BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Nochnoj Dozor

    Va plac filmele lui Andrei Tarkovski? Este Nichita Mihalkov unul dintre regizorii dumneavostra preferati? Ei bine, daca numelor celor doi titani ai cinematografiei ruse nu va sunt total straine, nu trebuie sa ratati “Rondul de noapte”. Un film despre care celebrul Quentin Tarantino nu a ezitat sa spuna ca “odata ce va fi lansat si in afara Rusiei, va deveni noul <Lord of the Rings>”.

     

    Alb-negru, intuneric-lumina, bun-rau. Practic, intriga din “Rondul de noapte” se reduce la aceste antiteze. Modul in care acestea au fost surprinse pe pelicula, au surprins, insa, o lume intreaga.

    “Rondul de noapte” este prima parte a unei trilogii SF scrisa de Serghei Lukyanenko. Initial a inspirat un joc de PC foarte popular in Rusia. Ulterior, intriga trilogiei s-a transformat intr-un film

    “plimbat” pe la majoritatea festivalurilor importante ale lumii, fiind primit (si privit) peste tot cu acelasi entuziasm nedisimulat. Motivul?

     

    De-a lungul istoriei cinematografiei, confruntarea dintre “Bine” si “Rau” a fost transpusa pe pelicula in cele mai neasteptate moduri. Si totusi, regizorul Timur Bekmambetov a reusit sa prezinte cea mai veche “rivalitate” din istorie printr-o abordare unica.

    S-a scris despre acest film ca ar fi o combinatie intre “Harry Potter” si “Matrix”. Altii au spus, insa, ca e chiar mai mult. Povestea, asunsa in noaptea Moscovei contemporane, porneste de la ideea ca, in urma cu 1.000 de ani, “Binele” si “Raul” au incheiat un armistitiu. Numa ca, la inceput de secol XXI, pacea atat de greu dobandita e pe cale sa se rupa.

     

    Doar la venirea noptii, fortele raului lupta cu super-oamenii din “Night Watch”, o organizatie a carei misiune este aceea de a patrula si proteja orasul. Numai ca, o veche profetie spune ca, intr-o buna zi, de undeva, va aparea un super-om care va provoca un nou razboi intre “Bine” si “Rau”, al carui rezultat va fi catastrofal. De altfel “alesul” va fi chiar unul din membrii organizatiei, iar puterea lui va rasturna echilibrul si va declansa un razboi apocaliptic (nu vom intra aici in domeniul posibilelor comparatii cu “Razboiul Stelelor”).

     

    Dincolo de poveste, poate primul lucru care te fascineaza la acest film este faptul ca nu s-a nascut pe platourile de la Hollywood, ci tocmai in indepartata Rusie. Un alt aspect remarcabil ar fi si acela ca bugetele de ordinul milioanelor de dolari nu mai constituie “apanajul” exclusiv al cinematografiei americane. “Rondul de noapte”, candidatul oficial al Rusiei la Oscarurile din 2005, a costat 5 milioane de dolari, o mare parte din aceasta suma intrand in conturile efectelor speciale. Iar acest lucru se vede, la propriu, imaginea fiind ireprosabila.

     

    Pe de alta parte, se poate spune ca investitia a meritat, deoarece filmul a strans din biletele vandute, doar in Rusia, peste 15 milioane de dolari, dintre care 8,5 milioane doar in primele 11 zile de rulare in cinematografe, depasind pe plan local incasarile  blockbuster-elor americane ale verii trecute “Spider-Man 2” sau “Troia”. Iar acest lucru se intampla in conditiile in care filmul nu a ajuns inca pe ecranele din intreaga Europa, iar in Statele Unite va rula abia la inceputul anului urmator.

     

     

    “Rondul de noapte” (“Night Watch”/”Nochnoj Dozor”)

    R: Timur Bekmambetov

    Distributie: Vladimir Menshov, Konstantin Khabensky

    Durata: 115 minute

    Premiera: 30.09.2005

  • Noi… si restul lumii

     

    In mod public, declaram ca admitem diferenta si multiculturalitatea. Am inventat, prin americani, notiunea de “political correctness”. Am construit un mecanism solid si tot mai eficient de aparare a drepturilor omului. Dar, in viata de zi cu zi, ii respectam oare, cu adevarat, altfel decat declarativ, pe ceilalti, cu credintele, cu pulsiunile lor sexuale, cu religia, cu viziunile lor, diferite de ale noastre?

