BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Lunga asteptare fierbinte

    Produsele vedeta ale fiecarui sezon sunt pe cat de scumpe, pe atat de rare. Iar daca le vrei cu adevarat, nu strica sa te inarmezi cu o „punga“ larga si rabdare de fier. Pentru ca designerii au (re)inventat o noua tehnica de marketing – listele de asteptare.

     

    Recent am intrat intr-un magazin Prada si am auzit vanzatorul spunan-du-i unui client ca produsul pe care il cerea nu este disponibil pentru moment si ca in cazul in care doreste se poate inscrie pe o asemenea lista“, povesteste criticul de moda Despina Andrei.

     

    Ce poate fi mai simplu? Ce poate fi mai complicat? „Privilegiul“ de a aparea pe listele de asteptare ale unui anumit produs costa. Iar asta inseamna, de regula, un avans reprezentand jumatate din valoarea obiectului. Dar pretul cel mare, tributul adus zeului „Shopping“, in fata caruia paleste pana si valoarea conturilor cu multe zerouri in coada, e altul: perioada de asteptare, care se poate intinde intre cateva saptamani si trei luni, in functie de notorietatea produsului. Deschisi la comentarii „impersonale“ referitoare la acest interval, reprezentantii magazinelor prefera sa „traga obloanele“ atunci cand vine vorba despre numarul persoanelor inscrise pe aceste liste. Si o fac din cel putin doua motive.

     

    Daca politica de confidentialitate este argumentul la ordinea zilei, nu pot fi trecute cu vederea nici temerile ca potentialii cumparatori ar putea fi descurajati daca ar afla numarul real al celor cu care nu doar ca impartasesc aceleasi gusturi, dar risca si sa se afiseze, sa spunem, cu aceleasi accesorii. Liderul indiscutabil in materie de liste de asteptare al actualului sezon pare sa fie Fendi, despre care se spune deja ca a dat lovitura cu geanta Spy, care tinde sa depaseasca anteriorul lor succes, modelul Baguette, din 1997.

     

    Reprezentantii casei declara chiar ca au fost nevoiti sa inchida lista de asteptare pentru modelul Spy de anul viitor, pentru ca lucrurile au scapat de sub control. Pana in prezent s-au vandut 800.000 de modele Baguette, iar cifrele de pana acum pentru Spy anunta un deznodamant cel putin similar. Numai in prima saptamana de la aparitia lor in magazinele londoneze – iarna trecuta – pe listele de asteptare aparusera deja 200 de nume. Si trebuie spus ca aceste genti nu sunt tocmai un chilipir – 1.200 de lire sterline (1.700 de euro).

     

    Dar listele de asteptare nu sunt, totusi, descoperirea exclusiva a „noului retail“. Casa Hermes, bunaoara, nu doar ca le are de decenii, dar le-a si dus la un nivel greu de imaginat. In cazul modelelor de geanta Grace Kelly, lansat in anii ‘50, perioada de asteptare poate dura chiar cativa ani, in prezent lista fiind inchisa pentru a permite producatorului sa onoreze toate comenzile. Iar pretul acestui model – supranumit Rolls-Royce-ul gentilor – ajunge chiar si la 80.000 de dolari (65.000 de euro). Lucrurile nu sunt foarte diferite nici in cazul modelului Birkin, al aceluiasi Hermes, cu mentiunea ca pretul este ceva mai „accesibil“ – 65.000 de dolari (53.000 de euro).

     

     

    Chiar daca se feresc sa vorbeasca de-spre liste de asteptare – preferand mai degraba o sintagma de genul „sistem de comenzi“ – oficialii Hermes nu pot nega faptul ca acest sistem implica o perioada (foarte lunga) de asteptare.

     

    Daca va intrebati care ar fi motivele pentru care o persoana oarecare, oricat de excentrica ar fi ea, ar trebui sa astepte cativa ani pentru a-si schimba o geanta pentru care, pe deasupra, mai plateste si o mica avere, raspunsurile au, totusi, logica lor. In primul rand, Hermes nu are o linie de productie. Fiecare geanta este lucrata manual intr-un atelier din Franta, de aceeasi persoana, de la inceput si pana la final, proces care dureaza foarte mult timp. Un alt factor important este cel al calitatii materialelor, produsele Hermes facandu-si un titlu de glorie din faptul ca sunt realizate din piele de cea mai buna calitate, fara taieturi.

     

    Revenind la listele de asteptare, nu poate trece neobservat numarul lor mare din acest sezon. Un numar care nu se limiteaza doar la genti. Mai mult, nici macar nu mai este vorba doar despre produse ale unor case de renume. Topshop, retailerul britanic de moda, care a devenit unul dintre locurile preferate ale femeilor dornice sa fie mereu in pas cu cele mai noi tendinte, dar cu un buzunar de marime medie, a declansat frenezii care s-au intors acum impotriva lor.

     

    Recent, consilierii magazinului si-au avertizat clientii ca, in cazul in care anumite proiecte se epuizeaza, vor fi automat inclusi pe o lista de asteptare. Dar ce au atat de special aceste produse incat sa dea nastere unor liste lungi pe care se inscriu si oameni care nici macar nu le-au vazut in realitate? La premiera filmului „Mandrie si Prejudecata“, Keira Knightley a purtat o creatie Matthew Williamson. In dimineata urmatoare a urmat o invazie de cereri, care au facut ca la fiecare magazin al designerului sa se deschida o lista de asteptare. Si asta datorita unei poze a actritei, publicate in ziarele de a doua zi.

