BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Simple Basme?

    Cu un buget de 80 de milioane de dolari Si Terry Gilliam ca „maestru de ceremonii“, ar fi fost de neconceput ca „The Brothers Grimm“ sa treaca neobservat.Combinatie de film de epoca, horror, fantasy si comedie, „Fratii Grimm“ e un melanj surprinzator de biografie si imaginatie debordanta, „r la“ „Brazil“, „Aventurile baronului Münchausen“ sau „Regele Pescar“.

     

    Jacob si Wilhelm Grimm – interpretati de Matt Damon si Heath Ledger – sunt de fapt doi impostori, care pacalesc superstitiosii vremii cu abilitatile lor inexistente de a distruge monstri, vrajitoare si cine mai stie ce fiinte fabuloase de pe alte taramuri. Asta cel putin pana in clipa in care ajung in padurea, cu adevarat de basm, de langa satul Marbaden.

     

    „Acest film datoreaza mult fratilor Grimm, dar povestea nu este despre viata lor reala. Pur si simplu am creat un basm despre ei“, spunea la un moment dat Gilliam. Dar lucrurile nu sunt chiar atat de simple, pentru ca regizorul impleteste cu subiectul original al filmului elemente din povestile fratilor Grimm.

    Prin urmare sa nu va surprinda daca o sa-i vedeti pe Scufita Rosie, Lupul cel rau, Hansel si Gretel sau pe Vrajitoarea cea Rea (Monica Bellucci), obsedata de oglinda ei.

     

    Regizorul a profitat de subiect pentru a-si crea o lume proprie in studiouri: „pentru a face un film care sa arate ca un basm, nu puteam filma intr-o padure adevarata, asa ca a trebuit sa construim totul. Am creat aproape tot de la zero, am construit castele si hambare, am adus o padure intreaga in platou. Este cea mai mare productie pe care am facut-o vreodata“.

  • Mandrie si ceva prejudecati

    La nu mai putin de 65 de ani de la prima ecranizare a romanului emblematic al lui Jane Austen, cu Lawrence Olivier si Greer Garson in rolurile principale, regizorul Joe Wright s-a inhamat la o sarcina deloc usoara: un nou „Mandrie si prejudecata“. Epilogul: patru nominalizari la Oscar.

     

    Daca mai e nevoie sa fie spusa, povestea se desfasoara in Anglia sfarsitului de secol XVIII. Cele cinci surori Bennet, printre care inteligenta Elizabeth (Keira Knightley), frumoasa Jane (Rosamund Pike) si zvapaiata Lydia (Jena Malone), au fost crescute de mama lor (Brenda Blethyn) cu un singur scop: sa-si gaseasca un sot.

     

    Cand domnul Bingley (Simon Woods), un burlac bogat, inchiriaza conacul de langa modesta resedinta Bennet, familia „da in clocot“ la gandul pretendentilor care vor roi in jurul celor cinci odrasle. Printre ei, chipesul si mandrul domn Darcy (Matthew MacFadyen), protagonistul unui happy-end lipsit de surprize alaturi de Elizabeth. Pariul lui Joe Wright a fost castigator: patru nominalizari la Oscar (cea mai buna actrita in rol principal, cea mai buna scenografie, cele mai bune costume, cea mai buna coloana sonora), critici favorabile in intreaga lume, plus incasari de peste 100 de milioane de dolari la un buget de nici 30 de milioane.

     

    Intrebata de ce a acceptat rolul lui Elizabeth, Knightley a raspuns: „E un film pe care-l poti amplasa oriunde. Este despre lucruri care au aceeasi importanta azi ca si acum doua secole. Este despre maturizare. Despre cum e cand faci greseli. Este despre cum e sa te indragostesti pentru prima oara. Cred ca nu conteaza de unde esti, nu e nevoie decat de romantism. Asa ca – de ce nu ?.“

     

    „De ce nu?“, s-a gandit si regizorul Joe Wright, initial nesigur ca prea tanara si frumoasa  vedeta din „Piratii din Caraibe“ sau „Regele Arthur“ ar putea intra in pielea rezervatei si aparent neinteresantei Elizabeth. Chiar daca au existat voci care au considerat-o pe Knightley prea copilaroasa pentru Elizabeth, actrita a reusit sa faca, probabil, cel mai bun rol al sau de pana acum.       

     

     

    PRIDE & PREJUDICE / MANDRIE SI PREJUDECATA;

    R: JOE WRIGHT; CU: KEIRA KNIGHTLEY, MATTHEW MACFADYEN,  DONALD SUTHERLAND, ROSAMUND PIKE,  BRENDA BLETHYN; DIN 3 FEBRUARIE 

  • Validat la Cannes

    Marele premiu al secTiunii „Un certain regard“ obtinut de filmul „Moartea domnului Lazarescu“ a adus, dupa patruzeci de ani, prima recompensa importanta acordata la Cannes unui lung metraj romanesc

    Desi initial nu a primit note de trecere in vederea obtinerii unei finantari din partea juriului Centrului National al Cinematografiei, productia „Moartea domnului Lazarescu“, regizata de Cristi Puiu, a avut, totusi, ultimul cuvant: marele premiu al sectiunii „Un certain regard“ la Cannes, decernat de presedintele juriului sectiunii, Alexander Payne (regizor al filmelor „Totul despre Sch-midt“ si „In Vino Veritas“).

