BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Cruciada femeilor

    Popularitatea incredibila a volumului de debut al scriitoarei Carmen Rico-Godoy vine, desigur, din tema ei feminista dar mai cu seama din scriitura lipsita de inhibitii literare, simpla, plina de umor, directa.

    „Noi, femeile, plangem de tristete, de singuratate, de frica, dar si de furie, de neputinta si de indignare. Si o facem, de asemenea, intr-un procent de unu la suta, si pentru ca ne e mila de noi; ne privim dinafara si ne e mila.“ Aceste sentinte sunt exprimate, in plin bocet cauzat de banuiala ca sotul ei o insala, de catre eroina si autoarea cartii „Cum sa nu dai chix ca femeie“, jurnalista Carmen Rico. Ai spune, citind aceste ganduri, ca indurerata doamna care le emana este o resemnata, o fatalista care isi contempla tragediile personale cu seninatatea neputintei. Ei bine, nu este deloc asa.

    Textul anterior nu este decat o lamentatie vicleana, un preambul inselator la izbucnirea de revolta care urmeaza: „Psihiatrii spun ca asta e groaznic, ca autocompasiunea este nefasta. Pai, vedeti dumneavoastra, domnule psihiatru, mie mi-e mila de mine insami fiindca asa am chef, iar dumneavoastra, cu stiinta si pretiozitatea dumneavoastra, ma calcati pe nervi“. Plansul, prin urmare, nu este o forma de slabiciune, ci o metoda simpla, traditionala si functionala de terapie pentru o femeie apriga, care gaseste mereu (si cu suficiente temeiuri) prilej sa carteasca si sa zdruncine din tatani o lume falocrata, sufocata de valorile adesea false (si netrebnice, cum ar spune Carmen) ale masculinitatii.

    Autoarea acestui volum de mare succes (20 de editii si un tiraj de un milion de exemplare numai in Spania, intr-un singur an) este una dintre cele mai apreciate scriitoare si jurnaliste spaniole din ultimele decenii. Nascuta la Paris, in 1939, isi face studiile la Madrid, apoi la Washington si termina cu un glorios masterat in capitala Frantei, dupa care debuteaza in ziaristica la Buenos Aires, devenind, dupa cativa ani, redactor la revista madrilena „Cambio 16“ careia ii ramane fidela pana la moartea sa, survenita in septembrie 2001. Volumul sau de debut este chiar romanul pe care vi-l prezentam si care a fost publicat in 1990. 

    Popularitatea incredibila a cartii vine, desigur, din tema ei feminista dar mai cu seama din scriitura lipsita de inhibitii literare, simpla (poate prea simpla, uneori), plina de umor, directa, cu o naratiune de o limpezime clasica. Sarcastica – intr-o gama care vireaza spumos de la remarca de finete la injuria de mahala – la adresa barbatilor, cartea se salveaza printr-o miraculoasa autoironie si printr-o expectativa inteleapta si prelungita, care nu lasa loc, decat intamplator, judecatilor definitive. Care judecati, atunci cand izbutesc sa iasa la suprafata, sunt, trebuie s-o recunoastem, savuroase in impetuoasa lor rostire: „Trebuie sa fii incantatoare, cocheta, frivola, simpatica si, daca iti raspunde la avansuri, tandra si seducatoare! In nici un caz nu trebuie sa te lasi intimidata de mitocaniile lui, nici sa-i azvarli carafa de vin la primul cascat si nici sa te lasi prinsa la cea mai mica provocare“.

    Structurata in patru parti (corespunzand celor patru anotimpuri), cartea dezvolta scene cotidiene din concediu, din arena conjugala, de la serviciu, din magazine sau de pe strada, adica tot atatea confruntari secventiale din eternul razboi intre femei si barbati. Chiar daca nu desemneaza un castigator, Carmen Rico isi invata suratele sa fie luptatoare, sa nu ingaduie compromisuri si sa reuseasca, zambind, sa fie si mame si sotii dar si, in acelasi timp, bune profesioniste. Iar daca sfaturile ei se vor dovedi nu tocmai infailibile, macar ramanem (cititori si cititoare laolalta) cu beneficiul rasului in hohote.   