     

    „Vanatorii de tendinte“ par sa fie innebuniti dupa obiecte care s-au bucurat de o expunere media intensa. In luna in care geanta Novak a lui Alexander McQueen a aparut in revista Vogue, magazinul a primit 20 de comenzi, desi pretul modelului variaza intre 600 de lire (860 de euro) si 6.000 de lire (8.600 de euro), in functie de pielea care este folosita. Internetul a avut, la randul sau, o contributie importanta. Pagini de internet precum style.com dau posibilitatea selectarii unui anumit look, imediat dupa prezentarile colectiilor marilor case de moda.

     

    Mai aproape de noi, retailerii precum Mango sunt cei care au deschis si in Romania liste de asteptare pentru produsele vedeta ale sezonului. Cristina Florea, asistent manager la Mango, spune ca exista agende speciale in care sunt trecute comenzile clientelor. Retailerul spaniol a adoptat o noua strategie in sensul ca a ales sa nu mai aduca foarte multe exemplare dintr-un singur produs, ci sa reduca numarul acestora, pentru ca articolele de imbracaminte sa nu se transforme intr-o uniforma.

     

    In consecinte, clientele care „rateaza“ produsul favorit se pot inscrie pe o lista de asteptare. „Au existat foarte multe cazuri cand clientele au remarcat un produs in catalog si au fost nevoite sa astepte pana la urmatoarea aprovizionare. Noi primim marfa in fiecare saptamana, dar nu se stie ce anume. Asa ca asteptarea poate dura o saptamana sau chiar mai mult“, explica Florea, adaugand ca in acest sezon majoritatea femeilor de pe listele de asteptare au optat pentru combinatia de pe coperta catalogului – pantaloni albi, maiou cu dungi tip marinar si o capa alba.

     

    In opinia sa, sistemul se bucura de succes pentru ca se adreseaza unor „cliente fidele care sunt la curent cu textura materialelor pe care le folosim, dar si cu masurile care li se potrivesc“. „In plus este mai simplu asa, pentru ca asortarea este gata realizata si nu mai trebuie sa depuna nici un efort.“

     

    Pe de alta parte, Ioana Sima, managerul magazinului Designer’s Best, spune ca „au existat clienti care dupa ce au vazut un anumit produs pe internet sau in reviste au venit la magazin si au comandat produsul respectiv. Dar in Romania nu se poate spune ca este vorba despre un fenomen de masa. La noi se cumpara din impuls, vin, le place si achizitioneaza produsul respectiv“.

     

    Si pentru Despina Andrei este greu de anticipat momentul in care aceste liste vor lua proportiile unui fenomen. „Mi-e greu sa estimez daca va mai dura doi sau cinci ani pana cand vom putea vorbi de acest fenomen si in Romania. Cred ca acest lucru se va intampla odata cu venirea caselor de moda de lux.“

     

    Daca parerile in acest caz sunt impartite, un lucru e sigur: rabdarea e esentiala. Iar daca ati pus ochii pe vreuna dintre vedetele actualului sezon, o consolare care sa va faca mai usoara asteptarea ar putea fi aceea ca va aflati intr-o companie selecta. Pentru ca pana si vedete precum Madonna mai stau cateodata la coada. Chiar daca o fac pentru o geanta Spy.

  • Printul predicator

    Dupa ce si-a schimbat numele intr-un simbol, s-a autodeclarat sclav si a intreprins turnee alaturi de un covrig urias de aur, Prince a devenit martor al lui Iehova si a lansat un nou album.

     

    Fanii lui Prince sunt o specie aparte. La fel ca si Morrissey, Prince e un artist care ii face pe oameni sa-i ridice altare in subsolul casei si ai carui fani au tendinta sa-si interpreteze viata prin versurile susnumitului. Prince este un cantaret care, nu se stie din ce motiv, inspira genul de respect amestecat cu teama si uimire rezervat in general zeitatilor, iar calitatea de admirator a lui pare sa aduca cu sine responsabilitati asociate, de regula, cu devotiunea religioasa. Prince nu are fani, el are credinciosi, discipoli, convertiti.

     

    Am cunoscut trei oameni in viata mea care erau obsedati de Prince. Toti trei – si nu exagerez – sufereau de forme grave de boala mentala: unul era schizofrenic, celalalt maniaco-depresiv, iar celalalat obsesiv-compulsiv. Unul dintre ei, mai ales, obisnuia sa se plimbe prin oras cu un simbol mare de argint agatat la gat, acelasi simbol in care Prince isi schimbase numele in perioada 1993-2000. Micutul artist are, cu siguranta, ceva care atrage – sa zicem – „un anume tip de fan“.

     

    Poate ca acest lucru se datoreaza faptului ca insusi Prince este, ca sa fim sinceri, nebun de legat. Sa facem o scurta trecere in revista a carierei sale muzicale de aproape treizeci de ani: si-a schimbat numele intr-un soi de incolacitura ce reprezinta „o combinatie a masculinului si femininului“, fortand presa sa se refere la el numai ca TAFKAP (The Artist Formerly Known As Prince – Artistul Cunoscut Anterior Ca Prince), a aparut o perioada indelungata pe scena purtand cuvantul SLAVE (sclav) pictat pe fata, a facut turnee prin lume cu un covrig urias de aur in valoare de 250.000 de dolari ce reprezenta, chipurile, un clitoris, a scris la un moment dat un album care urma sa fie lansat de catre Prince sub acoperirea unui hermafrodit feminin. Nu v-ati convins inca? De parca vrand sa dovedeasca faptul ca si-a obtinut pe buna dreptate renumele de trasnit, a devenit martor al lui Iehova in anul 2001 si a lansat un album uimitor de prost, „The Rainbow Children“, ca expresie a nou gasitei sale credinte.

