BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Un calator haituit

    Daca, din intamplare, intalnesti, precum cavalerul din vechiul roman spaniol, o infanta cocotata intr-un stejar, si ea te roaga s-o iei cu tine, ce cale alegi? Te duci, precum cavalerul, sa ceri o povata, cu riscul ca la intoarcere sa nu mai gasesti pe nimeni in arbore? Sau, pur si simplu, asezi adorabila creatura in sa si pornesti la drum? Alegoria Micutei infante de Castilia i s-a impus lui Henry de Montherlant atunci cand, la Barcelona, vederea unei tinere dansatoare de music-hall i-a aprins in suflet valvataia unei subite pasiuni.

    Apropierea de frumoasa copila este cat se poate de „la-ndemana“. Si, poate, tocmai de aceea ar trebui ocolita („un lucru odata atins este distrus“, spune autorul). Pe de alta parte, renuntarea nu este tot o capcana? Care sa fie raspunsul corect? In cele din urma, naratorul-erou se decide sa fuga in Insula fericirii, unde isi continua analiza exasperata a dorintelor sale contradictorii, care  il transforma in cele din urma intr-un „calator haituit“.

    Henry de Montherlant, Micuta infanta de Castilia,
    Editura Polirom, Iasi, 2005

  • Un calator haituit

    Daca, din intamplare, intalnesti, precum cavalerul din vechiul roman spaniol, o infanta cocotata intr-un stejar, si ea te roaga s-o iei cu tine, ce cale alegi? Te duci, precum cavalerul, sa ceri o povata, cu riscul ca la intoarcere sa nu mai gasesti pe nimeni in arbore? Sau, pur si simplu, asezi adorabila creatura in sa si pornesti la drum? Alegoria Micutei infante de Castilia i s-a impus lui Henry de Montherlant atunci cand, la Barcelona, vederea unei tinere dansatoare de music-hall i-a aprins in suflet valvataia unei subite pasiuni.

    Apropierea de frumoasa copila este cat se poate de „la-ndemana“. Si, poate, tocmai de aceea ar trebui ocolita („un lucru odata atins este distrus“, spune autorul). Pe de alta parte, renuntarea nu este tot o capcana? Care sa fie raspunsul corect? In cele din urma, naratorul-erou se decide sa fuga in Insula fericirii, unde isi continua analiza exasperata a dorintelor sale contradictorii, care  il transforma in cele din urma intr-un „calator haituit“.

    Henry de Montherlant, Micuta infanta de Castilia,
    Editura Polirom, Iasi, 2005

  • Teama de infinit

    Scriitorul american Howard Phillips Lovecraft este unul dintre parintii literaturii fantastice si al fictiunii horror din secolul XX. Ideea fundamentala a operei sale este legata de Timp. Paradoxal, in opinia lui Lovecraft, insasi imaginatia umana are limitele ei incontestabile, intocmai simturilor noastre si lucrurilor care ne inconjoara. Tocmai de aceea, cu cat aria cunostintelor noastre se extinde, cu atat trebuie sa ne sporeasca si imaginatia.

    Pana la urma, insa, omul este paralizat „de spaima spatiilor infinite“, asa cum, cu cateva secole inainte, prezisese ganditorul francez Blaise Pascal. In aceasta intindere nesfarsita, timpul ajunge sa se autodevoreze, precum uroborosul, sarpele ce isi musca coada. Romanele marelui scriitor infatiseaza, prin intermediul realismului fantastic, o lume bantuita de forte stravechi si damnate, care isi asteapta ceasul triumfului si al caror model arhetipal este Leviatanul.

    H.P. Lovecraft, Demoni si miracole,
     Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • Teama de infinit

    Scriitorul american Howard Phillips Lovecraft este unul dintre parintii literaturii fantastice si al fictiunii horror din secolul XX. Ideea fundamentala a operei sale este legata de Timp. Paradoxal, in opinia lui Lovecraft, insasi imaginatia umana are limitele ei incontestabile, intocmai simturilor noastre si lucrurilor care ne inconjoara. Tocmai de aceea, cu cat aria cunostintelor noastre se extinde, cu atat trebuie sa ne sporeasca si imaginatia.

