BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Pronosticuri pentru premiile Mercury

    Astept cu interes premiile Mercury din septembrie, pentru ca, spre deosebire de execrabilele Brit Awards, sunt un indicator destul de exact al situatiei scenei muzicale britanice.

    Oare ce au in comun Suede, M-People, Pulp si Roni Size? Toti sunt fosti detinatori ai unui premiu muzical Mercury, distinctie ce se acorda in fiecare an celei mai bune „prestatii“ muzicale „alternative“ din Marea Britanie. Demarate initial ca alternativa la execrabilele „Brit Awards“, dominate de muzicieni precum teribil de demodatul Phil Collins, premiile Mercury sunt astazi privite ca un indicator destul de exact al situatiei scenei muzicale britanice, iar anul acesta nu face nici el exceptie. De fapt, daca stam sa judecam dupa lista de nominalizati, tineretul din Marea Britanie asculta aproape in exclusivitate un singur tip de muzica: „Indie“.

    In caz ca va intrebati, „Indie“ e o prescurtare a unui termen ce desemneaza baietii sau fetele care fac parte din formatii de chitaristi, a caror muzica nu se adreseaza publicului larg. Termenul este „independent“ si initial desemna casele de inregistrari independente, mostenire a miscarii punk. Iar baietii care canta la chitara domina lista de nominalizari la premiile Mercury din 2005. In materie de muzica de dans, numai doua nume pot fi incadrate, cu adevarat, la aceasta categorie: MIA, fiica unui cuplu de refugiati din Sri Lanka nascuta la Londra, a carei muzica imbina hip-hop-ul, ragga, electro-ul si sound-ul bhangra cu influente indiene. Celalalt nume este The Go! Team, o trupa cu cinci membri de la Brighton, care ar putea fi cel mai bine caracterizata drept „o trupa Indie care incearca sa imite o trupa dance“. Muzica lor cuceritor de haotica se inspira clar din hip-hop-ul timpuriu si funk.

    Lista scurta pentru premiile Mercury si-a facut o traditie din a strecura printre nominalizati si „jetoane“, care constau in nume din alte genuri, astfel incat prezenta unor artisti de jazz sau folk e aproape de asteptat. Includerea celor de la Polar Bear, un cvartet de jazz, nu ar trebui sa surprinda, asadar, pe nimeni. Dupa cum nimeni nu ar trebui sa se astepte ca acestia sa castige. Dar adevaratul outsider al acestei liste este, de fapt, un interpret in varsta de 28 de ani din sfera muzicii folk, Seth Lakeman din Yelverton, Devon, care si-a produs albumul impreuna cu fratele sau si l-a lansat prin intermediul propriei case de inregistrari. La celalalt capat al spectrului listei din acest an ii gasim pe Coldplay, cu al lor album X & Y, a caror prezenta in acest loc e chiar mai bizara decat cea a lui Lakeman. Cum ultimul lor LP s-a vandut numai in Marea Britanie in 500.000 de exemplare in prima saptamana de la lansare, nu se poate spune ca ar avea nevoie de recunoastere. E putin probabil ca trupa Coldplay sa castige, in trecut premiul muzical Mercury nefiind niciodata acordat unor artisti  de mare succes comercial. Ceea ce e bine.

    Asadar, cine o sa castige? Trupa Bloc Party, pe care multi critici o vad castigatoare, este comparata de obicei cu castigatorii de anul trecut, Franz Ferdinand si pe drept cuvant. Nu numai ca au acelasi sound unghiular, punk-funk, dar Bloc Party au intrat in atentia mass-media abia dupa ce au reusit sa dea o copie a demo-ului lor solistului de la Franz Ferdinand in 2003. Totusi, eticheta de „Noii Franz Ferdinand“ ce li s-a aplicat face improbabila castigarea premiului de la aceasta editie.

    Favorita caselor de pariuri este, de fapt, o formatie numita The Kaiser Chiefs, compusa din baieti cu chitare ce canta un indie-pop numai bun de dat la radio. E cel mai sigur pariu dintre cele douasprezece grupuri de pe lista scurta. Atentie insa. Sa nu veniti la mine sa va ajut daca ati luat un imprumut de la „Casa de imprumuturi a lui Bogdan-cel-Cinstit“ si ati pierdut toti banii la un pariu nebunesc de genul totul sau nimic…

    Acestea fiind zise, cine ar trebui sa castige? Premiul meu se acorda mai sus mentionatei MIA. Sansele sale de castig s-au redus insa, dupa recentele atentate din Londra. MIA face parte dintre acei artisti, putin la numar, care abordeaza subiecte ca terorismul si refugiatii intr-o maniera ce se indeparteaza de abordarea stil tabloid a subiectului si care se poate dovedi un pic cam prea controversata intr-un moment de hipersensibilitate. Versurile sale fac referire la terorism, iar caseta sa de mixaje recent lansata se intituleaza „Piracy Funds Terrorism“ (Pirateria finanteaza terorismul). Obraznic, convingator si ironic, cu siguranta. Va trebui sa asteptati pana pe 6 septembrie pentru a vedea daca am sau nu dreptate. Daca o sa castige Kaiser Chiefs, atunci imi datorati un comision de 25% din castigurile dumneavoastra…

  • Calvarul caloriilor

    „Sa te feresti de carbohidrati“, „Sa nu mananci carne rosie“, „Sa nu te atingi de fast-food“. Sunt doar cateva dintre „poruncile“ pe care adeptii regimurilor alimentare le urmeaza fara ezitare. Mai ales cand acestea sunt „propovaduite“ in paginile unui best-seller cu titlul „Ce ar manca Iisus?“.

    Atkins, South Beach si Zone au ajuns adevarate imperii, bazandu-se pe loialitatea legiunilor de discipoli disciplinati pentru care regimul disociat sau dieta mediteraneeana au devenit sisteme dupa care isi conduc viata.