    Cu mult timp inainte de a aparea pe ecran, productia lui Cristi Puiu s-a aflat in centrul atentiei. Declansase deja o serie de polemici, dupa respingerea scenariului la concursul organizat de Centrul National al Cinematografiei (CNC), unde primise note de 4 si 5. A fost insa introdus pana la urma pe lista titlurilor finantate de la buget dupa comentariile aparute in presa si la interventia ministrului culturii de atunci, Razvan Theodorescu. Dar o parte din membrii juriului au ramas fixati pe ideea ca scenariul e „mizerabil“, sustine Puiu. 

    Cu un astfel de scenariu, catalogat drept „mizerabil“, a fost filmul selectionat la cea de-a 58-a editie a Festivalului de la Cannes. Tot cu acest scenariu a strans, imediat dupa vizionarea de pe Croazeta, articole favorabile in presa internationala. Si a obtinut – cu o poveste inspirata de realitate, ce urmareste agonia de cinci ore a unui batran singuratic caruia i se face rau in apartamentul sau si e plimbat prin trei spitale – marele premiu „Un certain regard“, in fata altor 21 de productii internationale.

    Premiile acestei sectiuni se acorda din 1978, iar competitia e dedicata in fiecare an unui mare cineast, la editia aceasta fiind vorba de Jacques Poitrenaud, care a murit la inceputul lui aprilie. „Un certain regard“ se distinge in special prin faptul ca aduna o serie de productii atipice, in comparatie cu cele prezentate in sectiunea principala a festivalului, dar si prin faptul ca premiantul primeste din partea Fundatiei cinematografice GAN o suma de 30.000 euro pentru distributie. „Selectionarea la Cannes probeaza doua aspecte: o data ca filmul are valoare si a doua oara ca acei trei membri ai juriului CNC care au respins scenariul – Bogdan Dumitrescu, Florin Mihailescu si Ion Carmazan – nu au ce cauta acolo“, spune Cristi Puiu. Regizorul evita chiar sa invoce ca a castigat premiul principal la sectiunea in care a concurat. Selectionarea productiei „Moartea domnului Lazarescu“ la Cannes, spune el, e mult mai importanta decat premiul in sine. 

    „Filmele care ajung la Cannes sunt alese dintr-un numar foarte mare, iar selectia in sine e deja un premiu castigat. Te pune laolalta cu ceilalti mari regizori care au punctat cinematografia in anul respectiv“, spune Puiu. In plus, selectionarea la Cannes mai asigura un lucru: specificarea acestui amanunt pe afisul filmului la prezentarile ulterioare, eticheta ce-i garanteaza valoarea. 

    Dar „Moartea domnului Lazarescu“ se mai poate lauda cu ceva: cu cronicile aparute imediat dupa premiera in presa internationala, care, pentru Puiu, „denota clar ca filmul e unul foarte bun“. A doua zi dupa vizionarea oficiala, cotidianul Libération saluta filmul lui Puiu, anuntandu-l ca pe o mare surpriza. In articolul intitulat „Romania fara anestezie“, singurul film romanesc de la Cannes era descris ca fiind „nemilos fata de sistemul spitalicesc din Romania, dar in acelasi timp subtil, incarcat cu mii de detalii care fac fiecare situatie verosimila, amuzanta si patetica“.

    Chiar daca nu scapa ocazia sa atraga atentia ca e vorba despre un film romanesc de doua ore si jumatate in care publicul nu o sa recunoasca nici un actor, autorul articolului, Didier Peron, sublinia puterea filmului de a descrie izolarea unui bolnav care, ajuns in spital, constata ca-i deranjeaza pe medici. In final, Didier Peron puncteaza: dupa vizionarea filmului lui François Ozon, „Le Temps qui reste“, prezentat in aceeasi sectiune (in care personajul principal are acelasi destin, numai ca are norocul de a muri intr-un cadru mai romantic), „Moartea domnului Lazarescu“ „ne aduce cu picioarele pe pamant, la intretaierea organicului cu socialul, acolo unde murim lipsiti de glorie“. In revista Variety, autorul articolului remarca stilul naturalist al filmului si, chiar daca atrage atentia asupra celor doua ore si jumatate ale peliculei, nota textului e in mod evident pozitiva, apreciind umorul negru si replicile care fac vizionarea extrem de placuta. 

    Puiu recunoaste ca durata poate fi considerata un minus, „mai ales din punctul de vedere al distribuitorilor care considera ca o productie de doua ore jumatate e mai greu de lansat pe piata“. Insa spune ca „aceasta durata face filmul mai bun“. „Durata face parte din concept si realizeaza o legatura stransa cu spectatorul“. Aspect remarcat si in revista Screen International, care lauda filmul atat pentru performanta actorilor – filmul ii are in distributie, printre altii, pe Ion Fiscuteanu, Luminita Gheorghiu, Doru Ana, Dana Dogaru, Florin Zamfirescu, Gabriel Spahiu si Monica Birladeanu – cat si pentru umorul inteligent. Mai mult, Lee Marshall, autorul articolului, recunoaste ca asteapta cu nerabdare partea a doua a seriei de sase filme promise de Cristi Puiu. „Moartea domnului Lazarescu“ face parte dintr-un ciclu – „Sase povestiri de la periferia Bucurestiului“ – consacrat, potrivit regizorului, „iubirii in viitor, iubirii intre barbat si femeie, iubirii pentru copii, iubirii interesate, iubirii prietenesti si, in sfarsit, amorului carnal“. Insa regizorul nu vrea sa vorbeasca inca de proiecte, mai ales ca are nevoie de un buget de aproximativ 800.000 de euro pentru a merge mai departe.