    Carmen Rico-Godoy, Cum sa nu dai chix ca femeie, Editura Pandora M, Targoviste, 2005

  • Semnale nonverbale

    • SEMNALE NONVERBALE

    Cand intalnesti o persoana care iti spune „Ce bine imi pare ca te vad!“, dar care, in acelasi timp, face o mutra acra, ceva este in neregula. Semnalele verbale sunt incongruente cu cele transmise prin mimica. Nepotrivirea (care, la randul ei, poate aparea chiar si in cadrul semnalelor nonverbale – ochii spun una iar gesturile alta) nu trebuie insa sa ne indemne sa ne pripim cu concluziile. Nu e obligatoriu ca persoana respectiva sa ne dispretuiasca; e foarte posibil ca in momentul fericit al revederii, ea sa fi calcat in ceva urat mirositor.  Acest exemplu simplu e un bun pre-ambul pentru problematica de mare complexitate a cartii, care incearca sa descifreze nu doar semnele de intrebare legate de congruenta/ noncongruenta dintre diversele tipuri de semnale emise in spatiul public, ci o arie mult mai larga de idei generate de retorica trupului si a chipului, de vestimentatie, de posturile-gest, de perceptia fetei umane.  

    Septimiu Chelcea (coordonator), Comunicarea nonverbalA In spaTiul public, Editura Tritonic, Bucuresti, 2004 

    • ULTIMUL MARE COMIC AMERICAN

    Eseul Danei Duma, incununat cu Premiul Uniunii Cineastilor din Romania, este rezultatul unei profesionale investigatii a biografiei si operei lui Woody Allen, dar si rodul unei priviri incarcate de stima si simpatie.  De altfel, autoarea recunoaste in randurile preliminare ale „Cuvantului inainte“: „M-am decis sa-i consacru o carte nu numai pentru ca multi il considera ultimul mare comic american, dar si pentru eroica lui putere de a rezista in cadrul cinematografului dominant“. Autor atipic, bufon literat postmodern, cineast care a restaurat prestigiul „cinematografului de autor“, Woody ramane, in ochii criticii, geniul inegalabil care a izbutit nu doar sa ne faca sa radem ci si sa savuram, cu delicii intelectuale, trama peliculelor sale si sa participam la reflectiile sale acide asupra marilor teme dintotdeauna ale artei: dragostea, moartea, Dumnezeu, vinovatia, iertarea. 

    Dana Duma, Woody Allen, Bufon Si filosof, Editura FundaTiei Culturale Ideea Europeana, Bucuresti, 2004

  • Un pic mai mult decat Lolita

    Filmul lui Agnes Jaoui a luat premiul la Cannes cu o poveste nu neaparat originala, dar bine spusa.

    Femeile sunt judecate dupa masuri, proportii si aparente. Comme une image… E o realitate dura, cea a patului lui Procust, cu care ne confruntam zilnic. Dar cand propriul tata aplica aceleasi criterii asupra fiicei sale, e chiar dramatic. Si totusi, filmul e o comedie in care zambetele se schiteaza uneori pe jumatate, poate cu gandul la propriile experiente. Scenariul nu straluceste neaparat prin originalitatea ideii, ci prin modul de a spune povestea, pentru care a luat si premiul la Cannes. 

    Ca orice tanara de  20 de ani, Lolita simte ca trebuie sa duca o lupta pe mai multe fronturi: sa  placa baietilor, sa cante bine in cor, sa se inteleaga cu mama vitrega… Dar pentru ea totul e mai greu, pentru ca nu are nimic din multitudinea de Lolite care o inconjoara. Are cateva kilograme in plus, un chip comun si nici macar tatal sau nu o place. Acel tata scriitor celebru si egocentric care i-a dat numele de Lolita, sperand  ca fiica lui va fi o frumusete. O alta ironie a sortii. De altfel, personajul tatalui reuseste sa fie deosebit de antipatic, mai ales pentru femeile spectatoare care asista la criza sa de varsta mijlocie, la manifestarile  orgoliului sau nemasurat si la privirile adresate tinerelor. Adaugand ca are o nevasta cu vreo 20 de ani mai tanara si o fiica pe care nu o baga in seama, pregatiti-va sa intalniti un monstru de egoism si vanitate. 

    In aceste conditii, Lolita lupta (din nou) sa nu fie o victima. Frustrarile nu o fac nesuferita, doar furioasa. Isi pastreaza sensibilitatea si simtul umorului, iar atunci cand cineva are nevoie de ajutor, nu ezita sa i-l ofere, chiar daca se simte dupa aceea folosita. Toata energia ei va fi indreptata catre cor, pentru ca muzica baroca e pasiunea ei, alta trasatura care o deosebeste de pariziencele mondene si moderne din jurul sau. De fapt, in film sunt doua grupuri: cel al lui Cassard, scriitorul celebru, si cel al lui Millet, scriitorul fara succes. Cea care va uni cele doua grupuri e sotia lui Millet, Sylvia, profesoara de canto a Lolitei si cea care va avea curajul sa spuna lucrurilor pe nume.

