BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • NOUTATI

    Furtul unei natiuni

     

    Cercetator indelung al istoriei recente a spatiului balcanic, profesorul britanic Tom Gallagher propune, prin noul sau volum dedicat Romaniei, o viziune panoramica asupra evenimentelor care au marcat evolutia noastra postdecembrista si care incearca sa desluseasca, minutios, meandrele, inca obscure, ale politicii romanesti. Titlul cartii este in masura sa rezume, el singur, concluziile amare ale unei investigatii operate pe parcursul a ani intregi de scrutare a arhivelor istorice, a colectiilor de ziare si in urma unor prelungi discutii cu actorii (sau doar cu martorii) evenimentelor la care se refera. Rezultatul acestui studiu, asa cum spun si editorii, este unul impresionant si se constituie intr-o minienciclopedie a succeselor si esecurilor noastre nationale, dar si intr-un soi de rezumat vizionar al sanselor noastre de intrare in normalitate. Stim ca nimeni nu este profet in tara lui si ca, prin urmare, Tom Gallagher are toate motivele sa fie unul adevarat in tara noastra. Ramane de vazut.

     

    Tom Gallagher, Furtul unei natiuni, Romania de la comunism incoace,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2004

     

     

    Legendele dacilor liberi

     

    O serie de povesti a caror aura mitica aproape ca s-a stins si ale caror reverberatii mai staruie, palid, doar in memoria a foarte putini oameni. Cel care pretinde ca le-a cules, Cristi Ionita,  se considera un ales al sortii, pentru ca a avut sansa sa le descopere si sa le transmita prin intermediul acestei carti. Cat sunt ele de „legende“ si cat adevar contin, in ordine istorica, nu stim. Cert este ca ele incearca sa reinvie (daca nu chiar sa reinventeze) o sumedenie de simboluri si figuri (Piatra sacra, Zamolxe, Omu, Sihastrul Leandru, Zanele din grota, Muntele ascuns sau Deceneu) care pot popula imaginarul celor insetati de mistere si indragostiti, neconditionat, de radacinile acestui neam.

     

    Felix Crainicu, Cristi Ionita, Muntele ascuns,

    Editura Lux Spiritus, Bucuresti, 2004

  • Inainte de izgonirea din rai

    Pentru personajele Leonce si Lena, regizorul Felix Alexa a mizat pe doi actori foarte tineri: Gabriela Crisu si Bogdan Florea. O montare frumoasa si calda reuseste Felix Alexa, la Nottara, cu un text devenit clasic: „Leonce si Lena“. Este o piesa poetica prin excelenta, fara conflicte, o oda iubirii adolescentine care aduce cu partile cele mai frumoase din „Romeo si Julieta“, numai buna pentru linistea pe care o cautam si o speram in perioada sarbatorilor de iarna.

     

    Decorul e simplu, redus la un fundal, iar costumele sunt dominate de alb. Autoarea lor, Ruxandra Diana Ion, a gasit calea intre modernitate si basm, astfel incat spectatorul are senzatia de a visa cu ochii deschisi in fata unei experiente de o senzualitate abia schitata. Totul pare sa se plaseze inaintea pacatului originar, iar Leonce si Lena sunt puri, edenici.

     

    Autorul piesei, Georg Büchner, romantic german, a murit de tifos in 1837, la numai 24 de ani, dupa ce a scris doar patru piese. Redescoperirea lui, dupa sase-sapte decenii, la inceputul secolului al XX-lea, i-a adus o glorie postuma mai mare si mai tarzie decat poate a oricarui alt autor. Piesele sale, „Moartea lui Danton“, „Woyzeck“ si mai ales „Leonce si Lena“, au fost montate de sute de ori. Nici scenele noastre n-au facut exceptie, desi nu avem inca nici un volum de Büchner in limba romana.

     

    Era normal ca Felix Alexa, inainte de a porni la treaba cu „Hamlet“, sa inceapa stagiunea cu un spectacol la scara mai mica, dar tot din seria operelor cunoscute. Regizorul mizeaza pe doi actori foarte tineri in rolurile indragostitilor: Gabriela Crisu si Bogdan Florea, care au mai ales avantajul fizionomiei inocente. Roluri mai consistente, care dau si farmec spectacolului, fac insa actorii cu mare experienta: Alexandru Repan (Regele), Ada Navrot (Doica) si mai ales Razvan Vasilescu in rolul clovnului nebun, dar intelept, Valerio.