     

    Ca multi artisti negri (Sly and the Family Stone, Marvin Gaye etc.), Prince e un muzician prins undeva intre pur si profan, intre se-xualitate intensa si puritanism. Totusi, pana si Sly Stone in cele mai nebunesti perioade ale sale sub influenta drogurilor si Marvin Gaye in cele mai excentrice momentele ale lui pareau oameni normali in comparatie cu Cel Violet (The Purple One – de la „Purple Rain“, album, film si piesa Prince din 1984 – n. tr.).

     

    Dupa „The Rainbow Children“, lucrurile au mers din ce in ce mai prost, Prince lansand albumul „NEWS“ in 2003. „NEWS“ nici macar n-a reusit sa intre in topuri, un nou minim pentru un artist care in anii optzeci parea sa aiba lumea la picioare. Prince parea artistul cu cele mai putine sanse din toata lumea de a se bucura de o revenire. Totusi, in februarie 2005, revista Rolling Stone a publicat o lista a artistilor cu cele mai mari castiguri in 2004. Surpriza surprizelor, Prince se afla in varf cu castiguri estimate la 56,5 milioane de dolari.

     

    Ultimul album al lui Prince, „3121“, lansat in martie, este cea mai recenta manifestare a revenirii sale. S-au dus piesele instrumentale de 14 minute de pe „NEWS“, inlocuite, printre altelele, de un funky pop si piese facute pentru MTV. Primul single de pe album, „Black Sweat“, aduce aminte de sursa de inspiratie a unor artisti ca Pharrell Williams – e o felie consistenta de RnB murdar, ce suna cat se poate de diferit de ceea ce ar trebui sa cante un bun martor al lui Iehova.

     

    Presa s-a grabit, la randu-i, sa-l ridice in slavi pe Prince, descriindu-i albumul drept o „capodopera“, o lucrare „clasica“ si cea mai buna creatie a sa din ultimii douazeci de ani. Nu se poate nega faptul ca e un album pop bun. Ceva imi spune insa ca lumea isi doreste atat de tare o revenire a lui Prince, incat trece cu vederea unele dintre neajunsurile sale muzicale. Albumul „3121“ are o deschidere impresionanta, dar lucrurile o iau complet razna de undeva de pe la jumatate. Incepe sa sune a RnB bolnavicios cantat de un imitator de mana a doua al lui James Brown.

     

    Mai mult, taman cand te astepti mai putin, Prince o da in predici. Versurile incep sa faca preziceri ce suna periculos despre Armaghedon, iar ascultatorul e sfatuit „sa se pazeasca de limba despicata si sminteala adusa de cel viclean“. E un album pop perfect, dar unul care imi sustine perfect opiniile despre individ: trebuie sa fii un pic sarit de pe fix ca sa-ti placa cu adevarat.

     

    Traducere si adaptare de Loredana Fratila-Cristescu

  • La vie en rose

    Daca pentru Milan Kundera lejeritatea existentei era insuportabila, pentru toate autoarele noi serii „Chic“ a editurii Polirom ea este, probabil, cea dintai virtute a vietii. Jurnaliste din lumea modei (cu exceptia lui Marian Keyes, care a studiat dreptul si finantele, ca apoi, cu inalta competenta, sa poata exercita meseria de chelnerita), dedulcite la  barfe mondene si oficiind pe altarul zeului „glamour“, au renuntat, cu toatele, la meseria lor de baza si s-au dedicat romanului.

     

    Cand totul este “Chic”

    O optiune de inteles, cata vreme fiecare dintre ele s-a trezit, inca de la publicarea primei carti, autoare de best-seller-uri. Scriind cu aceeasi lejeritate cu care personajele lor toaca bani, flirteaza sau se delecteaza pe la petreceri de lux, autoarele au o prolificitate absolut invidiabila, care, chiar daca nu o sa le asigure un loc permanent in Panteonul literelor, macar o sa le ofere un stagiu consistent in inimile milioanelor de cititori actuali ai cartilor lor.

     

    Asa cum lesne se poate observa in cursul unei rapide navigari pe internet, cu escale in dreptul numelui lor, toate aceste tinere si talentate romanciere au creat personaje ale caror aventuri dau dependenta de lectura. Din experienta directa, pot afirma ca, la noi, cititoarele care deja s-au intalnit cu traznita Bridget Jones, cu „shopaholica“ Becky Bloomwood sau cu faustica, in registru minor, care este Andrea Sachs, cauta cu frenezie „sequel“-urile cartilor deja aparute si le imprumuta pe cele pe care nu izbutit sa si le cumpere.

     

    Afara de locurile traditionale lipsite de vizibilitate (dormitor, cada etc.), lectura se produce pe bancile din parcuri, in metrou sau chiar la serviciu, unde fructul este cu atat mai dulce cu cat este si oprit. Un fenomen de atractivitate si buna dispozitie, mai eficient decat Xanax-ul sau Prozac-ul, si care, desi poarta mai multe nume, are acum, gratie ingeniozitatii de marketing a editurii Polirom, o singura marca: „Chic“.

     

    Vom descrie, in graba, titlurile (in numar de sapte) recent aparute, asigurandu-va ca ordinea prezentarii este pur aleatorie.

