BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Taramul contrastelor

    CABARET: O vacanta in Cuba nu este completa fara o seara la faimosul spectacol de cabaret „Tropicana Show“, la care un bilet de intrare poate ajunge pana la 80 de dolari, iar rezervarea trebuie facuta cu o saptamana inainte.

     

    IN FAMILIE: Havana este impanzita de restaurante specifice numite „paradas“ – de regula afaceri de familie, deschise la parterul caselor – cu cel mult zece mese, unde se servesc mancaruri traditionale.

     

    ISTORIE: Cuba este locul in care faimosul scriitor Ernest Hemingway si-a petrecut mai bine de 20 de ani si unde a scris doua dintre marile sale romane: „Batranul si marea“ si „Pentru cine bat clopotele“.

  • Fidelitate maxima

    Cuba – un spatiu scaldat in rom, animat cu muzica si dans si parfumat de aromele celor mai faimoase trabucuri din lume. O tara unde exista un adevarat cult pentru trabucuri, care sunt sarbatorite in fiecare an cu „fumuri“ si trambite, timp de o saptamana, la Festivalul international de la Havana.

     

    Despre Cuba se poate spune ca este o Mecca a iubitorilor de trabucuri, iar cea de a opta editie a festivalului care le este dedicat, programat sa se desfasoare in perioada 27 februarie – 3 martie, se anunta drept evenimentul de top al unei industrii care aduce Cubei 300 de milioane de dolari anual. O petrecere a iubitorilor de havane, la care isi dau intalnire toti cei care muncesc, traiesc si respira in parfumul lor unic.

     

    Pentru cubanezi, trabucul este mai mult decat un simplu produs al unei industrii cu 250.000 de angajati. E un obiect de arta, care se realizeaza manual, din cel mai bun tutun, dupa metode vechi de cateva sute de ani. Iar cubanezii au ceva experienta, daca ar fi sa dam crezare legendei care spune ca primul om care si-a facut un trabuc in Cuba, ruland tutun in niste frunze, a fost nimeni altul decat Cristofor Columb, in 1492, anul in care a pasit pe insula despre care spunea ca ofera „cel mai frumos peisaj pe care omul l-a admirat vreodata“.

     

    Festivalul se desfasoara pe parcursul a sapte zile si include, printre altele, seminarii, o vizita la o fabrica de trabucuri (pentru a vedea procesul de fabricatie) si la plantatiile de tutun. Participantii la editia de anul trecut, de exemplu, au vizitat „Real Fabrica de Tabacon Partagas“, unde lucreaza peste 200 de muncitori, in special femei, care trec in fiecare zi, timp de zece ore, printr-o rutina bine stabilita.

     

    Iar pentru a suporta mai usor programul zilnic de sortare, rulare, presare si taiere a tutunului, angajatilor li se citesc in fiecare dimineata cele mai importante stiri; „registrul“ se schimba la orele amiezii, cand este desemnata o persoana care le delecteaza cu lectura unor romane foileton. Restul timpului de lucru este animat cu muzica de la radio, totul culminand – in fiecare zi de joi – cu organizarea unor concerte sustinute de formatii traditionale cubaneze. La finalul zilei, fiecare muncitor poate pleca acasa cu doua trabucuri.

     

    Daca unii dintre el le folosesc pentru satisfacerea propriei pasiuni, altii prefera in schimb sa vada in ele o sursa de „rotunjire“ a veniturilor. Cele mai cunoscute marci de trabucuri cubaneze sunt Cohiba, Montecristo, Hoyo de Monterrey si Romeo y Julieta, al caror pret variaza intre 80 si 385 de dolari/cutie de 15 sau 20 de bucati.

     

    Punctul culminant al oricarui festival este cina de gala, care are loc in ultima seara, la care presedintele Fidel Castro este asteptat in fiecare an. Desi au existat momente (rare) in care nu a onorat invitatia, cina cu „El lider maximo“ este „cireasa“ de pe tortul celor sapte zile de sarbatoare. Ultima participare a lui Castro la aceasta cina a avut loc in 2001, an in care s-au sarbatorit faimoasele havane Cohiba, care au fost mult timp produse exclusiv pentru presedinte si apropiatii sai. Atunci, Fidel Castro a aparut la petrecere la doua ore dupa ceilalti invitati, asemeni unui star de la Hollywood, flancat de garzi de corp. Avand in vedere ca se sarbatorea Cohiba, prezenta garzilor chiar a dat savoare serii, pentru ca istoria acestei marci este strans legata de cea a „cerberilor“ presedintelui.

     

    Traditia orala spune ca, pe la mijlocul anilor ‘60, una dintre garzile de corp ale presedintelui fuma niste trabucuri a caror aroma i-au atras atentia cunoscatorului Fidel Castro. Curios, acesta a incercat unul si a fost atat de incantat incat a instituit un „monopol“ asupra lor. Cert este ca trabucurile Cohiba au fost accesibile fumatorilor din afara cercului prezidential abia din anul 1982.