    „Moartea domnului Lazarescu“ a costat in jur de 350.000 de euro, din care 270.000 de euro au reprezentat aportul CNC, iar restul – contributia unor investitori particulari. Puiu crede ca premiul face din aceasta investitie una sigura si ca va aduce bani pentru proiecte viitoare. Pana atunci, Cristi Puiu asteapta sa gaseasca un distribuitor in Romania si spera ca pana la toamna „Moartea domnului Lazarescu“ sa apara pe ecranele din tara. Cat priveste distributia peste hotare, e o problema deja rezolvata. Filmul a fost cumparat pentru vanzari pe plan international de compania The Coproduction Office a lui Philippe Bober care va dispune si de cei 30.000 de euro, suma asociata marelui premiu Un Certain Regard. Pe de alta parte, dupa premiul obtinut, filmul mai deschide un ciclu. „Premiul reprezinta un bun reinceput pentru filmul romanesc, e momentul in care dam timpul inapoi, in vremea in care Liviu Ciulei castiga, tot la Cannes, premiul pentru regie cu „Padurea Spanzuratilor“ in 1965 sau Mircea Muresan obtinea, un an mai tarziu, in acelasi festival premiul pentru debut cu „Rascoala“ spune regizorul. Puiu spera doar sa nu ramana un caz izolat, o exceptie. 

  • Validat la Cannes

    Marele premiu al secTiunii „Un certain regard“ obtinut de filmul „Moartea domnului Lazarescu“ a adus, dupa patruzeci de ani, prima recompensa importanta acordata la Cannes unui lung metraj romanesc

    Desi initial nu a primit note de trecere in vederea obtinerii unei finantari din partea juriului Centrului National al Cinematografiei, productia „Moartea domnului Lazarescu“, regizata de Cristi Puiu, a avut, totusi, ultimul cuvant: marele premiu al sectiunii „Un certain regard“ la Cannes, decernat de presedintele juriului sectiunii, Alexander Payne (regizor al filmelor „Totul despre Sch-midt“ si „In Vino Veritas“).

    Cu mult timp inainte de a aparea pe ecran, productia lui Cristi Puiu s-a aflat in centrul atentiei. Declansase deja o serie de polemici, dupa respingerea scenariului la concursul organizat de Centrul National al Cinematografiei (CNC), unde primise note de 4 si 5. A fost insa introdus pana la urma pe lista titlurilor finantate de la buget dupa comentariile aparute in presa si la interventia ministrului culturii de atunci, Razvan Theodorescu. Dar o parte din membrii juriului au ramas fixati pe ideea ca scenariul e „mizerabil“, sustine Puiu. 

    Cu un astfel de scenariu, catalogat drept „mizerabil“, a fost filmul selectionat la cea de-a 58-a editie a Festivalului de la Cannes. Tot cu acest scenariu a strans, imediat dupa vizionarea de pe Croazeta, articole favorabile in presa internationala. Si a obtinut – cu o poveste inspirata de realitate, ce urmareste agonia de cinci ore a unui batran singuratic caruia i se face rau in apartamentul sau si e plimbat prin trei spitale – marele premiu „Un certain regard“, in fata altor 21 de productii internationale.

    Premiile acestei sectiuni se acorda din 1978, iar competitia e dedicata in fiecare an unui mare cineast, la editia aceasta fiind vorba de Jacques Poitrenaud, care a murit la inceputul lui aprilie. „Un certain regard“ se distinge in special prin faptul ca aduna o serie de productii atipice, in comparatie cu cele prezentate in sectiunea principala a festivalului, dar si prin faptul ca premiantul primeste din partea Fundatiei cinematografice GAN o suma de 30.000 euro pentru distributie. „Selectionarea la Cannes probeaza doua aspecte: o data ca filmul are valoare si a doua oara ca acei trei membri ai juriului CNC care au respins scenariul – Bogdan Dumitrescu, Florin Mihailescu si Ion Carmazan – nu au ce cauta acolo“, spune Cristi Puiu. Regizorul evita chiar sa invoce ca a castigat premiul principal la sectiunea in care a concurat. Selectionarea productiei „Moartea domnului Lazarescu“ la Cannes, spune el, e mult mai importanta decat premiul in sine. 

    „Filmele care ajung la Cannes sunt alese dintr-un numar foarte mare, iar selectia in sine e deja un premiu castigat. Te pune laolalta cu ceilalti mari regizori care au punctat cinematografia in anul respectiv“, spune Puiu. In plus, selectionarea la Cannes mai asigura un lucru: specificarea acestui amanunt pe afisul filmului la prezentarile ulterioare, eticheta ce-i garanteaza valoarea. 

