BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Noutati

    Crime in numele lui Dante

    Povestea incepe la Boston, in 1865, intr-o America inca netamaduita dupa razboiul de secesiune. Patru oameni, poeti si eruditi, au facut legamantul sa traduca „Divina Comedie“ in engleza. Desi trudesc de ceva vreme, se pare ca termenul-limita la care trebuie sa predea lucrarea la tipar este prea aproape. Pe de-o parte, pentru ca mediile universitare de la Harvard nu recunosc decat literatura greco-romana si pe cea americana, opunandu-se publicarii lucrarii, si pe de alta, pentru ca timpul celor din „clubul Dante“ este ocupat cu descoperirea faptasilor unei serii abominabile de crime. De ce devin ei detectivi si nu lasa aceasta misiune in sarcina profesionistilor? Pentru ca toate crimele de rara cruzime cu care este confruntata societatea bostoniana sunt infaptuite dupa niste modele sugerate de Infernul lui Dante. Itele misterului  vor fi desfacute in maniera secolului al XIX-lea, cam ca la Edgar Allan Poe, pe baza unor demersuri riguros intelectuale, fara amprente si spirale ADN.

     

    Matthew Pearl, „Clubul Dante“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

     

     

    Romanul unor romane

    Compusa din unsprezece fragmente, cartea lui Calvino repune in discutie, cu o insatiabila ironie si pofta de ras, genul romanului traditional. Primele zece fragmente seamana cu o enciclopedie a formelor romanesti, in vreme ce ultimul le inglobeaza pe toate. O sursa declarata de inspiratie, afirma autorul postfetei la editia romaneasca, B.A. Stanescu, este „O mie si una de nopti“ – atat doar ca, aici, modalitatile narative nu au miza povestirii din opera orientala, fiind ludice, iar nu existentiale. Campion al lecturii din placere si teoretician al placerii lecturii, Calvino izbuteste in acest roman, violent sarcastic la adresa tendintelor din teoria literaturii din anii ‘80, sa restituie, in ciuda modernitatii sale flagrante, bucuria fara fasoane a lecturii, in bunele si vechile sale sensuri.

     

    Italo Calvino, „Daca intr-o noapte de iarna un calator“,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Niste visatoare

    A mai jucat Beyoncé Knowles in vreun film pana acum? Nu, sau cel putin asa sustine cantareata, care e de parere ca „Dreamgirls“ i-a adus primul rol adevarat. Intr-un muzical care seamana cu un videoclip de doua ore, ceea ce nu e deloc rau.

     

    Dar de ce am urmari un videoclip de doua ore? Pentru ca acest videoclip are o muzica excelenta, niste actori extrem de buni si spune povestea unei trupe celebre, The Supremes, fetele de vis care au facut istorie in industria muzicala a Statelor Unite, deschizand drumul trupelor soul sau R&B de culoare care se bucura acum de succese internationale.

     

    In regia lui Bill Condon (scenaristul multioscarizatului „Chicago“), „Dreamgirls“ este dovada de netagaduit ca muzicalul este din nou la moda, dupa o lunga perioada de absenta de pe marele ecran. Filmul este ecranizarea muzicalului cu acelasi nume, de mare succes pe Broadway acum 25 de ani, si n-a trecut deloc neobservat: trei Globuri de Aur si opt nominalizari la Oscar, din care trei pentru coloana sonora originala.

     

    Povestea incepe in Detroit, in 1962, cand The Dreamettes, o formatie de amatoare, se inscrie intr-o competitie publica. Cele trei fete, Effie White (Jennifer Hudson), Deena Jones (Beyoncé) si Lorrell Robinson (Anika Noni Rose), il intalnesc pe Curtis Taylor Jr. (Jamie Foxx), un ambitios vanzator de masini Cadillac al carui vis e sa aiba succes in industria muzicii.

     

    Intalnirea e de bun augur, caci, dupa ce fac acompaniament vocal pentru celebrul James „Thunder“ Early (Eddie Murphy), fetele devin cunoscute cu ajutorul cantecelor compuse de fratele lui Effie, C.C. (Keith Robinson, intr-un rol oferit initial lui Usher) si ajung in primele locuri din Billboard Hot 100. Bineinteles, de ajutor sunt si banii pusi de Curtis in cutiile cu discuri trimise DJ-ilor posturilor de radio, la care era difuzata in acele vremuri aproape numai muzica „alba“.

     

    Cu o distributie formata numai din celebritati ale marelui ecran sau ale studiourilor de muzica, „Dreamgirls“ are si o poveste, mai mult sau mai putin moralizatoare, despre obsesia pentru succes si sacrificiile de facut pentru a-l atinge. Pe multa, foarte multa muzica, poate putin prea multa!

     

    Probabil ca acesta este motivul pentru care nume ca Beyoncé, Jamie Foxx (cantaret ireprosabil in „Ray“), Eddie Murphy (a avut o cariera de cantaret in anii ‘80) sunt atat de credibile in rolurile lor: fiecare isi spune propria poveste.