     

    Dupa ce bliturile aparatelor de fotografiat s-au mai potolit, presedintele a inceput un discurs de 50 de minute, mult mai scurt decat monologurile de cateva ore care l-au consacrat. Publicul a fost delectat cu nelipsitele povesti savuroase despre americani, dar si despre modul in care „El Commandante“ a renuntat la trabucurile cubaneze pe care le-a fumat atatia ani. Desi a incetat sa mai fumeze havane inca din 1986, Castro nu rateaza nici o ocazie sa promoveze produsul emblema al Cubei. De altfel, el a recunoscut ca inca mai viseaza din cand in cand ca fumeaza un trabuc fin. „Nu toata lumea viseaza la lucruri interzise?“, s-a intrebat Castro, retoric, la finalul discursului sau.

     

    Pana una alta, desi in Cuba este interzis fumatul in locurile publice inchise, pe parcursul zilelor de festival se renunta la aceasta interdictie. Cina de anul trecut, desi nu a fost onorata de prezenta presedintelui, a meritat cei 1.400 de dolari, spun participantii. Evenimentul a inclus un spectacol cu acrobatii impresionante, un recital al lui Chucho Valdes, pianistul de jazz care a castigat un premiu Grammy, dar si un show oferit de faimosul dansator de flamenco Joaquin Cortes. Oaspetele de onoare a fost actorul britanic Jeremy Irons, un cunoscut amator de trabucuri, care s-a aflat pentru prima data in Cuba.

     

    Noaptea a culminat cu o licitatie de sase humidoruri (o cutie speciala in care se pastreaza trabucurile umede, pentru ca le asigura temperatura optima pentru conservare) semnate de insusi presedintele Castro. Pentru orice iubitor de trabucuri, autograful lui Fidel Castro este la mare pret, in special daca semnatura apare pe o cutie de trabucuri fine. Vedeta licitatiei a fost Cohiba Humidor, sculptat in aur, argint, bronz, mahon si marmura Carrara de catre sculptorul Raul Valladares, care s-a vandut contra sumei de 330.000 de dolari. Unul dintre humidoruri a ajuns chiar la un turist roman, care a fost dispus sa plateasca 55.000 de euro pentru cutia cu 150 de trabucuri. Puse cap la cap, licitatia a adus 530.000 de dolari la sistemul public de sanatate.

     

    Amatorii de trabucuri din Romania pot ajunge la editia de anul acesta a Festivalului de la Havana prin intermediul Exotic Travel, prima agentie de turism autohtona care are o oferta speciala in acest sens. „Este primul an cand organizam o excursie la Festivalul de Trabucuri din Havana, pentru ca am considerat ca segmentul Cuba reprezinta o perspectiva buna de afaceri“, spune reprezentanta agentiei, Irina Stancu. Conform datelor Organizatiei Mondiale a Turismului, numarul turistilor care au vizitat Cuba anul trecut a crescut cu peste 13 procente.

     

    Cei 15 turisti romani care au platit pana acum cei 1.699 de euro pentru a participa la festival nu pot decat sa isi imagineze ce se va intampla, pentru ca in fiecare an „organizatorii incearca sa aduca ceva nou, surprinzator“, dupa cum spune Irina Stancu. Cheltuielile totale ale escapadei cubaneze pot ajunge la 3.000 de euro de persoana, in cazul in care optati pentru toate activitatile optionale din oferta. Dar merita fiecare banut, spun organizatorii, fie si numai pentru posibilitatea de a putea pufai un trabuc in apropierea lui „El lider maximo“.

  • Ultima ispitire a lui Scorsese

    Argumentul favorit al celor care dispretuiesc Oscarul e Martin Scorsese. Cele peste 20 de filme i-au adus statutul, rareori contestat, de cel mai mare regizor american  in viata – sau macar de cel mai interesant. Nu i-au putut aduce insa nici un Oscar pentru regie – iar saptamana viitoare se joaca poate ultima lui sansa.

     

    Scorsese spune ca „The Aviator“, care a primit un numar record de nominalizari pentru Oscar – unsprezece, inclusiv pentru cel mai bun film si pentru regie – e ultimul lui „film mare“. Povestea unuia dintre cele mai excentrice personaje ale Americii – industriasul, aviatorul si producatorul Howard Hughes – a costat studiourile Miramax circa 100 de milioane de dolari – un buget rar pentru un film de Scorsese.

     

    Pentru ca, desi e unul dintre favoritii criticii, Martin Scorsese e o investitie cu grad mare de risc. „Marty nu e vazut drept o afacere buna“, spune un vechi prieten al regizorului, producatorul Irwin Winkler. Oamenilor cu bani le plac filmele lui, dar nu se inghesuie niciodata sa-l finanteze: „Nu stiu niciodata la ce sa se astepte de la el si ce fel de film o sa iasa“.

     

    De altfel, dintre marile lui filme – „Mean Streets“ (1973), „Taxi Driver“ (1976), „Raging Bull“ (1980), „The Last Temptation of Christ“ (1988) ori „Goodfellas“ (1990) – cel mai mare buget, de circa 20 milioane de dolari, l-a avut ultimul. „Mean Streets“ de exemplu, filmul care l-a impus in 1973 drept unul dintre cei mai tulburatori regizori ai generatiei sale – din care au facut parte William Friedkin, Francis Ford Coppola, Steven Spielberg sau Sydney Pollack – a fost facut cu o suma ridicola: 150.000 de dolari.