    Pana la urma, insa, omul este paralizat „de spaima spatiilor infinite“, asa cum, cu cateva secole inainte, prezisese ganditorul francez Blaise Pascal. In aceasta intindere nesfarsita, timpul ajunge sa se autodevoreze, precum uroborosul, sarpele ce isi musca coada. Romanele marelui scriitor infatiseaza, prin intermediul realismului fantastic, o lume bantuita de forte stravechi si damnate, care isi asteapta ceasul triumfului si al caror model arhetipal este Leviatanul.

    H.P. Lovecraft, Demoni si miracole,
     Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • Folk’s not dead!

    Hotarat lucru, folkul nu e tocmai genul de muzica despre care sa spui ca e „cool“. Pana si simpla etimologie a cuvantului (popor, oameni simpli), iti evoca imaginea unor indivizi  barbosi, de varsta mijlocie, care dau din cap in semn de aprobare, in timp ce asculta un individ cel putin la fel de barbos, cantand despre balauri si fecioare. Asa sa fie?


    Cum este un gen muzical ce pare mai degraba indreptat spre trecut decat spre viitor, te-ai putea astepta sa ii lipseasca inovatia si ai fi inclinat sa crezi ca e la fel de la moda ca un pulover tricotat de bunica. Nimic mai fals! Pentru ca, in momentul de fata, din lumea folkului razbate o muzica dintre cele mai inovatoare si incitante. Si mai surprinzator, toti tinerii „cool“ par sa asculte acest gen de muzica. Cum nouazeci la suta dintre jurnalistii de muzica sunt in secret fani ai acestui gen (chiar si eu), presa vorbeste de vreo cativa ani de „revenirea folkului“. Mi-aduc aminte ca, prin 1998, am luat un exemplar din revista The Face, care prezicea cu mandrie revenirea folkului.

    Folkul, dupa cum scria revista in cauza, era pe cale sa redevina un gen dominant, asa cum se intamplase in cazul primei reveniri din anii ‘60, propulsat de nume ca Bob Dylan in Statele Unite ale Americii si The Pentangle in Marea Britanie. Chiar daca The Face au prezis ca acest lucru se va intampla acum opt ani, se pare ca folkul este muzica de ascultat in ziua de azi (sau, cel putin, muzica pe care trebuie sa fii vazut ascultand-o). Pentru a va indruma pe terenul minat al folkului v-am pregatit un „Scurt ghid al noului folk“, care sa va ajute sa evitati momentele jenante atunci cand faceti conversatie la vreo petrecere.


    Joanna Newsome: Artista cea mai indreptatita sa revendice titlul de „Regina Noului Folk“, Newsome nu numai ca stie sa cante la un instrument destul de straniu (harpa), dar are si o voce oarecum ciudata care sa intregeasca ansamblul. Stilul sau vocal incantator este absolut unic, caci aminteste de o fetita de sapte ani crescuta de zane in fundul gradinii. Albumul ei, „The Milk Eyed Mender“ este fara indoiala una dintre cele mai bune aparitii ale acestui an. Suna ca The Incredibile String Band, niste ciudati ai folkului britanic din anii ‘60, care cantau pe niste voci stranii despre arici vorbitori si luau LSD in cantitati industriale.


    Devendra Banhart: Dupa ce s-a invartit in aceleasi cercuri din San Franscisco ca si Newsome, cei doi au intrat in atentia publicului larg cam in acelasi timp. Daca vreti sa va dati mari la urmatorul dineu, atunci puteti denumi scena care s-a format in jurului lui Newsome si al lui Barnhart „noua miscare America Ciudata“. Suna ca Nick Drake, dureros de timidul cantautor al anilor ‘60, ce a dus la perfectiune un stil minimalist chitara-voce, mai ales pe ultimul album inregistrat inainte de moartea sa („Pink Moon“), cauzata de o supradoza de antidepresive.


    Coco Rosie: Surori pariziano-americane al caror album de debut „La Maison de mon reve“ merita ascultat. Suna ca Melanie, o cantareata cu voce tremuratoare, care compunea cantece despre cum nu trebuie sa mananci animale. De la ea a pornit nebunia cu lumanarile aprinse din public, mai precis de la recitalului sau la Woodstock, in 1969.

    Patrick Wolf: Interpret si compozitor (22 de ani), reuseste sa mentina un echilibru intre folk si electronica. Impresionati-va prietenii, descriindu-l drept „folktronica“. In adevaratul spirit folk, Patrick canta la toate instrumentele de pe cel mai recent LP al sau „Wind in the Wires“, alaturi de tatal si sora lui. Suna ca Nic Jones, nume al scenei folk britanice din anii ‘70, celebru pentru frumoasele sale transpuneri ale cantecelor populare britanice.