     

    Dar nu pentru Beyoncé este obligatoriu de vazut acest film, ci pentru Jennifer Hudson. Chiar daca fosta componenta a trupei Destiny’s Child straluceste in fiecare scena (e de observat cum alunita de pe clavicula stanga ii sare pe toata durata filmului pe cea dreapta si invers), nu ea ar trebui sa fie considerata actrita principala din acest film, ci Hudson, care, la cei 25 de ani ai ei, a primit deja un Glob de Aur pentru rol secundar (ca si Eddie Murphy) si este nominalizata la Oscar la aceeasi categorie.

     

    Dupa ce s-a ingrasat 10 kilograme pentru a o putea portretiza mai bine pe Florence Ballard, componenta trupei The Supremes pe care se bazeaza rolul lui Effie White, Hudson a invins nu mai putin de 780 de candidate, inclusiv pe castigatoarea concursului „American Idol: In Search for a Superstar“, la care a participat si ea in 2004. In ceea ce o priveste, titlul filmului i se potriveste de minune: fata e de vis, are o voce absolut de neuitat si e extrem de convingatoare in rolul oii negre a grupului, data la o parte pentru ca Deena Jones (Beyoncé), desi mai stearsa din punct de vedere vocal, avea un aspect fizic mai placut, ceea ce „dadea bine“ in fata audientei albe. Interpretarea lui Hudson le eclipseaza pe colegele Beyoncé si Anika Noni Rose (si ea castigatoare a unui premiu Tony), transformand-o pe actrita intr-o posibila castigatoare a unui Oscar. In orice caz, tanara din Chicago este prima concurenta de la American Idol nominalizata vreodata la premiul Academiei.

     

    „DREAMGIRLS“. R: BILL CONDON. CU: BEYONCE KNOWLES, JENNIFER HUDSON, JAMIE FOXX, EDDIE MURPHY, ANIKA NONI ROSE, DANNY GLOVER, KEITH ROBINSON. DIN 16 FEBRUARIE

  • Haute-hoteluri

    Australia si Pacificul de Sud ? paradis hotelier

    Australienii se mandresc cu unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme de cazare din lume, dupa Japonia si SUA. Oamenii de afaceri se bucura de un tratament diferentiat, caci hotelierii de lux australieni, ca de exemplu Park Hyatt, au amenajat birouri si spatii generoase de lucru pentru acestia. Dar nimeni nu ii rasfata mai bine pe managerii din lumea larga cum o face staff-ul Sydney Intercontinental, unde sunt amenajate etaje “executive” cu facilitati de checkout separate, iar membrii Executive Club au acces la ceea ce prin definitie inseamna privilegiul de businessman: Club InterContinental Lounge. In sala aflata la ultimul etaj al cladirii, invitatii se pot bucura in fiecare seara de panorama de 360 de grade a orasului, vazuta prin peretii de sticla, si de cocteiluri din partea casei.
    Luxul se intinde si in Pacificul de Sud, locatiile de top de aici fiind Treetops Lodge&Estate din Noua Zeelanda, si Hotel Bora-Bora. Daca la Treetops va puteti delecta cu un masaj si un pahar din cea mai fina sampanie dupa o zi de hiking, pescuit sau aventurari in natura salbatica, la Bora-Bora natura va sta la picioare: complexul este format din vile lacustre cu acoperis din paie, iar singurul peisaj ce va intampina pe terasa este turcoazul lagunei de dedesubt.

    Canada ? chilipir, dar exclusivist

    Luxul vine la un pret mult mai mic in aceasta parte a lumii, comparativ cu restul. Preturile practicate de hotelierii canadieni sunt in medie de 135 de dolari pe camera, un chilipir, daca e sa tinem cont de numeroasele beneficii pe care acestia le ofera. Explicatia consta in trecutul anevoios al turismului in aceasta tara, marcat de celebrul 11 septembrie si de gripa aviara, care au redus drastic numarul turistilor si, deci, tarifele la cazare.
    Pe primul loc in topul canadian se afla Hotelul Hazelton din Toronto, prima proprietate exclusivista din oras, de altfel. Aici, high-tech-ul este “la ordinea camerei”, de la gadgeturi de tot felul la camerele dotate cu mega-ecrane pentru cei ce prefera cinema la ei acasa.
    Urmatoarele locatii de varf sunt cvasi-castelul Fairmont din statiunea Whistler, British Columbia, dotat cu facilitati de tip ski in/ski out, urmat de Wickaninnish Inn, situat chiar la marginea valurilor oceanului si vestit pentru spectacolele pe care natura le ofera vizitatorilor in timpul furtunilor de zapada.

    Asia ? Jocurile Olimpice dicteaza topul

    Anul acesta 1,5 milioane de turisti sunt asteptati numai in Beijing cu ocazia Jocurilor Olimpice, iar hotelurile au luat cu asalt peisajul asiatic, majoritatea din categoria de varf a pietei. Pana la evenimentul din august, o serie de hoteluri ultra-luxoase au fost programate pentru lansare, cum ar fi Four Seasons, Ritz-Carlton, Mandarin Oriental sau Intercontinental. Grupul Jumeirah din Emiratele Arabe Unite, constructorul hiper-luxosului Burj Al Arab din Dubai, va deschide un hotel in Shanghai in luna iulie.
    Pana atunci insa, hotelul care ar trebui sa reprezinte prima alegere pe taramuri orientale este Landmark Mandarin Oriental, fratele mai mic al renumitului Mandarin Oriental din Hong Kong, dotat cu cele mai mari camere si cele mai spectaculoase bai din zona, dar si cu optiunea pentru shopping-ul in-door al marcilor scumpe ca Chanel sau Celine.