     

    „Taxi Driver“, un clasic – pentru care regizorul nici macar nu a fost nominalizat la Oscar, luand in schimb Palme d’Or – a avut un buget mic, de 1,3 milioane de dolari. Iar pentru „The Last Temptation of Christ“, filmul sau favorit, Scorsese a reusit sa obtina un buget de doar 7 milioane de dolari. E notoriu de altfel ca actori bine cotati – printre care Robert de Niro si Harvey Keitel – accepta onorarii mici tocmai pentru a nu-i bate si ei lui Scorsese un cui in talpa.

     

    „Cred ca e pentru ca subiectele si personajele mele nu sunt intotdeauna placute“, recunoaste regizorul. „Dar, uimitor, s-a gasit intotdeauna cate un studio care sa vrea sa lucreze cu mine – in parte si pentru ca l-am avut des in distributie pe de Niro.“ Aici, in „subiectele si personajele“ lui Scorsese, sta de fapt si cheia succesului de critica, si cea a esecului de box-office.

     

    Datorita lor si felului in care le-a transpus in film a fost Scorsese aclamat. Dar tot din cauza „subiectelor si personajelor“ n-a capatat nici un Oscar pentru regie si nici finantari de top. Oscarul inseamna, in mare parte, audiente de masa. Iar viziunea lui Scorsese a fost considerata prea intunecata si profund neconventionala de votantii Oscarurilor. I s-a reprosat, adesea, ca ar fi „falimentar moral“ si „obsedat de violenta“. Dar, spune regizorul, „daca ne uitam la filmele mele, ele asta infatiseaza – o lume foarte, foarte violenta“.

     

    In total, filmele lui au primit 59 de nominalizari, dar au luat, pana acum, doar 6 premii. Scorsese a fost nominalizat de 7 ori – atat pentru regie cat si pentru scenariu – si nu a castigat niciodata. A pierdut, de cateva ori, in fata unor regizori mai putin apreciati de public ori de critica. In 1980, de exemplu, pierde cu „Raging Bull“ – povestea boxerului Jack LaMotta – in fata lui Robert Redford, care tocmai debutase ca regizor cu „Ordinary People“. Zece ani mai tarziu, Scorsese pierde, cu „Goodfellas“, in fata altui regizor debutant: Kevin Costner, cu „Dances with Wolves“.

     

    De fapt, spun multi, Scorsese a pierdut cel putin trei Oscaruri din cauza acelorasi calitati care au facut din el un mare regizor: perspectiva intunecata asupra lumii si talentul lui de a portretiza violenta si emotiile violente. Lumea in care a crescut – cartierul Mica Italie din New York, un loc cu gangsteri adevarati – era populata cu personaje asemenea celor din filmele sale.

     

    „Aproape totul tinea de decizii de viata si de moarte, chiar daca nu moartea in sine era tema – de cele mai multe ori era vorba de moartea spirituala“, povesteste regizorul. „Si asta e ceea ce ma atrage pe mine spre astfel de lumi si de personaje. Am vazut multa violenta, multa violenta emotionala si psihologica, violenta spirituala, intr-un fel.“

     

    Un film de care se declara mandru? „Imi place «The Last Temptation of Christ» («Ultima ispitire a lui Hristos» – n.r.), imi place sa-l vad din cand in cand pentru ca mi-e drag subiectul si-mi place cum a fost facut, si actorii, si muzica…“, spune Scorsese.

     

    Despre celelalte filme, numai bine. Regizorul american a incercat totul: musicalul („New York New York“, considerat de critica un dezastru), thrillerul („Cape Fear“, un remake, singurul lui adevarat succes de casa, cu incasari de 80 de milioane de dolari), documentarul („Italianamerican“, un film despre viata din Mica Italie, filmat la o cina cu parintii lui sau „The Last Walz“, un film despre concertul de adio al trupei The Band), drama („Age of Innocence“).

     

    Sunt insa voci – putine, e drept – care spun ca Scorsese a spus tot ceea ce avea de spus si ca tot ceea ce a incercat in afara productiilor din anii ‘70-’80, desi bine facut, nu mai inseamna mare lucru. Daca-l judecam dupa ceea ce a facut in ultimii 15-20 de ani, spune Xan Brooks, critic de film pentru The Guardian, vedem ca e „prea prudent, plicticos si foloseste aceleasi vechi trucuri regizorale“. Pentru altii, ceva mai multi, Scorsese ramane cel mai mare regizor in viata. „E dragut sa auzi asa ceva, dar am invatat sa nu iau asta prea tare in serios“, spune el. „Totul e inutil in momentul in care esti pe platou si nu stii ce sa faci.“

  • Martin Scorsese – un fiu al Micii Italii

    NASCUT la 17 noiembrie 1942 la New York, in cartierul „Mica Italie“, intr-o familie de italieni, Luciano si Catherine Scorsese (foto), care de altfel apar in cateva dintre filmele lui. In copilarie sufera de astm si, din cauza ca nu-l pot lasa sa se joace afara, ca ceilalti copii din cartier, parintii il duc la cinema.