    Dar „Moartea domnului Lazarescu“ se mai poate lauda cu ceva: cu cronicile aparute imediat dupa premiera in presa internationala, care, pentru Puiu, „denota clar ca filmul e unul foarte bun“. A doua zi dupa vizionarea oficiala, cotidianul Libération saluta filmul lui Puiu, anuntandu-l ca pe o mare surpriza. In articolul intitulat „Romania fara anestezie“, singurul film romanesc de la Cannes era descris ca fiind „nemilos fata de sistemul spitalicesc din Romania, dar in acelasi timp subtil, incarcat cu mii de detalii care fac fiecare situatie verosimila, amuzanta si patetica“.

    Chiar daca nu scapa ocazia sa atraga atentia ca e vorba despre un film romanesc de doua ore si jumatate in care publicul nu o sa recunoasca nici un actor, autorul articolului, Didier Peron, sublinia puterea filmului de a descrie izolarea unui bolnav care, ajuns in spital, constata ca-i deranjeaza pe medici. In final, Didier Peron puncteaza: dupa vizionarea filmului lui François Ozon, „Le Temps qui reste“, prezentat in aceeasi sectiune (in care personajul principal are acelasi destin, numai ca are norocul de a muri intr-un cadru mai romantic), „Moartea domnului Lazarescu“ „ne aduce cu picioarele pe pamant, la intretaierea organicului cu socialul, acolo unde murim lipsiti de glorie“. In revista Variety, autorul articolului remarca stilul naturalist al filmului si, chiar daca atrage atentia asupra celor doua ore si jumatate ale peliculei, nota textului e in mod evident pozitiva, apreciind umorul negru si replicile care fac vizionarea extrem de placuta. 

    Puiu recunoaste ca durata poate fi considerata un minus, „mai ales din punctul de vedere al distribuitorilor care considera ca o productie de doua ore jumatate e mai greu de lansat pe piata“. Insa spune ca „aceasta durata face filmul mai bun“. „Durata face parte din concept si realizeaza o legatura stransa cu spectatorul“. Aspect remarcat si in revista Screen International, care lauda filmul atat pentru performanta actorilor – filmul ii are in distributie, printre altii, pe Ion Fiscuteanu, Luminita Gheorghiu, Doru Ana, Dana Dogaru, Florin Zamfirescu, Gabriel Spahiu si Monica Birladeanu – cat si pentru umorul inteligent. Mai mult, Lee Marshall, autorul articolului, recunoaste ca asteapta cu nerabdare partea a doua a seriei de sase filme promise de Cristi Puiu. „Moartea domnului Lazarescu“ face parte dintr-un ciclu – „Sase povestiri de la periferia Bucurestiului“ – consacrat, potrivit regizorului, „iubirii in viitor, iubirii intre barbat si femeie, iubirii pentru copii, iubirii interesate, iubirii prietenesti si, in sfarsit, amorului carnal“. Insa regizorul nu vrea sa vorbeasca inca de proiecte, mai ales ca are nevoie de un buget de aproximativ 800.000 de euro pentru a merge mai departe.

    „Moartea domnului Lazarescu“ a costat in jur de 350.000 de euro, din care 270.000 de euro au reprezentat aportul CNC, iar restul – contributia unor investitori particulari. Puiu crede ca premiul face din aceasta investitie una sigura si ca va aduce bani pentru proiecte viitoare. Pana atunci, Cristi Puiu asteapta sa gaseasca un distribuitor in Romania si spera ca pana la toamna „Moartea domnului Lazarescu“ sa apara pe ecranele din tara. Cat priveste distributia peste hotare, e o problema deja rezolvata. Filmul a fost cumparat pentru vanzari pe plan international de compania The Coproduction Office a lui Philippe Bober care va dispune si de cei 30.000 de euro, suma asociata marelui premiu Un Certain Regard. Pe de alta parte, dupa premiul obtinut, filmul mai deschide un ciclu. „Premiul reprezinta un bun reinceput pentru filmul romanesc, e momentul in care dam timpul inapoi, in vremea in care Liviu Ciulei castiga, tot la Cannes, premiul pentru regie cu „Padurea Spanzuratilor“ in 1965 sau Mircea Muresan obtinea, un an mai tarziu, in acelasi festival premiul pentru debut cu „Rascoala“ spune regizorul. Puiu spera doar sa nu ramana un caz izolat, o exceptie. 

  • Comunismul, o capcana a istoriei

    Lucian Boia analizeaza atractia exercitata de ideologia comunista si prabusirea modelului de societate continuu revolutionara.

    Lucian Boia (n. 1944) a devenit, de ani buni, un serios reper intelectual in privinta demistificarilor istoriei. Profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, este autor al unor volume traduse si comentate peste granite („Romania, o tara la frontiera Europei“, „Mitul democratiei“, „O istorie  a imaginarului“, „Istorie si mit in constiinta romaneasca“) si, desigur, din pricina viziunii putin magulitoare asupra destinelor romanesti, precum si a perspectivei mai degraba pesimiste asupra labirinturilor democratiei, un personaj controversat (vezi   www.cafeneaua.com/node/view/1122, unde se revarsa, alaturi de aprecieri, numeroase bufeuri nationaliste, iscate de inconfortabila atitudine „ireverentioasa“ a autorului).