    Dincolo de tema aparentelor si a dragostei implinite sau nu, filmul e si o dovada ca celebritatea nu-i un cadou prea bun pentru cei din jurul vedetei. Regia lui Agnes Jaoui e subtila, fara dramatisme gratuite, cu umor la momentul potrivit. Sunt totusi cateva scene (destul de multe) in care muzica baroca si corul dau fiori, parand sa vina din alta lume. Filmul are happy-end, dar nu de tip american. 

    Daca la inceput vedem  pe ecran doi barbati de succes si cel putin doua femei nefericite, o fiica si o sotie, la final, perspectiva se schimba.  Un film moralist, dar cu mult umor si sensibilitate. Probabil ca isi va face celebri autorii, asa cum cartea personajului din film, „Comme une image“, l-a facut celebru pe autorul sau.

    Regia: Agnes Jaoui. Cu: Jean Pierre Bacri, Marilou Berry. Durata: 110 minute.

  • O gluma sub acoperire

    In „Miss Agent Secret 2: Inarmata si seducatoare“ Sandra Bullock are o multime de replici haioase. Din nefericire nu le arata nici macar publicului.

    Acum 5 ani, agentul FBI Gracie Hart (Sandra Bullock) avea umor. Suficient de mult ca productia „Miss Agent Secret“ sa fie considerata comedia de succes a anului, iar Bullock sa fie nominalizata la Globul de Aur si sa primeasca un premiu Blockbuster Entertainment. Si poate prea mult umor ca filmul sa merite o continuare. Filmul avea chiar si o idee noua,  surprinzator destul de  tarziu exploatata de o productie americana. Probabil de la prima editie a unui concurs de miss mai toate fetele concurente isi doresc sa salveze lumea, atitudine care, normal, la un moment  dat trebuia sa devina antipatica teroristilor. Situatiile comice se construiau una dupa alta pe fundalul trimiterii unui agent FBI sa lucreze sub acoperire in anchetarea unui atentat impotriva concursului de frumusete Miss USA.

    In ancheta sa, agentul nu doar invata cum sa mearga pe tocuri inalte pentru prima data in viata, dar reusea sa o scoata la capat intr-un stil eroic si haios in acelasi timp. Dezamorseaza bomba, intra in spectacol si devine peste noapte un star media si cea mai cunoscuta figura din FBI. In 2005, in „Miss Agent Secret: Inarmata si seducatoare“ Gracie vrea sa traiasca din nou acele vremuri. Dar nu isi mai poate duce jocul de agent secret. Toata lumea o cunoaste, iar cand un jaf la o banca aproape ca se sfarseste cu un dezastru din cauza unui fan extaziat care le spune suspectilor de prezenta ei, Gracie are de infruntat faptul ca devenise o corvoada pentru echipa si nu isi mai poate face meseria pe care o iubeste. O  portita de salvare pentru glumite exista cand Miss USA Cheryl Frazier (Heather Burns), cea mai buna prietena a ei – si o escorta de la spectacol, Stan Fields (William Shatner), sunt rapiti, iar Gracie porneste in salvarea lor. Insa situatiile comice insista sa nu-si faca simtite prezenta sau sa nu fie deloc comice. Probabil ca aparitia acestora ar intarzia desfasurarea anchetei. Sau poate ca nu. Poate ca ancheta in sine ar trebui sa provoace rasul. Si poate ca pana la urma reusesti sa schitezi un zambet, dar cu siguranta o s-o faci in aceeasi nota: in secret.

    Miss Congeniality 2: Armed and Fabulous Regia: John Pasquin. Cu: Sandra Bullock, Regina King, Enrique Murciano. Durata: 114 min. In Romania din 15.04.2005

  • Sa radem cu MacHale

    • SA RADEM CU MacHALE    

    Noua colectie a editurii Humanitas, „Rasul lumii“, va fi, cu siguranta, nu doar un rezervor de buna dispozitie ci si un tezaur de intelepciune hatra. Volumul de debut al seriei este o colectie de citate spirituale adunate de Des MacHale, de prostioare celebre sau de cugetari ale unor personalitati celebre precum Richard Nixon, Somerset Maugham, Cassius Clay, James Joyce sau Robin Williams.