     

    LA 8 ANI, Scorsese schita un fel de benzi desenate, reconstituind, cadru cu cadru, filmele pe care le vazuse la cinematograful din cartier. Uneori, desena doar din imaginatie si-si grupa schitele sub titlul „regizat si produs de Martin Scorsese“. Pe la 12 ani, desena cu culoare povesti biblice si western-uri. „Vroiam sa fiu cu adevarat mare“, spune el razand, „dar aveam probleme cu desenatul prim-planurilor“.

     

    IN LICEU, Scorsese a fost disk-jockey – aici si-a „lustruit“ gusturile muzicale. „In casa mea era mereu muzica, mama mea avea mereu radio deschis… asculta in special Bing Crosby, Frank Sinatra…“. Regizorul e cunoscut pentru meticulozitatea cu care isi alege coloana sonora. „Muzica iti poate conduce intregul film, are o importanta psihologica aproape, pentru ca iti «asista» imaginea si poate pune in valoare o anumita scena.“

     

    ABSOLVENT, in 1966, al Scolii de Film de la New York University, debuteaza in 1967 cu „Who’s That Knocking On My Door“, pentru care scrie si scenariul. Insa primul lui film major – care are si o profunda componenta autobiografica – este „Mean Street“, pe care-l face in 1973. „Am combinat trasaturi de la diverse persoane; ii cunosteam pe oamenii aceia si multi imi sunt inca prieteni apropiati“, spune Scorsese.

     

    CASATORIT de cinci ori cu Laraine Brennen (1965), Julia Cameron (1975), Isabella Rossellini (1979), Barbara De Fina (1985), Helen Morris (1999). „Munca a fost psihoterapia mea dupa fiecare divort“, spune Scorsese.

  • Eastwood vs. Scorsese

    VETERANII: La 27 februarie e de asteptat ca Oscarul pentru regie sa fie decernat unuia dintre cei doi regizori de categorie grea intrati in competitie: Martin Scorsese (cu „The Aviator“) sau Clint Eastwood (cu „Million Dollar Baby“).

     

    PRONOSTIC DGA: La sfarsitul lunii trecute, premiul Directors Guild of America (DGA)

    i-a fost decernat adversarului lui Scorsese in competitia pentru Oscaruri, Clint Eastwood. Premiul DGA este considerat un fel de „precursor“ ale Oscarului pentru regie: dintre ultimii 56 de castigatori ai Oscarului, 50 au luat, in luna precedenta, si premiul DGA.

     

    NOMINALIZATI: Alaturi de Scorsese si Eastwood au mai fost nominalizati pentru Oscar Alexander Payne („Sideways“), Taylor Hackford („Ray“) si Mike Leigh („Vera Drake“).

  • Romanii stau cu spatele la dirijori

    Cand vine vorba despre modul in care sunt perceputi dirijorii in Romania, s-ar putea spune ca spectatorii le platesc cu  aceeasi moneda: le intorc spatele.La prima vedere, dirijorul este condamnat sa aiba un statut ingrat: in intreaga sa cariera trebuie sa-si joace rolul cu spatele la public. Cu toate acestea nimeni nu a indraznit vreodata sa-l acuze de impolitete.

     

    Mai mult, „acest obicei profesional n-a rapit deloc din laudele aduse adesea artistilor din aceasta categorie si nici nu pune  piedici, in alte culturi, dirijorilor, sa-si gaseasca un loc pe orbita vedetelor“, spune Oltea Serban Parau, critic muzical. Poate nu toti occidentalii stiu cu ce sa asocieze numele lui Toscanini sau al lui Furtwängler, dar majoritatea stiu sa respecte un dirijor contemporan, iar pe unii dintre ei sa-i perceapa in acelasi mod ca pe o vedeta rock, hip-hop sau R&B, oferindu-le statutul de star.

     

    La noi, insa, artistul din fata orchestrei e cufundat intr-o acuta lipsa de popularitate. Nici macar Cristian Mandeal, cel pe care maestrul Sergiu Celibidache il numea „singurul talent directoral“ al romanilor iar gazeta Suddeutche Zeitung il descria ca fiind „un dirijor de prima clasa“ si ii cataloga tehnica drept „magnifica“, nu se detaseaza de acest aspect al vietii culturale autohtone. „Indiferent de orchestra pe care o conduce, indiferent de concertul pe care-l pune-n scena, dirijorul roman in special si dirijorul in general e tratat de marea majoritate a romanilor cu indiferenta“, mai spune Parau.

     

    Realitate evidenta, de altfel. De pe lista, destul de lunga de altfel, a unor valori cultu-rale mondiale, printre care Jose Carreras, Angela Gheorghiu, Baletul din Viena sau Cesaria Evoria, care au trecut pragul tarii in ultimul an, lipseste numele vreunui dirijor. Faptul ca organizatorii de concerte nu au vazut o oportunitate financiara in invitarea unui dirijor in Romania denota clar ca maestrii baghetei n-au priza la publicul au-tohton.

