BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Revolutia indie

    Chiar daca trupele bune din Romania se numara pe degetele de la o mana, trei formatii indie arata ca merita pe deplin sa cunoasca succesul.

     

    In aceasta saptamana aveam de gand sa insir vreo mie de cuvinte despre inca un album lansat de o trupa de chitaristi de prin alte parti ale planetei, cand, cu putin inainte de termenul de predare al articolului, am primit o invitatie la „Noaptea rockului indie“ la clubul bucurestean B52. Nu ma asteptam sa fiu impresionat. Desi in prezent exista o gramada de producatori interesanti, trupele bune din Romania se numara pe degetele de la o mana. Cred ca ma asteptam sa vad niste elevi de liceu cantand preluari dupa Oasis. M-am inselat insa amarnic.

     

    Primul lucru pe care l-am remarcat intrand in club a fost asemanarea foarte mare cu o seara indie din Marea Britanie. Baieti indie palizi cu cravata? Avem. Un DJ care pune The Libertines si The Zutons? Avem. Plus un public care si-a exprimat zgomotos bucuria cand DJ-ul a pus The Arctic Monkeys. Seara parea deci reconfortant de asemanatoare cu o seara indie din orice alt loc.

     

    Urmau sa concerteze trei trupe. In mod straniu, formatiile au cantat in ordinea inversa a popularitatii. Primii pe scena au fost The Mood, care-si adusesera cu ei un grup destul de numeros de fani studenti, care au reusit sa faca prestatia mai distractiva cantand chestii neinteligibile intre cantece si impreuna cu trupa la anumite piese. Cu toate ca pareau o trupa care abia invata mestesugul scenei, au avantajul unui solist cu aspect placut, care a reusit sa para carismatic, chiar daca restul formatiei nu prea se simtea in largul lor. „Mai lasa-l cinci concerte si o sa fie uimitor!“, i-am strigat prietenului care ma insotea. Versurile lor (ca ale tuturor trupelor din concert) erau in intregime in engleza, iar el a reusit sa le cante intr-un stil nu prea departe de Johnny Rotten. Mai mult, trupa chiar are piese bune. Eu unul m-am tot aplecat spre cineva de langa mine intreband: „Crezi ca-i o preluare?“. Mi-a ramas in minte mai ales „Ecstasy“, piesa cantata din nou la primul bis (doua bisuri??), pe durata careia vocalistul a avut curajul sa scoata o intreaga serie de sunete orgasmice.

     

    Au urmat The Amsterdams (din Bucuresti, dupa cum a tinut sa ne aminteasca solistul). Undeva intre Morrissey si Jarvis Cocker, solistul trupei pare incredibil de in elementul lui pe scena, facand cateva gesturi parodico-teatrale si simtindu-se bine in general. La jumatatea primei piese devenise clar cat de unita este trupa, cu un sound plin si incredibil de profesionist, fiind insa evident si faptul ca se inspirau la greu din prestatiile trupei americane Interpol. Partea vocala, aranjamentul muzical si chiar piesa a sunat de parca trupa si-ar fi dorit sa sune cat mai asemanator cu Interpol. Ceea ce nu e rau. Totusi, dupa  cateva piese a devenit clar ca-i subestimasem. Melancolia ce aminteste de «Joy Division» a celor de la Interpol? O pot reproduce. Popul de chitara al celor de la The Zutons? Si pe asta. Punk-funk-ul rapid al celor de la The Rapture? Da, perfect.

     

    Am auzit ca The Amsterdams beneficiaza deja de difuzare la unele posturi de radio. O sa mai auziti multe despre ei anul acesta. Sunt exact ceea ce-i trebuie Romaniei acum: o trupa care stie sa se faca placuta, stie cum sa se poarte pe scena, cunoaste toate referintele muzicale care o pot ajuta si, mai ales, suna fantastic chiar acum,  si nu „peste cateva concerte“. Merita sa aiba un succes enorm.

     

    Ultima intrata pe scena a fost o trupa cu un nume care va duce sigur la greseli de ortografie, Vaduvabob. Il vazusem pe  solistul formatiei ceva mai devreme: era dat cu ruj negru, cu rimel, purta o manusa lunga si neagra, un lant de metal in jurul gatului si un soi de sarong in jurul mijlocului. Aspectul lui nu prevestea ceva bun in materie de muzica – ma asteptam mai degraba sa aud doom metal decat indie – dar a meritat sa stau sa-i ascult pur si simplu pentru curajul de a se aranja frumos. Cei trei membri au urcat pe scena imbracati in negru. „Placebo ai Romaniei“, a murmurat prietenul meu. Nu se insela: la fel ca Placebo, reusesc sa ia sound-ul intunecat al rockului si sa-l imblanzeasca destul pentru difuzarea la radio. Revolutia indie-ului din Romania incepe.