    Prin urmare, nici 2006 nu putea sa inceapa fara prefigurarea unor diete-vedeta, lansate, ca de obicei, de americani, si care isi vor croi drum, cel putin o parte dintre ele, si spre Europa. „How the Rich Get Thin“ se prefigureaza a fi exceptia, in sensul ca e putin probabil ca europenii sa fie interesati de o dieta care propovaduieste exclusiv obiceiurile alimentare ale milionarilor din Manhattan. Autoarea, Jana Klauer, mizeaza pe fascinatia americanilor fata de stilul fabulos de viata al rezidentilor din Park Avenue, care, afirma ea, isi mentin silueta perfecta consumand proteine, legume si produse lactate, insa elimina din meniu cerealele.

    Cartea are sanse sa faca valuri in New York, avand in vedere ca mentioneaza o sumedenie de celebritati locale. Pe de alta parte, Klauer nu sufla o vorba despre strategia secreta folosita de newyorkezii bogati pentru a ramane mereu tineri si zvelti: chirurgia estetica.

    Un alt sistem nou care se bazeaza pe numele unei zone faimoase este Dieta Sonoma („The Sonoma Diet) – dupa succesul dietei South Beach (denumita dupa legendarele plaje din Florida) a venit si randul regiunii viticole din California. Cei care se asteapta la o dieta bazata pe struguri, must si vin vor fi insa dezamagiti, pentru ca autoarea, Connie Guttersen, nu face altceva decat sa puna alta palarie pe vechea si verificata dieta mediteraneeana – carne slaba, ulei de masline, legume si fructe. La aceste precepte se reduce intelepciunea dietei Sonoma, desi autoarea are un doctorat in nutritie.

    Dar vedeta anului este cu siguranta dieta aromelor – „The Flavor Point Diet“. Nu pentru ca ar fi lansat o teorie revolutionara sau pentru ca a descoperit taina unei vieti zvelte. Dar rationamentul autorului David Katz este atat de fantezist si de lipsit de orice fundament logic incat, cu siguranta, aberatiile sale vor propulsa volumul in topul best-seller-urilor. Katz, de altfel seful respectatului Yale Prevention Research Center, e de parere ca oamenii care gusta mai multe arome mananca mai mult decat cei care se limiteaza la un set de cateva gusturi. „Varietatea aromelor stimuleaza centrul nervos al apetitului, iar repetitia aromelor ii incetineste activitatea. Puteti consuma o varietate mare de arome in timp, dar daca sunt cosumate intr-un interval scurt, centrul apetitului devine hiperactiv. Ca sa pierdeti din greutate fara sa va fie foame trebuie sa va organizati mesele si gustarile in functie de arome“, scrie Katz.

    Cartea include chiar si un plan, cu exemple despre cum ar trebui programate mesele – mai precis, fiecare zi trebuie organizata in jurul unei singure arome: ziua mararului, ziua ciupercilor, ziua cepei sau a ardeilor. Expertii nutritionisti au condamnat deja rationamentele cartii, insa admit ca retetele culinare sunt reusite. La po-lul opus se afla noul volum lansat de corporatia Weight Watchers („Weight Watchers Family Power: 5 Simple Rules for a Healthy Weight Home“), care promite ca va ajuta familiile sa slabeasca impreuna. Cartea nu ofera retete fanteziste pentru a-si motiva adeptii, ci se bazeaza pe reguli simple: reducerea timpului alocat televizorului si computerului, introducerea exercitiilor fizice in programul zilnic si consumarea de alimente nutritive. Desi pare floare la ureche, orice parinte de adolescent e constient ca a incerca sa-i tai odraslei programul  TV, timpul de jocuri sau Net si ratia de fast-food este o tentativa la fel de realista ca si efectele speciale din „Misiune Imposibila“.

    „The Supermarket Diet“ e, dupa cum arata si numele, o carte care nu ofera retete de regim alcatuite din ingrediente exotice, care nu se gasesc niciodata in magazinele normale. Toate alimentele sunt disponibile in orice magazin, desi probabil ca alergatura dupa mirodenii si legume despre care nu a mai auzit nimeni ajuta la pierderea a cateva kilograme. Pe langa retete simple, „The Supermarket Diet“ ofera si trei planuri de bataie – dieta spartana de 1.200 de calorii zilnic, cea pe termen lung (1.500 calorii) si cea de mentinere (1.800 de calorii).

    In fine, un clasic in materie de diete, care face furori de circa doi ani si care pare a avea un viitor asigurat este „Ce-ar manca Iisus?“ („What Would Jesus Eat?: The Ultimate Program for Eating Well, Feeling Great, and Living Longer“). Autorul, Dr. Don Colbert, a studiat Biblia pentru a descoperi ce anume manca Iisus si ar trebui, prin urmare, sa mancam si noi, ridicand astfel nutritia la nivel religios si teologic. Desi a luat-o pe alt drum, Colbert a ajuns si el la dieta mediteraneeana, descoperind ca Iisus consuma peste, paine, miere si bea vin cu moderatie. Extinzand cercetarea la obiceiurile nutritioniste ale poporului evreu, autorul mai adauga si carnea de vita, de oaie si de capra, legumele, cerealele, fructele si uleiul de masline. Interzise ar fi carnea de porc si, spre disperarea oamenilor moderni, toate vietatile marine care nu au solzi si inotatoare, mai precis fructele de mare. Atat prima carte a doctorului Colbert, cat si cartea de bucate care i-a urmat („The What Would Jesus Eat Cookbook“) au devenit best-seller-uri, avand in vedere ca impun un exemplu pe care majoritatea oamenilor il socotesc demn de urmat.

    Pe de alta parte, unii teologi nu sunt de acord cu preceptele lui Colbert, avand in vedere ca Iisus a accentuat ca nu exista mancare curata sau necurata, si ca nu ceea ce intra in gura omului ii face rau, ci ceea ce iese. „Nu cred ca Iisus ar ridica vreodata aceasta problema si nici nu cred ca ar fi multumit ca ii atribuim aceste liste, avand in vedere ca El S-a preocupat de probleme mult mai grave“, spune T. David Gordon, profesor universitar de religie. Fie ca arboreaza un drapel religios sau se bazeaza pe fascinatia omului normal pentru vedete, cartile de diete ofera, la un pret destul de piperat, un sfat care e, la urma urmei, la indemana oricui: „mananca rational“.