    Vorbele de duh sunt categorisite pe domenii, in numar de doar douazeci: de la arta, afaceri, bani, sex, calatorie, la religie, sporturi si jocuri. In chip de aperitiv, iata cateva ziceri, la intamplare: „Saracii vor sa fie bogati, bogatii vor sa fie fericiti, burlacii vor sa fie insurati iar insuratii vor sa fie morti“ (Ann Landers), „Singura data cand nevasta-mea si cu mine am avut orgasm simultan a fost cand a semnat judecatorul actele de divort“ (Woody Allen), „Boxul inseamna o gloata de albi care se uita la doi negri care se snopesc reciproc“ (Mohammad Ali), „N-as crede ca Hitler a murit nici daca mi-ar spune-o el“ (Hjalmar Schacht).  

    Des MacHale, Vorbe de duh, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005 

     

    • RUN, FORREST! 

    O carte de succes care a stat la baza unei ecranizari de si mai mare succes, laureata a numeroase Oscaruri: Forrest Gump, de Winston Groom. Despre ea, popularul moderator Larry King spunea: „Ar fi bine sa va faceti un serviciu. Cititi Forrest Gump. Cred ca este cel mai amuzant roman pe care l-am citit vreodata“. Nu doar amuzant, am adauga noi, ci si plin de tandrete si cruzime, in acelasi timp, ironic si melancolic. Forrest spune despre el, chiar la inceptul cartii: „Idiot am fost de can’ m-am nascut. Ai-qiul meu e aproape 70, chestie care, zice aia, ma califica in pozitia de idiot. Io unu’ is incet – recunosc, da’ pro’abil is mai destept decat crede oamenii, pen’ca iei nu vede de fapt ce-i in capul meu“. Aceste cugetari ghidate de o gramatica precara sunt, mai presus de orice, reflectiile unui om profund onest, care a izbutit cele mai incredibile performante fiindu-si fidel siesi.

      Winston Groom, Forrest Gump, Editura Litera International, Bucuresti, 2004

  • Ultimul cuvant despre inceputuri

    Daca nu aveti un ceas Rolex, o servieta Prada sau un costum Armani si vreti totusi sa „dati bine“ intr-o reuniune mondena, procurati-va The Browser’s Book of Beginnings.

    Nu pentru ca sa-l exhibati dezinvolt in public, ci ca sa-l cititi si sa va familiarizati cu toate nestiutele minunatii pe care le contine. Veti parea brusc mai „chic“, mai interesant, mai pus la curent decat toti cei obisnuiti cu vorbele de claca de langa dumneavoastra.  Autorul, Charles Panati, este de formatie fizician, a lucrat ca redactor pe probleme de stiinta si tehnologie la Newsweek, dupa care – moment crucial in viata sa – s-a hotarat sa devina colectionar. Nu de timbre, nici de bijuterii si nici macar de editii bibliofile, ci de informatii despre originile tuturor lucrurilor de sub soare (si chiar din interiorul acestuia). Cartea care a rezultat, un breviar admirabil scris, seducator prin povestile care insotesc inlantuirea datelor dar si prin cele 100 de imagini rare care o ilustreaza, a fost vanduta in circa 5 milioane de exemplare, a fost tradusa in 12 limbi si, iata, a vazut si la noi lumina tiparului. Desi poate parea frivola, Cartea inceputurilor este rodul unei documentatii riguroase, verificate si catalogate pe criterii stiintifice, si care poate fi de folos atat celor aflati in curs de formare intelectuala, cat si academicienilor. Ea este cea mai buna dovada ca, acum, in epoca specializarilor extreme, cultura generala se afla in mare suferinta si ca, pentru a o salva de la colaps, exista si panacee placute la gust si lesne digerabile, nu doar cursuri universitare scortoase sau emisiuni TV situate la marginea penibilului.

    Cartea inceputurilor incepe, desigur, cu inceputul, adica ne duce in urma cu 14,5 miliarde de ani, cand este plasata originea universului, a galaxiilor si a sistemului nostru solar, ca apoi sa calatoreasca in lumea animalelor si oamenilor, incercand sa acopere o gama exhaustiva de subiecte, pe cat posibil ordonate cronologic. Aflam cum a adus Columb ciocolata in Europa, cand si cum a aparut sapunul (600 i.Hr., in Fenicia), zarurile masluite  (3500 i.Hr., in Egipt), periuta de dinti, hartia, stiloul, berea, schiurile, cand au fost cultivate primele prune, capsune sau masline, cand a fost sapat primul tunel sau cand a fost activat cel dintai spital.