     „Istoria, spune Lucian Boia, nu este nici logica, nici aberanta. Ea este, pur si simplu. Trebuie sa incercam sa o intelegem.“  Ca nu este logica si nici aberanta, pare lesne de priceput. Ca „este, pur si simplu“ ramane sa descoperim, dincolo de propaganda si manipulare, de procesul de cosmetizare sau de acela, cotidian si nesistematic, alimentat de orgoliile patriotarde. Iar Lucian Boia asta face, in prezentul volum dedicat mitologiei stiintifice a comunismului: citeste fiecare eveniment istoric sau text de fundamentare teoretica (Marx, indeobste), in plina lumina, incercand sa desluseasca mesajul prim, cel peste care s-au adaugat straturi succesive de istorii scrise „dupa dictare“. Precum in recent descoperitul pergament pe care, sub rugaciunile scrise in secolul al XIII-lea de un calugar obisnuit mai mult cu genuflexiunile decat cu ecuatiile, se ascundea „Tratatul despre metoda“ al lui Arhimede  (lucrare disparuta inca din Antichitate), tot asa, sub mormaiala religioasa inaltata idealului de Om Nou, Boia descopera goliciunea descurajanta a modelului de societate continuu revolutionara, mrejele ideologiei sale, precum si geneza mitologiei comuniste.

    Cum a fost posibil ca sistemul, pus atat de bine la cale de catre „parintii fondatori“ (Marx, Engels, Lenin, Stalin), sa aiba un asemenea succes, desi era intemeiat pe teroare, pe dezintegrarea individualitatii, pe necroza valorilor adevarate? „Dumnezeu a fost inlocuit prin ideea de Progres si prin legile Istoriei, factori care au beneficiat, in plus, de arsenalul bine dotat al Stiintelor si tehnologiilor. (…) Toate fantasmele mitologiei milenariste traditionale si ale religiei stiintifice moderne au fuzionat intr-o sinteza exploziva care a oferit omenirii ceea ce omenirea astepta.“ Consemnand esecul ulterior al orandurii comuniste si al mitologiei pe care a fost esafodata, Lucian Boia revine in prezentul imediat si afirma ca societatile ex-comuniste trebuie sa se desparta de limbajul duplicitar, sa reinvete lumea adevarata si sa traiasca inlauntrul dureroasei concluzii potrivit careia insanatosirea mentala, morala si economica va mai dura un timp.  

    Lucian Boia, Mitologia Stiintifica a comunismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • Comunismul, o capcana a istoriei

    Lucian Boia analizeaza atractia exercitata de ideologia comunista si prabusirea modelului de societate continuu revolutionara.

    Lucian Boia (n. 1944) a devenit, de ani buni, un serios reper intelectual in privinta demistificarilor istoriei. Profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, este autor al unor volume traduse si comentate peste granite („Romania, o tara la frontiera Europei“, „Mitul democratiei“, „O istorie  a imaginarului“, „Istorie si mit in constiinta romaneasca“) si, desigur, din pricina viziunii putin magulitoare asupra destinelor romanesti, precum si a perspectivei mai degraba pesimiste asupra labirinturilor democratiei, un personaj controversat (vezi   www.cafeneaua.com/node/view/1122, unde se revarsa, alaturi de aprecieri, numeroase bufeuri nationaliste, iscate de inconfortabila atitudine „ireverentioasa“ a autorului).

     „Istoria, spune Lucian Boia, nu este nici logica, nici aberanta. Ea este, pur si simplu. Trebuie sa incercam sa o intelegem.“  Ca nu este logica si nici aberanta, pare lesne de priceput. Ca „este, pur si simplu“ ramane sa descoperim, dincolo de propaganda si manipulare, de procesul de cosmetizare sau de acela, cotidian si nesistematic, alimentat de orgoliile patriotarde. Iar Lucian Boia asta face, in prezentul volum dedicat mitologiei stiintifice a comunismului: citeste fiecare eveniment istoric sau text de fundamentare teoretica (Marx, indeobste), in plina lumina, incercand sa desluseasca mesajul prim, cel peste care s-au adaugat straturi succesive de istorii scrise „dupa dictare“. Precum in recent descoperitul pergament pe care, sub rugaciunile scrise in secolul al XIII-lea de un calugar obisnuit mai mult cu genuflexiunile decat cu ecuatiile, se ascundea „Tratatul despre metoda“ al lui Arhimede  (lucrare disparuta inca din Antichitate), tot asa, sub mormaiala religioasa inaltata idealului de Om Nou, Boia descopera goliciunea descurajanta a modelului de societate continuu revolutionara, mrejele ideologiei sale, precum si geneza mitologiei comuniste.

    Cum a fost posibil ca sistemul, pus atat de bine la cale de catre „parintii fondatori“ (Marx, Engels, Lenin, Stalin), sa aiba un asemenea succes, desi era intemeiat pe teroare, pe dezintegrarea individualitatii, pe necroza valorilor adevarate? „Dumnezeu a fost inlocuit prin ideea de Progres si prin legile Istoriei, factori care au beneficiat, in plus, de arsenalul bine dotat al Stiintelor si tehnologiilor. (…) Toate fantasmele mitologiei milenariste traditionale si ale religiei stiintifice moderne au fuzionat intr-o sinteza exploziva care a oferit omenirii ceea ce omenirea astepta.“ Consemnand esecul ulterior al orandurii comuniste si al mitologiei pe care a fost esafodata, Lucian Boia revine in prezentul imediat si afirma ca societatile ex-comuniste trebuie sa se desparta de limbajul duplicitar, sa reinvete lumea adevarata si sa traiasca inlauntrul dureroasei concluzii potrivit careia insanatosirea mentala, morala si economica va mai dura un timp.  