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu

  • Revolutia indie

    Chiar daca trupele bune din Romania se numara pe degetele de la o mana, trei formatii indie arata ca merita pe deplin sa cunoasca succesul.

     

    In aceasta saptamana aveam de gand sa insir vreo mie de cuvinte despre inca un album lansat de o trupa de chitaristi de prin alte parti ale planetei, cand, cu putin inainte de termenul de predare al articolului, am primit o invitatie la „Noaptea rockului indie“ la clubul bucurestean B52. Nu ma asteptam sa fiu impresionat. Desi in prezent exista o gramada de producatori interesanti, trupele bune din Romania se numara pe degetele de la o mana. Cred ca ma asteptam sa vad niste elevi de liceu cantand preluari dupa Oasis. M-am inselat insa amarnic.

     

    Primul lucru pe care l-am remarcat intrand in club a fost asemanarea foarte mare cu o seara indie din Marea Britanie. Baieti indie palizi cu cravata? Avem. Un DJ care pune The Libertines si The Zutons? Avem. Plus un public care si-a exprimat zgomotos bucuria cand DJ-ul a pus The Arctic Monkeys. Seara parea deci reconfortant de asemanatoare cu o seara indie din orice alt loc.

     

    Urmau sa concerteze trei trupe. In mod straniu, formatiile au cantat in ordinea inversa a popularitatii. Primii pe scena au fost The Mood, care-si adusesera cu ei un grup destul de numeros de fani studenti, care au reusit sa faca prestatia mai distractiva cantand chestii neinteligibile intre cantece si impreuna cu trupa la anumite piese. Cu toate ca pareau o trupa care abia invata mestesugul scenei, au avantajul unui solist cu aspect placut, care a reusit sa para carismatic, chiar daca restul formatiei nu prea se simtea in largul lor. „Mai lasa-l cinci concerte si o sa fie uimitor!“, i-am strigat prietenului care ma insotea. Versurile lor (ca ale tuturor trupelor din concert) erau in intregime in engleza, iar el a reusit sa le cante intr-un stil nu prea departe de Johnny Rotten. Mai mult, trupa chiar are piese bune. Eu unul m-am tot aplecat spre cineva de langa mine intreband: „Crezi ca-i o preluare?“. Mi-a ramas in minte mai ales „Ecstasy“, piesa cantata din nou la primul bis (doua bisuri??), pe durata careia vocalistul a avut curajul sa scoata o intreaga serie de sunete orgasmice.

     

    Au urmat The Amsterdams (din Bucuresti, dupa cum a tinut sa ne aminteasca solistul). Undeva intre Morrissey si Jarvis Cocker, solistul trupei pare incredibil de in elementul lui pe scena, facand cateva gesturi parodico-teatrale si simtindu-se bine in general. La jumatatea primei piese devenise clar cat de unita este trupa, cu un sound plin si incredibil de profesionist, fiind insa evident si faptul ca se inspirau la greu din prestatiile trupei americane Interpol. Partea vocala, aranjamentul muzical si chiar piesa a sunat de parca trupa si-ar fi dorit sa sune cat mai asemanator cu Interpol. Ceea ce nu e rau. Totusi, dupa  cateva piese a devenit clar ca-i subestimasem. Melancolia ce aminteste de «Joy Division» a celor de la Interpol? O pot reproduce. Popul de chitara al celor de la The Zutons? Si pe asta. Punk-funk-ul rapid al celor de la The Rapture? Da, perfect.

     

    Am auzit ca The Amsterdams beneficiaza deja de difuzare la unele posturi de radio. O sa mai auziti multe despre ei anul acesta. Sunt exact ceea ce-i trebuie Romaniei acum: o trupa care stie sa se faca placuta, stie cum sa se poarte pe scena, cunoaste toate referintele muzicale care o pot ajuta si, mai ales, suna fantastic chiar acum,  si nu „peste cateva concerte“. Merita sa aiba un succes enorm.

     

    Ultima intrata pe scena a fost o trupa cu un nume care va duce sigur la greseli de ortografie, Vaduvabob. Il vazusem pe  solistul formatiei ceva mai devreme: era dat cu ruj negru, cu rimel, purta o manusa lunga si neagra, un lant de metal in jurul gatului si un soi de sarong in jurul mijlocului. Aspectul lui nu prevestea ceva bun in materie de muzica – ma asteptam mai degraba sa aud doom metal decat indie – dar a meritat sa stau sa-i ascult pur si simplu pentru curajul de a se aranja frumos. Cei trei membri au urcat pe scena imbracati in negru. „Placebo ai Romaniei“, a murmurat prietenul meu. Nu se insela: la fel ca Placebo, reusesc sa ia sound-ul intunecat al rockului si sa-l imblanzeasca destul pentru difuzarea la radio. Revolutia indie-ului din Romania incepe.