     

    Lauren Weisberger

    Diavolul se imbraca de la Prada

    Autoarea, nurlie absolventa a Universitatii Cornell, a ajuns sa-si vada numele zabovind circa sase luni in topul de best-seller-uri al ziarului New York Times gratie acestui roman despre lumea modei. Ea a convertit o istorie personala (de fapt povestea unui esec profesional) intr-un urias succes de librarie. Lauren Weisberger a lucrat, timp de un an de zile, ca asistenta a Annei Wintour, editor-sef al celebrului Vogue Magazine, una dintre cele mai influente persoane din lumea modei la ora actuala. In birourile new-yorkeze ale fashion-magazine-ului a cunoscut grandoarea si desertaciunea unui univers doldora de vedete, vendete, fite, sforarii, himere, paiete si crize de paranoia, pe care a stiut sa le observe atent, dar cu o privire discret tulburata de un nor de venin. Personajul principal este Andrea Sachs, aspiranta la meseria de jurnalist, asistenta a Mirandei Priestley la revista Runway, o slujnica de lux supusa 15 ore pe zi hachitelor diabolice ale patroanei sale. Bunaoara: Miranda vrea un exemplar din Harry Potter inainte ca volumul cu pricina sa fi aparut pe piata, Miranda se afla la Paris si ii da telefon la New York Andreei (care nu avea voie sa paraseasca biroul nici macar ca sa mearga la toaleta) si ii spune: „Stau in masina pe Rue de Rivoli, pe o ploaie mocaneasca, iar soferul a disparut. Gaseste-mi-l pe data!“, Miranda vrea sa i se trimita de urgenta, prin avion, o rochie de seara in Republica Dominicana. Si tot asa. Cu toate acestea, in plin infern discretionar, Andrea nu ii doreste patroanei sale moartea. Pentru ca, daca aceasta ar muri, isi da seama ca si-ar pierde orice speranta sa o poata ucide cu propriile maini.

     

    Lauren Weisberger

    Vreau sa fiu VIP

    Personajul principal este, de asta data, Bette Robinson, de 27 de ani, functionara sastisita pana la greata de postul ei de marunta functionara de banca. O intalnire pro-videntiala cu managera celei mai importante firme de PR din Manhattan ii schimba radical destinul profesional si confera un sens nou si roz vietii sale: jobul ei este acela de a se fatai prin cele mai exclusiviste cluburi ale orasului, ca sa le vada destrabalandu-se pe cele mai VIP dintre VIP-uri. Cu alte cuvinte, este platita ca sa se distreze. In plus, ne mai distreaza si pe noi. In cele din urma, pentru ca povestea sa nu aiba o completa si frivola lipsa de morala, Bette isi descopera biografia, istorisita fara perdea, in paginile unui tabloid. Ce tie nu-ti place…

     

    Sophie Kinsella

    Poti sa tii un secret?

    Intrebarea din titlu este adresata de catre Emma Corrigan unui barbat langa care, din pura intamplare, s-a asezat in avion. Speriata de golurile de aer si avand mereu in minte catastrofa turnurilor gemene, eroina incearca sa-si deturneze atentia si incepe sa-i povesteasca barbatului intreaga ei viata, punctata de mici secrete nu atat penibile cat hazoase (unde este punctul ei G, cum a fost dezvirginata in timp ce parintii ei se uitau la filmul „Ben Hur“, cum habar n-are ce inseamna NATO etc.).

    Atunci cand, in sfarsit, aterizeaza cu bine si se duce la lucru la compania unde era angajata ca asistenta de marketing, afla ca barbatul din avion este, de fapt, patronul ei.

     

    Sophie Kinsella

    La cumparaturi cu sora mea

    Un roman de un comic nebun, la fel ca toate celelalte din seria-cult a aventurilor Rebeccai Bloomwood, acum casatorita cu Luke Brandon. Dupa un prelung voiaj de nunta, intoarcerea la Londra este innorata nu doar de obisnuitul smog, ci si de faptul ca nu are slujba, ca sotul sau este superocupat, ca buna ei prietena a plecat catre zari mai senine si ca propriii parinti se afla in plin tratament psihiatric. Peste toate acestea, Becky descopera ca are o sora, fruct al amorului prenuptial al tatalui ei. Socul este dus la paroxism de faptul ca surioara nu iubeste toalele, nu se machiaza, nu mananca ciocolata si, oroare!, detesta cumparaturile.

     

    Plum Sykes

    Blonde de milioane

    Romanul putea foarte bine constitui scenariul catorva episoade din „Sex and the city“. A fi blonda la New York, incearca sa demonstreze Sykes (fosta colaboratoare la varianta engleza a revistei Vogue), nu inseamna doar sa ai parul colorat, ci este o atitudine si o filosofie de viata, care prinde trup, in timpul unei decolorari sau al unui peeling, nu in orice colt din Bronx sau din Queens, ci doar in saloanele Bergdorf.

    Aceste regine ale superficialitatii din Park Avenue, care nu poarta decat posete Hermes si se sterg la nasucuri cu batiste Versace, sunt pictate cu o fidelitate pe care as numi-o… inspaimantatoare.

     

    Helen Fielding

    Bridget Jones, la limita ratiunii

    Sau Bridget se intoarce. Si nu oricum, ci mai grasa. Si mai indragostita. De asta data de Mark Darcy. Care, la randul sau, o iubeste. Un posibil tablou al perfectiunii. Asta daca eternele angoase ale domnisoarei Jones ar putea cunoaste un moment de vacanta. Cum nu il cunosc, Bridget reincepe sa viseze la vechiul ei patron, Daniel, fiind sfasiata de o noua si uriasa dilema amoroasa. Pe care o rezolva, logic, fugind in lume.

     

    Marian Keyes

    Lucy Sullivan se marita

    Romanul, publicat in 1996 in tara de bastina a autoarei, Irlanda, a facut rapid o stralucita cariera internationala. Reteta? Lipsa retetelor traditionale si, in primul rand, a happy-end-ului. Sa intelegem ca viata eroinei sale este mai putin roz decat a consurorilor ei de serie? Ramane de vazut. Pana atunci, putem contempla subtilitatea si inteligenta stilului doamnei Heyes precum si delirantele tribulatii ale lui Lucy, careia i s-a prezis, pe cel mai serios ton cu putinta, ca isi va pune pirostriile in cel mult un an. Cine sa fie oare alesul? Minunatul si neseriosul Gus? Ori poate yankeul Chuck? Asta daca nu cumva va fi Daniel, „el macho maximo“.

