicandu-se ca o intrebare daca, de fapt, fiecare om joaca un rol care te tine la distanta de adevarata ta personalitate. Dincolo de poveste, la suprafata iese linia subtire dintre nebunie si normalite. Sfarsitul e incert, atat pentru Henric cat si pentru public. Aplauzele nebune de la sfarsitul premierei pot fi vazute nu numai ca o apreciere pentru prestatia actorilor, dar si ca un zgomot fortat pentru a te aduce la realitate. Dar realitatea cui?