     

    Distributia se completeaza cu Ioana Calota, Gabriel Spahiu, Al. Jitea si Romulus Chiciuc. Iar ambianta placuta, delectabila a spectacolului se intregeste cu o muzica inspirata a Adei Milea. Senzatia finala este una de armonie, destindere, functia vindecatoare a basmului se arata din plin, punctata cu momente de comedie romantica. Regizorul si actorii se joaca foarte gratios, la marginea parodiei uneori, alteori provocand veritabile recitaluri poetice.

     

    Leonce si Lena se cauta in spectacolul de la Nottara in apropierea Paradisului si se gasesc atat de iute, in explozia dragostei juvenile, incat totul pare simplu, ca la inceputul lumii. Viziunea regizorala mizeaza tocmai pe aceasta simplitate si pe intensitatea visului. Fata de varianta „dura“ care domina scenele cu „sex, drugs and rock’n’roll“, romantismul ingenuu, dar cu profunzimi lirice, al lui Büchner potentat de montarea lui Felix Alexa ofera o alternativa la fel de credibila, in ciuda contextului vremii, si care se va bucura de un succes meritat.

  • Un autor si patru piese

    Georg Büchner s-a nascut in 1813 in Marele Ducat Hesse-Darmstadt, in familia medicului marelui duce. Tatal sau a dezaprobat pasiunea pentru literatura a lui Georg, care insa a inceput sa scrie inca din studentie. Pana la moartea sa, in 1837, a scris doar patru piese.

     

    CONCURS RATAT: Georg Büchner a scris „Leonce und Lena“ in primavara anului 1836, cand traia in exil la Strasbourg. Editura Cotta din Stuttgart anuntase un concurs pentru desemnarea „celei mai bune comedii“, cu un important premiu in bani. Pentru ca era stramtorat, Büchner a scris piesa si a trimis-o, insa manuscrisul a ajuns la editura dupa expirarea termenului pentru concurs.

     

    SURSE DE INSPIRATIE: Dramaturgul german a avut ca surse de inspiratie in primul rand „Cum va place?“ a lui William Shakespeare, precum si „Ponce de Leon“ a lui Clement Bretano si „Fantasio“ de Alfred Musset.

     

    PREMIERA: Desi a ratat termenul de inscriere in concurs, Büchner a revizuit piesa, insa n-a mai apucat sa o vada montata. A murit un an mai tarziu de tifos, iar piesa a fost publicata postum, in 1838. Premiera a avut loc insa abia in 1895, la aproape 60 de ani dupa ce a fost scrisa.

  • Teama de canapea

    Capitalismul a avut, la nivel psihic, doua efecte in Romania: stres pentru cei care s-au apucat sa faca bani si depresii pentru neadaptatii tranzitiei. Cei cu bani isi pot trata stresul la psihoterapeut.

    Fie ca ai o micro-intreprindere sau conduci o companie multinationala, activitatea zilnica este de cele mai multe ori sinonima cu stresul. Un week-end la Sinaia sau retragerea pe iahtul ancorat la Monte Carlo reprezinta, pe langa mini-vacanta inerenta incheierii unui contract foarte bun, modul cel mai la indemana de incarcare a bateriilor. Victorie de moment, insa. „O iesire intr-un decor exotic te face sa uiti de probleme pentru o scurta perioada, dar daca vrei rezultate cu adevarat, canapeaua psihanalistului ramane solutia cea mai viabila“, afirma Russ Newman, director executiv al Asociatiei Americane de Psihologie.

    „Stresul este un lux al capitalismului“, spune Ileana Botezat Antonescu, copresedintele Federatiei Romane de Psihoterapie, catalogand principalul motiv care ii face pe oameni sa intre in cabinetul psihoterapeutului. „Nu trebuie sa te confrunti cu nesiguranta zilei de maine si nici sa suferi de depresii ca sa faci o astfel de terapie“, spune ea. Ba mai mult, Antonescu e de parere ca „psihoterapia se adreseaza si oamenilor perfect sanatosi“. Cu toate acestea, desi pare greu de crezut, profesia de psihoterapeut nici macar nu este acreditata in Romania. In tara noastra exista doar 150 de psihoterapeuti formati dupa criterii internationale si acreditati de Asociatia Europeana de Psihoterapie, dar „abia cand va exista o entitate profesionala numita psihoterapeut, vom putea spune ca am intrat in randul lumii“, recunoaste presedintele Federatiei Romane de Psihoterapie.  