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu

  • Omul de stat fara stat

    Om de afaceri care a cunoscut succesul financiar la cote superlative, desenator vizionar al societatii deschise, George Soros ramane pentru multi o oaie neagra sau, mai rau, inamicul public nr. 1.

     

    El este „cel care a spart Banca Angliei“, „principala cauza a crizei financiare din Asia in 1997“, „responsabil pentru revolutiile colorate din Georgia si Ucraina“ (dupa Vladimir Putin) sau dusmanul de moarte al administratiei Bush, prin criticile lui nemiloase. Totusi, Soros nu se sfieste sa se considere un om al carui scop primordial este acela „de a construi o lume mai buna“.

     

    Poate din acest motiv, Branko Crvenkovski, ex-premier al Macedoniei, l-a asemanat cu un om de stat fara stat si i-a spus: „Statele au interese, dar nu au principii; dumneavoastra aveti principii, dar niciun interes“. Desigur, suna frumos. Ramane de vazut daca e si adevarat. Mai ales ca primul care deschide cutia indoielilor este insusi Soros: „In primul rand nu sunt tocmai dezinteresat. Doresc sa am un cuvant de spus iar implicarea mea in evenimente istorice imi da satisfactie“. Dincolo de aceasta onesta confesiune, ne revine noua, cititorilor, rolul de a vedea pana unde se intinde adevarul, iar ultima carte a lui Soros tiparita in Romania ne ingaduie o estimare.

     

    „Epoca failibilitatii“ este constituita din doua sectiuni: cea dintai stabileste cadrul conceptual al discutiei, explorand relatia dintre gandire si realitate. Soros considera ca felul in care intelegem realitatea este in mod firesc imperfect si ca tot ceea ce tine de om contine negresit defecte. Societatile deschise recunosc failibilitatea noastra, pe cand cele inchise o neaga.

     

    Cea de-a doua parte a lucrarii, exclusiv analitica, abordeaza problemele prioritare ale momentului si, in primul rand, pericolele ce ameninta SUA ca societate deschisa, pericole generate de faptul ca tara a cazut in mainile unor ideologi extremisti, care au reusit sa controleze un presedinte reales si un popor hedonist (traind intr-o „feel good society“). Urmeaza: esecurile Uniunii Europene ca societate deschisa, obstacolele din calea democratiei, semnalarea absentei unei comunitati legitime capabile sa asigure protectia internationala. Adica tot atatea probleme asupra carora merita sa meditam mai adanc, fie si urmand alte solutii decat cele oferite de George Soros.

     

    George Soros, „Epoca failibilitatii“, Editura Polirom, Iasi, 2007

  • Noutati

    Calator in timp

    Seria de autor pe care colectia „Raftul Denisei“ i-a alocat-o lui Eric-Emmanuel Schmitt s-a deschis, la finele anului trecut, cu o poveste-fantezie de mare densitate lirica, intinsa pe doar cateva zeci de pagini. Istoria metafizica a lui Milarepa (marele mistic tibetan din secolul al XI-lea) este rescrisa in maniera unei povesti cu roluri si poate de aceea are si un impact extraordinar asupra cititorilor: nu trebuie sa uitam ca Schmitt este esentialmente dramaturg si ca si-a construit uriasa notorietate in jurul unei multipremiate piese de teatru: „Vizitatorul“. Aici, intr-una din reincarnarile sale, Milarepa a sosit ca sa bantuie visele parizianului Simon, intr-atat de pregnant incat viata traita si cea visata incep sa se intrepatrunda. Simon calatoreste in secolul istoric al lui Milarepa si devine Svastika, unchiul acestuia. Ca sa se elibereze de povara acestei existente duble si sa atinga propria iluminare, el trebuie sa povesteasca de o suta de mii de ori povestea celor doi tibetani.