    Cateva capitole sunt dedicate originii animalelor de companie preferate, a celor mai vechi religii, a diferitelor forme de muzica, de la opera (1597, Florenta) la sintetizatoarele electronice (1895, SUA), precum si a multor dispozitive de relaxare si comunicare. Doar originile mijloacelor de transport fac obiectul a trei capitole: uscatul, aerul si apa. Exista si secvente din volum care lamuresc originea unor limbi sau a unor apelative etnice, precum si comentarii referitoare la aparitia primei fiinte umane in adevaratul sens al cuvantului (Homo Habilis, acum 2 milioane de ani). Altfel spus, lucruri pe care nu le-am stiut nicicand sau pe care credeam ca le stim, dar care s-au pierdut in cutele memoriei. Nu ar mai ramane de adaugat decat ca autorul a perseverat in mania lui de colectionar, trecandu-si in bibliografie, alaturi de alte carti despre curiozitati, si The Browser Book of Endings, care ne infatiseaza momente de sfarsit, de incheiere de ciclu ale unor oameni sau locuri, de-a lungul mileniilor. 

    Cartea Inceputurilor, Editura Orizonturi, Bucuresti, 2004

  • Decaderea morala

    Saptamana asta m-am hotarat sa fac un experiment. Cele doua albume pe care le prefer in acest moment contin niste bucati muzicale din cele mai incitante pe care mi-a fost dat sa le aud de multa vreme.

    Contin si ceva care-ar putea starni obiectii din partea unora, desi asta nu m-a oprit sa le ascult in ultimele sapte zile. Oare acum urmeaza decaderea mea morala… ? Primul album e o compilatie numita „Run the Road“, care aduna laolalta rapperi si producatori noi ce au construit un sound britanic nou-nout, Grime. Acesta este sound-ul care se aude in momentul de fata de la Londra – muzica, facuta aproape in exclusivitate de catre pusti negri in cartiere sarace ale Londrei, ca Bow si Battersea. 

    In materie de muzica, inchipuiti-va mai degraba ceva ca Aphex Twin decat ca 50 Cent. Unele piese sunt complet nedansabile, muzica fiind plina de momente de tacere, pauze si bucati ce suna a gol, adeseori neavand nimic altceva decat rudimente de bass & drums. Mici fragmente de chitara heavy metal si chiar si sunetul apei care curge confera un minim de fundal pentru unele piese.

    Tocmai pe aceasta panza infricosator de goala de beat-uri zdrobitoare si agresive lucreaza noii rapperi. Cel mai renumit dintre ei este Dizzee Rascal. De ceilalti nu ati auzit aproape sigur. Iar subiectul pe care toti il trateaza, realitatea vietii urbane din Londra, este ceea ce face ca povestile lor sa fie, adeseori, deranjante. 

    „Stati pe loc – nu misca nimeni!“ Pe un fundal compus din sunete de arme incarcate si focuri de arma, rapperul Hyper ne spune ca „as putea-ncasa ani pentru ce-am facut adineaori“. Intreaga piesa prezinta de fapt cinci rapperi laudandu-se cum nu le e lor frica sa impuste lumea. Si totusi, fascinatia Grime pentru arme nu se opreste aici. Intr-o alta piesa, MC Shystie, o interpreta de culoare plina de furie si cu un talent fenomenal, se lauda cum „cara o arma sub pulover“, iar MC Kano sugereaza ca singurul tip de muzica pop pe care-l face el este sunetul de pop pop pop ce se aude cand impusti oameni. Toate acestea constituie un tablou destul de fidel al vietii dintr-o Londra cuprinsa de nebunia armelor. Dizzee Rascal a fost el insusi injunghiat in 2003, iar rapperul Asher D  a fost condamnat la 18 luni de inchisoare pentru port de arma de foc. 

    Cu atata violenta armata care destrama comunitatile de negri de pe tot cuprinsul Marii Britanii, oare cum mai pot explica faptul ca ascult asa ceva? Al doilea album cu care-mi erodez sensibilitatea morala este un LP „Dancehall Ragga“. Profitand de interpreti ca Sean Paul, care a facut cu succes trecerea inspre pop, cantareti jamaicani ca Beenie man si Elephant man sunt din ce in ce mai infometati de succes pe plan international.