    Andy Votel: Alaturi de Badly Drawn Boy, Votel este principalul om din spatele Twisted Nerve Records si colectionar avid de adidasi, graphic designer, producator si DJ. Numele lui nu este de obicei asociat cu scena folk, fiind pasionat de funk psihedelic si groove. Si totusi, Votel a alcatuit de curand o compilatie fantastica de folk psihedelic britanic, sub titlul de „Folk Is Not A Four Letter Word“, probabil cel mai bun titlu de compilatie. Tot el a alcatuit o selectie de piese de-ale legendarului interpret folk Don Cooper pentru relansarea LP-ului intitulat „Howling at the Moon“. Pasiunea sa pentru muzica folk a avut o contributie deloc neinsemnata la entuziasmul actual pentru acest gen. Respectele noastre, Andy!

  • Folk’s not dead!

    Hotarat lucru, folkul nu e tocmai genul de muzica despre care sa spui ca e „cool“. Pana si simpla etimologie a cuvantului (popor, oameni simpli), iti evoca imaginea unor indivizi  barbosi, de varsta mijlocie, care dau din cap in semn de aprobare, in timp ce asculta un individ cel putin la fel de barbos, cantand despre balauri si fecioare. Asa sa fie?


    Cum este un gen muzical ce pare mai degraba indreptat spre trecut decat spre viitor, te-ai putea astepta sa ii lipseasca inovatia si ai fi inclinat sa crezi ca e la fel de la moda ca un pulover tricotat de bunica. Nimic mai fals! Pentru ca, in momentul de fata, din lumea folkului razbate o muzica dintre cele mai inovatoare si incitante. Si mai surprinzator, toti tinerii „cool“ par sa asculte acest gen de muzica. Cum nouazeci la suta dintre jurnalistii de muzica sunt in secret fani ai acestui gen (chiar si eu), presa vorbeste de vreo cativa ani de „revenirea folkului“. Mi-aduc aminte ca, prin 1998, am luat un exemplar din revista The Face, care prezicea cu mandrie revenirea folkului.

    Folkul, dupa cum scria revista in cauza, era pe cale sa redevina un gen dominant, asa cum se intamplase in cazul primei reveniri din anii ‘60, propulsat de nume ca Bob Dylan in Statele Unite ale Americii si The Pentangle in Marea Britanie. Chiar daca The Face au prezis ca acest lucru se va intampla acum opt ani, se pare ca folkul este muzica de ascultat in ziua de azi (sau, cel putin, muzica pe care trebuie sa fii vazut ascultand-o). Pentru a va indruma pe terenul minat al folkului v-am pregatit un „Scurt ghid al noului folk“, care sa va ajute sa evitati momentele jenante atunci cand faceti conversatie la vreo petrecere.


    Joanna Newsome: Artista cea mai indreptatita sa revendice titlul de „Regina Noului Folk“, Newsome nu numai ca stie sa cante la un instrument destul de straniu (harpa), dar are si o voce oarecum ciudata care sa intregeasca ansamblul. Stilul sau vocal incantator este absolut unic, caci aminteste de o fetita de sapte ani crescuta de zane in fundul gradinii. Albumul ei, „The Milk Eyed Mender“ este fara indoiala una dintre cele mai bune aparitii ale acestui an. Suna ca The Incredibile String Band, niste ciudati ai folkului britanic din anii ‘60, care cantau pe niste voci stranii despre arici vorbitori si luau LSD in cantitati industriale.


    Devendra Banhart: Dupa ce s-a invartit in aceleasi cercuri din San Franscisco ca si Newsome, cei doi au intrat in atentia publicului larg cam in acelasi timp. Daca vreti sa va dati mari la urmatorul dineu, atunci puteti denumi scena care s-a format in jurului lui Newsome si al lui Barnhart „noua miscare America Ciudata“. Suna ca Nick Drake, dureros de timidul cantautor al anilor ‘60, ce a dus la perfectiune un stil minimalist chitara-voce, mai ales pe ultimul album inregistrat inainte de moartea sa („Pink Moon“), cauzata de o supradoza de antidepresive.