    Astfel, nu e de mirare ca George Stan, un tanar de 28 de ani, spune ca nu s-a indreptat spre un psihoterapeut in momentul in care simtea ca are nevoie, pentru ca n-a stiut de unde sa ia unul profesionist. „Intr-o tara in care vrajitoarele si-au dezvoltat o adevarata industrie e greu sa ai incredere in cineva care iti spune ca te poate trata altfel decat pe cale medicamentoasa“, spune el.

    In Romania, dintre cei care apeleaza la un psihoterapeut 35-40% sunt oameni de afaceri. Putini dintre acestia ajung insa „pe canapea“ din cauza problemelor provocate de mediul de lucru. Majoritatea apeleaza la o astfel de terapie abia atunci cand sunt pusi in fata unei crize serioase, dar mai sunt si cazuri rare in care afaceristii vor sa-si trateze depresii provocate de tendinta de a compara situatia economica si sociala din Romania cu cea a statelor occidentale, spune Odette Dimitriu, psihoterapeut. Parerea lui Dimitriu este ca oamenii de afaceri romani nu sunt inca pregatiti pentru  psihoterapie. Dar incet-incet se constata o mai mare deschidere fata de acest tip de servicii medicale, dovada ca printre cei care au cerut ajutorul unui psihoterapeut se numara si un om de afaceri din topul 100 al celor mai bogati romani.

    Lucrurile se misca greu si pentru ca „majoritatea au tendinta sa evite psihoterapia pentru ca isi fac griji in privinta confidentialitatii“, mai spune Dimitriu. Primul lucru de care s-a lovit cand si-a deschis cabinetul particular de psihoterapie, Simadi Consulting, a fost neincrederea romanilor in climatul terapeutic. Multi au idei  preconcepute cu privire la psihoterapie: dureaza prea mult, este costisitoare si se tem ca pot sa reapara simptomele imediat dupa intreruperea terapiei, spune Dimitriu. Dar acestea nu au reprezentat principala problema cu care Simadi Consulting avea sa se confrunte inca de la infiintare. „In Romania nu exista inca o cultura medicala si implicit terapeutica suficienta, iar oamenii inca mai percep o vizita la un cabinet de psihoterapie ca pe o iesire din normalitate“, spune Dimitriu.

    In cei 50 de ani de comunism, dictatura a blamat acest gen de terapie, facultatea de psihologie a fost desfiintata pentru 8 ani, iar din invatamantul medical au lipsit cursurile de psihologie pe latura interactionala. „In aceste conditii, nu e de mirare ca se confunda consultarea unui psiholog cu existenta unor probleme psihice grave“, sustine Ileana Botezat Antonescu.

    Andreea Adam Toma tocmai si-a terminat studiile de psihologie si se pregateste sa inceapa o cariera in domeniu. La Paris insa. „Nu cred ca pot spune cu mana pe inima ca, in Franta, toate portile imi sunt deschise“, spune ea. Insa, „societatea romaneasca pare sa fi mostenit din «epoca de aur» un fel de fobie in ceea ce priveste mersul la  psiholog. Oamenii urmand o psihoterapie sunt imediat priviti cu suspiciune“, e de parere Adam Toma. Pe de alta parte, romanca spune ca la dispensarele pariziene unde si-a efectuat stagiul, cele mai lungi liste de asteptare se inregistrau pentru cei doi psihologi. In plus, in Franta (ca de altfel peste tot in Occident), exista o sumedenie de domenii psihologice, in afara de cele clasice: „psihologie sociala, cognitiva, comportamentala, psihanaliza, sofrologie sau coaching“.

    Revenind la Romania, situatia financiara a oamenilor isi spune si de data aceasta cuvantul: multi isi fac griji ca nu-si permit sa viziteze un psihoterapeut. Daca in Statele Unite, pacientii care simt nevoia sa se intinda pe canapea si sa-si spuna oful isi permit sa plateasca onorarii ce insumeaza sute de mii de dolari, iar unii trateaza cu foarte multa seriozitate terapia mintii si ajung sa viziteze regulat cel putin doi psihoterapeuti, pentru a nu despica firul doar in patru, ci macar in opt, in Romania situatia nu sta deloc asa. In general, pretul unei sedinte de terapie variaza intre 300.000 de lei si 1 sau 2 milioane, in functie de tipul de psihoterapie practicat sau de problematica pacientului. 