     

    Nici macar emotia si agitatia cauzate de sosirea in tara a celebrului dirijor japonez Seiji Ozawa n-au schimbat atitudinea acestor agentii fata de dirijori, fiind puse probabil pe seama unui public redus de cunoscatori, care in fiecare an ia cu asalt portile festivalului George Enescu. „Dirijorul e un soi de animal exotic, iar modul in care este perceput la noi de catre publicul larg se datoreaza in special nivelului de cultura muzicala“, mai spune Parau.

     

    Daca in Europa statutul de vedeta al dirijorului poate fi pus pe seama unei lungi traditii a muzicii clasice, datand de cateva secole, in Romania, dupa explozia scolii mu-zicale din secolul XX, impactul muzicii clasice asupra ascultatorilor la scara larga a slabit constant. Radu Popa, angajat al Filarmonicii Giurgiu, dirijor principal in grad maxim (ultima treapta la care se poate accede), pune dezinteresul fata de arta dirijoratului pe seama non-culturii si non-educatiei in domeniu.

     

    „Nu poti fi optimist atunci cand stii ca apetitul pentru muzica simfonica trebuie antrenat prin educatie, iar in Romania tinerii nu sunt deschisi nici macar prin sistemul de invatamant spre «consumul» acestui domeniu“, spune dirijorul. Prin lipsa informatiei nu e de mirare ca majoritatea romanilor sunt total dezinteresati de arta dirijatului in special si de dirijor in particular, sustine Popa.

     

    Clasicul ambasador al Romaniei in lume, cultura, pare, cel putin in acest domeniu, fortat sa se gandeasca prematur la pensie. „Bucurestenii au uitat ca simbolul capitalei nu e o hala industria-la, nu e o sala de conferinta sau vreo discoteca, ci Ateneul Roman“, mai spune Popa. Lipsa de timp a romanilor, prea ocupati sa se adapteze unei lumi care le fugea de sub picioare in primii ani de dupa Revolutie, si-a pus amprenta asupra modului in care e receptat efortul artistului.

     

    Slaba preocupare pentru muzica a avut insa si o alta cauza: bugetul Romaniei nu a acoperit niciodata suficient nevoile institutiilor de concerte si spectacole. Daca publicul larg este atras, in primul rand, de imaginea stralucitoare a unei vedete pop, nu e de mirare ca majoritatea romanilor nu se preocupa de activitatea unui dirijor inchis in turnul de fildes al lipsei de bani. Fara publicitate, efortul si reusita artistului raman cunoscute acelei categorii restranse de public care, spre deosebire de publicul altor domenii, nu-si sporeste numarul de la an la an.

     

    Shinya Ozaki, dirijor japonez, care colaboreaza cu Filarmonica din Targu-Mures de 10 ani, e de parere ca fara un serviciu de marketing calitatile artistului vor fi din ce in ce mai greu de vazut, inghitite de schimbarile rapide de tot soiul. „Nu trebuie sa mai percepem viitorul prin intermediul activitatilor din trecut.

     

    Intr-o societate in plina schimbare a venit timpul ca o institutie culturala sa faca mai mult decat sa astepte ajutorul guvernamental si sa incerce sa ajunga la propriul profit, pas cu pas“, spune Ozaki. Iar un sistem managerial modern si eficient ar putea sa-i redea artistului statutul mult ravnit. „Statut care nu e obligatoriu sa fie cel de vedeta, deoarece, pana la urma, pe alte meleaguri imaginea de star a dirijorului e efectul direct al unei intense promovari de catre mass-media“, mai spune dirijorul japonez.

     

    Pana la aplicarea unor politici de marketing in acest domeniu, imaginea creata in legatura cu profesia de dirijor in Romania se contureaza insa clar, prin prisma formulei americane „tot ce e bine platit e si bine vazut“. Un dirijor experimentat castiga, in cazurile bune, in jur de 10 milioane de lei pe luna din salariul fix, la care se mai adauga uneori venituri din colaborari cu diverse orchestre. „Astfel, din cauza problemelor financiare, materialul incepe sa domine creativul, si ajungi sa iti doresti sa ai concerte doar pentru a castiga bani, iar spectacolul in sine are de suferit“, afirma Radu Popa.

     

    Indiferent de modul in care e abordat subiectul, fie din punct de vedere financiar, fie din privinta educatiei culturale, dirijorul ramane un personaj nesemnificativ in mentalitatea autohtona, iar spectacolul sau nu e vazut in nici un caz ca o alternativa a activitatilor de relaxare din afara programului. Iar acest aspect o sa se pastreze probabil cel putin pana cand majoritatea romanilor o sa descopere ca prezenta intr-o sala de spectacole nu e conditionata de achizitionarea prealabila a unui costum de firma.

  • Milosevici sau „Dupa mine Potopul!“

    Se spune ca „greseala cea mai mare a dictatorilor nu consta in viziunea lor total eronata asupra lumii, nici in cruzimile prin care se mentin la putere, ci in convingerea ca stapanirea lor va dura vesnic“.