    Europa ? acul in cutia cu comori

    Sa incerci sa alegi cea mai buna destinatie hoteliera a batranului continent este ca si cum ar trebui sa te decizi asupra unei singure bomboane de ciocolata dintr-o cutie cu bunatati de tot felul sau a unei bijuterii dintr-o vitrina plina ochi cu pietre pretioase. Orice ai alege, rezultatul va fi un deliciu, iar costul de oportunitate enorm.
    Din Europa, Hotelul Ritz din Paris este alegerea numarul unu pentru cei indragostiti de capitala franceza, pentru ca nu exista locatie care sa aduca mai tare cu aerul carsimatic al acesteia. Fosta casa a creatoarei de moda Coco Chanel, este celebra pentru paturile de dimensiuni regesti si salile de baie dotate cu cazi demne de Titanic, obiecte de lux si corzi fistichii pentru apelarea staffului hotelier.
    Varianta ruseasca a aceluiasi brand, hotelul Ritz-Carlton din Moscova, gazduieste vizitatorii in camere cu panorama Pietei Rosii, al caror pret pleaca de la 1.000 de dolari, sau in apartamente prezidentiale cu geamuri anti-glont, la un tarif de minim 16.000 de dolari pe noapte.
    O ultima varianta europeana este Hotelul Kamp din Helsinki, ce pune la dispozitia musafirilor saune cu o capacitate de zece persoane – locul ideal pentru o intalnire informala de afaceri.

    Statele Unite ale Americii ? all inclusive

    Cand vine vorba de industria hoteliera de lux din America, primul lucru reprezentativ este tehnologia de varf, reprezentata de ecranele plate, docking station pentru iPod, faxuri si alte gadgeturi utile oamenilor de afaceri.
    Hotelul Peninsula din Chicago, primul in topul american, imbina toate aceste utilitati electronice intr-un mod discret, ferit de ochii lumii, in interiorul camerelor insonorizate.
    In New York, cel mai indicat loc din care puteti sa luati pulsul metropolei este Mandarin Oriental, unde eleganta discreta a celor 248 de camere cu vedere asupra Central Park sunt completate de imediata apropiere a unora dintre cele mai bune restaurante din lume, Per Se si Masa, aflate la o calatorie cu liftul distanta.
    Departe de tumultul oraselor, numarul trei in lista hotelurilor de rasfat pentru oamenii de afaceri, este Stein Eriksen Lodge din Park City, Utah, unde valetii incalzesc claparii amatorilor de ski la inceputul zilei si ii asteapta la poalele partiei cu o cana de ciocalata calda la sfarsitul acesteia.

  • Fiindca asa a zis doctorul

    De cativa ani se poarta dermatocosmeticele – produse aflate undeva la granita dintre tratamente medicale dermatologice si produse cosmetice. Vandute de obicei in farmacii si prescrise de medicii dermatologi, cremele si lotiunile in chestiune formeaza o nisa de piata in plina dezvoltare, inclusiv in Romania.

     

    Ingredientul comun dermatocosmeticelor este apa termala cu proprietati terapeutice recunoscute, din surse ca Avcne, Vichy, Karlovy Vary sau Bath. Europenii au transformat respectivele statiuni balneare in adevarate locuri de pelerinaj, care in fiecare an atrag milioane de vizitatori amatori de tratamente naturale, iar oricine a citit romanele lui Maupassant sau Jane Austen stie ca francezii si englezii secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea isi ameliorau sanatatea si aspectul fizic cu ajutorul apelor termale.

     

    In ultimii ani, preferintele unor vedete precum Hilary Swank sau Cameron Diaz pentru astfel de remedii au crescut interesul publicului pentru dermatocosmetice. In 2005, vanzarile globale de dermatocosmetice au depasit un miliard de euro, iar specialistii estimeaza o crestere substantiala pentru 2006. Dermatologii americani au dezvoltat in jurul acestor produse retele intregi de infrumusetare, care includ clinici, spa-uri si magazine proprii. De exemplu, doctorul Howard Murad, profesor de dermatologie la UCLA, care a creat gama omonima de cosmetice bazate pe proprietatile terapeutice ale apelor termale, are un spa propriu unde ofera tratamente deopotriva pentru femei si barbati.

     

    In acelasi timp, atestarea produselor cosmetice de catre medicii dermatologi a devenit atat de importanta pentru companii, incat chiar si producatorii de cosmetice de lux incearca sa obtina recunoastere stiintifica. Oficialii companiei Clinique au anuntat deschiderea Clinique Skin Wellness Center la Weill Medical College din cadrul Universitatii Cornell. Proiectul, finantat printr-o donatie de 4,75 milioane de dolari (3,67 milioane de euro) din partea Clinique, alaturi de 2,25 milioane de dolari (1,74 mil. euro) de la un donator anonim, inseamna sume alocate pentru cercetari medicale, precum si construirea unei clinici in cadrul departamentului dermatologic.