  • Visul american al micilor afaceri

    Printr-o ciudata si amuzanta coincidenta, exista un Michael Gerber, nascut in 1969, autor al unei parodii celebre – „Barry Trotter“ (dupa Harry Potter) si un Michael E. Gerber, un vizionar al business-ului, cu vreo douazeci de ani mai in varsta decat tizul sau.

    Daca cel dintai este un hatru, istet si pus pe sotii (dintre care unele, nu putine, cu gust indoielnic), cel de-al doilea provoaca demistificari cu un fond cat se poate de grav, este un pragmatic care ne invata sensul optimismului bine temperat si care ne face sa redescoperim, dincolo de prejudecati si de locuri comune, modalitatile concrete prin care poate fi edificata o afacere de succes. Indelungata lui experienta in si in preajma mediilor de afaceri, datele statistice recoltate si indosariate, sistematizarea informatiilor privitoare la mentalitatile intreprinzatorilor vs. comandamentele pietei si ale timpului nostru s-au adunat intr-un veritabil manual de management, numit The Entrepreneur Myth, sau, mai pe scurt si in spiritul vremurilor, E-myth.

    Contrazicand concluzia, larg raspandita in spatiul SUA, potrivit careia afacerile mici sunt pornite de  intreprinzatori care-si risca banii pentru a obtine un profit, M. E. Gerber isi demareaza demonstratia afirmand transant ca oamenii care pornesc o afacere au foarte putin de-a face cu spiritul intreprinzator si ca acest mit (sau „credinta eronata“, in terminologia autorului) este factorul cel mai important pentru ritmul devastator al falimentelor micilor afaceri in zilele noastre. El porneste de la o poveste cu halou eroic si sustine ca in mentalul colectiv american „figura intreprinzatorului tipic si muncile lui Hercule se asociaza intotdeauna: un barbat sau o femeie infruntand stihiile, sfidand cu curaj greutati insurmontabile, escaladand peretii verticali ai unor stanci  inselatoare etc. etc“.

    Ei bine, desi exista asemenea oameni, ei sunt foarte rari. De ce? Pentru ca celor mai multi dintre ei le lipseste viziunea si pentru ca atractia pentru escalade se transforma cel mai adesea in frica de inaltimi. Lui Gerber nu ii este insa frica de povesti, ci doar de cele care distorsioneaza realitatea. Nu intamplator, volumul sau continua (pe tonul sfatos al omului care spune basme) cu povesti adevarate (de la debuturile afacerii MacDonald la evolutia General Motors), care explica, plastic si limpede, ce este o afacere la cheie, ce inseamna o franciza, care sunt treptele de dezvoltare ale unei afaceri, care sunt, in functie de imprejurari, cele mai potrivite strategii de management sau de personal. Schimbandu-ne pe noi insine (iar nu dificila lume din afara) prin aceasta carte, care este nu numai o reteta de succes, ci „o chemare la arme“ (in care, evident, armele sunt cele ale invataturii, iar nu ale bataliei in camp deschis), putem reinvia visul american al micilor afaceri profitabile, dezbarate de mituri false si de haos.

    Michael E. Gerber,
    Mitul IntreprinzAtoruluui, Editura Amaltea, BucureSti 2005

     

  • Leul, vrajitoarea si publicitatea

    Daca efortul publicitar din jurul filmului „Cronicile din Narnia“ v-a facut sa-l considerati un film de calibrul seriei „Harry Potter“ sau „Stapanul Inelelor“, inseamna ca cei de la Disney sunt chiar buni. La advertising.

    Despre seria de sapte carti a lui C.S. Lewis (adica Clive Staples Lewis, bunul prieten al lui John Ronald Reuel Tolkien) se spune ca a avut cea mai mare influenta in lumea cartilor fantastice dupa (bineinteles) trilogia „Stapanul Inelelor“. „Cronicile din Narnia: Leul, Vrajitoarea si Dulapul“ este cea mai populara carte a seriei, dar, in ciuda potentialului materialului de baza, cei de la Disney n-au reusit decat un film plicticos. Cu trei parti bune. Leul, batalia si vrajitoarea. Povestea in sine ar pune pe jar sufletul fiecarui copil (si nu numai).

    Patru pusti sunt trimisi de mama lor in casa unui om de stiinta (interpretat de Jim Broadbent) pentru a fi feriti de pericolele celui de-al doilea razboi mondial.  In conacul imens al profesorului Kirke, ei vor descoperi un dulap-pasaj de trecere catre un taram fantastic, Narnia, pe care trebuie sa-l salveze din ghearele lui Jadis, Vrajitoarea cea Alba (Tilda Swinton), cu ajutorul a tot felul de fiinte mitologice si animale vorbitoare. Printre aceste creaturi se numara si magnificul leu Aslan, adus la viata de nenumarate efecte speciale si de vocea cald-invaluitoare a lui Liam Neeson.

    Succesul mondial al filmului nu se explica decat prin celebritatea cartilor si prin inspirata alegere a momentului lansarii. „Cronicile din Narnia: Leul, Vrajitoarea si Dulapul“ este un film pentru copii, la care un adult mai putin ingaduitor sau obisnuit cu universul tumultuos al lui Tolkien/Jackson va cam batai din picior.
    Desi studiourile Disney au declarat ca s-au cheltuit nu mai putin de 150 de milioane de dolari pentru realizarea filmului, acestuia ii lipseste spectaculosul. Narnia in sine arata ca un „Pamant de Mijloc“ filmat ziua, pe un cer insorit machiat cu norisori pufosi. Efectele speciale lipsesc cu desavarsire in „Cronicile din Narnia“, unde sunt la reduse la simple animatii de animale vorbitoare. Singurul care impresioneaza este Aslan, realizat intr-adevar superb, dar e totusi cam putin pentru cele 140 de minute ale filmului, salvat in parte si de batalia de final, care tine 20 de minute si care a concentrat toate resursele regizorului Andrew Adamson (implicat pana acum numai in cele doua parti ale seriei de animatie „Shrek“).