    Coco Rosie: Surori pariziano-americane al caror album de debut „La Maison de mon reve“ merita ascultat. Suna ca Melanie, o cantareata cu voce tremuratoare, care compunea cantece despre cum nu trebuie sa mananci animale. De la ea a pornit nebunia cu lumanarile aprinse din public, mai precis de la recitalului sau la Woodstock, in 1969.

    Patrick Wolf: Interpret si compozitor (22 de ani), reuseste sa mentina un echilibru intre folk si electronica. Impresionati-va prietenii, descriindu-l drept „folktronica“. In adevaratul spirit folk, Patrick canta la toate instrumentele de pe cel mai recent LP al sau „Wind in the Wires“, alaturi de tatal si sora lui. Suna ca Nic Jones, nume al scenei folk britanice din anii ‘70, celebru pentru frumoasele sale transpuneri ale cantecelor populare britanice.


    Andy Votel: Alaturi de Badly Drawn Boy, Votel este principalul om din spatele Twisted Nerve Records si colectionar avid de adidasi, graphic designer, producator si DJ. Numele lui nu este de obicei asociat cu scena folk, fiind pasionat de funk psihedelic si groove. Si totusi, Votel a alcatuit de curand o compilatie fantastica de folk psihedelic britanic, sub titlul de „Folk Is Not A Four Letter Word“, probabil cel mai bun titlu de compilatie. Tot el a alcatuit o selectie de piese de-ale legendarului interpret folk Don Cooper pentru relansarea LP-ului intitulat „Howling at the Moon“. Pasiunea sa pentru muzica folk a avut o contributie deloc neinsemnata la entuziasmul actual pentru acest gen. Respectele noastre, Andy!

  • Idei cu impact

    Volumul „Harvard Business Review On Customer Relationship Management“ face parte dintre zecile editate sub marca „Harvard Business Review Paperback Series“ si trateaza „managementul relatiilor cu clientul“.

     

    Facilitatile de ordin tehnic (impartirea materialelor, sistemul de rezumate, de scheme si tabele, scurtele prezentari profesionale ale autorilor) fac din volum nu doar un ansamblu util, ci si o suita de materiale independente care pot fi, cu usurinta, consultate fiecare in parte.

     

    Ne vom opri doar asupra catorva dintre ele, pentru a va sugera principalele directii de abordare a problemei relatiilor cu clientul, in viziunea unora dintre cei mai inalt competenti profesori ai momentului, cercetatori in management si marketing, manageri sau chiar oameni de afaceri din SUA. C.K. Prahalad si Venktram Ramaswamy (amandoi profesori la Universitatea din Michigan) stabilesc unele dintre premisele fundamentale si dintre motivele recurente ale volumului, cele potrivit carora tendintele majore din business – globalizarea, convergenta tehnologica si evolutia rapida a Internetului – au transformat radical rolul pe care companiile il indeplinesc in cadrul afacerilor cu alte companii.

     

     Atat managerii, cat si cercetatorii – spun ei – vorbesc despre aliante, retele si colaborare intre companii, ignorand agentul care, in momentul de fata, transforma la modul cel mai dramatic sistemul industrial, asa cum il cunosteam: clientul. Intr-o piata in care acesta din urma, gratie noilor sale competente de ordin tehnologic, se poate angaja intr-un dialog activ cu producatorii, companiile trebuie sa recunoasca faptul ca el, clientul, a devenit un veritabil partener in crearea valorii, un element indispensabil al intreprinderii largite. Pentru a-l coopta la modul eficient, managerii trebuie sa-l implice intr-un dialog activ si explicit, trebuie sa mobilizeze comunitatile de consumatori, sa ia in seama diversitatea acestora si sa-i angajeze in crearea, impreuna, a unor experiente personalizate.

     

    Patricia Seybold consemneaza faptul ca numeroase companii au devenit adeptele artei de a dezvolta relatii cu clientul, au colectat arhive intregi de informatii privind preferintele si comportamentul cumparatorilor si si-au impartit clientii in categorii din ce in ce mai mici, diversificandu-si si rafinandu-si produsele, serviciile si tehnicile de marketing folosite.

     

    Eforturile generale sunt insa prea marginite, pentru ca nu se concentreaza decat asupra acelor puncte in care clientul intra in contact cu compania, netinand seama de „scenariul clientului“, adica de contextul larg in care clientul selecteaza, cumpara si foloseste produsele si serviciile.