     

    Motivele pentru care furnizorii de cosmetice apeleaza la aliante cu institutii medicale sunt mai mult decat evidente. Anul trecut americanii au cheltuit 7,8 miliarde de dolari (6 miliarde de euro) pe cosmetice, conform Euromonitor. Iar pe o piata atat de competitiva, companiile producatoare de cosmetice incearca sa se alieze cu doctorii si scolile medicale, pentru ca o astfel de relatie sa aduca brandurilor lor o aura de credibilitate stiintifica.

     

    In Romania, piata dermatocosmeticelor, desi se afla inca la inceput, este in crestere. „Piata produselor dermatocosmetice se situeaza undeva intre 15 si 17 milioane de euro“, estimeaza Andreea-Cristina Pata, senior brand manager al Sensiblu. „Piata de dermatocosmetice este cea mai dinamica in sectorul produselor cosmetice. Estimam o crestere de 40% in 2006“, sustine Rucsandra Hurezeanu, director general al Ivatherm, primul brand romanesc de dermatocosmetice.

     

    Nisa de care vorbim s-a dezvoltat odata cu introducerea conceptului occidental de farmacii in Romania, cu aducerea pe rafturi a produselor cosmetice si cu farmacisti pe post de consilieri in materie de alegere a cremei sau a spray-urilor celor mai potrivite pentru ten.

     

    In Europa, francezii sunt cei ce au dat tonul pe o piata pe care in prezent fac legea. Branduri precum Vichy, Avcne sau RoC au in spate o istorie de aproape o suta de ani. Lansat in 1931, brandul Vichy a intrat in 1955 in portofoliul grupului L’Oréal, extinzandu-se astfel la nivel international.

     

    Vichy este prezent in Romania din toamna anului 2003, iar pretul mediu al unei creme este de 70 de lei. „La ora actuala, gama Vichy are 75 de produse si este in continua dezvoltare, atat din punctul de vedere al numarului de produse, cat si al reinnoirii formulelor chimice pentru anumite produse“, spune Miruna Herisanu, reprezentantul L’Oréal Romania.

     

    Brandul Avone este prezent in Romania din 2001. La sfarsitul lui 2006, gama cuprindea 65 de produse. „Cererea pentru brandul Avone este intr-o continua crestere, fapt ce se reflecta si in majorarea vanzarilor. In 2006 am inregistrat o crestere de peste 50% fata de 2005“, spune Roxana Gross, brand manager al Avcne in cadrul Mediplus, compania care distribuie Avcne in Romania.

     

    Ca si in cazul Vichy, unul dintre cele mai populare produse de la Avone este apa termala spray, cu efect de calmare a pielii cu roseata sau arsuri si care are capacitatea de a fixa machiajul.

     

    In plus, una dintre cele mai „glamour“ inventii Avone este gama Couvrance, un machiaj corector care este potrivit chiar si pentru cele mai sensibile tenuri. Fondurile de ten au SPF 30 si nu contin conservanti.

     

    Companiile romanesti au inceput, la randul lor, sa valorifice apele termale autohtone. Ivatherm, primul brand romanesc de dermatocosmetice, a profitat de resursele apelor minerale din Herculane, cea mai veche statiune balneara din Romania, ale caror beneficii sunt recunoscute de pe vremea romanilor.

     

    „Cunosteam din Franta produsele dermatocosmetice pe baza de apa termala si istoria lor si ne-am dorit sa fim printre primii pe piata de dermatocosmetice din Romania“, spune Rucsandra Hurezeanu.

     

    Produsele Ivatherm sunt concepute si fabricate in Franta. Hurezeanu estimeaza ca pana la finalul anului 2007 vor ajunge la 20 de produse.

     

    Mai nou au aparut si grupuri specializate in distributia dermatocosmeticelor. Balkan Cosmetics a inceput in 2000 cu gama Phyto, iar treptat in portofoliul firmei au aparut marcile RoC, Mustela, Noviderm, Piz Buin, Forte Pharma. „In anul 2006, vanzarile au crescut cu 50% comparativ cu 2005“, spune Ana-Maria Badea, brand manager al Balkan Cosmetics.

     

    Iar concurenta pe aceasta nisa de piata tinde sa creasca. In a doua parte a anului trecut, doctorul Howard Murad a fost prezent la Bucuresti, pentru a lansa gama de produse care-i poarta numele. Iar in luna ianuarie, L’Oréal a adus o noua gama  – La Roche Posay, produse pe baza de apa termala La Roche Posay.

  • Negocierea, azi

    In opinia lui Leigh Thompson, profesoara la Kellogg School of Management si specialista in strategii de negociere, bunii negociatori se deosebesc de ceilalti, mai putin buni, in primul rand prin atitudine. 

     

    Acesti buni negociatori fac dovada unei remarcabile maleabilitati: constienti ca, in materie de negociere, „one size does not fit all“ („nu orice se potriveste pentru oricine“), ei sunt gata sa-si schimbe punctul de vedere si strategia in functie de circumstante. Pe de alta parte, spune autoarea, „fiecare negociere este unica, asa incat stilul care functioneaza perfect luni se dovedeste marti harazit esecului“.