    Insa situatia da semne de ameliorare, macar la nivel corporatist. Din ce in ce mai multe firme, in general multinationale, care activeaza in Romania, apeleaza la servicii de consultanta psihologica, spune Florin Tudose, seful sectiei de psihiatrie a Spitalului Universitar de Urgenta din Bucuresti si fondator al firmei de consultanta Intermedia Art Romania SRL.

    Chiar daca, intr-o societate in care timpul inseamna bani si in care rareori gasesti timp intre doua intalniri de afaceri sa dai un telefon in interes personal, sa stai o ora la povesti cu un psihoterapeut pare, la prima impresie, un mod de arunca sau de a pierde bani, lucrurile insa nu stau deloc asa. Un studiu realizat de un grup de cercetatori americani a scos la iveala faptul ca un dolar investit in psihoterapie iti aduce inapoi, in timp, aproape doi. „O companie care apeleaza la serviciile un psihoterapeut pentru angajatii sai are doar de castigat“, spunea conducatorul studiului. Eliminarea stresului si castigurile legate de comunicare care apar in urma psihoterapiei ii fac pe angajati mult mai eficienti.

    Acest lucru pare  sa fie inteles si de romani, in ultima vreme.  Pe fundamentul acestei intelegeri s-a nascut si Intermedia Art Romania SRL, firma doctorului Tudose, pentru care lucreaza 9 angajati cu dubla specializare: psihologie-sociologie. Intermedia ofera servicii de psiho-sociologie organizationala si manageriala, psihoterapie, asistenta psihologica pentru activitati specifice. 

  • EPIDEMIA DE STRESS

    STUDII. Studiile realizate asupra angajatilor europeni au scos la iveala faptul ca stresul profesional afecteaza circa o treime din salariati, adica peste 40 de milioane de lucratori din tarile Uniunii Europene. 

    ANCHETA. Asociatia Nationala a Sanatatii Mintale din Statele Unite a publicat recent o ancheta, din care reiese ca 19 milioane de adulti americani sufera de depresii si ar avea nevoie de un psihoterapeut. In Romania, se afla in aceeasi situatie circa doua milioane de persoane.

    E-TERAPIE. De curand companiile le pot oferi angajatilor, in schimbul sumei de 36 de dolari pe an, acces la diferite tipuri de terapie online. Pe site-ul www.cyberanalysis.com, doctorul englez Russel Razzaque e unul dintre primii psihoterapeuti care ofera consultanta pe web.

  • Stiinta deprimanta“

    In volumul „Idei noi de la economisti morti“, Todd G. Buchholz sintetizeaza, cu umor si optimism, cele mai semnificative teorii din istoria economiei

    Stiinta deprimanta“ este sintagma prin care Thomas Carlyle, renumitul filosof si eseist englez al secolului XIX, incerca sa defineasca stiinta economica. Insulta spiritualului britanic a fost adoptata de catre multi altii (ganditori de profesie sau profani) si isi continua cariera, din pricina ariditatii domeniului economic si a excesului de tehnicitate a discursului ecomistilor. 

    Poate acesta este principalul motiv pentru care Todd G. Buchholz (economist de prestigiu international, actual consilier la ABC News precum si la cateva dintre cele mai importante fonduri de investitii americane, fost director de politica economica la Casa Alba si redactor al revistei Worth) a ales sa faca, in volumul sau „Idei noi de la economisti morti“, o sinteza a celor mai semnificative sisteme teoretice ale istoriei economiei (de sorginte anglo-saxona) intr-un limbaj plastic, plin de umor si ironie fina, despovarat de clasicele speculatii abstracte si neatractive. Cu toate acestea, perspectiva sa a luat nastere nu doar din nevoia de a prezenta accesibil un domeniu aparent „interzis“, ci si din premisa potrivit careia istoria economiei a fost si este insuficient valorizata in cadrul disciplinelor economice. Acum, la inceputul mileniului III, intr-o era a rapiditatii si eficacitatii, pare destul de dificil sa asimilezi rafturi intregi de opere ale unor indivizi morti de cand lumea. 