     

    In cazul lui Slobodan Milosevici, lucrurile nu stau tocmai asa. Sigur ca, adesea, „crupierul malefic al jocurilor moderne din Balcani“ a visat ca e invulnerabil, ca adevarul lui este adevarul intregului popor sarb si ca, prin urmare, e menit sa dureze o vesnicie. Aceste reverii paranoice nu l-au perturbat insa atat de tare, incat sa-l impiedice sa comita gesturi ireparabile si sa se comporte de-a dreptul sinucigas.

     

    Cu sentimentul ca e muritor si ca, sub semnul prezentului pe care era stapan, ii este ingaduit sa faca orice si sa distruga orice viitor, Slobodan, omul in al carui nume sa afla inscris cuvantul „libertate“ (slobod, in sarbo-croata), a actionat adesea de ca si cum dupa el ar fi putut sa survina orice cataclism. A comis crime in numele libertatii, a persistat intr-o incapatanare lipsita de speranta si de noima, a distrus fragile echilibre interetnice, tarand intr-un sangeros elan nationalist milioane de suflete.

     

    Scena cu care se deschide cartea despre Milosevici a jurnalistilor Dusko Doder si Louise Branson (el – nascut in Iugoslavia, corespondent al ziarului Washington Post pentru Europa de Est, Uniunea Sovietica si China, ea – fosta sefa a Biroului pentru Balcani al ziarului The Sunday Times) este, in sensul celor de mai sus, graitoare.

     

    Trimisul american Richard Holbrooke, venit la Belgrad  pentru a remite, in 1999, un ultimatum liderului sarb, se intalneste cu acesta in Palatul Alb si ii propune sa semneze tratatul de pace  propus de NATO in privinta provinciei Kosovo. Slobodan refuza pentru ca aceasta ar fi insemnat ingaduirea trupelor straine pe pamant sarbesc. Contrariat de atitudinea lui, Holbrooke il intreaba: „Domnule presedinte, sunteti absolut sigur ca stiti ce se va intampla dupa ce voi parasi aceasta incapere?“. „Da, ne veti bombarda“, a raspuns fara sa clipeasca tiranul.

     

    Cu zambetul pe buze, desi, astfel, parafa nu doar propria sa moarte politica, ci si insangerarea poporului pe care sustinea ca-l iubeste. Aceasta biografie este edificata, in intregime, pe astfel de exemple percutante, pe scene memorabile menite sa faca inteligibile radacinile psihologice ale gesturilor aberante ale urmasului lui Tito, dar si pe informatii inca inedite privind copilaria, adolescenta (in care un rol capital il joaca relatia de „Romeo si Julieta“ cu infocata comunista ce i-a devenit sotie, Mira Markovici, precum si sinuciderea ambilor parinti), ascensiunea politica si motivatiile tinand de mitologia populara care l-au propulsat in postura de lider national.

     

    Exista, desigur, o proliferare a metaforelor (Milosevici este, pe rand, un „Narcis de gheata“, un „preot al haosului“ sau un „print al intunericului“), insa aceasta nu face decat sa sporeasca puterea de persuasiune a descrierilor operate cu multa exactitate si simt al detaliului revelator de catre cei doi jurnalisti.

  • Cool si negru

    „Ce poate fi mai cool decat sa fii cool?“, canta starul hip hop Andre 3000 in single-ul sau „Hey Ya!“. Piesa a fost descrisa de catre Lou Reed, el insusi un veritabil parinte al conceptului de cool, drept „piesa rock-and-roll perfecta“.

     

    Chiar, ce e mai cool decat sa fii cool? Nu exista prea multe lucruri care sa intre in aceasta categorie. Cel putin nu in Vest. Si, dupa cum Andre 3000 stie foarte bine, nimic nu e mai cool decat Cultura Negrilor. Unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care le-am vazut in timpul recentei mele calatorii la Tokio nu au fost nici toaletele computerizate cu facilitate de spalare si uscare si nici fetele pornite la cumparaturi imbracate in costume de iepuras.

     

    Nimic nu se poate compara cu privelistea a doi adolescenti japonezi cu suvite de par lung si incalcit, cantandu-si cu un accent jamaican iubirea pentru zeul rastafarian Jah, in timp ce dansau in fata unei imagini a imparatului Etiopiei si liderul spiritual al miscarii rastafariene, Haile Selassie. Dupa cate se pare nu exista nici un loc pe lumea asta unde tinerii de orice rasa sa nu emuleze cu pasiune Cultura Negrilor. Daca nu ma credeti, dati o raita prin Piata Romana sa vedeti cu ce sunt imbracati jumatate dintre pusti.

     

    Fenomenalul succes mondial al muzicii si culturii negrilor nu are nimic de-a face cu teoriile pseudoeugeniste, cat se poate de simpliste, privitoare la simtul innascut al ritmului si talentul pentru dans pe care le-ar poseda acestia, ci numai cu istoria negrilor si conceptul de cool. „Cool“ este un adjectiv care se aplica defavorizatului, celui lipsit de sperante, tanarului caruia toata lumea i-a intors spatele. Atitudinea nihilista, de „n-am nimic de pierdut“ pe care o asociem atributului „cool“ a fost promovata de cei care si-au trait viata la maxim si au murit tineri, pentru ca nu aveau nimic de pierdut.