    Problemele mari ale acestora provin din versurile pieselor lor. Ca o persoana care cumpara muzica jamaicana de ani de zile, am reusit sa adun suficiente albume profund homofobe cat sa fericesc participantii la o conferinta a Partidului Republican zile intregi. Una din piesele mele jamaicane preferate isi indeamna cu tarie ascultatorii sa „bun up de chi-chi man“. Daca nu cunoasteti dialectul jamaican, atunci sa stiti ca e vorba de a le da foc homosexualilor. Nu, nu e o gluma. Alta piesa sugereaza sa „Tek a bazooka and kill batty-fucker“ (Ia o bazooka si da-le-omorul la gay). Din nou, asemenea versuri construiesc o imagine fidela a situatiei din Jamaica de azi, o tara  unde (gratie legilor lasate de fosta administratie coloniala britanica) relatiile sexuale dintre persoane de acelasi sex se pot solda cu zece ani de inchisoare, iar contactul homosexual se poate pedepsi si cu munca silnica. Militantii pentru drepturile gay il arata cu degetul exclusiv pe Beenie man, cel mai de success interpret din insula (a avut nu mai putin de 60 de piese pe prima pozitie din topuri). Imi vine greu sa ma gandesc la vreun artist Dancehall care sa nu fi lansat vreo piesa homofoba… si totusi continuu sa dau banii pe-aceasta muzica. S-ar putea ca o saptamana de muzica innebunita dupa arme si homofoba sa nu-mi fi adus prabusirea etica. Ar trebui, totusi, sa ma ingrijoreze. As fi oare la fel de fericit ascultand muzica rasista, punk-ul care glorifica albii din anii ‘70 si ‘80 facut de pustii proveniti din clasa muncitoare? Cu siguranta nu. Pentru mine si, evident pentru o mare parte a cumparatorilor de muzica, exista un dublu standard care se aplica atunci cand vine vorba de muzica facuta de negri ce contine aspecte potential cauzatoare de obiectii din partea unora. Mult prea des se intampla ca un auditoriu alb sa fie gata sa tolereze violenta, misoginismul si homofobia ca facand parte din „autenticitatea“ muzicii negrilor. Sa fie oare vorba de un sentiment de „vinovatie al albilor“? Probabil ca da. Si totusi, in momentul de fata nu ma pot opri sa nu recomand compilatia „Run the Road“… Numai sa n-o ascultati cu o arma la indemana.

  • Marketingul si mercantilul domn Cupidon

    Sunteti satui de masina de marketing care promoveaza ziua de 14 februarie de parca ar fi unica sau ultima in care iti poti exprima dragostea si devotamentul? Ati obosit sa alergati in fiecare an dupa un cadou pentru partenera care oricum va fi nemultumita?

     

    Ei bine, o solutie ar fi sa va „refugiati“, cel putin pentru o saptamana, in Arabia Saudita, unde „Valentine’s Day“ este interzisa. Asta ca sa fiti siguri ca dispare complet orice urma de inimioare sau baloane rosii. „Valentine’s Day e un kitsch.

     

    Nu inteleg de ce e nevoie de o anume zi ca sa-i iei un cadou sau ca sa va simtiti bine?!? Nici macar nu e sarbatoare romaneasca sau macar ortodoxa… Si care e faza cu toate inimioarele alea de plus si mutunachii si chiloteii cu inimioare? Va iubiti mai mult?“, se intreaba LinxY pe forumul site-ului eva.ro. La o simpla cautare pe Google, cuvintele Valentine’s Day ofera peste 45 de milioane de rezultate.

     

    Desi majoritatea fac trimiteri la site-uri cu tot felul de sfaturi si variante (in)utile despre cum sa transformi „sarbatoarea indragostitilor“ intr-o zi incarcata de romantism, exista si pagini de internet care blameaza categoric aceasta zi; www.ihatevalentinesday.net, bunaoara, condamna goana fortata dupa cadouri si declaratii „lesinate“ de dragoste.

     

    „Daca cineva ar tine cu adevarat la tine, cred ca ti-ar spune mai des de o data pe an, fara sa mai fie nevoie de o felicitare in forma de inima si de o cutie ieftina de bomboane“, isi incepe discursul creatorul site-ului, continuand pe un ton ceva mai pasnic: „daca nu ar fi o zi in care toata lumea este haituita sa cumpere un dar pentru persoana iubita, as putea sa o privesc cu alti ochi“. 