    Actorii sunt in general putin cunoscuti. Pe langa Jim Broadbent (Oscar in 2001 pentru rol secundar in „Iris“), cea care tine capul de afis in „Cronicile din Narnia“ este actrita scotiana Tilda Swinton. Pentru publicul roman, fizicul inedit al actritei a putut fi remarcat in filme cum ar fi „Constantine“ (un rol „androgin“, arhanghelul Gabriel), „Plaja“ sau „Vanilla Sky“.

    In „Cronicile din Narnia“, Swinton pare putin incomodata de lipsa de sentimente a Vrajitoarei Albe, dar este convingatoare si ajunge sa inspire o aversiune amestecata cu mila, perfect potrivita pentru deznodamantul filmului. In orice caz, Tilda Swinton este alegerea cea mai buna pentru a-i da replica lui Aslan, leul atotputernic, pe care il si ucide intr-una din cele mai intense scene ale filmului. Dintre copii, cea mai simpatica este mezina familiei Pevensie, Lucy (Georgie Henley), cea care descopera intrarea in Narnia si bea ceai alaturi de faunul Tumnus. La polul opus este Peter (William Moseley), fratele cel mare, care trebuie sa conduca armata lui Aslan impotriva celei a lui Jadis. Acest Peter a fost atat de putin convingator, incat un om cu scaun la cap nu i-ar da pe mana nici sa spele vasele, daramite sa salveze taramul Narnia, oricat de fantastic ar fi el.


     THE CHRONICLES OF NARNIA: THE LION, THE WITCH AND THE WARDROBE/CRONICILE DIN NARNIA: LEUL, VRAJITOAREA SI DULAPUL R: ANDREW ADAMSON CU: TILDA SWINTON, GEORGIE HENLEY, SKANDAR KEYNES, WILLIAM MOSELEY, JIM BROADBENT. DIN 6 IANUARIE

  • O poveste de dragoste intre gay, sansa nr. 1 la Oscaruri

    Academia Americana de Film ar putea onora o poveste de dragoste, realizata dupa toate sabloanele. De fapt, nu chiar toate, pentru ca exista si un element surpriza – personajele sunt doi homosexuali.

    Daca ar fi fost lansat mai devreme de anul trecut, Brokeback Mountain ar fi avut toate sansele sa ramana intr-un anonimat total. Cum altfel sa fie tratat un film despre doi cowboy (simbolul suprem al barbatiei super-heterosexuale a americanilor) care, in timp ce sunt izolati, avand grija de cirezile de vaci, se indragostesc unul de celalalt? In 2005 insa, s-au intamplat mai multe evenimente care au contribuit la o lansare fulminanta a filmului: casatoriile intre homosexuali au fost legalizate in mai multe tari din Europa, un proeminent primar american a recunoscut ca e homosexual, ceea ce pare sa-i fi ajutat cariera, iar personalitatile de orientare gay au primit tot mai mult spatiu in publicatiile si programele media din Statele Unite.

    Si, cu toata impotrivirea organizatiilor religioase sau conservatoare, se pare ca o mare parte dintre americani prefera sa fie mai degraba „politically correct“ decat religiosi. Prin urmare, criticii s-au extaziat de la primele vizionari ale „Brokeback Mountain“ si l-au declarat filmul anului, care nu trebuie ratat. Evident ca majoritatea barbatilor heterosexuali nu s-au lasat convinsi sa plateasca biletul pentru un film in care au ocazia sa vada doi barbati sarutandu-se, declarandu-si dragoste eterna si dorindu-si sa aiba un camin fericit. Iar multe femei l-au evitat, la randul lor, pentru ca e prea dureros sa ai toata casa tapetata cu postere cu Heath Ledger (unul dintre cei doi actori), dupa care sa-l vezi jucand rolul unui homosexual. In Romania, s-ar putea ca spectatoarele sa-l vada pe Ledger mai intai in „Casanova“, unde interpreteaza excelent rolul marelui seducator, astfel ca sansele ca apoi aceleasi spectatoare sa plateasca pentru a-si vedea idolul lasandu-se fermecat de personajul lui Jake Gyllenhaal coboara vertiginos spre zero.

    Cu toate acestea, filmul are mari sanse la Oscaruri, dupa cum arata si cele sapte nominalizari la Globurile de Aur (care, de regula, ajung la productiile care iau apoi si premiul Oscar) si alte doua la premiile Writers Guild of America. Organizatiile de homosexuali i-au oferit un sprijin important, criticii l-au laudat pentru regia fara cusur si pentru performantele incarcate de semnificatii ale celor doi actori, iar publicul larg (vezi 80% dintre americani) nu prea are un cuvant important de spus in ceea ce priveste premiile Oscar, asa cum s-a vazut la majoritatea editiilor. De altfel, membrii Academiei au tendinta de a recompensa, pe langa subiectele dragi minoritatilor (sexuale, rasiale etc), actorii care isi asuma riscuri atunci cand accepta un rol (vezi Charlize Theron care s-a ingrasat si s-a uratit teribil pentru rolul criminalei in serie Aileen Wuornos). Iar Ledger si Gyllenhaal, a caror cariera depinde de milioanele de femei care le sunt admiratoare loiale tocmai pentru ca sunt heterosexuali, chiar si-au asumat riscuri cu acest rol. Pronosticurile pentru Oscaruri considera „Brokeback Mountain“ drept principalul favorit, macar si pentru faptul ca Academia ar fi acuzata de prejudecati si intoleranta daca nu i-ar acorda doua sau trei statuete.

    Tot pe obsesia americanilor pentru „po-litical correctness“ mizeaza, in mare parte, si „Transamerica“, un alt film despre problemele sexelor. Iar actrita din rolul principal, Felicity Huffman, a urmat si ea exemplul lui Charlize Theron si si-a asumat riscuri aproape la fel de mari ca Heath Ledger si Jake Gyllenhaal: apare in film fara pic de machiaj, jucand rolul unui barbat care e la o operatie departare de a-si implini visul de o viata – acela de a deveni femeie. Huffman, mai cunoscuta pentru rolul ei din „Neveste disperate“, serialul care a declansat o isterie generala in America, a fost foarte laudata pentru modul in care interpreteaza rolul lui Bree, dar si pentru curajul de a se urati pe marele ecran. Dar, pana una-alta, Huffman nu prea are de ce sa regrete renuntarea la farduri, pentru ca rolul transsexualului Bree i-a adus o nominalizare la Globurile de Aur.