    Istoria gandirii economice nu este insa doar o disciplina harazita soarecilor de biblioteca, eruditilor care-si tocesc coatele prin salile de lectura. In primul rand, pentru ca perioada de interes nu trebuie sa dateze de acum cinci secole si, in al doilea, pentru ca ideile „celor vechi“ pot fi interpretate prin prisma metodelor celor mai recente. In acest fel, devine posibila redescoperirea unor idei originale care au fost trecute cu vederea sau care au fost interpretate eronat. In plus, este posibil sa revenim asupra filosofiei  autorilor studiati si sa anihilam interpretarile lipsite de onestitate ale operei lor, facute cu vadit interes politic. Nu in ultimul rand, putem corecta derapajele economice (de la capitalismul de cumetrie al Rusiei de dupa 1990, pana la economia „gogoasa“ a Japoniei ultimilor ani) invatand din greselile precursorilor.  

    Buchholtz, asa cum titlul cartii sale o sugereaza, incearca sa arate modul in care dezbaterile economice actuale  trimit la niste idei dezvoltate de economisti care nu mai se afla langa noi ca sa le poata sustine. Ii intalnim aici pe Adam Smith, pe Ricardo, pe Marx, pe Malthus, pe J.M. Keynes, pe monetaristi, scoala Public Choice sau pe cea a anticipatiilor rationale. Despre fiecare aflam detalii biografice sau de context socio-politic (de cele mai multe ori amuzante) care dezvaluie in ce masura experientele personale le-au influentat gandirea si le-au modelat teoriile. 

    Un volum plin de informatii originale, animat de un remarcabil spirit de sinteza, care ii va atrage si pe nespecialisti si ii va convinge sa persevereze in studiul unui domeniu care le parea strain. Asa cum spune Lawrence H. Summers, profesor la Universitatea Harvard, „daca cititi o carte de economie anul acesta, cititi-o pe aceasta!“

    Todd G. Buchholz, Idei noi de la economisti morti,  Editura Andreco Educational, Bucuresti, 2004

  • Doctoratul lui Tatarescu in romaneste

    DOCTORATUL LUI TATARESCU IN ROMANESTE

    Conceputa si publicata de autor in limba franceza cu aproape un veac in urma, cartea la care ne referim este teza de doctorat a lui Gheorghe Tatarescu, sustinuta la Sorbona. Din pacate, marele om de stat liberal, sef de guvern si lider de partid, nu a gasit vremea cuvenita incat sa-i ofere si o versiune romaneasca. Cartea a ramas cvasi-necunoscuta pana in prezent, cand doamna Sanda Tatarescu-Negropontes a incredintat manuscrisul Editurii Fundatiei PRO. Studiu istoric si eseu politic, cartea este un document graitor privind personalitatea autorului, dar si un testimoniu de aleasa tinuta intelectuala privind evolutia cugetarii politice liberale in societatea romaneasca, dar si a mentalitatii si sensibilitatii ei civice. Concluzia cartii este ca, in Romania inceputului de secol XX,  exista o frapanta discrepanta intre regimul parlamentar foarte liberal proclamat de Constitutie si realitatea vietii sociale si politice.  

    Gheorghe Tatarescu, Regimul electoral si parlamentar  In Romania, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 2004,  traducere de Delia Razdolescu 

    IMPOTRIVA LUI BUSH

    Carlos Fuentes (nascut in 1929), cel mai important prozator mexican al momentului, citeste in fiecare an, ca pe un exercitiu intelectual obligatoriu, faimosul roman al lui Cervantes, Don Quijote. Acum cateva luni a publicat un volum incendiar – „Impotriva lui Bush“ -, in care arata ca, sub presedintia acestuia, America a devenit orgolioasa si maniheista, o „hiperputere incompetenta“, incapabila sa controleze monstrii pe care, cu vreme in urma, i-a protejat (Saddam, Bin Laden etc.). Scris anterior, romanul „La Silla del Aguila“, a carui traducere romaneasca („Jiltul vulturului“) a fost recent publicata de editura Curtea Veche, descrie un Mexic al anului 2020, in care nu exista computere sau telecomunicatii (ca urmare a unei pedepse impuse de SUA) si in care disputa pentru jiltul prezidential (care va fi castigat pe viata) degenereaza intr-o veritabila paranoia.  

    Carlos Fuentes, Jiltul vulturului, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2004, traducere de Horia Barna

  • Cui i-e frica de Lucrezia Borgia?