     

    Un bun prilej de confruntare cu noi insine in aceasta privinta, si de deslusire a disponibilitatilor noastre de a intelege alte feluri de a fi, il poate constitui lectura cartii lui Paul Russell “Cele mai influente 100 de personalitati gay”. O prima remarca: titlul romanesc al cartii tradeaza o certa inhibitie editoriala. De ce gay si nu homosexuali? Sa fie vorba de o vinovata “perdeluta” menita sa atenueze un soc?

     

    Un volum despre un subiect tabu, un subiect de care publicul ar trebui sa fie constient si in abordarea caruia ar fi indicat sa se renunte la eufemisme.

    Pentru autor, “noi” inseamna, de fapt, “el” si cei asemenea lui din punct de vedere al orientarii sexuale, in vreme ce “ceilalti” sunt heterosexualii: “Una dintre modalitatile prin care noi, barbatii homosexuali si femeile lesbiene, am reusit sa supravietuim de-a lungul secolelor, a fost aceea de a ne recunoaste unii pe altii sub diversele masti pe care le-am purtat. Am supravietuit consolandu-ne cu gandul ca mai existau si altii ca noi”.

     

    Scopul acestei carti scrise pro domo este acela de a antologa si comenta biografiile a 100 dintre cei mai celebri homosexuali ai lumii, barbati si femei ale caror nume au fost “soptite, repetate, si aclamate in taina”, oameni care au contribuit  la crearea si sustinerea  unui fenomen pe care Russell il numeste “cultura homosexuala”. Oameni care au influentat cultura si istoria, care au avut capacitatea de a determina schimbarea, de a reconfigura parametrii, de lasa in urma o serie de prejudecati puse sub semnul intrebarii.

     

    In largul spectru al curcubeului (efigie universala a homosexualitatii) s-au regasit personaje faimoase, scriitori ilustri, politicieni, filosofi sau muzicieni celebri. Vazandu-le numele in lista lui Russell, nu putini vor fi fost cititorii grabiti sa exclame: “Cum, si asta?” Chiar in conditiile in care si-au propus sa abordeze cartea cu comprehensiune si sentimente de simpatie. Persoanele prezente in paginile cartii (printre care amintim, sperand sa incitam la lectura, pe: sfantul Augustin, Virginia Woolf, William Shakespeare, Emily Dickinson, Walt Whitman, Eleanor Roosevelt, Marlene Dietrich si, in anexa dedicata personalitatilor din Romania, Petru Comarnescu, I. Negoitescu, George Balan sau Vasile Muresan-Murivale) ilustreaza, in viziunea lui Russell, multiplele feluri in care homosexualii au raspuns la ostilitatea “asmutita” asupra lor.

     

    Lectura aventurii lor existentiale poate parea mai putin confortabila, dar, dupa cum spune o spune insusi autorul, asta se si afla in intentiile cartii: “Va invit sa va simtiti provocati. Va invit sa va certati, sa meditati la ce inseamna identitatea homosexuala si lesbiana si la fortele care au modelat-o.” O invitatie la lipsa de ipocrizie, pe care, daca as fi convins ca mama nu imi citeste articolul, as intari-o si eu.

  • TENDINTE: E vremea pentru o blana?

    Cine ar fi crezut acum un deceniu – intr-o epoca in care un grup de protestatari atacau o reprezentanta Calvin Klein si scriau cu vopsea rosie “Ucide Animale” sub logo-ul creatorului – ca blanurile naturale vor deveni un “must have”, indiferent de statutul social sau averea celui care le poarta?

     

    Cristina Borsa, medic stomatolog, marturiseste ca iubeste hainele de blana. Cand trece prin fata unui magazin care vinde astfel de produse nu se poate abtine sa nu intre si sa “le mangaie”. Exact acest lucru il facea acum doua saptamani, intr-un magazin de pe bulevardul Stefan cel Mare, cand afara erau in jur de 30 de grade. De ce? Momentan nu ca sa cumpere, cu toate ca si-ar dori sa o faca, chiar si in conditiile in care mai are acasa doua. “Pentru mine, o haina de blana e ca o masina pentru barbati, e un stil de viata, e ceva ce spune totul despre tine ca femeie”, marturiseste Borsa. Iar cand e printre blanuri nu se mai gandeste la nimic altceva. Cu atat mai putin la procesul prin care blana animalelor se transforma in accesorii sau haine. “Nu mi-am pus niciodata aceasta problema”, spune stomatologul. Iar in ultima vreme, iar genul ei de atitudine e mai nou intalnita la tot mai multi tineri, de pe intreg globul.