     

    Sa-l luam, spre exemplu, pe unul dintre primii exponenti ai conceptului de „cool“, si anume Elvis. Solistul a fost scos nu numai din obscuritate, ci si dintr-o saracie rurala lucie. Daca ar fi crescut intr-o familie de bancheri, nimanui nu i-ar fi pasat de el, oricat ar fi dat Elvis din solduri. Conceptul modern de „cool“ este indisolubil legat de lupta si lipsuri, iar Elvis a avut parte de amandoua.

     

    Dupa oprimarea de sute de ani cauzata de albii proprietari de sclavi, fiecare persoana de culoare care a reusit in viata poarta cu sine sentimentul reusitei in ciuda tuturor piedicilor, al omului care a pornit de jos si a ajuns sus de tot. Chiar daca rapperi ca Nelly sau Jay-Z au conturi grase in banca, iar producatori ca Felix DA Housecat sau Kanye West provin din patura de mijloc, ei tot vor lasa publicului alb impresia ca sunt defavorizati. „Cool si negru“ este umbra pe care un trecut colonial intunecat o arunca in secolul douazeci si unu.

     

    Din Marea Britanie pana in Bulgaria, tiganii sunt, nici mai mult nici mai putin, decat o patura defavorizata a Europei. La fel ca in cazul culturii negrilor, si aici privatiunile au dus la dezvoltarea unei vibrante culturi a muzicii. Iar tezaurul muzical al rromilor sta la baza unuia dintre cele mai incitante proiecte muzicale ale Romaniei, „Shukar Collective“. „Eu unul as numi-o tot muzica electronica“, explica producatorul Matze in studioul sau din Bucuresti, „desi lucram cu doua genuri aparent opuse – muzica electronica si muzica traditionala tiganeasca. Unul dintre ele este futurist, iar celalalt este imbibat de istorie si traditie.

     

    Totusi, rezultatul poate sta bine mersi alaturi de genuri electronice ca hip hop sau trip hop, doar ca are o puternica influenta tiganeasca.“ Grupul, format din sase muzicieni din underground-ul romanesc, are ca punct central trei interpreti tigani, cu varste cuprinse intre 24 si 62 de ani care canta in limba rromilor. Trupa si-a lansat recent albumul de debut, intitulat „Taves Bahtalo!“ un amestec navalnic de beat si melodii ale rromilor. „Nu mai e mult pana la lansarea din Anglia“, spune Matze, vorbind despre interesul pe care trupa l-a generat in afara Romaniei, caci a concertat deja in Belgia, Austria, Spania si Olanda…

     

    Iar daca anul 2004 a fost al Bollywood-ului, cu muzica hindi si beat-urile ce si-au facut loc in reclame, hituri de cluburi si piese de number one interpretate de Britney Spears, atunci 2005 ar putea foarte bine sa fie anul tiganilor. Sa nu fiti surprinsi daca veti auzi lumea alaturand cuvintele „tigan“ si „cool“ in aceeasi propozitie.

     

    Tom Wilson este jurnalist si DJ britanic si locuieste la Bucuresti.

    Este absolvent al sectiei de Studii Politice a Universitatii Oxford si a scris pentru publicatiile Dazed and Confused, The Face si The Independent

  • Zawinul Nemuritorul

    Pe scena Joe Zawinul se comporta cu un antrenor-jucator. De altfel, intotdeauna a considerat genul „jazz fusion“ un sport de echipa. Dar de fiecare data cand echipa sa „joaca“, pe scena pare ca are loc finala Campionatului Mondial, a Wimbledonului sau cursa decisiva pentru castigarea titlului in Formula 1.

    La inceput a aparut zvonul. Cel mai „titrat“ muzician de jazz fusion ar urma sa tina un concert la Bucuresti. Maestrul clapelor, detinator a nu mai putin de 28 de titluri de „best keyboard in jazz“ acordate de prestigioasa publicatie de jazz Down Beat Magazine, s-ar putea opri si in tara noastra in turneul de promovare a albumului „Faces & Places“, album nominalizat la premiile Grammy in 2003. La scurt timp, zvonul a disparut – din fericire, pentru ca a urmat afisul. Posterele cu batranul cu caciulita in varful capului si privire sobra au indepartat orice urma de indoiala. Zawinul, un maestru al ritmului, era asteptat la Bucuresti. Pentru concert? Nu, e prea putin spus. Zawinul venea pentru evenimentul muzical al anului in Romania. 