     

    Iata doar doua motive pentru care a fost socotita utila scrierea cartii de fata, cata vreme piata de specialitate era absolut saturata cu volume tratand aceleasi probleme. In plus, volumul vine in sprijinul ideii ca stiinta negocierii ii poate ajuta pe oameni sa-si imbunatateasca substantial capacitatea de a incheia afaceri mai bune, nu doar sub aspect economic, cat si sub aspect psihologic. Ceea ce, implicit, largeste considerabil domeniul de adresare a lucrarii, sprijinind cititorul inclusiv in incercarea de a-si ameliora atitudinea fata de sine si fata de ceilalti.

     

    Fiecare capitol dintre cele 12 incepe cu o analiza de caz (din lumea afacerilor, dar si din administratia de stat sau din viata comunitatilor), interesant fiind faptul ca aceste exemple nu sunt utilizate spre a demonstra o teorie, ci spre a arata cate idei prezentate in carte sunt furnizate de situatii reale. Managerilor si executantilor le sunt oferite, in acelasi timp, o serie de idei practice, dar si posibilitatea de a-si evalua intuitia si modul de abordare prin cateva teste de autoanaliza.

     

    In privinta tematicii, cele trei sectiuni principale ale cartii se ocupa de: 1. principiile unei negocieri eficiente, reciproc avantajoase (negocierea integratoare, cea distributiva, negocierea dominata de creativitate etc.); 2. aptitudinile de negociere complexe, specializate (iar aici foarte interesant ni s-a parut felul in care a fost abordata problema eticii in materie de negociere) si 3. situatiile speciale care apar intr-o negociere, de la interesele contrare de la masa discutiilor si pana la coalitiile, regulile de vot si felul cum se poate imbunatati pozitia de negociere in momentul in care se trateaza cu mai multe parti. Util si vadind preocuparea pentru universalitate a lucrarii este, in aceasta ultima sectiune, capitolul destinat valorilor culturale si regulilor de negociere specifice diverselor popoare.

  • Noutati

    Singur impotriva tuturor

    Desi este considerat de catre autor o continuare a marelui sau succes „Podurile din Madison County“ (roman vandut in peste 12 milioane de exemplare si ecranizat, cu succesul stiut, de Clint Eastwood), „Un tangou in prerie“ este o poveste de sine statatoare. Eroul, Carlisle McMillan, fiu nelegitim al celebrului fotograf Robert Kincaid (protagonistul din „Podurile…“), este un calator misterios care a pornit din California, hotarat sa-si dea uitarii trecutul si sa porneasca totul de la zero. Ajuns in mijlocul unei rezervatii a indienilor sioux, se opreste in Salamander, un catun uitat de lume. Aici, un proiect de autostrada ii ameninta proaspat construita casa cu daramarea. Singur impotriva tuturor, Carlisle se va vedea in cele din urma sprijinit de catre Susanna, prietena indienilor.

     

    Robert James Waller, “Un tangou in prerie”,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

     

     

    Bangladesh Street

    Nazneen, eroina romanului, este o tanara nascuta in Bangladesh (ca si autoarea, Monica Ali, vlastar al unei familii anglo-bengaleze), dar al carei destin pare menit sa se desfasoare pe malurile Tamisei. Promisa lui Chanu, un barbat necunoscut care traieste la Londra, tanara descinde in capitala britanica direct pe Brick Lane, strada unde locuieste mai toata suflarea emigrantilor din Bangladesh. Cuceritoare, in primul rand, este maniera lenta, dar tenace in care eroina cauta sa se adapteze moravurilor occidentale. Incepe s-o rupa pe englezeste, prinde sa-si destupe mintea in niste dialoguri cu prietena ei, Razia, ba chiar – dupa ce isi da seama ca sotul ei, Chanu, e un tip de treaba, dar incapabil sa-i ofere ceea ce isi doreste – isi ia un amant, Karim pe numele sau, un personaj scindat intre amorul sincer pe care i-l poarta lui Nazneen si islamismul sau conservator. Treptat, tanara va da semne ca gusta independenta si libertinajul femeilor occidentale.

     

    Monica Ali, “Brick Lane”,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2006

  • The Hours

    O trupa constituita din doi membri cu state vechi in industria muzicii se bazeaza mai degraba pe relatiile constituite de-a lungul anilor decat pe calitatea pieselor pentru a-si atrage publicul.

     

    Ma incearca un sentiment de resemnare scriind despre trupa din randurile de mai jos. Ca atatea alte trupe inconjurate de publicitate exagerata, nu au facut mare lucru ca s-o merite, lansand doar doua single-uri pana la ora actuala. Nu prea au din ce sa-si construiasca o reputatie. Totusi, atunci cand ai atatea relatii ca The Hours, nici nu trebuie sa te straduiesti prea tare. Sunt deja promovati de catre Jarvis Cocker, care a zis despre ei: „Inteleg rostul muzicii: acela de a per-mite unor fiinte umane sa comunice cu alte fiinte umane. E chiar atat de simplu, e chiar atat de important. Primiti-i in viata voastra. N-o sa regretati“.