     

    Eric-Emmanuel Schmitt, „Milarepa“,

    Editura Humanitas, Colectia Raftul Denisei, Bucuresti, 2006

     

     

    Portretul unei natiuni excentrice

    Dupa volumul „Cross Channel“ care, prin intermediul a zece nuvele, imagina motivele pentru care francezii ar putea dori sa traverseze Canalul Manecii, Julian Barnes se intoarce din nou acasa, de asta data pregatit sa creioneze un portret necrutator al pamanturilor, al oamenilor si al culturii perfidului Albion. Inceput ca o povestire clasica (ce nareaza biografia Marthei Cochrane), romanul devine incet-incet o traznaie cuceritoare. Un lunatic benign (Jack Pitman) doreste sa ia ce-i mai bun din tara sa si sa construiasca un paradis artificial numit „Anglia, Anglia“. Cum sa reinventeze insa aceasta tara ideala? Nimic mai simplu: printr-un sondaj initiat in 25 de tari printre consumatorii potentiali de vacante de lux.

     

    Julian Barnes, „Anglia, Anglia“,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2007

  • Strict interzis maselor

    Cine ar vrea sa plateasca un milion de euro pentru un colier de la Tiffany, daca exista riscul sa intalneasca alte cinci sute de persoane care poarta varianta de 100 de euro a aceluiasi brand?

     

    Democratizarea luxului a fost, pentru o scurta perioada, cuvantul de ordine in orice campanie de marketing pentru marcile de elita, fie ca era vorba de masini, moda sau bijuterii. Insa, pe langa vanzarile sporite, conceptul a avut si efecte secundare, care au luat prin surprindere companiile. Cei dispusi sa plateasca peste 10.000 de euro pentru o geanta sau 500.000 de euro pentru o masina s-au delimitat clar de produsele „democratice“ si au cerut colectii care sa le confirme statutul social si care sa ii departajeze de mase.

     

    Retailerii spun ca tocmai aceste produse exclusiviste, precum o geanta din piele de crocodil de 14.000 de euro de la Gucci, sunt primele care se vand, pentru ca in general sunt produse in serie foarte limitata, iar cei care le achizitioneaza pot fi astfel siguri ca fac parte din esalonul superior al consumatorilor de lux.

     

    In acest context, companiile fac eforturi sporite pentru a-si mentine cumparatorii, mai ales ca acestia nu mai sunt la fel de loiali ca pe vremuri. „Desi in ultima  vreme au aparut mai multi milionari ca niciodata, exista tot mai multe feluri in care isi pot cheltui banii“, spune Arnold Aronson, manager la firma de consultanta Kurt Salmon Associates si fostul CEO de la Sacks Fifth Avenue, magazin multibrand de produse de top. Iar consumatorii cer o departajare, care s-a transformat intr-un subiect aprins de discutie in interiorul grupurilor de lux.

     

    Cumparatorii nu sunt neaparat femei, pentru ca si barbatii cauta in aceeasi masura produse unicat. „Cred ca exista o piata pentru luxul extrem, nu numai in cazul hainelor de gala, dar si in ceea ce priveste linia sport“, declara la sfarsitul anului trecut Ermenegildo Zegna pentru International Herald Tribune, adaugand ca barbatii sunt la fel de entuziasmati de ideea de editie limitata ca si femeile. In acest context, costumele realizate la comanda revin in forta. In magazinele Armani, de exemplu, clientilor le este prezentata linia „Su Misura“, unde au de ales intre 220 de materiale diferite, 25 de modele de smochinguri si 120 de camasi. Un costum costa intre 1.600 si 3.000 de euro.

     

    La randul sau, in cadrul unei conferinte despre piata luxului, François-Henry Pinault, director executiv al grupului de lux Pinault-Printemps-Redoute, care detine branduri precum Balenciaga, Bottega Veneta sau Gucci, a prezentat strategia pentru acest an. Pinault a anuntat o departajare clara a doua clase de produse, cele pentru clientii aspirationali si cele destinate clientilor premium. Clienti aspirationali sunt considerati cei care au o avere de cel mult un milion de euro, iar din segmentul premium fac parte miliardarii. Cat despre luxul democratic, acesta nici nu a mai fost mentionat.

     

    Alte companii au incercat sa multumeasca ambele categorii si au dat gres. De pilda, Burberry Group a folosit tesatura sa emblematica pe orice marfuri, de la zgarda pentru caini la bandane, iar acum se lupta cu efectele unei expuneri prea mari.

     

    Dorinta consumatorilor de a avea produse unicat a devenit atat de mare, incat exista companii care au renuntat la gamele mai ieftine pentru ca le afectau imaginea. Asa au procedat bijutierii de la Tiffany, care la sfarsitul anilor ‘90 lansasera o colectie de bijuterii din argint. Colectia „Return to Tiffany“, care oferea bijuterii inscriptionate cu numele Tiffany pentru putin peste 100 de dolari (76 de euro) a fost un succes remarcabil. Chiar si Elle Woods, studenta interpretata de Reese Witherspoon in productia din 2001 „Blonda de la Drept“, isi accesoriza costumul de baie cu o bratara de la Tiffany si un colier asortat.