    Cel de-al doilea efort regizoral al actorului George Clooney are un subiect la fel de serios ca si primul: daca in „Confesiunile unei minti periculoase“ trata problema spionajului si a vietii duble, in „Good Night, and Good Luck“ recreeaza America anilor ‘50, cand senatorul Joseph McCarthy a declansat asa-numita vanatoare de vrajitoare – prigoana celor care erau banuiti (adesea pe nedrept) de simpatii de stanga. Filmul arata impactul politicii lui McCarthy, vazut prin ochii omului de televiziune Edward R. Murrow, care, impreuna cu colegii sai de la postul CBS, conduce o campanie impotriva senatorului extremist. Filmul a demonstrat ca, atunci cand nu isi ocupa timpul cu proiecte extrem de banoase si populare precum „Ocean’s 11“, „Ocean’s 12“, Clooney regizeaza filme foarte bune.

    De altfel, „Good Night, and Good Luck“ a primit patru nominalizari la Globurile de Aur si alte doua la premiile Writers Guild. Un alt subiect pe placul americanilor are si filmul „Renascut din cenusa“ („Cinderella Man“) – o poveste despre Marea Criza economica din SUA, cand un boxer interpretat de Russel Crowe se ridica de la saracie lucie la victorii si o viata buna, pentru el si familia sa. Ca de obicei, Crowe ofera o performanta impresionanta, dar a primit deja un Oscar si si-a castigat si o reputatie negativa, astfel ca nu e creditat cu mari sanse de castig.

    Tot o biografie este si „Walk the Line – Povestea lui Johnny Cash“, considerat de critici poate cel mai bun film al anului trecut. Joaquin Phoenix reuseste sa transforme o poveste despre un cantaret de country cunoscut numai de americani intr-un film interesant si pentru restul lumii. Cu nominalizari la Globurile de Aur si la premiile Writers Guild of America, filmul infatiseaza problemele lui Cash (abuzul de medicamente, tragedia mortii fratelui sau, conflictele cu sexul opus), dar si relatia minunata cu June Carter (interpretata de Reese Witherspoon). Din pacate, desi multi sunt de parere ca atat Phoenix, cat si Witherspoon ar merita Oscaruri, filmul are un handicap major in cursa pentru statueta: nu mai devreme de anul trecut, Jamie Foxx castiga Oscarul pentru cel mai bun actor intr-un rol principal cu interpretarea lui Ray Charles.

    In ceea ce priveste comediile, ignorate cu consecventa de juriu, merita observata revenirea spectaculoasa a lui Woody Allen, care se pare ca si-a gasit o noua muza in persoana lui Scarlett Johanson si care a umplut din nou cinematografele cu „Match Point“, un film despre bani, clasa sociala, sex si, bineinteles, multe complicatii. Scepticii spun insa ca, desi filmul a facut furori, nu prea are mari sanse la Oscar pentru ca, pe langa faptul ca e o comedie, Allen a mai si ranit sensibilitatea americanilor, abandonand New York-ul  in favoarea Londrei.

    Bineinteles ca nu sunt singurele filme bune ale anului: „Craciun Fericit“ are sanse la Oscarul pentru Cel mai bun film strain, in vreme ce „Crash“, „Capote“ (biografia autorului clasicului „Mic dejun la Tiffany’s“), „Umbrele trecutului“ (regizat de David Cronenberg si cu Viggo Mortensen in rolul principal), „Mandrie si Prejudecata“ si „Prietenie absoluta“ nu trebuie nici ele scoase din cursa inainte de anuntarea nominalizarilor. Iar „King Kong“ pare un pariu sigur pentru Oscarul pentru Cele mai bune efecte speciale.

  • Miracolele de langa noi

    Intr-o lume aflata in plin proces de globalizare si scapata de cosmarul razboiului nuclear (dar zapacita de infinitele ramificatii ale tehnologiilor moderne), o carte dedicata creatiilor perene ale naturii si mintii omenesti este mai mult decat bine-venita.

    Marturisesc ca fac parte din acea categorie de sceptici (sau cartitori, sau suspiciosi), pentru care cartile aparute sub egida marilor organizatii internationale inseamna pomelnice nesfarsite, limbutie amputata de sens, discurs oficial cu efecte retorice festiviste. Materiale utile, fara indoiala, dar fundamental aride, potrivite mai degraba pentru truditorii in ONG-uri, pentru avocatii in cautare de chichite sau pentru cei superspecializati, amatori de detalii ale unui teritoriu care, in optica bunului simt, nu merita decat survolat. Este, o recunosc stanjenit, o infirmitate, pe care incerc cu tenacitate sa o corectez, cu fiece prilej ofertant. O astfel de sansa mi-a procurat-o aparitia volumului „Patrimoniul mondial cultural si natural UNESCO“, publicat la noi chiar la sfarsitul anului trecut. Televiziunea (pentru cei mai multi) si Internetul au adus in fata si in casele noastre un Pamant multifatetat, caleidoscopic si profund, asupra varietatii si frumusetii caruia ni s-au prezentat adesea materiale informative de buna calitate.

    Dar care nu au facut decat sa ne starneasca curiozitatea, sa ne atate pofta de a scotoci si de a orandui informatia intr-un ansamblu coerent. Venind parca in intampinarea acestei aspiratii, editura Meronia, consecventa dictonului enciclopedic „multum in parvo“, ofera un volum in care sunt prezentate toate cele 812 obiective (612 culturale, 160 naturale, 24 mixte) incluse in „rezervatia“ UNESCO a celor mai de seama valori mondiale. Un clasor colorat, intersectat de povesti sensibilizante, a tot ceea ne-a daruit mai uluitor natura si a creat mai impunator omul.

    O materie incopciata intr-un cadru informativ de interes panoramic: tarile „gazda“ (137 la numar) sunt caracterizate sintetic (nume oficial, populatie, capitala, PIB, utilizatori de Internet, etc.), intr-un efort informativ menit, intre altele, sa faca evidenta corelatia dintre forta economica a populatiei, politica generala a statului respectiv, nivelul de trai al populatiei si preocuparea de a ocroti patrimoniul natural sau cultural.