  • Tongue Fu – lupta cu vorbele

    Concentrandu-se asupra reactiilor umane in fata provocarilor verbale, Sam Horne a creat un manual accesibil despre artele martiale ale spiritului, menite sa ne asigure autoprotectia verbala.

    Infuzia de spirit extrem oriental in spatiul occidental, benefica sub multe aspecte – propensiunea spre introspectie, privilegierea actiunii neprecipitate, a contemplatiei, a meditatiei, ca sa nu enumeram decat cateva aspecte esentiale -, a ajuns, prin supralicitare – mai ales atunci cand ofera solutii cu caracter de panaceu universal -, prin vulgarizare si deturnare de sens, sa irite si, cea ce este mai grav, sa compromita niste principii absolut stimabile.

    De la sex (prin tantrism), pana la design si arhitectura (prin feng shui) suntem indemnati, din ce in ce mai des si mai agresiv, sa apelam la formulele spirituale ale Orientului Indepartat pentru a scapa de problemele de zi cu zi, oricare ar fi ele. In spatiul autohton, cel putin, campionii acestui import cultural lipsit de discernamant sunt unele institutii editoriale care, cu zarva mare, traduc sau produc, dupa abuzive retete proprii, vesele indreptare de gandire, viata si actiune, inspirate de filosofia Japoniei, Indiei sau Chinei.

    Intr-un anume sens, ele chiar sporesc optimismul cititorului, nu de alta, dar sunt de un umor (in)voluntar debordant. M-am grabit, vazand manualul de “Arta a conversatiei – Tongue Fu!”, sa ma precipit (iata ce poate sa insemne agitatia necugetata a Vestului) asupra concluziei ca ma aflu in fata unui alt produs de aceasta factura, menit sa sporeasca lista de vanzari a unei edituri. Fara sa fie o capodopera de intelepciune, ci doar un volum onest care consemneaza o experienta oratorica si liniile directoare ale unei retorici persuasive, ghidul la care ne referim ofera un echivalent verbal al unei arte martiale, si anume al celebrului Kung Fu.

    Scopul sau este sa furnizeze uneltele necesare dezamorsarii, dezarmarii sau devierii atacului psihologic al unei persoane. Cartea nu ofera insa doar solutii pentru rezolvarea situatiilor de criza, cand semenii nostrii dau dovada de un comportament necinstit sau necioplit; ea este mai mult o filosofie de viata, un mod de a comunica mai eficient cu cei din jur, care pastreaza, intr-adevar, “chei” sau puncte nodale extrem orientale, dar pe care le extrapoleaza eficient si inteligent, fara sa faca prea mult caz de natura lor exotica.

    Cum fiecare dintre noi se confrunta zilnic cu persoane dificile, incomode sau chiar violente, si cum, pe de alta parte, fiecare dintre noi poseda – oricat de educat si de bine slujit de temeperament ar fi – porniri nabadaioase, ideile lui Sam Horne ne ajuta sa-i dezarmam pe cei antipatici, sa descoperim strategii pacifiste de a ramane in picioare chiar atunci cand cineva vrea sa ne doboare, sa aflam caile cele mai potrivite de a ne pastra integritatea, fara sa jignim, dar si fara sa ne lasam jigniti. Acest indreptar retoric si comportamental ne calauzeste si in lupta cu pulsiunile noastre personale si cu dusmanul potential pe care acestea il reprezinta, invatandu-ne, in primul rand, sa gandim inainte de a vorbi si sa analizam lucrurile cu luciditate inainte de a riposta violent.

    Sam Horn, Arta conversatiei, Editura Amaltea, Bucuresti 2005

  • Holmes, debutantul

    • HOLMES, DEBUTANTUL

    Conan Doyle (descendent pe linie materna al stirpei Plantagenetilor) si-a inceput studiile la Iezuiti, a obtinut o diploma de doctor in medicina si parea, dupa cateva calatorii ca medic de bord in Africa si in marile arctice, ca-si va plasa cariera sub semnul lui Hipocrate. Succesul primului sau roman ii indreapta atentia catre literatura, iar dupa publicarea, in 1887, in Beeton’s Christmas Annual, a micro-romanului “A Study in Scarlet” – debutul aventurilor lui Sherlock Holmes – se vede coplesit de gloria internationala si se dedica scrisului. Subiectul acestui prim volum de aventuri holmesiene este tesut in jurul descoperirii cadavrului unui anume Enoch Drebber intr-o casa parasita si in niste circumstante misterioase. Ancheta pune in lumina tensiunile din sanul unei comunitati de mormoni din Utah (Salt Lake City), care au urzit oribila crima. In acest prim volum este, de asemenea, explicata intalnirea dintre Holmes si nu mai putin celebrul sau ajutor dr. Watson.
     
    Arthur Conan Doyle, Un studiu in rosu, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2005

    • “MARELE INCHIZITOR”

    Valerio Evangelisti a publicat numeroase carti cu profil istoric si studii stiintifice, dar a devenit celebru pe plan international gratie unui personaj fictional: Inchizitorul Eyemerich. Fantasticele aventuri ale inaltului prelat au aparut pentru prima oara in paginile cotidianului transalpin “La Reppublica”, dupa care au fost adunate intr-un volum, continuandu-si odiseea editoriala in alte sapte aparitii de succes. Eymerich, inchizitorul fara teama sau scrupule, este plasat in situatii de cosmar, in bizare intersectii spatio-temporale, intr-o continua lupta cu niste personaje care se napustesc in secolul sau (al XIV-lea), dar care adesea isi au obarsia in viitor. De-abia numit Mare Inchizitor la Bologna, el se izbeste de aparitiile unor creaturi bicefale si de niste infricosatoare rituri pagane celebrate in satele italiene. Interesul romanului rezida in progresia paralela a acestor istorii (dar si a altora – aparitia unui vas spatial de explorare venit din anul 2010, jurnalul unui cercetator de la inceputul mileniului III), care, in final, se expliciteaza unele pe altele.