     

    Datorita acestei colectii, vanzarile Tiffany au crescut cu 67% in perioada de varf, din 1997 pana in 2001. Profiturile s-au dublat la 189,9 milioane de dolari (145 de milioane de euro), de la 72,8 milioane de dolari (55 de milioane de euro). Iar valoarea actiunilor a crescut cu 500% de la sfarsitul lui 1998 pana la finele lui 1999. Pana in 2003, argintul ajunsese sa reprezinte 31% din totalul vanzarilor Tiffany din SUA.

     

    In acea perioada, magazinele Tiffany erau dotate cu sonerii care sa alerteze clientii in momentul in care un vanzator devenea disponibil. Intreg personalul din sectiunea de diamante fusese transferat in partea in care se vindeau bijuterii de argint, iar Tiffany se transformase dintr-un templu al bijuteriilor de lux intr-un loc aglomerat care semana mai degraba cu un supermarket.

     

    Numai ca aceasta a ajuns o problema pentru managerii companiei, care erau constienti ca, desi bratara capatase mase de adepti, putea indeparta clientii fideli si conservatori ai brandului. Mai mult, ar fi putut afecta reputatia Tiffany ca brand de lux. „Numarul mare de clienti pentru produsele din argint reprezenta o amenintare fundamentala, nu numai pentru afaceri, dar si pentru brand“, declara anul trecut Michael Kowalski, CEO la Tiffany.

     

    Oficialii Tiffany au dezbatut luni intregi problema: daca fiecare fetita de 16 ani primeste o bijuterie de argint de la Tiffany, pana la urma isi va dori inelul de logodna tot de aici – sau daca adolescentii isi vor umple cutiile de bijuterii cu produse de la Tiffany, atunci cand vor imbatrani vor percepe brandul ca locul de unde si-au cumparat bijuteriile adolescentei. Toti erau constienti de beneficiile pe care le adusese linia respectiva de bijuterii si ca orice efort de a pune capat productiei ar putea afecta dramatic vanzarile.

     

    Pana la urma, compania a votat in favoarea pastrarii reputatiei de lux in sensul traditional, mai ales ca in cea mai mare parte a istoriei sale nici macar nu a produs bijuterii de argint. Astfel, in 2002, Tiffany a inceput o campanie agresiva de majorare a preturilor. In 2004, bratara „Return to Tiffany“ costa 175 de dolari (133 de euro), cu 30% mai mult decat in 2001.

     

    Iar nebunia dupa argint nu s-a potolit decat in al doilea semestru din 2004, cand compania a observat un declin al vanzarilor de bijuterii de argint, din cauza preturilor ridicate. Nu toti investitorii au fost multumiti de rezultat. „Daca Tiffany este considerata prea scumpa pentru achizitii mici, atunci clientii vor ocoli magazinele si atunci cand vine vorba de achizitii substantiale“, nota Adrianne Shapira, analist la Goldman Sachs, intr-o cercetare din 2004.

     

    Intre timp, compania a mers mai departe cu planul de a curta elitele: a introdus colectii mai scumpe, a reinventat magazinele si a lansat bijuterii tot mai scumpe, precum un inel cu un diamant roz de 2,5 milioane de dolari (1,9 milioane de euro). Magazinele au fost dotate cu o camera pentru prezentari speciale, unde clientii sunt serviti cu sampanie in timp ce probeaza produsele si cu o intrare secreta pentru cei care fac achizitii substantiale.

     

    Succesul noii strategii este inca subiect de dezbateri. Desi bijuteriile de lux au inlocuit gama accesibila de produse din argint, marjele de profit si pretul actiunilor inca nu au atins maximele din trecut. Cu toate acestea, se pare ca retailerii de lux prefera ca un singur Rolls-Royce pe zi sa se opreasca in spatele magazinului si sa aduca un client de elita decat invazii de sute de adolescenti pentru care „Breakfast at Tiffany’s“ este filmul de capatai.

  • TeleVitriol

    „Acid sulfuric“ este ultimul roman tradus la noi al lui Amélie Nothomb. O autoare belgiana foarte prizata in anii din urma si care la fiecare noua aparitie isi mai bifeaza in agenda personala o nevinovata intalnire cu succesul.