    De la Marea Bariera de Corali din estul Australiei (cu o diversitate a faunei si florei unice in lume), Parcul National Yellowstone (infiintat in 1872) cu spectaculoasele sale „arteziene fierbinti“ ale gheizerelor, la ghetarii de calota ce se destrama in apele fiordurilor Groenlandei si cei de vale ai Himalayei si Alpilor alimentand mari fluvii, de la Mohenjodaro (unul dintre cele mai vechi orase ale lumii, mileniul III i.H.), continuand cu Marele Zid Chinezesc, piramidele Egiptului, cele mayase si aztece, la coplesitoarele catedrale gotice ale Europei medievale, de la templele budiste si hinduse ale indepartatei Asie, pana la cetatile dacice din muntii Orastiei, toate sunt prezentate in coordonatele lor esentiale si, neindoios, atractive. O lista a obiectivelor pe tari (de la Afganistan la Zimbabwe) si un index alfabetic al acestora (de la Aachen la Zhoukoudian) faciliteaza parcurgerea „pe sarite“ a acestei enciclopedii originale, unice (pana acum) in Romania, ce poate fi citita, la fel de bine, ca un roman modern.

  • Ce se intampla cu chill-out

    „Racoreste-te!“ („Chill Out!“). Pana si expresia in sine suna invechita. Acum cativa ani, avea conotatii privitoare la droguri si alte lucruri rele, era genul de cuvant pe care-l foloseai ca sa-ti impresionezi prietenii.

    Astazi, cred ca pana si bunica mea il foloseste ca sa-si descrie puiul de somn de duminica dupa-amiaza: „Ma duc sa ma „racoresc“ pentru vreo jumatate de ora. Sa nu care cumva sa-mi atingeti andrelele!“. Desigur, nici un om intreg la minte nu mai foloseste cuvintele „Racoreste-te, omule!“ fara sa se astepte la ostracizare imediata. Sau la un pumn in fata.

    Mare parte din muzica chill out se confrunta cu probleme similare. Multe piese suna ca intepenite undeva in melodiile din trecut, extrem de invechite si foarte, foarte plictisitoare. Trupa britanica din varful clasamentelor, Morcheeba, este un exemplu in acest sens: muzica sa este complet inofensiva si greu de displacut tocmai pentru ca este atat de terna si nu-ti inspira nimic.

    Mai mult, presupunerea producatorilor acestei muzici ca publicul-tinta tocmai a fumat cannabis in cantitati substantiale, pare sa le dea prea des mana libera sa produca una dintre cele mai plictisitoare muzici facute vreodata. De fapt, singurul mod in care poti sa te bucuri de majoritatea muzicii chill out produse in ziua de azi ar fi sa iei o multime de droguri. Destul de ciudat, acum numai cativa ani, chill out (sau ceea ce oamenii care voiau sa para mai inteligenti numeau downtempo) era muzica pe care trebuie neaparat sa o asculti.

    Producatori ca duo-ul vienez Kruder & Dorfmeister se numarau printre cele mai tari nume pe care le puteai mentiona. Si atunci ce s-a intamplat? Chiar in momentul in care eram gata sa cataloghez scena chill out drept o muzica pentru cafenele, restaurante si alte locuri in care oamenilor nu le pasa ce asculta, dar, categoric, nu vor sa fie deranjati de muzica, apare un album care schimba totul.

    Lindstrom si Prins Thomas produc o muzica ce s-ar putea incadra destul de usor in categoria chill out, cu exceptia faptului ca albumul este unul dintre cele despre care s-a vorbit foarte mult, unul dintre cele mai asteptate si unul dintre cele mai incitante ale anului. Amandoi din Norvegia, tara soarelui de la miezul noptii, acesti doi producatori au colaborat pentru prima data in 2003, dupa ce-si apreciasera reciproc munca.
    Trecutul lor muzical contine tot felul de trupe, de la punk la gospel si de la country la heavy metal. Totusi, impreuna, cei doi produc un fel de muzica pentru care jurnalistii se chinuie sa gaseasca cuvinte noi ca s-o descrie. Unii ii spun „disko futuristic“.

    Altii ii spun „boogie universal“. Unii ii zic „scando-med“, o trimitere la adoptarea, de catre acesti producatori scandinavi, a sound-ului mediteranean relaxat, „balear“, din barurile din Ibiza in vremea lor de glorie din anii optzeci.

    Insa cea mai buna eticheta pe care-am auzit-o folosita este „disco academic“, care capteaza perfect abordarea intelectuala a duo-ului in materie de producere a unei muzici extrem de inteligente si frumoase.
    Daca vi se pare ca muzica electronica in general e plictisitoare, repetitiva si greu de apreciat, atunci albumul lor de debut, autointitulat, lansat cu numai cateva saptamani in urma, este introducerea perfecta in acest gen. Folosind o gama de instrumente „reale“, impreuna cu structuri si tehnici de productie imprumutate din scena electronica, este o muzica ce iti cere sa-i acorzi toata atentia, indiferent cum o numesti. Cu toate ca muzica duo-ului este lenta, sensibilitatile funk dominante o fac infectios de dansabila, cei doi fiind clar fani ai foarte neapreciatei scene „disco cosmic“ de la inceputul anilor optzeci, care a pornit din Italia si i-a facut pe oameni sa danseze pe o muzica mult, mult mai lenta decat aceea din cluburile de azi.

    DJ-ii cu gusturi rafinate pun deja piesele lor pentru ringuri de dans pline pana la refuz. Cei doi sunt niste artisti despre care veti mai auzi multe. Au facut deja o gramada de remixuri pentru o casa de inregistrari din New York, foarte in voga, DFA, si tot ei par sa se afle in spatele unui nou remix important al Chemical Brothers. „Lindstrom and Prins Thomas“ se afla clar pe lista mea de „Albumele anului“. Doar sa nu incepeti sa le spuneti oamenilor sa se „racoreasca“…

  • Hai sa ascultam un PLESU!