    Valerio Evangelisti, Nicoals Eymerich, inchizitorul, Editura Allfa, Bucuresti, 2005

  • Maimutareli in cheia sol

    Arctic Monkeys sunt o trupa despre care merita sa scrii, in ciuda faptului ca au lansat pana acum doar un single si cu toate ca Romania nu va auzi probabil de ei pentru cel putin inca un an.

    Rareori se intampla sa simt nevoia de a scrie despre o trupa sau prestatie muzicala menita sa-i incite pe jurnalistii de muzica din Europa. Presa e atat de obsedata cu descoperitul “noilor Franz Ferdinand”, astfel ca nici un grup de tineri cu chitare nu poate lansa un single pe vinil in editie limitata fara sa fie ridicat in slavi atat de tare incat nimic din ceea ce vor face ulterior nu s-ar mai putea ridica la inaltimea asteptarilor create. Exact genul de publicitate care poate ucide o trupa.

    Mare parte a acestei publicitati exagerate se face nu in jurul primului album, ci al unui single de debut in editie limitata. Sa luam, spre exemplu, nominalizatii la Premiul Mercury, “The Magic Numbers”. Acestia au reusit sa vanda toate biletele dintr-o sala londoneza de 2.000 de locuri, The Forum, gratie unui astfel de singler. Ceea ce arata cat de multa publicitate poate genera in scurt timp o trupa, chiar inainte sa fi apucat sa-si perfectioneze prestatia scenica. Inainte de a te alatura restului jurnalistilor, e bine sa fii ceva mai sceptic. Mai ales atunci cand scrii in Romania si stii ca LP-ul de debut al formatiei s-ar putea sa nu fie niciodata disponibil aici, cu exceptia cazului in care este descarcat ilegal de pe Internet, te intrebi adesea ce rost mai are sa pornesti la vanatoare de “urmatoarea chestie monumentala”.

    Intra in scena Arctic Monkeys (Maimutele Arctice – n.tr.). Acestia au scos doar un singur single in 1.500 de exemplare la o casa de discuri minuscula. Pe baza acestuia au semnat un contract cu Domino Records, aceeasi casa de inregistrari care i-a proiectat pe Franz Ferdinand direct in stratosfera. Al doilea single, lansat de aceasta data prin intermediul Domino, va aparea la mijlocul lunii octombrie, chiar daca videoclipul poate fi deja vizionat pe MTV2. Cum membrii trupei sunt niste adolescenti din orasul industrial Sheffield (nordul Angliei), au ceva de lucru ca sa se ridice la inaltimea publicitatii.

    Ceea ce este incitant la Arctic Monkeys este tocmai faptul ca s-ar putea sa se ridice la inaltimea acestor asteptari. Sunt o trupa despre care merita sa scrii, in ciuda faptului ca au lansat pana acum un singur single si a faptului ca Romania nu va auzi probabil de ei pentru cel putin inca un an, pentru ca Arctic Monkeys sunt exact ceea ce toata lumea astepta.

    Formatia si-a construit o baza solida de fani obsedati in decursul ultimilor trei ani. Piesa lor demo, nelansata inca si intitulata ‘Beneath The Boardwalk’ circula pe Internet de ceva vreme, aducandu-le si mai multi fani. Dat fiind ca este un demo nelansat, aceasta e una din acele rare ocazii in care e perfect acceptabil sa-l descarcati folosind aplicatii precum Soulseek (www.slsknet.org) fara a incalca legea. Eu unul chiar va recomand s-o faceti.

    Din punct de vedere muzical nu se poate sa nu-i compari cu The Libertines la sound, chiar daca au accente de nordul Angliei. Iar daca Libertines s-au prabusit, vocalistul lor figurand pe lista de celebritati (iubitul lui Kate Moss), luand mult prea multe droguri si alienandu-i pe toti cei carora le placea trupa tocmai pentru ca erau outsideri care nu se indeletniceau cu iesitul cu supermodele, The Arctic Monkeys le-au luat locul. ‘Beneath The Boardwalk’ este o demonstratie a exact aceluiasi rock and roll haotic ce le-a adus faima celor de la The Libertines. Si tot ca acestia, vocalistul Alex Turner are acelasi dar poetic al naratiunii pe teme dintre cele mai improbabile. Incaierari, agatatul fetelor, expulzarea din cluburi, toate acestea sunt subiecte pentru solistul care arata atat de tanar incat pare sa nici nu fi atins varsta barbieritului, daramite pe cea la care care sa fie vocalistul uneia dintre cele mai interesante trupe ale momentului. 

    La fel ca si The Libertines, sunt englezi si nu se poarta de parca ar fi avea alte origini. Canta mandri cu accentul lor din nordul Angliei si folosesc argou specific regiunii de provenienta care este probabil neinteligibil la sud de Birmingham. Una dintre piesele lor se intitlueaza “Mardy Bum”, care se traduce aproximativ ca “ Un tip imbufnat”. Intr-un moment in care toate trupele vor sa para proaspat iesite din clubul newyorkez CBGBs, un asemenea provincialism e si mai reconfortant. Noii “Franz Ferdinand”? Tineti minte ca aici ati auzit pentru prima oara de ei.

  • Vanatoarea de oameni

    SCURT ISTORIC: Vanatoarea de recompense isi are originile in Marea Britanie si a aparut odata cu introducerea notiunii de eliberare pe cautiune contra unei sume de bani, la sfarsitul secolului al XVII-lea.