     

    Putini sunt oamenii din muzica pe care sa-i admir mai mult decat pe Jarv – in mod normal, daca acesta sustine ca un grup e bun, atunci eu il cred. Totusi, e ceva suspect cu privire la felul in care trupa pare sa exploateze sprijinul unor artisti importanti precum Cocker, citatul de mai sus putand fi gasit peste tot pe Internet, de la interviuri cu trupa si pana la propriul lor site, de parca membrii sai ar fi disperati sa stoarca pana la ultimul strop de credibilitate din acest unic citat. Au mai aparut si alte informatii care m-au facut sa-mi displaca trupa, chiar inainte sa fi apucat s-o ascult. Sa trecem in revista motivele pentru care vocalistul Ant Genn pare genul de om cu care n-ai vrea sa fi nevoit sa vorbesti prea mult la o petrecere:

    1) Pe cand avea 16 ani canta la chitara pentru Pulp.      

    2) Si-a petrecut vara anului 1995 dormind pe podeaua casei lui Robbie Williams. Cei doi compuneau cantece impreuna si „si-au facut cunostinta unul altuia cu niste muzica buna“.

    3) A avut o dependenta „severa“ de cocaina si heroina, ceea ce i-a cauzat caderea catorva dinti. 

    4) A fost in turneu cu trupa britpop de fete plictisitoare la culme Elastica.

     

    Toate acestea sunt foarte impresionante, ati putea spune, si foarte „rock and roll“. Eu unul insa nu pot sa nu-mi inchipui cum e sa fii prins intr-un colt in timp ce Ant Genn iti povesteste toate cele de mai sus incercand sa se dea mare.

     

    Cealalta jumatate a trupei, instrumentistul polivalent Martin Slattery, are si el la fel de multe relatii, dupa ce a colaborat cu trupa lui Sean Ryder, Black Grape, si a facut parte din formatia regretatului Joe Strummer (fost membru The Clash – n.red.), The Mescaleros. Era sa uit: de prezentarea artistica vizuala a trupei s-a ocupat artistul milionar britanic Damien Hirst. Nota zece la capitolul relatii. Cum e insa trupa din punct de vedere muzical?

     

    Pentru un om care se pretinde „intolerant fata de versuri proaste“, dupa ce a colaborat cu artisti precum Jarvis Cocker, Genn pare sa fi scris niste piese destul de slabe. Una dintre acestea suna cam asa: „I love you more than my Adidas trainers / I love you more than my hooded tops“ („Te iubesc mai mult decat imi iubesc pantofii Adidas / Te iubesc mai mult decat imi iubesc hanoracele“). Versuri cat se poate de postmoderniste, ironice, probabil asta vor sa ne faca sa credem. Mie unuia insa, aceste versuri mi se par proaste si neinspirate.

     

    Cum ramane cu muzica? Probabil ca scepticismul meu initial mi-a intunecat judecata. Probabil ca m-a influentat viziunea de cosmar, in care ma visam blocat in lift cu vocalistul, care-mi vorbea despre decoratiunile interioare din casa lui Robbie Williams. In ceea ce ma priveste, The Hours suna ca o versiune diluata a unei trupe deja diluate, Keane. Aceleasi melodii „inaltatoare“. Aceeasi sinceritate de tip „imi port sufletul la vedere“. Acelasi sound tern care nu-ti inspira nimic.

     

    Jarvis, batrane, imi pare rau sa-ti fac asa ceva, dar trebuie sa nu fiu de accord. Poate ca The Hours or fi Urmatoarea Chestie Tare, dar eu unul nu sunt dispus sa-i primesc in viata mea. Imi pare rau.

     

    Traducere de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Cavalerii de Gourmet

    Chaine des Rotisseurs are aerul unei organizatii secrete, in care numai cei privilegiati sunt acceptati. In realitate, pentru a trece de testul de initiere este nevoie doar de o aplecare ceva mai speciala pentru gastronomia fina.

     

    La inceput a fost invazia pizzeriilor si a restaurantelor cu specific italian. Gusturile au evoluat si au aparut restaurantele exotice, unde consumatorii romani au descoperit sushi, puiul marinat la gratar cu sos de alune sau carnea de vita in sos picant de cocos. Pentru cei care nu se multumeau doar cu mesele de lux la restaurant si visau sa aduca mancaruri gourmet si in meniul de acasa s-au inventat magazinele cu delicatese, unde se gaseste orice, de la foie gras la vinuri fine.

     

    Ultima moda pe piata mancarurilor de lux este sa fii membru intr-o asociatie gourmet, unde, pe langa faptul ca ai parte de toate acestea, mai si schimbi o parere-doua cu alti pasionati de haute cuisine. Luna trecuta s-a lansat si in Romania Chaine des Rotisseurs, o organizatie internationala pentru care mesele gourmet sunt la mare pret.

     

    Confreria are la baza traditiile si practicile breslei franceze a rotisorilor de gaste – gasca fiind foarte apreciata in Evul Mediu. Istoria confreriei include povesti cu regi, personaje carismatice si, bineinteles, mancaruri fine. In 1610, in timpul regelui Ludovic al XIII-lea, breasla a primit recunoasterea regelui si propriul blazon. Timp de patru secole, Fratia Rotisorilor a dezvoltat arta culinara, dar sistemul breslelor a fost desfiintat dupa Revolutia Franceza, in 1793. Rotisorii au fost practic dati uitarii pana in 1950, cand Auguste Becart, Jean Valby si Printul Curnonsky, impreuna cu Louis Giraudon si Marcel Dorin, au reinviat societatea si au creat confreria Chaine des Rotisseurs.