    Lucian Boia, Mitologia Stiintifica a comunismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • Cineromanul

    • CINEROMANUL 

    Niste fenomene stranii se produc, din ce in ce mai frecvent, la Opera Garnier din Paris. Un urias candelabru se prabuseste in timpul unei reprezentatii, iar un masinist este gasit spanzurat. In spatele tuturor aceste tulburari, oamenii intrevad umbra monstruoasa a unei fiinte care nu pare sa apartina lumii acesteia. In curand, comitetul director al Teatrului liric primeste, din partea unei asa-zise „fantome“, cererea unei plati lunare de 20.000 de franci precum si pretentia ca loja cu numarul 5 sa-i fie in permanenta rezervata.

    Acestea sunt faptele consemnate de legendele pariziene ale celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, de la care a pornit  Gaston Leroux in urzirea unei povesti care avea sa devina, la randul sau, legenda: in 1870, Christine Daaé nu este decat o simpla figuranta, care, insa, ajunge sa o inlocuiasca intr-un rol de succes pe marea diva Carlotta. Publicul cade in extaz, iar undeva, in loja, un misterios personaj cu masca se indragosteste nebuneste de ea.  

     Gaston Leroux, Fantoma de la Opera, Editura Leda, Bucuresti, 2005 

     

    • ATLANTIDA DE GHEATA

    La jumatatea anilor ‘80, Serge Brussolo se lanseaza in peisajul SF al literaturii franceze. Scriitor prolific, isi creeaza rapid un constant public de admiratori. Noua perspectiva pe care o aduce SF-ului este aceea a a nebuniei si a lipsei de masura. Incarcate de idei, romanele sale exploreaza  consecintele unor ipoteze aiuritoare ce duc la dezvoltarea unor societati traznite, in care situatia cea mai banala devine rapid un cosmar.

    „Bulevardul banchizelor“ infatiseaza, cumva intre Jules Verne si Stephen King, straniul peisaj al insulei Gotterdhal, un soi de Venetie etern inzapezita si incercuita de aisbergurile nordului, „un fragment de secol XIX conservat in gheata“, unde oamenii inca se bat in dueluri aristocratice si unde, printr-un decret imemorial, este strict interzisa folosirea luminii dupa caderea noptii. In aceasta cetate crepusculara ajunge Sarah, o romanciera pariziana in cautare de subiecte de senzatie.  

    Sege Brussolo, Bulevardul banchizelor, Editura Lucman, Bucuresti, 2005

  • Cineromanul

    • CINEROMANUL 

    Niste fenomene stranii se produc, din ce in ce mai frecvent, la Opera Garnier din Paris. Un urias candelabru se prabuseste in timpul unei reprezentatii, iar un masinist este gasit spanzurat. In spatele tuturor aceste tulburari, oamenii intrevad umbra monstruoasa a unei fiinte care nu pare sa apartina lumii acesteia. In curand, comitetul director al Teatrului liric primeste, din partea unei asa-zise „fantome“, cererea unei plati lunare de 20.000 de franci precum si pretentia ca loja cu numarul 5 sa-i fie in permanenta rezervata.

    Acestea sunt faptele consemnate de legendele pariziene ale celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, de la care a pornit  Gaston Leroux in urzirea unei povesti care avea sa devina, la randul sau, legenda: in 1870, Christine Daaé nu este decat o simpla figuranta, care, insa, ajunge sa o inlocuiasca intr-un rol de succes pe marea diva Carlotta. Publicul cade in extaz, iar undeva, in loja, un misterios personaj cu masca se indragosteste nebuneste de ea.  

     Gaston Leroux, Fantoma de la Opera, Editura Leda, Bucuresti, 2005 

     

    • ATLANTIDA DE GHEATA

    La jumatatea anilor ‘80, Serge Brussolo se lanseaza in peisajul SF al literaturii franceze. Scriitor prolific, isi creeaza rapid un constant public de admiratori. Noua perspectiva pe care o aduce SF-ului este aceea a a nebuniei si a lipsei de masura. Incarcate de idei, romanele sale exploreaza  consecintele unor ipoteze aiuritoare ce duc la dezvoltarea unor societati traznite, in care situatia cea mai banala devine rapid un cosmar.

    „Bulevardul banchizelor“ infatiseaza, cumva intre Jules Verne si Stephen King, straniul peisaj al insulei Gotterdhal, un soi de Venetie etern inzapezita si incercuita de aisbergurile nordului, „un fragment de secol XIX conservat in gheata“, unde oamenii inca se bat in dueluri aristocratice si unde, printr-un decret imemorial, este strict interzisa folosirea luminii dupa caderea noptii. In aceasta cetate crepusculara ajunge Sarah, o romanciera pariziana in cautare de subiecte de senzatie.  