     

    Autoarea a placut intotdeauna publicului si criticii literare (la sfarsitul anului trecut, suplimentul „Le Figaro littéraire“ nu uita sa-i treaca ultimul roman printre cele mai semnificative sase titluri ale productiei de carte franceze pe 2006), dar n-a socat niciodata altfel decat prin niste, sa recunoastem, titluri rasunatoare: „Cosmetica dusmanului“, „Metafizica tuburilor“, „Igiena asasinului“, „Biografia foamei“. Acum, iata, s-a pregatit sa ne uluiasca si prin subiect. Ideea romanului ei vitriolant (singura, de altfel, spun carcotasii) este asocierea telerealitatii de factura Big Brother cu lagarele de concentrare de tip nazist.

     

    Nothomb inventeaza un camp concentrationar ticsit cu camere de luat vederi, in care putem contempla oroarea in direct. Deportatii sunt alesi la intamplare, iar pentru postura de kaporali-tortionari sunt alesi, pe criterii de inalta competenta in materie de sadism si cinism, tot soiul de candidati fara capatai, printre care si eroina povestii, tanara si netrebnica Zdena (care traieste si o istorie amoroasa cu Pannonique, o splendida detinuta cu studii universitare, ocazie cu care Nothomb reia problematica dominatiei in cuplu). Calvarul celor dintai este transmis la reality show-ul numit „Concentrare“, iar publicul are prilejul sa voteze in „favoarea“ celor care vor fi ulterior eliminati din concurs prin executare. Totul, desigur, cu mici intreruperi pentru publicitate. Crima, sperjurul, tortura, infometarea, umilinta sunt ingredientele de baza ale unui spectacol audiovizual pe care toata lumea il blameaza, dar pe care toti il privesc cu din ce in ce mai multa pofta.

     

    Presupunand ca mesajul (comparatia intre Shoah si show-ul TV, banalizarea raului) ar risca sa nu ultragieze indeajuns, revista Lire, in momentul in care a facut cronicile de intampinare ale cartii,  a contrapus opiniile divergente ale lui Baptiste Liger si Frédéric Beigbeder. Cel dintai  afirma ca romanul este absolut nul din punct de vedere literar si ideatic, cel de-al doilea, il lauda peste masura, incheind: „una dintre misiunile sale este sa anticipeze sfarsitul lumii. Pricep ca «Acidul sulfuric» poate fi detestat, dar sunt pentru existenta acestui tip de roman“.

  • Noutati

    Preistoria Dune

    Frank Herbert nu va putea fi vreme indelungata detronat din pozitia de pontif al SF-ului (care este din ce in ce mai mult o religie literara). Ciclul sau „Dune“ si lumea planetei desertice pe care a inventat-o, alaturi de universurile acvatice intesate de mutanti cu aspect odios si suflete lirice din trilogia „Pandora“, reprezinta niste conglomerate fictionale-reper, la care toti autorii de fantasy si de SF viseaza, dar pe care nimeni nu a izbutit sa le detroneze din inima publicului. Ca sa le consolideze si mai tare, dar si pentru a ostoi pofta de aventuri galactice in compania Atreizilor, fiul autorului, Brian Herbert, impreuna cu Kevin J. Anderson, au imaginat o continuare a epopeei „Dune“, dar nu in maniera in care ne asteptam, prelungind (deocamdata cu 800 de pagini) povestea de acolo de unde o lasase Frank, ci cu decenii inainte ca Muad’Dib (Paul Atreides) sa fi calcat pe solul planetei Arrakis.

     

    Brian Herbert, Kevin J. Anderson, „Dune – Casa Atreides“,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2007

     

     

    Chinta roiala

    Printre marii negociatori se vorbeste adesea de trei mari scoli de etica. Cea dintai este „Scoala de poker“, a doua este „Scoala idealista“, iar a treia este „Scoala pragmatica“. Stefan Prutianu remarca, nu fara regret, ca nimeni nu s-a gandit sa faca recurs la metafora sahului, atunci cand e vorba de profilul si de principiile scolilor de negociere: „Marturisesc ca pretuiesc puritatea de cristal a ratiunii jocului de sah. Sunt gata sa jucam o partida, undeva, candva. Totusi, atunci cand negociez, desi sunt un idealist pragmatic, prefer sa joc poker.“ Avand in mana o chinta roiala, evident. Acest volum care concepe negocierea in scopul armonizarii intereselor si care cuprinde tehnici si metode aplicabile in diverse tipuri de negociere foloseste pildele scolii de poker, fondata de Albert Z. Carr, potrivit careia orice conduita care respecta regulile este etica. Si care ingaduie inclusiv cacealmaua.