     

    Membrii confreriei au o poveste cel putin la fel de spectaculoasa precum preparatele cu care se delecteaza. De exemplu, Curnonsky este pseudonimul lui Maurice Edmond Sailland, un scriitor francez proclamat Printul Gastronomilor, titlu pe care l-a primit printr-un referendum organizat de cotidianul francez Paris Soir printre 3.000 de bucatari-sefi in 1927. Iar de atunci, acest titlu nu a mai fost acordat nimanui. Printul era atat de renumit printre gastronomii francezi, incat 80 de restaurante din zona Parisului aveau in permanenta o masa rezervata pentru el. Legenda spune ca in ultimii ani ai vietii devenise atat de corpolent, incat nu se mai putea deplasa si era nevoie de sase prieteni care sa-l transporte la restaurantele preferate.

     

    In prezent, confreria are membri profesionisti (bucatari, proprietari de hoteluri sau restaurante) si neprofesionisti, adica simpli pasionati de gastronomie din peste 127 de tari. Printre cei mai cunoscuti membri ai organizatiei se numara fostul presedinte american Bill Clinton, printul Albert de Monaco sau regina Rania a Iordaniei. Sediul international se afla in capitala restaurantelor de lux, la Paris.

     

    Octavian Fagarasu, om de afaceri si medic stomatolog, este membru al Chaine des Rotisseurs din Italia de aproape cinci ani si a avut ideea aducerii Confreriei in Romania. „Imi place foarte mult sa gatesc, dar si sa savurez mancarea, iar cu cativa ani in urma am participat la o intalnire a confreriei din Italia si mi-am dat seama ca imi doresc sa devin membru“, isi aminteste Fagarasu, care spune ca a avut nevoie de doua recomandari pentru a fi acceptat in organizatie. De atunci a participat la nenumarate mese si evenimente organizate de confrerie, dar cel mai bine isi aminteste ca a fost impresionat de primul sau weekend petrecut in calitate de membru cu drepturi depline. 

     

    „Intalnirea a durat patru zile si a avut loc in statiunea balneara Meran, la hotelul Palace. Mesele au constat in general in cinci feluri de mancare, o combinatie intre bucataria tiroleza si cea internationala.“

     

    Initierea membrilor se face dupa un ritual care aminteste de ungerea cavalerilor medievali. Imaginati-va o scena dintr-un film cu regele Arthur in decorurile moderne ale celor mai luxoase restaurante ale lumii. Intr-o sala plina cu membri care poarta blazonul organizatiei, initiatii trebuie sa rosteasca urmatoarele cuvinte: „Jur ca am sa respect bucataria, bucatarul, mancarea si bauturile asa cum trebuie“. Seful organizatiei este responsabil de intregul ritual, o desfasurare de forte asemanatoare cu incoronarea unui rege.

     

    In plus mesele sunt si o ocazie potrivita pentru networking. „Nu se duce nimeni acolo sa faca afaceri, dar nimeni nu se supara daca se intampla sa se incheie vreun parteneriat“, spune Fagarasu. Si pentru ca omul de afaceri isi imparte viata intre Romania si Italia, s-a gandit sa aduca si in Romania atmosfera confreriei: „Am avut foarte mult sprijin si din partea sefului confreriei din Italia, mai ales ca au mai fost cereri venite de la romani pentru infiintarea unei Bailliage Nationale (confreria locala, n.red.), dar acestea inca nu s-au concretizat“.

     

    Pasionatii de gastronomie care doresc sa faca parte din confrerie trebuie sa plateasca la inceput o taxa de 250 de euro si o cotizatie anuala de membru de 200 de euro. „Imediat ce se vor in-scrie primii 35 de membri, Parisul ne va comunica data potrivita pentru primul eveniment. Inca oscilam in a ne decide daca sarbatoarea va dura doua zile jumatate sau trei zile jumatate“. Evenimentele organizate de confreriile din toata lumea sunt adevarate spectacole in care actorii sunt marii maestri bucatari ai globului. De exemplu, confreria din Israel a organizat „Diner du Cinema“  in restaurantul Barcarola din Kfar Saba, un orasel aflat la nord de Tel Aviv. Tema a fost mancarea din filme, iar meniul a inclus printre altele „Timpano di Ziti”, pastele infatisate in filmul „Big Night” cu Stanley Tucci, sau pui in sos de ciocolata, ca in filmul „Chocolat” cu Juliette Binoche. Continutul fiecarui fel a fost explicat de un specialist in timp ce pe marele ecran rulau scene din filmele respective.

     

    Iar cinele de gala sunt momente de referinta. La cina din decembrie 2006 din Italia au participat 100 de gastronomi, printre care John Nocita, directorul The Italian Institute for Advanced Culinary and Pastry Arts, sau Walter Zanoni, bucatarul-sef premiat de revista CondeNast. Decorul evenimentului a fost Calabria, in sudul Italiei, cu palmieri, arhitectura in stil baroc si mare calma. Meniul a fost ales special pentru a ilustra tema toscana. Mancarurile au avut ca ingredient predilect trufele albe din Alba, dar au incorporat si elemente locale traditionale – fructe de mare, branzeturi si ierburi.