     

    Patricia Seybold sugereaza ca, daca managerii vor tine cont de provocarile zilnice cu care se confrunta clientii, ei vor fi in stare sa gaseasca solutiile de a le face viata mai usoara si, implicit, de a le spori loialitatea fata de oferta companiei.

     

    Marea majoritate a ideilor de impact care ne sunt expuse ies insa din sfera generalitatii si a cadrului de strategie larga, oferind solutii concrete de motivare, implicare si co-interesare a clientului, precum si exemple concrete de companii care au inteles noua mecanica a pietii.  

     

    Harvard Business Review On Customer Relationship Management, Edited by Harvard Business School Press, Boston

  • Un testament literar

    William Burroughs, celebrul scriitor al generatiei Beat a Americii anilor ‘50, cel care scria ca „Limbajul este un virus venit din spatiul cosmic“, a intrat serios in atentia editurilor romanesti.

     

    Dupa recenta traducere de la Polirom („Junky“), un nou roman (testamentul sau literar), in straie romanesti bine croite (traducere Adrian Buz), isi face aparitia pe rafturile librariilor. E vorba de ultimul panou al unei trilogii de senectute, scrisa pret de treisprezece ani, si care a debutat cu „Orasele noptii purpurii“ si „Ghemul fundaturilor“ (editate de Paralela 45 in anul 2003).

     

     Multistratificat narativ, digresiv (uneori pana la dilutie si sastiseala), configurat din cut-up-uri opacizante, intersectat de ramificatiile unui interes pasager, dar spasmodic pentru ezoterismul egiptean, obscur sententios, cinic si incorect politic (spre deliciul tinerelor generatii), romanul se aduna, in cele din urma, intr-o constructie a carei bizarerie seduce irezistibil si indeparteaza, treptat dar sigur, senzatia de aparenta dezagregare.

     

    William Burroughs, Taramurile Vestice,

    Editura Paralela 45, PiteSti 2005

  • Cosmarul american

    Visul american! Un vis trait de multi, ravnit de si mai multi. Dar ce se intampla atunci cand il traiesti la intensitate maxima, iar acesta devine un cosmar? Un cosmar din care simti ca nu mai ai cum sa te trezesti.

     

    In drama politic-psihologica „Asasinarea lui Richard Nixon“ (regizor este incepatorul Niels Mueller, care a facut cam de toate pana acum, mai putin „dirijarea“ unui film de calibrul „Asasinarii…“, unde este si co-scenarist), Samuel Bicke (Sean Penn) lucreaza intr-un magazin de mobila. Nu vrea multe: o afacere a lui (n-o poate pune pe picioare), o familie (sotia, interpretata de Naomi Watts, il paraseste si se incurca cu altul),  respect (colegii il innebunesc cu glumele si citatele din Dale Carnegie). Cand nu capata nimic din toate acestea, lui Bicke nu-i ia prea mult timp sa realizeze cine e singurul vinovat: Richard Nixon, simbolul a tot ceea ce el considera imoral. Prin urmare, decide sa-l ucida. Si se hotaraste sa o faca intr-un mod care unora li s-ar parea grotesc: sa deturneze un avion pe care sa-l prabuseasca peste Casa Alba.

     

    Un amanunt interesant din realizarea filmului „Asasinarea lui Richard Nixon“: scenaristii au aflat in timpul procesului de documentare ca acest dezamagit a existat cu adevarat. Este vorba de Samuel J. Byck, obsedat sa-l pedepseasca pe Richard Nixon (cel mai mare „salesman“ american, a se citi mincinos, fatarnic, demagog etc.) pentru raul facut Americii.

     

    Gandit, initial, ca un film de fictiune, un fel de critica a natiunii americane vazuta prin prisma unui dezamagit care alege sa-si ia ramas bun de la viata in stil mare, „Asasinarea…“ merita intr-adevar sa fie vazut. Care ar fi motivele? Nu doar scenariul (inteligent, fara sincope, alert si gradat, de la lentoarea de inceput pana la focurile de artificii din final), nu muzica (Beethoven, obsedant), nu imaginea (culori terne, atmosfera de foarte anii ‘70), nu actorii (Don Cheadle in rolul prietenului de culoare al lui Bicke, mai harsit si mai dispus sa inteleaga nedreptatile lumii decat acesta, Naomi Watts, bruneta, usor isterica, usor a naibii, dar prea putin pe ecran), ci un singur actor: Sean Penn.