     

    Nurca, oaie, astrahan, foca, vulpe, vizon, chinchilla, lynx sau iepure. Lista animalelor din blana carora se produc articole vestimentare nu se opreste aici. “La expozitiile de la Istanbul si Bologna, de la inceputul anului, semnalele au fost clare: blana pe care unii o numesc ecologica sau sintetica si care de altfel are o structura chimica destul de <neecologica> lasa locul adevaratei blani naturale”, spune Adrian Tunduc, directorul executiv al producatorului roman de blanuri Rovex. Practic, hainele de blana au devenit accesoriul obligatoriu pentru garderoba oricarei femei.

     

    Sau cel putin aceasta e imaginea creata de festivalul de moda de la New York, incheiat de curand, si mesajul transmis de designerii din lumea modei. Se spune ca visul oricarei femei este sa se acopere cu o haina de blana. Tinand cont de imaginea redata de colectiile vestimentare pentru aceasta iarna, se poate spune ca designerii s-au pregatit sa le indeplineasca visul. Vremurile in care demonstratiile impotriva producatorilor sau a purtatoarelor de blanuri erau mai dese decat cele pentru pace au cam apus. Conform unei analize publicate de New York Times, atat producatorii de blanuri cat si clientii acestora au renuntat sa mai acorde atentie organizatiilor de protest si se concentreaza doar asupra blanurilor.

     

    Ce a motivat aceata explozie in productia de blanuri? Producatorii invoca cererea foarte mare de pe piata. Pe de alta parte, clientii spun ca sunt atrasi de  noile colectii lansate de producatori. Cert e ca piata e invadata de tot felul de modele, in toate culorile. A ajuns noul val in materie de moda si in Romania?

     

    Suprematia pe piata romaneasca a blanurilor naturale este disputata de patru mari societati: Favior-Vidra din Orastie – “prima fabrica sistematica de blanarie din Romania”, infiintata acum opt decenii, Casa de blanuri MG Bucuresti – specializata in confectionarea blanii de vizon, firma Rovex din Oradea – prezenta pe piata din 1917, si Casa Teo din Iasi – recunoscuta pentru faptul ca foloseste materie prima importata de la tabacarii renumite din Italia.

     

    In opinia directorului general al Favior-Orastie, Stanciu Nicolae, inca nu se poate vorbi despre o crestere exceptionala a comertului cu blanuri in Romania. E adevarat, insa, ca Favior exporta in jur de 70% din productie. Totusi, Nicolae recunoaste ca blanurile au incetat sa fie o “marfa exclusivista”: “clientii de baza ai societatii pe piata interna sunt femeile, dar si tinerii sau adolescentii”. Cererea este mare in cazul confectiilor din piei de ovine, realizate intr-un colorit viu sau pastelat, domeniu in care este specializat si producatorul de la Orastie. Clientii firmei prefera jachetele din piei velur, cu linie de croire dreapta, terminatie neuniforma, fara tiv sau cusatura.

     

    Noile tendinte sunt confirmate si de catre Adrian Tunduc, directorul general al Rovex, care spune despre colectia de anul acesta a societatii ca are drept tinta tinerii. Clientii Rovex prefera hainele scurte, casual, care pot fi purtate cu usurinta si in masina, dar si pe strada sau la serviciu. “Liniile sunt noi, placute respectand tendinta modei din acest an, pe fondul unor culori clasice –  maro, negru sau cognac”, spune directorul genral Rovex. In schimb, la Casa de Blanuri MG Bucuresti, specialitatea o reprezinta blana de vizon, deoarece are o rezistenta ridicata la uzura, rupere si permite adoptarea unor modele sofisticate. Cu preturi care oscileaza intre 400 si 5.000 de dolari, in functia de materie prima, modelele expuse sunt fie creatii proprii, fie ale designerului italian Vincio Pajaro. 