    IN ROMANIA: Legislatia romana nu permite vanatoarea de recompense. Chiar daca aceasta activitate ar fi reglementata, e foarte probabil ca un vanator de recompense ar da repede faliment, in conditiile in care conceptele de recompensa si cautiune sunt aproape straine de Constitutia Romaniei. Rareori apar recompense si de obicei sunt oferite de persoane particulare pentru informatii legate de disparitia cuiva.

    CONDITII: Vanatorii de recompense nu trebuie sa treaca de vreun examen special ca sa practice aceasta meserie. Doar unele state din America cer o autorizatie din partea unei judecatorii pentru a le recunoaste statutul.

  • Fotbal la halba

    De ce au microbistii romani parte de atat de putine baruri sportive?

    La o petrecere, sotia unui om de afaceri isi lauda barbatul ca a descoperit secretele mentalitatii de invingator caracteristice businessmenilor de peste ocean. Spre surpriza audientei, isi baza afirmatia doar pe faptul ca afaceristul in cauza are obiceiul de a sarbatori orice realizare profesionala exact asa cum vazuse ca o fac majoritatea americanilor: impreuna cu partenerii de afaceri, intr-un bar plin de monitoare, cu ochii atintiti la competitii sportive, intr-un loc unde cotatiile la bursa devin neinteresante, iar cifra de afaceri un numar de tricou. 

    La prima vedere poate parea un criteriu de comparatie fortat, insa nu e unul neaparat fals. Pentru vestici, conceptul de „sports bars“ (baruri sportive) e bine infipt in viata de zi cu zi, o modalitate de a simti libertatea si de a gusta victoria (personala sau a echipei favorite). 

    Fara pretentii de statistica oficiala, e evident ca marea majoritate a barurilor romanesti au cel putin un televizor. Iar din ceea ce se vede in mod obisnuit pe ecranele lor, se remarca un singur lucru: romanii prefera sportul. Faptul ca traim intr-o tara de microbisti nu mai surprinde pe nimeni de mult. Surprinzator in schimb e faptul ca, in acest mediu propice, oferta autohtona de  baruri sportive e mai putin decat subtire.

    In Bucuresti, de pilda, doar doua localuri se inscriu cu adevarat in conceptul de bar sportiv. Din punctul de vedere al Andreei Cristoforidis, Promotion Coordinator la Champions, unul dintre cele doua baruri 100% sportive, aceasta situatie se datoreaza  dorintei de a multumi o gama cat mai larga de clienti. „Patronii barurilor evita sa-si construiasca afacerea doar pentru un anumit target. Incearca sa combine o atmosfera romantica cu una degajata, cu una clasica si cu una moderna, apoi poate si ceva sport, pentru a atrage cat mai multi clienti“, spune Cristoforidis. 

    Pe de alta parte, Emil Hossu Longin, cofondatorul clubului Sport Spirit e de parere ca lipsa barurilor sportive se datoreaza faptului ca investitia initiala in decoratiunile care definesc un astfel de local – tricouri, tablouri cu tema sportiva si alte accesorii – e foarte mare. „Ca sa cumperi asemenea trofee, tricouri originale cu autograf de la Zinedine Zidane, Adrian Ilie, Batistuta, Mutu sau Hagi, trebuie sa investesti o suma respectabila care iti poate dubla nivelul investitiei initiale“, spune Longin. Iar un bar sportiv care se respecta trebuie sa aiba peretii plini de astfel de accesorii. Vizitand multe baruri sportive din strainatate, fratii Longin au fost primii care au adus acest concept la noi.

    Deschiderea clubului, in prima zi a Campionatului Mondial de fotbal din Franta 1998, i-a costat 20.000 de dolari, dar suma a crescut semnificativ de atunci. Nu s-au gandit la o afacere in adevaratul sens al cuvantului si, dupa cum spune Longin, nici nu s-a dovedit a fi una foarte profitabila: „Daca nu ar fi fost placerea, am fi renuntat de mult“. Si-au propus sa creeze un loc accesibil si popular, unde oamenii sa poata savura o bere, o cafea, urmarind, in acelasi timp, si meciul echipei preferate. „Am dorit sa facem un local unde sa dam de baut atat sportivilor, cat si suporterilor“, spune Longin. Astfel, in momentul in care treci de usa localului, iar strigatele de incurajare sau zgomotul halbelor ciocnite cu forta nu te sperie, ai sansa sa dai nas in nas cu Ienei, Dobrin sau cu o alta personalitate a fotbalului romanesc. 

    Dar fotbalul nu e singurul motiv pentru care oamenii vin in Sport Spirit. „Clientii se aduna aici si la partide de handbal, baschet sau la cursele de Formula 1.“ Iar locul de cinste pe care il ocupa steagul oficial al echipei de Formula 1 Ferrari, ce poarta semnatura lui Schumacher, demonstreaza acest lucru. „Indiferent de eveniment sunt pregatiti 150 de litri de bere, iar la meciuri cruciale cantitatea e dublata“, mai spune patronul barului. 

    La doi ani dupa infiintarea clubului Sport Spirit, o data cu inaugurarea hotelului Marriott in Romania,  a luat nastere al doilea bar cu specific sportiv: Champions. Barul are echipamente din afara, dar publicul tinta e romanesc. „Scopul nostru este unul singur: clientul sa se simta cat mai degajat“, spune Marius Cojocaru, director general al Champions. Sloganul: „Good time, good food, good sports“ spune acelasi lucru.


    Promotiile speciale cu ocazia campionatelor de fotbal, reusesc sa atraga atat barbati cat si femei, indiferent de varsta, trezindu-le pofta de competitie. Pe langa colectia de fotografii si articole sportive care au apartinut unor sportivi faimosi, romani sau straini, pe langa cele 28 de televizoare (normale si plasma) pe care sunt difuzate evenimente sportive, una dintre cele mai mari atractii ale barului este, fara indoiala, barna cu semnatura originala a Nadiei Comaneci. E o piesa care nu putea lipsi, deoarece barul, inaugurat chiar de Nadia, e promovat ca „un loc pentru invingatori“.