     

    Stefan Prutianu, „Antrenamentul abilitatilor de negociere“,

    Editura Polirom, Iasi, 2007

  • O ecranizare imposibila

    Kubrick a citit romanul si l-a considerat imposibil de ecranizat. Scorsese si Milos Forman au ajuns la aceeasi concluzie, dar asta nu l-a oprit pe neamtul Tom Tykwer sa adapteze pentru ecran „Parfumul“, bestseller-ul frumos mirositor al conationalului sau Patrick Süskind.

     

    Carte cu rasunator succes si in Romania, „Parfumul“ a fost adesea taiata de pe lista bestseller-urilor de ecranizat. Un motiv este si incapatanarea autorului de a refuza sa vanda drepturile de ecranizare, constient de dificultatile in a transpune pe pelicula universul olfactiv al celebrului si monstruosului sau personaj, parfumierul de geniu Jean-Baptiste Grenouille. In 2001 a vandut totusi drepturile pentru exorbitanta suma de zece milioane de euro. Jean-Baptiste Grenouille (Ben Whishaw) se naste in prima jumatate a secolului XVIII la Paris. Orfan si condamnat, in contextul vremii, la o existenta scurta si mizera, Grenouille (in franceza cuvantul inseamna „broasca“) supravietuieste numai datorita uimitorului sau simt olfactiv. Ducand o existenta mizera, Grenouille reuseste sa intre ucenic la Baldini (Dustin Hoffman), unul din maestrii parfumieri ai Parisului, pe care-l salveaza de la ruina cu ajutorul capodoperelor sale olfactive.

     

    Dar geniul flamand al lui Jean-Baptiste scapa de sub control dupa ce acesta intalneste o tanara fata al carei trup emana o fascinanta mireasma. Visul lui, acela de a crea mireasma perfecta, un elixir care sa-i permita seducerea oricarui om, da tagline-ul filmului – „traia ca sa gaseasca frumusetea, ucidea pentru a o poseda“ – si-l arunca pe personaj intr-o goana amorala care nu exclude crima. Caci mireasma perfecta este formata din mirosul trupurilor a 13 fecioare, atat de frumoase incat ii fac pe toti din jurul lor sa se indragosteasca instantaneu de ele.

     

    Iar orasul provensal Grasse, capitala mondiala a stiintei parfumeriei, il invata pe Grenouille metoda de a rapi parfumul tinerelor fete pe care le ucide. Acoperite cu un strat subtire de seu, trupurile acestora isi cedeaza pana si ultima particula mirositoare panzelor cu care Grenouille le infasoara, dupa care sunt parasite te miri unde, spre disperarea locuitorilor din Grasse. Dintre ei, negustorul Antoine Richis (Alan Rickman) este cel mai speriat, pentru ca frumusetea fiicei sale Laura (Rachel Hurd-Wood) e celebra in tot tinutul, iar inteleptul comerciant, singurul care intuieste intentiile misteriosului asasin, e sigur ca Laura e inclusa si ea in planurile lui. Intre cei doi se duce o lupta cu deznodamant neasteptat, la fel de neasteptat ca finalul expiator al filmului, care poate parea palid in comparatie cu impresionantele paragrafe de la finalul romanului lui Süskind.

     

    Ce e captivant  la „Parfumul“ este ca Tom Tykwer, cu efecte vizuale, o coloana sonora si o interpretare perfecta din partea cvasiincepatorului Ben Whishaw, reuseste imposibilul: o frumoasa ecranizare a unei carti de neecranizat. Tykwer, creatorul sprintenei Lola din „Run Lola Run“, dramuieste minutios melanjul de oroare si fascinatie pe care le exercita personajul lui Süskind, iar Ben Whishaw, la cei 26 de ani ai lui, e un actor suficient de complet ca sa nu se lase coplesit de rolul obsedatului taciturn, cu replici extrem de putine. Un lucru e clar: actorul britanic nu e genul care sa se lase dominat de un singur rol si cu siguranta va evada usor de sub presiunea lui Jean-Baptiste Grenouille, pe a carui psihologie a intuit-o extrem de exact.

     

    Prin urmare, fanii cartii lui Süskind, care au protestat rauvoitori la anuntul proiectului lui Tykwer, nu vor fi in niciun caz dezamagiti. Regizorul reuseste imposibilul in acest film, care-si conduce fidel spectatorul in universul special al lui Grenouille, ale carui puncte de reper sunt exclusiv mirosurile. Cu o coloana sonora extrem de complexa, compusa de insusi Tykwer, alaturi de partenerii sai din grupul electro Pale 3, Johnny Klimek si Reinhold Heil, si cu un buget de 50 mil. euro, „Parfumul“ este cel mai scump film produs vreodata de Germania. Si posibil ca filmul sa contina si una dintre cele mai socante scene incluse intr-un film german: sigur nu veti uita cu usurinta scena in care sute de personaje fac dragoste in piata din centrul orasului Grasse (de fapt piata muzeului in aer liber Poble Espanol din Barcelona).