     

    Felul in care el interpreteaza rolul lui Sam Bicke iti taie rasuflarea. Daca nu ar fi primit Oscarul pentru „Mystic River“, Penn sigur l-ar fi primit pentru „Asasinarea…“ si l-ar fi meritat mai mult. Aici renunta la privirea plictisit-obosita si la increderea in sine mocnita din ultimele filme („Mystic River“, „The Interpreter“) pentru a face de toate: plange, isi pierde cumpatul, mintile, pierde totul, dar ne lipeste ochii de ecran pentru a nu pierde ceva din acest „one man show“ desavarsit. Cu burta si umeri cazuti, cu mustacioara sau fara (seful il obliga sa si-o rada), cu verigheta sau fara (seful il obliga sa pozeze intr-un familist de succes, desi Bicke e orice, numai asta nu), Penn te face sa traiesti „in pielea lui“, sa-i simti frustrarea, dezamagirea, neputinta si furia.

     

    Am putea spune ca Mueller face cu societatea americana in „Asasinarea…“ ceea ce face Cristi Puiu cu spitalul romanesc in „Moartea domnului Lazarescu“. O diseca si-i arata viscerele.    

     

    THE ASSASSINATION OF RICHARD NIXON/ASASINAREA LUI RICHARD NIXON 

    R: NIELS MUELLER  CU: SEAN PENN, NAOMI WATTS, DON CHEADLE, JACK THOMPSON, MICHAEL WINCOTT.  DIN 25 NOIEMBRIE

  • No sex. Just love

    Ati auzit de Til Schweiger? Nu? Foarte rau, pentru ca el este creierul din spatele dramei comico-romantice „Barfuss“ (sau „Descult, nebun si-ndragostit“, daca preferati traducerea romaneasca expandata, dar corecta), o mica bijuterie despre dragoste, descoperirea lumii si doua (patru) picioare desculte. Nick Keller (Schweiger) este ceea ce se cheama un ratat. Trecut de 30 de ani, oaie neagra a unei familii foarte bogate, ramane fara nici o letcaie si se angajeaza om de serviciu intr-un spital de boli mintale. Aici o opreste de la sinucidere pe Leila (Johanna Wokalek), o tanara sechestrata in casa timp de 19 ani de mama ei, eliberata numai la moartea acesteia. Leila evadeaza si-l urmareste pe Nick acasa, de unde refuza sa mai plece.

     

    Nick o salveaza pe Leila, iar ea il salveaza pe el in aceasta comedie care incepe cu un iz de „Zbor deasupra unui cuib de cuci“ si vorbeste despre dragoste fara ca nici o scena de sex sau chiar un sarut sa apara pe ecran. Amuzant si romantic, filmul este proiectul de suflet al lui Til Schweiger, lucru care se vede foarte bine. Mai cunoscut pentru roluri mici in filme mari („King Arthur“, „Lara Croft: Leaganul vietii“, „Deuce Bigelow, un gigolo european“) decat pentru roluri mari in filme mici, el este regizor, scenarist, producator si actor principal in „Descult…“. Chiar daca Schweiger are rolul cel mai important din film, din toate punctele de vedere, pe ecran privirea spectatorului nu este atrasa de el, ci de Johanna Wokalek (Leila), o actrita aproape necunoscuta, dar perfecta pentru rolul de mica salbaticiune pantofofoba al Leilei.

     

    Marele merit al lui Schweiger este ca o lasa pe Wokalek sa straluceasca, ajutand-o doar din cand in cand. In orice caz, impreuna cei doi actori formeaza un cuplu de neoprit, care, ajutat de replici haioase si o multime de situatii amuzante au transformat filmul intr-un imens succes in Germania. In ciuda unor locuri comune (baiatul de bani gata, fata fara nici o sansa, nunta fratelui lui Nick), „Barfuss“ e un film proaspat, care trebuie vazut.

     

    BARFUSS/DESCULT, NEBUN SI-NDRAGOSTIT

    R: TIL SCHWEIGER CU: TIL SCHWEIGER, JOHANNA WOKALEK, NADJA TILLER, IMOGEN KOGGE, STEFFEN VINK, MICHAEL MENDL. DIN 18 NOIEMBRIE