     

    Pana una alta, agentiile de turism s-au folosit de ocazie pentru a lansa oferte speciale, dintre cele mai exotice. Din cate spune Claudia Bratosin, director ticketing la agentia Butterfly, „Parisul a ramas destinatia favorita, poate si pentru ca are o aura extrem de romantica“. Si J.W. Marriott, cel mai mare hotel din Bucuresti a facut promisiuni pentru o seara magica: vin rosu, stridii, sampanie si deserturi de ciocolata. Ziua de Sf. Valentin apartine totusi florariilor. Stefan Safciu, directorul site-ului de comenzi de flori online www.magazinuldeflori.ro, spune ca „livrarile de flori sunt de 20 de ori mai mari decat intr-o zi normala“. Cum era de asteptat, „de obicei sunt preferati trandafirii rosii“.

     

    Ciocolata este o alta vedeta a sarbatorii. Raphael Magnenat, directorul executiv al magazinului bucurestean de delicatese Delicateria Traiteur, povesteste ca ziua de Sf Valentin „este benefica pentru magazin“. „In 2005 am vandut 10 kilograme de ciocolata de Valentine’s Day, ceea ce reprezinta 1,3% din vanzarile pe tot anul“, spune el. Nici firmele de lenjerie intima nu s-au lasat mai prejos in ceea ce priveste ofertele speciale. Despina Andrei, director de marketing la Alsa Boutiques, care comercializeaza pe piata romaneasca brandul exclusivist de lenjerie La Perla, spune ca, pentru Valentine’s Day, a pregatit o colectie speciala. „Valentine’s Day Collection contine un sutien, un slip si un babydoll, disponibile atat in varianta rosie, cat si in cea neagra“.

     

    Restaurantele au fost si ele luate cu asalt de indragostitii care au dorit sa isi declare dragostea la lumina lumanarilor, iar rezervarile s-au facut cu cateva zile inainte. Chiar daca pare mai putin romantic decat o cina la lumina lumanarilor, internetul este poate cel mai simplu mod in care iti poti exprima dragostea. Alina Nemes, directorul portalului ROL.ro, spune ca, anul trecut, „s-au trimis cam 25.000 de felicitari virtuale cu ocazia zilei indragostitilor, ceea ce reprezinta o crestere cu 50% fata de 2004“. Paradoxal, se pare ca ideea exprimarii dragostei online le-a suras mai mult femeilor.

     

    Dar cohortele de inimioare si ursuleti de plus au adus cu ele si batai (inutile) de cap. Vlad Puscasu, economist, povesteste ca si-a amintit destul de tarziu de ziua indragostitilor. „Mi-am amintit in ultimul moment de minunata zi si am ales la intamplare un buchet de flori, care se pare ca inghetasera din cauza frigului de peste zi. La nici o ora dupa ce i-am daruit, trandafirii si-au dat obstescul sfarsit. Iar celalalt cadou, un mixer, nu i s-a parut foarte romantic. Am incheiat ziua cu usi trantite si tipete.“ Sa fie asta finalul romantic perfect pentru o zi romantica perfecta?

  • Europa extremelor

    In prefata cartii fundamentale a lui Ernst Nolte, istoricul Florin Constantiniu scrie: „L-am citit pe Nolte la o varsta inaintata, cand meseria mea de istoric se apropie de sfarsit. Si, totusi, experienta acumulata in curs de decenii nu m-a impiedicat sa ma simt un invatacel“.

     

    In primul rand se cuvine spus ca autorul volumului „Razboiul civil european“ nu este un istoric obisnuit: doctor in filosofie si profesor de literatura clasica, a facut, printre colegii sai germani, o figura de etern marginal. Daca in cazul operelor sale precedente, fenomenul interogarii raportului dintre un popor si trecutul sau nu a suscitat polemici si critici virulente, aici, fiind vorba despre nazism, un flagel care bantuie cu putere constiintele pana si in ziua de azi, lucrurile au stat cu totul altfel.

     

    Cartea a aparut pentru intaia oara in 1987, in fosta Republica Federala Germania si a suscitat, imediat dupa publicare, o adevarata cearta a istoricilor germani (trebuie mentionat faptul ca volumul si-a facut iesirea pe piata europeana dupa caderea „Cortinei de fier“, cand asupra lui s-a dezlantuit o furtuna de critici demonizante din partea istoricilor oficiali de factura marxista).