    Eveniment care avea sa se petreaca dupa 60 de ani de la primul contact al Zawinului cu muzica. A inceput la 6 ani cu un acordeon, in casa familiei din Austria natala, dupa care a plecat la Conservatorul din Viena unde a studiat pianul clasic si compozitia. A parasit Europa in 1958, cand a castigat o bursa de studii muzicale la Berklee. La care a renuntat in scurt timp insa, deoarece descoperise jazzul, „muzica sufletului sau“ dupa cum a descris-o in multe interviuri, si i se oferise oportunitatea de a se alatura orchestrei trompetistului Maynard Ferguson. Colaborare ce nu a durat insa decat sase luni, in acelasi an austriacul devenind pianistul interpretei de jazz Dinah Washington. Doi ani mai tarziu, in 1961, Zawinul s-a alaturat cvintetului condus de legendarul saxofonist Julian „Cannoball“ Adderley, alaturi de care a ramas noua ani. A urmat o perioada de glorie, in care Zawinul a colaborat cu o alta legenda a jazzului, Miles Davis, pe „In a Silent Way“ si mai ales pe discul considerat un reper esential al jazzului modern, „Bitches Brew“. In 1970, impreuna cu saxofonistul Wayne Shorter si basistul ceh Miroslav Vitous, austriacul pune bazele celui mai important grup de jazz fusion din istorie – Weather Report, trupa in care ceva mai tarziu avea sa apara si fenomenalul basist Jaco Pastorius. 

    Cincisprezece ani mai tarziu, dupa 17 albume si trei premii Grammy, Zawinul si Shorter se despart, austriacul infiintand Weather Update, care se transforma cateva luni mai tarziu in Zawinul Syndicate, grupul multinational cu ajutorul caruia exploreaza stiluri diferite, de la rock progresiv pana la etno si folk, toate mulate pe conceptia inconfundabila a sintetizatoarelor sale, care s-au facut auzite si la Bucuresti.

    Vineri, 8 aprilie, cu o jumatate de ora inainte de inceputul spectacolului in fata Salii Palatului. Cateva sute de oameni, in asteptare, intr-o liniste neobisnuita. Spectacolul a inceput brusc, fara prea multe prezentari. Doar faptul ca in sala s-a facut intuneric a precedat furtuna pe note, anuntand ca Joe Zawinul & Syndicate e pe punctul de a se porni. Pe de alta parte, prezentarile ar fi fost si inutile, in conditiile in care, dupa cum singur a recunoscut, Zawinul a venit „sa cante prietenilor“. Iar prietenii sai – multi la numar, locurile din Sala Palatului fiind ocupate pana la refuz – au venit sa asculte. 

    Fiecare nota, fiecare acord i-a tintuit pe spectatori in scaune. Nici macar inflexiunile puternice ale vocii lui Sabine Kabongo, solista originara din Congo pe care Zawinul a prezentat-o ca fiind una dintre cele mai valoroase ale lumii, nu i-a miscat de la locurile lor. Insa incantarea publicului a fost vizibila si s-a manifestat in cateva randuri, cum s-a intamplat in cazul dialogului in forta dintre basistul Linley Marthe din Insula Mauritius si tobosarul Nathaniel Townsley din Statele Unite. Publicul parea ca urmareste „calatoria muzicala“ in care Zawinul a povestit despre locurile pe care le-a vizitat in intreaga sa cariera, din Tunisia pana in Noua Caledonie, din India pana in Rusia, calatorie pe care s-a construit albumul prezentat in concert si care a fost imbogatita de bagajul de elemente traditionale aduse de cei doi brazilieni, Alegre Coreea, chitara si Jorge Bezerra, percutie, din America de Sud.

    Zawinul n-a avut timp de multumiri. In cei peste 30 de ani de activitate, a fost coplesit de aplauze. Si, pe de alta parte, cum poti sa-ti arati recunostinta fata de un om care, la 73 de ani – varsta la care multi muzicieni coboara de pe scena – te face partas la o astfel de experienta? 

    Zawinul si-a dedicat una dintre piese celui despre care a spus ca „a creat pace si dragoste in lume“, Papa Ioan Paul al II-lea, cantand, pe scena Salii Palatului, piesa lui Duke Ellington „Come Sunday“.

    Doctor Honoris Causa al Berklee School of Music si ambasador austriac al Bunei Sperante in 17 state africane, Zawinul a demonstrat ca ramane un muzician de elita. Publicul roman l-a ascultat si, la sfarsitul celor doua ore de concert a aplaudat minute in sir, in speranta ca Zawinul & Co vor reveni pe scena. Speranta care s-a implinit. Zawinul a reaparut in fata publicului pentru a-i multumi, dar si pentru o ultima urare: „Va doresc tot binele in Uniunea Europeana. Sunteti bine veniti“.  

  • Zawinul, o legenda

    Septuagenarul austriac, unul dintre cei mai influenti muzicieni ai secolului trecut, isi continua neobosit explorarea de noi spatii muzicale.

    Pioner: Joe Zawinul a fost un pioner al jazzului electronic inca din anii ‘60. Insa astazi artistul crede ca in muzica este implicata prea multa tehnologie. 

    Timbru: Posta austriaca a emis in anul 2004 un timbru omagial pentru Joe Zawinul, o onoare de care se bucura de obicei doar politicienii si personalitatile istorice.

    Club: Zawinul detine in Viena propriul club de jazz, numit Birdland, considerat a avea unul dintre cele mai bune sisteme audio din lume. Desi clubul nu este foarte mare, l-a costat pe artist peste un milion de dolari.