    Sa pui in scena la anul 2004 trecute fix o drama de Victor Hugo, si nu oricare, ci  „Lucrezia Borgia“, piesa ce se voia si poate chiar era rascolitoare la vremea lansarii – iata o intreprindere de mare curaj. Dar nu de curaj duce lipsa Cristian Ioan, regizorul care i-a adus pe Conu’ Leonida si Efimita la Muzeul de Istorie intr-o memorabila montare de la Targu-Mures. 

    Primejdiile sunt doua si vin din sensuri opuse: a lua in serios drama hugoliana si a o pune „ca la carte“ sau, dimpotriva, a te lasa prada rasului care ii da tarcoale la fiecare tirada si a o transforma intr-o comedie groasa. 

    Intre cele doua variante, ramane doar o muche de cutit pe care Cristian Ioan si protagonista, Florina Cercel in Lucrezia Borgia, danseaza bergamasca unei drame comice in registrul unei parodii de bun-gust. 

    Ce parodiaza montarea de la Teatrul Na-tional Bucuresti? Modelul ilustru al dramelor zguduitoare cu incest, nasteri secrete, mame ce-si regasesc copiii in clipa mortii acestora, razbunari masive, otraviri in bloc, si toate celelalte clisee romantice a fost intens degradat de telenovela. Montarea lui Cristian Ioan parodiaza nu modelul, ci forma lui degradata. 

    Modul de a ironiza cumplitele intamplari pe care le traieste, chipurile, „Lucrezia Borgia“, personaj istoric caruia Hugo ii atribuie un copil secret cu fratele sau, Giovanni, consta in plasarea lor in centrul carnavalului venetian. Acest element de fundal al piesei lui Hugo, devine esential in montarea lui Cristian Ioan. Lucrezia, intruchipata de Florina Cercel, este un personaj carnavalesc, ea pluteste pe niste situatii pe care TV-ul le-a lustruit pana la pierderea poleielii. Jocul de-a „ia otrava, da-mi otrava, ia antidotul, vai, am terminat antidotul“ trimite mai curand la „vitrionul englezesc“ care, din fericire, e cerneala „violenta“.

    De un comic savuros e scena „razgandirii“ in care Lucrezia il convinge pe ducele de Ferrara (Dorin Androne) sa renunte la uciderea fiului sau nestiut (Silviu Biris). Trupesa Lucrezia apeleaza la farmecele din dotare cu umor de Veta. Dar, dupa ce se lasa excitat, onorabilul duce ii joaca scena geloziei cu trimiteri la Chiriac. Subtilitatea montarii lui Ioan consta in conducerea actiunii in asa fel incat un spectator inocent poate sa nu observe ca i se face cu ochiul. Cel mai atent la detalii va observa neonul albastru care tradeaza „platoul de filmare“, ca la Fellini, si costumele cu douazeci la suta mai luxoase decat prevedea legea realista.

    Florina Cercel, cu vocea ei cantata si alura majestuoasa, este protagonista ideala pentru aceasta comedie ascunsa care tasneste prin toate gaurile lasate de Victor Hugo. Totusi, dincolo de pretextul pentru o parodie, exista in piesa o forta dramatica. Ea impresioneaza „inima cea mai pagana“, vorba lui Mateiu.

  • Despre politica si paranoia

    „The Manchurian Candidate“ e versiunea reincalzita a filmului cu acelasi nume lansat in 1962. Fiind un thriller despre o conspiratie politica, varianta initiala a beneficiat de un context extraordinar, mai precis criza rachetelor cubaneze. Nici conditiile internationale actuale nu sunt tocmai de lepadat, avand in vedere toate conflictele care se desfasoara in prezent.

    Pe scurt, mai multi participanti la razboiul din Golf au beneficiat, fara stirea lor, de o operatie de implantare a unui cip in creier, fiind astfel programati sa-si aminteasca anumite lucruri care s-ar putea de fapt sa nu fi avut loc. Printre acestea si faptele de vitejie ale sergentului Raymond Shaw (Liev Schreiber), premiat cu Medalia de Aur pentru ca si-ar fi salvat echipa. Cu ajutorul maiorului Bennett Marco (Denzel Washington), o ipoteza sinistra incepe sa iasa la iveala – toata conspiratia a fost pusa la cale de mama sergentului Shaw, senatoarea Eleanor Prentiss Shaw (Meryl Streep), care doreste ca fiul sau sa fie ales presedinte al SUA si apoi sa-l controleze dupa bunul plac.  Filmul a facut oarecare valva in Statele Unite, si pentru ca unii critici au fost de parere ca personajul lui Meryl Streep, implacabila politiciana Eleanor Prentiss Shaw, are foarte multe in comun cu senatoarea Hillary Rodham Clinton. Nu e un film pentru nostalgicii originalului (cu Sinatra in rolul principal) sau pentru cei carora nu le plac problemele existentiale sau teoriile conspiratiei. 