    Sege Brussolo, Bulevardul banchizelor, Editura Lucman, Bucuresti, 2005

  • Fabrica de muzica

    Trupa in voga a momentului, The Bravery, produce o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele le pot folosi pe post de tonuri de apel.

    Intr-o lume a productiei de masa totul se rezuma la autenticitate. Elita citadina din ziua de azi, spre deosebire de corespondentul sau mai putin stilat din anii ‘80, nu se multumeste cu vinul Blue Nun si cu fondue ca dovada a rafinamentului. Vrea pantofi Adidas Micropacer pentru care plateste o caruta de bani ca sa-i cumpere de pe eBay. Vrea telefoane mobile create de catre studiouri la moda din Tokio specializate in design si produse in editii limitate de doar cateva sute de exemplare. Si mai vrea si muzica facuta de artisti la moda, cum ar fi White Stripes, care isi inregistreaza creatiile cu ajutorul unor echipamente analoage de studio, vechi de aproape jumatate de veac, restaurate cu dragoste de pasionatii de electronica. Ce nu vrea elita sunt „trupele fabricate“, muzica produsa pe banda rulanta pentru turmele de consumatori fara discernamant. 

    Aceasta abordare cu ochelari de cal a muzicii fabricate nu e tocmai in regula. Chiar daca majoritatea fanilor nu recunosc acest lucru, imaginea unei trupe atat de autentice ca White Stripes este la fel de riguros controlata de catre cineva, ca si in cazul celor de la Backstreet Boys. Toate trupele sunt fabricate, intr-o oarecare masura. Echipe de purtatori de cuvant, analisti de marketing si moguli din industria muzicala investesc o groaza de bani si timp pentru a transmite imaginea de baza a unei trupe ca White Stripes. Problema apare atunci cand imaginea pe care produsul tau o transmite publicului incepe sa se fisureze. Tocmai aceasta problema de credibilitate afecteaza una dintre cele mai tari trupe noi ale momentului, The Bravery. Afisand un machiaj in stilul New Romantics si freze à la Morrisey, The Bravery au adus o oarecare doza de stralucire obraznica lumii murdare de garage rock and roll, populata de formatii ca The Libertines.

    Lumea a inceput chiar sa le zica „Noii Duran Duran“. Cu un sound aflat la intersectia dintre Strokes si New Order, The Bravery au imbinat genul electro propulsat de sintetizator al anilor ‘80 cu indie-ul celor de la Franz Ferdinand. Pare sa fie o abordare de tip identikit (set de instrumente folosite de politie pentru a crea portretul robot al unui infractor din elemente disparate) a modului in care se alcatuieste o trupa, combinand cele mai la moda elemente de pe scena muzicala. Probabil asa si este. De la cei din industria muzicala din New York s-au ales cu porecla de „The Bribery“. Umbla zvonul ca trupa a fost in intregime fabricata de catre casa de discuri, in incercarea de a profita de pe urma succesului inregistrat de cei de la The Killers, care au dat in mod neasteptat lovitura de ambele parti ale Atlanticului. Si, culmea penibilului, vocalistul lor a fost anterior membru al unei trupe Ska, ce purta amuzantul nume de Skabba the Hut, pana in momentul in care stilistii din industria muzicii i-au refacut imaginea in forma curenta. Chiar si The Killers s-au lasat prinsi in conflict, caracterizandu-i pe cei de la The Bravery drept „imitatori oportunisti“. Incep sa aduca oarecum cu un echivalent  indie rock al Take That. S-ar putea ca The Bravery sa se aleaga cu credibilitatea sifonata zdravan, dar chiar conteaza asta pana la urma? Albumul lor de debut, care poarta tot numele de The Bravery, merita ascultat si se pare ca va deveni un soundtrack foarte bun pentru vara. Au cateva piese superbe, chiar daca am putea crede ca li s-a dat ceva mai mult decat o mana de ajutor la compunerea lor decat ne-am fi inchipuit. 

    La fel ca eroii povestii de succes de anul trecut, Franz Ferdinand, The Bravery fac muzica pop. A sustine contrariul inseamna sa 

    nu-i intelegi rostul. E o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele de sapte ani le pot folosi pe post de tonuri de apel. Aceste caracteristici fac muzica pop atat de placuta. Iar faptul ca trupe ca Franz Ferdinand au si avantajul de a fi acceptate drept „cool“ e doar un plus pentru ele. In orice caz, moda trupelor Garage formate din tineri cu fanfaronada newyorkeza si simt britanic al ironiei a devenit complet previzibila. Faptul ca o casa de discuri poate forma o trupa care sa se conformeze modelului de cool Garage rock indica faptul ca scena muzicala a devenit mai conservatoare, prinsa in capcana propriilor sale reguli si conventii acceptate. The Bravery sunt primele semne ale unei posibile stagnari in domeniu. Descoperirea urmatorilor Franz Ferdinand (sau urmatorilor Bloc Party, pentru cei dintre voi care chiar sunteti la curent. „Franz sunt deja depasiti.“) a devenit deja o treaba in care cautatorii de talente s-au implicat total. Iar cautarea lor pare ca-i va duce la dezamagire. Cea mai noua chestie grozava vine mereu din directia din care nu te-astepti. Eu unul prevad o revenire a Happy Hardcore. Pana atunci, The Bravery par sa ofere o alternativa viabila. 