    E unul dintre cele mai des amintite truisme: omul secolului XXI nu mai are timp sa manance, cu atat mai putin sa citeasca. Din fericire, pentru aproape toate problemele omului modern exista o solutie.

    Este ora 8, iar in traficul infernal din Bucuresti Gabi Dumitru, directorul Humanitas Multimedia, asculta una dintre cartile audio aflate in lucru si se gandeste cum sa puna la punct ultimele detalii pentru lansare. Intr-un capat al orasului, in timp ce se pregateste sa plece spre scoala, George isi incepe ziua cu o poveste, in format audio, gandindu-se ca n-ar fi rau sa vina o zi in care toate lecturile obligatorii vor fi inregistrate pe CD-uri.

    Din lipsa de timp si datorita capacitatii omului modern de a face multitasking, s-a dezvoltat o noua piata, cea a cartilor audio. Ceea ce la inceput a aparut dintr-o necesitate, pentru cei cu probleme de vedere, s-a transformat intr-o industrie profitabila. Fara indoiala, ratiunea lansarii cartilor audio pentru piata larga a fost comoditatea, asa ca oricine poate „citi“ in timp ce conduce sau face sport. Studiile arata ca unul din cinci americani „citeste“ in masina, iar industria mondiala a cartilor s-a transformat dintr-o piata marginala intr-una majora. Intamplator sau nu, prima carte in format audio a aparut tot in Statele Unite, in prezent existand aici peste 100 de edituri care fie au divizii specializate, fie sunt producatori exclusivi de audiobooks.

    In Europa, fenomenul a luat amploare abia dupa 1990, in conditiile in care primele inregistrari ale unor capodopere ale literaturii universale au aparut pe batranul continent la inceputul anilor ‘50, cand in Germania a fost lansat „Faust“ de Goethe.

    Pe piata mondiala, 20-30% dintre marile edituri isi lanseaza titlurile atat in varianta tiparita, cat si in cea audio. Astfel, rata de crestere a pietei mondiale a fost de 41% in perioada 1996-2000. Audio Publishers Association (Asociatia Editorilor de Carti Audio) a estimat piata la 800 de milioane de dolari (665 de milioane de euro) in 2003. In Romania, piata cartilor audio este, deocamdata, una de nisa, care nu valoreaza mai mult de 2-300.000 de euro anual, spun jucatorii. Primii pasi au fost facuti de Electrecord, inca de prin anii ‘80, cand producea casete si discuri de vinil cu povesti pentru copii. Noul mileniu a gasit piata din Romania in aceeasi faza de pionierat, cu doar doi jucatori importanti: Casa Radio – care foloseste inregistrari din arhiva Societatii Romane de Radiodifuziune – si Humanitas Multimedia.

    Recent au existat insa si cateva lansari de carti audio „orchestrate“ de marile studiouri de inregistrari. Cea mai importanta dintre acestea vine din zona Media Pro Music, care a produs „Cutiuta cu povesti“ – o continuare a deja clasicei serii de „Cutiute muzicale“, in care mamici celebre au interpretat cantece pentru copii. „«Cutiuta cu povesti» vine in intampinarea mamicilor care nu au timp suficient pentru a le spune povesti copiilor si pot sa ii puna sa asculte CD-ul“, explica Dana Adam, PR Manager Media Pro Music. „Cutiuta cu povesti“ include 14 povestioare amuzante scrise de Vasile Groza si interpretate de actorii Iurie Darie si Anca Pandrea. Reprezentantii companiei sustin ca aceasta este doar prima parte dintr-o lista mai lunga de preconizate lansari.

    Din cate spune Dana Adam „in primele luni ale anului viitor, colectia se va imbogati cu o noua «Cutiuta cu povesti»“. Un alt studio, Intercont, a lansat in luna octombrie „Povestea povestilor“ a lui Ion Creanga. Cum se justifica o astfel de alegere? Din cate spun reprezentantii studioului, nici o poveste – si mai ales o astfel de poveste – nu isi atinge potentialul maxim“. Pentru anul viitor, Intercont mai pregateste cateva lansari de carti audio, de aceasta data pentru copii. George Maracineni, directorul de la Intercont crede ca „piata are potential si s-ar putea sa fie o unealta importanta atat pentru copii cat si pentru adulti“.

    Humanitas Multimedia a patruns pe piata cartilor audio in 2003, cand a lansat simultan opt titluri. Alegerea cartilor care urmeaza sa fie editate in format audio se face in functie de vanzari sau de autor. Gabi Dumitru, managerul de la Humanitas Multimedia spune ca „sunt cateva criterii care functioneaza separat sau impreuna. Astfel, evaluam masura in care cartea este un bestseller sau daca autorul este celebru – numele acestuia fiind un garant suficient al calitatii produsului pe care intentionam sa il editam“.

    Cel care lectureaza cartea este, de asemenea, crucial pentru succesul productiei, pentru ca trebuie sa fie capabil sa creeze personaje memorabile, bine definite pentru ambele genuri. „Vocile, atunci cand nu este vorba despre autorii insisi, sunt alese astfel incat timbrul lor sa fie potrivit cu atmosfera paginilor citite, iar numele actorului trebuie sa constituie el singur un motiv pentru a cumpara audiobook-ul“, afirma Dumitru. Acesta a fost motivul pentru care Humanitas Multimedia a ales nume cunoscute, precum Florian Pittis sau Lucian Pintea pentru cartile audio ale editurii. Un caz special este cel al parintelui ieromonah Iustin Marchis, care a sustinut lectura pentru un audiobook ce contine texte religioase – „Cetiri, cateheze si rugaciuni“.