  • Cineva care sa ne conduca

    Desi cartile de popularizare, discursurile inflamante de la tribune si pastorirea maselor in emisiuni televizate prin gesticulatie ampla, drapata insa in vorbe smerite, imi trezesc multiple reticente, am considerat ca n-ar strica sa-mi pun prejudecatile in paranteza, macar pret de o recenzie.

     

    John C. Maxwell este un superman crestin al popularitatii, fost pastor – in trei congregatii -, specialist recunoscut pe probleme de leadership si de comunicare; este fondator al grupului INJOY (organizatie ce-si propune sa ajute oamenii sa-si sporeasca potentialul personal), vorbeste anual in fata a circa 250.000 de persoane si, potrivit prezentarii de pe pagina de garda a editiei romanesti a volumului sau „Cum sa devii popular“, „influenteaza viata a mai bine de un milion de oameni, prin seminarii, carti si casete“.

     

    Subiectul volumului de fata („Be a People Person“, in original) este un concentrat al vechilor preocupari ale autorului, centrate pe problematica unei conduceri (leadership) eficiente, indiferent de domeniu. Prin urmare, acel „popular“ din titlu nu se refera la seductia pe care o exercita starurile sportive sau din showbiz asupra maselor, ci la capacitatea unor „alesi“ de a genera empatie populara in scopul de a lua in responsabilitate destinele unor comunitati si a le dirija eficient. Implicarea atat de devotata a fostului pastor provine din convingerea ca extraordinara complexitate a timpurilor impiedica aparitia conducatorilor. Noi, oamenii, „am devenit prea analitici pentru actiuni decisive“ si petrecem prea mult timp studiind problemele pe care le avem si nu indeajuns timp pentru a le rezolva, spune Maxwell. Un exemplu in acest sens ar fi presedintele Jimmy Carter. Un om despre care Tip O’Neill, ex-purtator de cuvant al Camerei Deputatilor, spunea ca „a fost cel mai inteligent presedinte american“. Carter isi petrecea majoritatea timpului studiind mormane de lucrari privind chestiunile tehnice cu care se confrunta tara sa – dar nu a fost o clipa un conducator puternic.

     

    A fi un lider adevarat, in opinia lui Maxwell, inseamna sa imbini o sumedenie de virtuti personale si sa izbutesti sa intretii relatii interumane de succes. Folosind pilde simple, autorul ne dezvaluie caile prin care ne putem descoperi si dezvolta calitatile de conducator, dar si felul in care ne putem struni rabdarea si spori intelegerea pentru oamenii cu personalitati dificile din jurul nostru. Desi pare ca vrea sa descopere roata in secolul XXI, Maxwell da la iveala multe adevaruri pe care nu le-am vazut, pentru ca ne erau prea aproape de ochi.

  • Noutati

    Morituri te salutant


    Philipp Vandenberg (n. 1941) a studiat istoria artei, dar profeseaza jurnalismul. „Cleopatra“, „Faraonul uitat“, „Blestemul lui Imhotep“, „Ramses cel Mare“, abil articulate narativ si excelent documentate, ii asigura notorietatea de specialist in egiptologie romantata. „Conjuratia sixtina“ (1988) si „Cea de-a cincea evanghelie“ (1993) ii consolideaza reputatia si vadesc ca, atunci cand e vorba de istorie veche, Vandenberg se pricepe la orice amanunte, referitoare la orice epoca. „Gladiatorul“ este un astfel de roman istoric pentru toate gusturile: thriller palpitant, dar si tablou de epoca, minutios realizat. Tanarul Vitellius ajunge la Roma, in cautare de lucru si nimereste pe mainile insatiabilei imparatese Messalina, care ii face rost de o slujba. Nu aceea de reparator de cazane, pe care tanarul o cunostea, ci cariera sangeroasa de gladiator.

     

    Philipp Vandenberg, „Gladiatorul“,

    Editura Allfa, Bucuresti

     

     

    Soldatul si dama de pica


    Romanul lui Jeanette Winterson a primit in 1987 premiul John Llewelyn Rhys. Surprinzator, original din toate punctele de vedere, greu de clasificat, romanul „Pasiunea“ a aparut multora drept o versiune noua a romanului „Orlando“ al Virginiei Woolf. In primul rand pentru ca pune in scena un personaj androgin si in al doilea pentru ca ne face sa strabatem o larga perioada istorica si geografia unui continent, mutandu-ne alert de la Boulogne la Moscova, in epoca napoleoniana, trecand prin Venetia si convocand intreaga literatura universala, de la Biblie la legendele irlandeze, de la Ariosto la Puskin (un capitol se numeste chiar „Dama de pica“). Schimbarea de decor din fiecare sectiune a cartii este insotita de o schimbare a naratorului: Henri, un soldat al lui Napoleon, evoca tentativele de cucerire a Angliei, apoi Vilanelle povesteste viata ei venetiana si, in sfarsit, cele doua personaje se intalnesc la Moscova, pasandu-si povestirea de la unul la celalalt pana la sfarsitul romanului.

     

    Jeanette Winterson, „Pasiunea“,

    Editura Humanitas, Bucuresti