  • Fabrica de muzica

    Trupa in voga a momentului, The Bravery, produce o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele le pot folosi pe post de tonuri de apel.

    Intr-o lume a productiei de masa totul se rezuma la autenticitate. Elita citadina din ziua de azi, spre deosebire de corespondentul sau mai putin stilat din anii ‘80, nu se multumeste cu vinul Blue Nun si cu fondue ca dovada a rafinamentului. Vrea pantofi Adidas Micropacer pentru care plateste o caruta de bani ca sa-i cumpere de pe eBay. Vrea telefoane mobile create de catre studiouri la moda din Tokio specializate in design si produse in editii limitate de doar cateva sute de exemplare. Si mai vrea si muzica facuta de artisti la moda, cum ar fi White Stripes, care isi inregistreaza creatiile cu ajutorul unor echipamente analoage de studio, vechi de aproape jumatate de veac, restaurate cu dragoste de pasionatii de electronica. Ce nu vrea elita sunt „trupele fabricate“, muzica produsa pe banda rulanta pentru turmele de consumatori fara discernamant. 

    Aceasta abordare cu ochelari de cal a muzicii fabricate nu e tocmai in regula. Chiar daca majoritatea fanilor nu recunosc acest lucru, imaginea unei trupe atat de autentice ca White Stripes este la fel de riguros controlata de catre cineva, ca si in cazul celor de la Backstreet Boys. Toate trupele sunt fabricate, intr-o oarecare masura. Echipe de purtatori de cuvant, analisti de marketing si moguli din industria muzicala investesc o groaza de bani si timp pentru a transmite imaginea de baza a unei trupe ca White Stripes. Problema apare atunci cand imaginea pe care produsul tau o transmite publicului incepe sa se fisureze. Tocmai aceasta problema de credibilitate afecteaza una dintre cele mai tari trupe noi ale momentului, The Bravery. Afisand un machiaj in stilul New Romantics si freze à la Morrisey, The Bravery au adus o oarecare doza de stralucire obraznica lumii murdare de garage rock and roll, populata de formatii ca The Libertines.

    Lumea a inceput chiar sa le zica „Noii Duran Duran“. Cu un sound aflat la intersectia dintre Strokes si New Order, The Bravery au imbinat genul electro propulsat de sintetizator al anilor ‘80 cu indie-ul celor de la Franz Ferdinand. Pare sa fie o abordare de tip identikit (set de instrumente folosite de politie pentru a crea portretul robot al unui infractor din elemente disparate) a modului in care se alcatuieste o trupa, combinand cele mai la moda elemente de pe scena muzicala. Probabil asa si este. De la cei din industria muzicala din New York s-au ales cu porecla de „The Bribery“. Umbla zvonul ca trupa a fost in intregime fabricata de catre casa de discuri, in incercarea de a profita de pe urma succesului inregistrat de cei de la The Killers, care au dat in mod neasteptat lovitura de ambele parti ale Atlanticului. Si, culmea penibilului, vocalistul lor a fost anterior membru al unei trupe Ska, ce purta amuzantul nume de Skabba the Hut, pana in momentul in care stilistii din industria muzicii i-au refacut imaginea in forma curenta. Chiar si The Killers s-au lasat prinsi in conflict, caracterizandu-i pe cei de la The Bravery drept „imitatori oportunisti“. Incep sa aduca oarecum cu un echivalent  indie rock al Take That. S-ar putea ca The Bravery sa se aleaga cu credibilitatea sifonata zdravan, dar chiar conteaza asta pana la urma? Albumul lor de debut, care poarta tot numele de The Bravery, merita ascultat si se pare ca va deveni un soundtrack foarte bun pentru vara. Au cateva piese superbe, chiar daca am putea crede ca li s-a dat ceva mai mult decat o mana de ajutor la compunerea lor decat ne-am fi inchipuit. 

    La fel ca eroii povestii de succes de anul trecut, Franz Ferdinand, The Bravery fac muzica pop. A sustine contrariul inseamna sa 

    nu-i intelegi rostul. E o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele de sapte ani le pot folosi pe post de tonuri de apel. Aceste caracteristici fac muzica pop atat de placuta. Iar faptul ca trupe ca Franz Ferdinand au si avantajul de a fi acceptate drept „cool“ e doar un plus pentru ele. In orice caz, moda trupelor Garage formate din tineri cu fanfaronada newyorkeza si simt britanic al ironiei a devenit complet previzibila. Faptul ca o casa de discuri poate forma o trupa care sa se conformeze modelului de cool Garage rock indica faptul ca scena muzicala a devenit mai conservatoare, prinsa in capcana propriilor sale reguli si conventii acceptate. The Bravery sunt primele semne ale unei posibile stagnari in domeniu. Descoperirea urmatorilor Franz Ferdinand (sau urmatorilor Bloc Party, pentru cei dintre voi care chiar sunteti la curent. „Franz sunt deja depasiti.“) a devenit deja o treaba in care cautatorii de talente s-au implicat total. Iar cautarea lor pare ca-i va duce la dezamagire. Cea mai noua chestie grozava vine mereu din directia din care nu te-astepti. Eu unul prevad o revenire a Happy Hardcore. Pana atunci, The Bravery par sa ofere o alternativa viabila.