    In ceea ce priveste costurile producerii unei carti in format audio, acestea oscileaza intre 1.500 si 2.000 de euro pentru o mie de unitati, in conditiile in care pretul mediu de vanzare se ridica la 15 lei (150.000 de lei vechi). „Pretul este mai mic decat cel al unei carti clasice,  care este cotat undeva la 22-23 de lei (220.000-230.000 de lei vechi), diferenta fiind facuta de tiraje si costuri de productie“, mai spune Gabi Dumitru. Cum era de asteptat, relatia dintre cartile audio si cele „clasice“, tiparite, a starnit numeroase dispute. Nu putine au fost vocile care au vazut in cartile audio o ecranizare fara imagini, atragand atentia asupra faptului ca, la fel ca si filmele, ar putea duce la disparitia interesului pentru lectura al copiilor. Totusi, cartile audio sunt mai aproape de original decat variantele transpuse pe pelicula. Gabi Dumitru spune ca „audiobook-urile sunt o experienta alternativa la cea a cartii in format clasic, ascultarea lor modificand radical perceptia pe care o poti avea despre textul ascultat/citit“.

    La nivel mondial se pare ca viitorul industriei este reprezentat de internet si de site-urile pe care sunt disponibile carti audio care pot fi descarcate. In plus, editurile nu mai sunt nevoite sa suporte costurile ambalarii, productiei sau returnarilor, ceea ce ar duce la o reducere considerabila a pretului. Totusi, in Romania, inca nu se poate discuta despre o astfel de alternativa, in conditiile in care riscurile legate de piraterie la vanzarea unor audiobook-uri in format mp3 pe Internet sunt considerabile. „Din pacate nici macar un cadru legislativ coerent nu avem la dispozitie in Romania. In plus, piata despre care vorbim in acest caz este inca in formare prea mica. Cred insa ca se va dezvolta considerabil in perioada urmatoare, alaturi de piata de carte“, considera Dumitru, in opinia caruia piata va creste anul viitor cu 10-20 de procente.

  • Povesti pentru oameni mari

    Desi cartile audio sunt disponibile atat pe caseta, cat si pe CD, trendul vanzarilor indica faptul ca acesta din urma este tot mai preferat de catre clientii din Romania. De altfel, potrivit datelor APA, ponderea vanzarilor de casete a scazut pe fondul cresterii cererii pentru cartile audio pe CD.

    PUBLIC TINTA: desi s-ar putea crede ca numarul consumatorilor de carti audio este dominat de copii, acestea se adreseaza indeosebi persoanelor cu varste cuprinse intre 18 si 45 de ani, care intra des in librarii si sunt obisnuite sa asculte mai multe posturi de radio.

    PREMIERA: Prima carte audio cu vanzari de peste un milion de dolari s-a lansat in 1996 – „Seven Habits of Highly Effective People“. Era o caseta de 90 de minute, care s-a vandut la pretul de 12 dolari.

    BESTSELLER: In Romania, cele mai vandute carti audio sunt „Despre ingeri“, de Andrei Plesu, si „De ce iubim femeile“, de Mircea Cartarescu. Ambele titluri au depasit tiraje de 2.000 de unitati.

  • Bunul ascultator si secretele persuasiunii

    Cu toate ca a fost inscrisa de editorii romani in colectia „ALL pentru intreprinzatori“, cartea lui Ruth Sherman are un grad de adresabilitate mult mai larg, putand fi citita de catre toti cei care doresc sa-si impuna punctul de vedere.

    Pildele concrete, dar si tehnicile de persuasiune avansate, sunt in masura sa ofere solutii de iesire din impas comunicational, atat pentru cei antrenati in campul afacerilor, cat si pentru dascalii depasiti de atitudinea rebela a elevilor, parinti si copii care discuta prin triste solilocvii, subalterni redusi la tacere de catre sefi autoritari, colegi de serviciu care au ratacit, sub presiunea anchilozanta a rutinei, semnificatia muncii in echipa, ziaristi fara cititori sau – de ce nu? -, politicieni care si-au pierdut electoratul.

    Pentru acestia, dar si pentru multi altii, pentru cei recent integrati in categoria fortei de munca, dar si pentru manageri cu experienta, autoarea (o autoritate in domeniul discursului si comunicarii interpersonale, presedinta a Ruth Sherman Associates, firma de consultanta si pregatire profesionala printre ai carei clienti de prima talie se afla General Electric, JP Morgan, Deutsche Bank sau MTV Networks) ofera, prin acest indreptar, o suita de retete comportamentale care, fara sa fie magice, deci infailibile, sunt verificate si pot duce la rezultate apreciabile. Cu atat mai mult cu cat ele sunt integrate intr-o abordare sistematica, „step by step“, care ii poate sprijini pe cititori sa isi organizeze rapid ideile si sa le prezinte cu impact celorlalti. Iata, bunaoara, o situatie pe care autoarea o considera elocventa pentru maniera de abordare moderna a „nevoii de a convinge“. Sa zicem ca seful dvs. trebuie sa plece de la serviciu pentru o intalnire de afaceri, dar, inainte de asta, aveti nevoie de aprobarea lui pentru o idee care ar putea sa dea un nou sens ascendent carierei dumneavoastra. Ati realizat deja o prezentare scrisa exceptionala, dar va dati seama, sub presiunea situatiei, ca „acum ori niciodata“ e momentul sa va sustineti proiectul.

    Ce-i de facut? In primul rand, ganditi-va ca nu faceti o prezentare, ci vindeti. Nu trebuie sa va lasati calauziti de prejudecata indusa de conditia comis voiajorilor, potrivit careia e jenant sa fii vanzator. Toti oamenii de succes de pe fata Pamantului au vandut macar o singura data ceva: pe ei insisi.

    In al doilea rand, trebuie sa va dati seama ca toti acesti oameni de succes stiu prea bine ca cele mai izbutite prezentari, de fapt cele mai reusite momente de marketing personal nu se realizeaza in salile de sedinte, ci in cadrul maruntelor intalniri zilnice, in lift sau la o ceasca de cafea. Trebuie sa actionati rapid, concis, inteligent, creativ, trebuie sa va concentrati intens asupra scopului si sa eliminati detaliile nesemnificative sau segmentele de discurs redundante. Ca sa convingeti trebuie insa sa stiti si sa ascultati, sa-i dati interlocutorului senzatia ca spusele lui sunt importante, sa retineti numele partenerilor, sa fiti politicosi si sa va diferentiati de ceilalti prin aceste detalii comportamentale. V-am convins?

    Ruth Sherman, Cum sa convingi pe oricine de orice,
    Editura ALL, Bucuresti, 2005