     

    Nu doar din cauza profunzimii tratarii si amplorii temelor (revolutia si contrarevolutia, totalitarismul, comparatia intre national-socialism si comunism, razboiul mondial, iudeocidul etc.), ci si a pozitiei lui Nolte, care, dupa toate aparentele, sustine o pledoarie nationala, afirmand, pe de o parte, ca Germania nazista nu detine monopolul ororii mondiale si, pe de alta parte, situand „catastrofa germana“ in contextul unui „razboi civil international“ declansat de miscarea comunista si dezvoltat de catre statul sovietic.

     

    Fascismul ar fi, deci, un antimarxism care, prin metode aproape identice, incearca sa-si anihileze dusmanii si care nu ar fi facut altceva decat sa reactioneze la agresiunea initiala a comunismului. „Asasinatul din ratiuni de clasa sociala operat de catre bolsevici nu este oare precedentul factual si logic al al asasinatului din ratiuni de rasa pus in lucrare de catre nazisti?“, se intreaba Nolte.

     

    Pe de alta parte – isi continua autorul intrebarile incomode – pot fi oare considerati germanii vinovati in mod colectiv? Daca e sa ne uitam atent in urma, raspunde tot el, un mare numar de germani avea banuieli, un grup foarte limitat stia, iar „un grup si mai mic participa la Holocaust“. De ce atat de putini oameni de pe intinsul Germaniei ajunsesera cu adevarat sa stie ce se intampla?

     

    Pentru ca sistemul nazist era o organizatie rationala in care domnea diviziunea muncii tipica erei industriale. Nu trebuie uitat ca, fara colaborarea „jandarmilor francezi, italieni, belgieni sau romani, Holocaustul nu ar fi fost posibil: evreii au fost victimele antisemitismului european in general“.

     

    A crede in notiunea de responsabilitate colectiva inseamna, spune Nolte, sa cadem in aceeasi eroare ca si Hitler in privinta evreilor.  Ipoteza a scandalizat pe multi, dar si mai multi inca au izbutit sa vada in cartea sa ceea ce, de fapt, este: o paralela admirabil instrumentata si documentata intre bolsevism si national-socialism, intre partidul comunist sovietic si Partidul national socialist german, ambele – „partide de razboi civil“.

     

    Razboiul civil european, 1917 -1945, Editura Runa,

    Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • NOUTATI

    Amintiri dintr-o copilarie nebuna

     

    Acest roman al lui Jean Cocteau, cu scriitura voit tremurata, halucinant si ametitor, nu este unul care sa ofere o lectura prea lesnicioasa. A uita insa ca face parte din monumentul de nezdrucinat al literaturii universale a secolului trecut si ca apartine uneia dintre cele mai proeminente figuri ale culturii franceze din toate timpurile suna deja a blasfemie.

     

    Cartea, dens metaforica, mai mult un ocean de emotii decat o povestire in sens clasic, descrie din franturi viata fratilor Paul si Elisabeth. Scutiti de probleme financiare si, prin urmare, de contacte cu exteriorul, cei doi traiesc in camera copilariei lor, intr-un univers paralel cu lumea reala, un univers hranit cu himere si vise otravite de incest, de nebunie si de moarte.

     

    Jean Cocteau, Copiii teribili,

    Editura Paralela 45, PiteSti, 2005

     

     

    Bunul, batranul Poirot

     

    Dupa ce te indopi, o buna bucata de vreme, cu de-alde Ian Fleming sau Gérard de Villiers, intoarcerea la vechii maestri ai romanului politist pare o adevarata binecuvantare. Iar cand „vechiul maestru“ se numeste Agatha Christie, lectura devine un regal in toata puterea cuvantului. Editura RAO s-a incumetat sa reediteze romanele clasicei britanice si sa dezvolte intr-o serie de autor toate aventurile celor doi mari detectivi inventati de stralucita scriitoare: Miss Marple si Hercule Poirot.

     

    Prezentul volum, tiparit initial in Statele Unite, in 1938, sub titlul „A murder for Christmas“ si devenit, ulterior, „Poirot’s Christmas“, este una dintre cele mai izbutite piese romanesti ale doamnei Christie. Invitat sa-si petreaca sarbatorile de iarna impreuna in casa familiei unor prieteni, neobositul Poirot se vede condamnat sa nu aiba parte de relaxare: milionarul excentric Simeon Lee este gasit, in noaptea de Ajun, cu gatul taiat. Afacerea, aparent insolvabila, isi afla incredibilul raspuns gratie geniului detectivului belgian.

     

    Craciunul lui Poirot,

    editura RAO, Bucuresti, 2005