     

    PERFUME: THE STORY OF A MURDER/PARFUMUL. R: TOM TYKWER. CU: BEN WHISHAW, ALAN RICKMAN, DUSTIN HOFFMAN, RACHEL HURD-WOOD, ALVARO ROQUE CORINNA HARFOUCH, PAUL BERRONDO. DIN 16 MARTIE

  • Real estate la apa

    Care este viitorul real estate-ului intr-o lume in care suprafata de teren uscat scade in fiecare an, iar preturile cresc necontenit? Desi aduc inca a science fiction, dezvoltarile subacvatice par a fi raspunsul pe termen lung, iar arhitectii se grabesc sa se specializeze in acest nou domeniu pentru a nu pierde valul. Dubaiul promite sa aduca primul hotel subacvatic, Hydropolis, un proiect de peste 500 de milioane de dolari, construit la aproape 20 de metri sub nivelul marii. O camera in Hydropolis va costa in jur de 1.500 de dolari pe noapte. Hotelul va dispune de un mall, trei baruri si un sistem de aparare pe baza de rachete pentru eventualitatea unui atac terorist. Cel de-al doilea proiect asemanator, Poseidon Mystery Island, va fi amplasat in apropierea insulelor Fiji. Construirea hotelului va costa peste 200 de milioane de dolari, iar acesta va fi deschis publicului de la jumatatea anului viitor. Hotelul se mandreste cu o priveliste splendida la unul dintre cele mai mari recifuri de corali din lume, ceea ce va face camerele de la Poseidon de doua ori mai scumpe decat la Hydropolis. Cealalta problema la care constructiile subacvatice se vor a fi solutia este incalzirea globala. Nivelul marii va creste cu 6 metri in urmatorii 6 ani? Nicio problema. Arhitectii specializati in constructiile supra-acvatice propun cladirile lacustre, cu piloni ancorati pe fundul marii. Arhitectul olandez Koen Olthuis, fondatorul companiei Waterstudio, a fost primul care s-a dedicat stucturilor plutitoare – case, garaje, cladiri de apartamente – si a fost angajat de Printul Dubaiului pentru a construi o moschee la suprafata apei. Insa cel mai nonconformist design al unei cladiri lacustre este cel al Trilobis 65 proiectat de arhitectul italian Giancarlo Zema. La un pret de vanzare de 5 milioane de dolari, ciudata cladire in forma de ou este un hibrid intre un iaht gigantic si o casa plutitoare in care pot locui pana la sase oameni.

  • Fondurile de investitii vor parcuri de afaceri

    Fondurile de investitii au pus ochii pe parcurile de afaceri ca potentiale surse de profit in urmatorii ani. Cresterea numarului de astfel de proiecte si a cererii pentru inchirierea de spatiu de birouri a facut ca cea mai mare parte a birourilor aflate in stadiu de constructie sa fie tatonate de fondurile de investitii. Primul parc de afaceri achizitionat de un fond de investitii a fost, in 2004, Iride Business Park, cumparat pentru 40 de milioane de dolari de catre Immofinanz. Trendul a continuat in 2005 cu achizitia proiectului Bucharest Business Park de catre austriecii de la CA Immo. Cele doua parcuri de afaceri au inregistrat un real succes, fiind ocupate in totalitate de companii ca IBM, BAT sau Coca-Cola.
    Firmele care si-au manifestat interesul pentru cladirile cu design atractiv si specificatii tehnice ridicate sunt in mod special companiile de IT si cele care isi externalizeaza afacerile. Prin urmare, investitorii de pe piata de real estate au anuntat noi proiecte de acest gen. Cea mai recenta achizitie are in centru fondul de investitii Immoeast care a cumparat complexul de birouri Victoria Park din apropierea aeroportului Baneasa pentru 60 de milioane de euro.
    O alta tinta a fondurilor de investitii este proiectul S.Park, alcatuit din patru corpuri de cladire, cu o suprafata neta inchiriabila de circa 30.000 de metri patrati. Pentru complexul estimat la 30-35 de milioane de euro se lupta, potrivit informatiilor de pe piata, trei grupuri de investitori. Un parc de afaceri aflat in constructie si considerat o potentiala tinta a investitorilor este Baneasa Business and Technology Park, dezvoltat de Baneasa Investments si care va cuprinde 11 cladiri clasa A si A plus. Un alt proiect, Novo Park, este in desfasurare in nordul Capitalei.