    The Manchurian Candidate. 
    R: Jonathan Demme. Cu: Meryl Streep, Denzel Washington, Liev Schreiber, John Voight. 
    Durata: 130 minute.
    In Romania din 19.11.2004.

  • Mitul Spaniei pasionale se trateazA cu mult flamenco

    Flamenco a reusit sa se transforme de-a lungul anilor dintr-un stil local intr-un fenomen muzical care a cucerit lumea show-biz-ului si nu numai. Artisti de flamenco precum Joaquin Cortez sau Angel Munoz au devenit vedete interna-tionale si sunt abonati la primele pagini ale revistelor lumii, iar produsele flamenco sustin imaginea „Spaniei pasionale“.

     

    Dintre toate formele de arta etnica ce au „urcat“ pe marile scene ale lumii, flamenco este cu siguranta cea mai stralucitoare si cea mai iubita. Sa fie oare de vina ritmul alert si privirile pasionale ale dansatorilor? Sau flamenco ascunde un secret chiar mai profund decat starnirea simturilor spectatorului? Muzica a ajuns in Spania (probabil intr-o forma primitiva a artei in care s-a transformat in prezent) prin intermediul triburilor de tigani nomazi din India, care au calatorit prin toata Europa cu trei sau patru secole in urma, pentru ca in cele din urma sa se stabileasca in Andaluzia.

     

    O regiune la o „aruncatura de bat“ de nordul Africii, zona in care mostenirea culturala a maurilor care au condus Spania din 711 si pana in 1492 a fost mai puternica si a durat mai mult timp. De aici si influentele orientale ale stilului care a cucerit lumea prin caracterul sau exotic. Nu este greu de imaginat fascinatia romanticilor vremii pentru acel colt sudic al Europei, cu al sau melanj unic de arhitectura araba si traditii ale locuitorilor Andaluziei, care au conferit personalitate  cantecelor si dansurilor flamenco. Din intimitatea curtilor tiganesti, flamenco a trecut in cafenele si de acolo in salile de spectacol.

     

    Din Andaluzia s-a raspandit in toata Spania datorita barurilor de flamenco, locuri speciale pentru aceste tipuri de concerte. Primul dintre acestea a aparut la Sevilla, in 1842, permitand celor mai prestigiosi artisti sa dea viata muzicii lor. Numai ca, odata cu transformarea sa intr-un fenomen de masa, a capatat pe alocuri un aer de superficialitate. Totusi, de la jumatatea secolului XX, flamenco si-a recapatat recunoasterea si in prezent trece printr-o crestere exploziva.

     

    Valul de pasiune declansat de flamenco nu ii putea lasa indiferenti pe romani. In aprilie 2004, teatrul Bulandra punea in scena o fuziune intre flamenco si dansul contemporan – „Las Mujeres del Quijote“ – in coregrafia unui reputat specialist in domeniu, Rosa Olympia Estrella. Reactia publicului a fost mai mult decat favorabila, biletele epuizandu-se in doar trei ore de la scoaterea lor la vanzare. A fost doar inceputul, in anii ce au urmat organizandu-se cel putin un mare eveniment de acest gen. 2005, bunaoara, i-a apartinut lui Angel Munoz, despre care se spune ca are toate atuurile necesare pentru a deveni urmatorul rege al flamencoului.

     

    Munoz a venit la Bucuresti in cadrul turneului european pe care l-a realizat cu Flamenco Pasion si a oferit un spectacol pasional, diferit de stilul comercial care a facut furori la petreceri sau in cluburi si baruri. Dragos Gheorghiu, PR manager la Events, compania care a organizat spectacolul de la Sala Palatului, spune ca spectatorii au primit foarte bine evenimentul, lucru demonstrat din plin si de ropotele de aplauze de la final.

    Anul acesta urmeaza doua noi evenimente majore ale genului, sustinute de unele dintre cele mai apreciate companii de flamenco ale Spaniei – Ballet Flamenco de Madrid si Espana Baila Flamenco.