    Aceasta viziune sta pina la urma la baza tuturor barurilor sportive de afara. Priza imensa pe care o au la public in tari precum Statele Unite, Marea Britanie sau Austria se datoreaza faptului ca intr-un astfel de local spectatorii pot intra usor in atmosfera competitiva a meciului si isi dezvolta aptitudinile de antrenori si lideri. In acest context nu e de mirare ca barurile sportive au devenit o institutie globala. All-Star Café, de pilda, patronat de baschetbalistul Shaquille O’Neal, jucatoarea de tenis Martina Navratilova si legendarul hocheist Wayne Gretzky, sau Michael Jordan Café sunt doar cateva dintre exemplele mai „titrate“.

    „Intr-un bar sportiv te atrage atmosfera. E placut sa te afli intr-un loc unde toata lumea se simte bine, unde simti ca invingi indiferent de rezultatul scos de echipa favorita. Barurile cu acest specific sunt mai relaxante, spre deosebire de cluburi, unde fiecare incearca sa-l impresioneze pe celalalt“, spune Constantin Lazar, un om de afaceri roman care a vizitat celebrul  bar sportiv din Londra, Three Kings.  

  • Prin lume

    PRIMUL „SPORTS BAR“: In 1984, cand Mike O’Haroo si Jim Desmond deschideau in Washington DC Champions, primul bar sportiv din lume, O’Haroo spunea ca acest concept va ajunge unul mondial. Nu s-a inselat. 

    LA COADA: In Statele Unite, in localuri precum Knuckles Historic Sports Bar & Grill sau Michel Jordan Café trebuie sa-ti faci o rezervare cu 5 zile inainte ca sa prinzi o masa libera. 

    RECORD: SRO Sports Bar & Grill din Huston detine, pe langa o colectie impresionanta de tricouri, cel mai mare numar de monitoare TV: peste 100. 

    UN BAR LA 300 METRI: In Londra, intalnesti astazi un astfel de local la fiecare 300 de metri. Aici barurile F3K, Shoeless Joe’s sau The Sports Academy au devenit deja o atractie turistica.

  • Atac la presedinte

    In volumul „The Family“, Kitty Kelley infatiseaza un presedinte consumator de cocaina si o Prima Doamna mare amatoare de marijuana in anii studentiei

    Pe langa dezbateri nesfarsite, campanii si analize, alegerile prezidentiale americane de luna viitoare inseamna si altceva: zeci de milioane de dolari in conturile editurilor care reusesc sa publice cele mai bune, mai scandaloase si mai controversate carti politice. Cea mai recenta, „The Family“ de Kitty Kelley, se vinde intr-un ritm ametitor datorita acuzatiilor nemaiauzite la adresa familiei Bush, dar si pentru ca oficialii de la Casa Alba s-au grabit sa nege acuzatiile cu pricina inainte chiar de aparitia cartii, ceea ce i-a garantat un loc fruntas pe lista best-sellerurilor. Ajuta si titlul, o trimitere transparenta la clanurile dintr-o alta „asociatie familiala“.

    Kitty Kelley, biograful cat se poate de neautorizat al familiei Bush, a reusit sa starneasca un scandal imens cu tomul ei de 700 de pagini in care afirma ca alcoolismul, consumul de droguri si alte asemenea mici defecte sunt cat se poate de raspandite printre membrii clanului prezidential. Pe de alta parte, cartea nu spune mai nimic despre securitatea nationala a SUA sau despre relatiile de afaceri dintre familia Bush si anumite companii saudite. In schimb, Kelley dedica multe pagini unor subiecte arzatoare precum rivalitatea dintre Barbara Bush si Nancy Reagan sau aventurile extraconjugale ale barbatilor Bush (de pilda, presupusa legatura dintre George Bush si asistenta sa Jennifer Fitzgerald). In aceste conditii, nici nu e surprinzator ca actualul conflict din Irak se intinde pe „vasta“ suprafata de sapte pagini. 

    Bineinteles ca, pentru cine a urmarit cariera lui Kitty Kelley, modul in care noul ei volum abordeaza familia prezidentiala nu e deloc o surpriza – la urma urmei, are la activ „capodopere“ biografice in care s-a ocupat de distrugerea imaginii unor personalitati precum Jackie Kennedy sau Frank Sinatra.

    In paginile noului sau studiu biografic, autoarea afirma, printre altele, ca actualul presedinte a fost multa vreme oaia neagra a familiei si ca este acid si ranchiunos. De asemenea, este citata si Sharon Bush, fosta sotie a lui Neil Bush (fratele presedintelui), care spune ca George W. ar fi fost consumator de cocaina, inainte sa fie ales presedinte. Dupa cum era de asteptat, declaratia a starnit multa valva, insa, desi spectrul unui proces de calomnie s-a profilat la orizont, nu s-a mai intamplat nimic deoarece conversatia dintre Kelley si Sharon  Bush a avut loc in prezenta unui martor. De asemenea, Kelley scrie ca Prima Doamna, Laura Bush, a fost mare amatoare de marijuana in anii studentiei.

    Potrivit autoarei, tatal actualului presedinte este oportunist, elitist si duplicitar, iar George W. Bush este obsedat sa nu comita aceleasi greseli ca si tatal sau, care nu a castigat un al doilea mandat. 

    Nici Barbara Bush nu scapa de pana foarte ascutita a biografei, care o caracterizeaza drept „o bandita de talia celebrei Ma Baker, care se ascundea insa in spatele unei infatisari de bunicuta si al unui colier de perle“.

    Disponibila pe www.amazon.com, 17,97 dolari.