     

    Pe 6 aprilie va avea loc „The Power of Feeling“, o combinatie dintre flamencoul traditional si ritmurile muzicii moderne. „Va fi un moment de dans in grup, de perfecta sincronizare a tuturor artistilor de pe scena“, spune Ionut Pavel, care se ocupa de comunicarea legata de eveniment, despre spectacolul care a fost numit de critica de specialitate „Riverdance r la espanola“. Iar pe 7 aprilie, opera Carmen va fi reinterpretata in stil flamenco de catre cei 26 de artisti ai Ballet Flamenco de Madrid. O reprezentatie in doua acte si 13 scene, care va fi diferita de spectacolele de balet clasic obisnuite pentru opera lui Bizet.

     

    „Va fi prima data cand pe scena se vor afla mai mult de cinci dansatori de flamenco care vor dansa simultan“, spune Pavel. Ochiul nu va fi incantat numai de maiestria dansatorilor, ci si de cele 250 de costume traditionale care au facut deja inconjurul lumii, din Mexic pana in Egipt si Japonia. Regalul de flamenco de la Sala Palatului, organizat de Memento Music, o va aduce la Bucuresti si pe una dintre cele mai cunoscute coregrafe si regizoare de spectacole de flamenco, Sara Lezano. Vedeta spaniola a jucat chiar intr-un film nominalizat la Oscar in 1963, „Los Tarantos“, care a fost asemanat de critica de specialitate cu „West Side Story“.

     

    Coregrafia ambelor spectacole poarta semnatura lui Paco Mora, unul dintre cei mai cunoscuti coregrafi si dansatori de flamenco din lume, care face parte „dintre tinerii geniali ca Joaquin Cortez“, dupa cum spune Pavel. Joaquin Cortez este poate cel mai cunoscut dansator de flamenco. Tot lui i se reproseaza ca a comercializat flamenco, dar nu i se poate nega meritul de a-l fi facut cunoscut intregii lumi. Prin metode care nu au tinut intotdeauna de abilitatile sale de dansator, Cortez a tinut mult timp primele pagini ale ziarelor mai mult pentru relatiile cu vedete din lumea modei sau de la Hollywood, precum Naomi Cambell. Iar flamenco nu a avut decat de castigat din mediatizarea intensa.

     

    Reputatia sa de „latin lover“ a scos cel mai bine in evidenta caracteristicile genului care, asemeni bluesului, are la baza suferintele si sentimentele andaluzilor, pe care a reusit sa le arate si sa le cante lumii intregi. Si toata lumea stie ca andaluzii, ca orice neam latin, au multe suferinte si la fel de multe sentimente, asa ca materie prima este din plin. Este o arta vie care combina mai multe curente muzicale fara sa isi piarda personalitatea.

     

    Flamenco imbraca peste 34 de forme, totusi doar jumatate sunt dansate. Buleria, Solea, Alegria si Tangos sunt formele de baza care sunt prezentate si publicului. Fiecare cantaret vine cu propriul stil, si, asa cum se intampla si in lumea dansului, nu orice pereche poate fi potrivita. Mai mult, ceea ce pentru spectator poate parea o improvizatie poate fi de fapt rezultatul unei vieti intregi dedicata studiului. Relatia dintre membrii grupurilor de flamenco este similara cu cea din formatiile de jazz, existand o structura melodica de baza, care trebuie urmata, dar pe care fiecare poate improviza, in functie de modul in care simte muzica.

     

    Emotiile dansatorului sunt sugerate prin culorile hainelor traditionale: albul exprima bucuria, negrul tragedia si rosul pasiunea. Flamenco a dezvoltat si o adevarata industrie in toata lumea. Turismul care are legatura cu flamenco aduce Spaniei in jur de 120 de milioane de euro pe an, vanzarile de discuri cu muzica flamenco totalizeaza 30 de milioane de euro anual, iar marile festivaluri atrag investitii de peste cinci milioane de euro.

     

    Iar mitul „Spaniei pasionale“, dezvoltat inca din secolele trecute, s-a mentinut chiar si in timpurile mai moderne si a fost bine exploatat in timpul dictaturii generalului Franco, determinand  si boom-ul turismului spaniol sustinut de sloganul „Spania este diferita“. Asa ca aveti doua zile la dispozitie in care sa va lasati cuprinsi de febra Spaniei pasionale in ritmuri de flamenco si sa descoperiti secretele „artei vii“.