     

    Indiferent de materialul din care sunt lucrate, nota comuna a blanurilor de pe piata interna o reprezinta designul comod si functional. Imaginea de altadata a blanurilor, prin excelenta articole de vestimentatie impunatoare, grele, sofisticate, somptuoase, s-a schimbat fundamental. “Ele sunt acum moi, delicate si nu mai atrag atentia prin opulenta”, explica designerul Flora Nastase, in opinia careia oamenii au inceput sa inteleaga faptul ca blana este un vesmant ca oricare altul, dovada aparitia “modelelor extrem de sport”.

     

    Poate aceasta ar fi si explicatia faptului ca astrahanul, denumirea populara pentru blana mieilor din rasa caracul, a devenit peste noapte una dintre cele mai ravnite materii prime pentru creatorii de moda. Totusi, astrahanul n-a reusit sa-i (re)cucereasca si pe romani. “In Romania, astrahanul a avut mare cautare inainte de 1989, cand o haina din astrahan era un indiciu clar al statutului social al persoanei care o purta”, spune Adrian Tunduc.

     

    Dar imaginea creata de paginile revistelor de moda si vitrinele magazinelor de specialitate de pe cele mai celebre bulevarde de shopping din lume arata ca trendul acestei ierni este dat de creatiile din astrahan. Cum ar putea fi explicata aceasta popularitate neasteptata? In primul rand, sunt de parere designerii vestimentari, nu seamana cu nici o alta bala. Pe de alta parte, dupa cum o spune si Flora Nastase, astrahanul este o blana minunata pentru ca poti sa faci din ea foarte multe lucruri. Iar aceasta “versatilitate” se reflecta si in pret.

     

    Pe Fifth Avenue, in Manhattan, la magazinul Prada, o haina de astrahan se vinde 24.150 de dolari, iar o jacheta asemanatoare semnata de Giorgio Armani cu 13.474 dolari. O geanta din aceeasi blana, marca  Christian Dior, se vinde cu 1.270 de dolari. De asemenea, mai bine de jumatate din colectia toamna-iarna Dolce & Gabbana, incluzand rochii, paltoane sau fulare e realizata din blana de astrahan. Gilles Mendel, designerul casei de moda J. Mendel descria astrahanul ca blana ideala pentru a contracara fenomenul de democratizare a luxului in momentul de fata.

     

    Numai ca, paradoxal, nu putine sunt vocile care afirma ca tocmai aceasta democratizare a luxului a dus la revenirea in forta a blanurilor. Flora Nastase spune ca, pentru o perioada in care se vorbeste de o criza economica mondiala luxul e din ce in ce mai orbitor. Iar in “constiinta universala” blanurile continua sa fie incadrate in aceasta categorie, chiar daca sunt tot mai accesibile. – Florin Bratescu

     

    Imaginea de altadata a blanurilor, prin excelenta articole de vestimentatie impunatoare, grele, sofisticate, somptuoase, s-a schimbat fundamental

     

  • Bratarile solidaritatii

    KATRINA: La doua zile de la trecerea uraganului Katrina, pe site-ul FlipflopStyle.com au fost lansate baratarile roz “Make a difference”. Toate incasarile de pe urma acestora (o bratara costa 2 dolari) vor fi donate Crucii Rosii din America pentru a sprijini sinistratii. 

     

    POPULARITATE: In Statele Unite, dupa bratarile galbene cu mesajul LiveStrong, foarte populare sunt si bratarile vandute de HeroBracelets.org. Disponibile in trei culori, negru pentru soldatii decedati in Irak, mov pentru cei raniti si maro pentru cei care se afla acum pe front, fiecare bratara e inscriptionata cu numele unui soldat american.

     

    SPECULA: In general bratarile se vand cu un dolar sau cu un euro. La Turul Frantei, dupa ce stocul de bratari LiveStrong se epuizase, speculantii le vindeau insa chiar si cu 50 de euro.

     

  • Solidaritate de silicon

    Ce au in comun inundatiile din Romania cu uraganul Katrina, alegerile prezidentiale din Statele Unite cu fotbalul sau rasismul cu bisexualitatea? Raspunsul e mult mai simplu decat ati putea crede: o simpla bratara! 

    Liviu Stefan e student la medicina si poarta tot timpul o bratara galbena din silicon, pe care e inscriptionat mesajum LiveStrong. O face nu pentru ca ii place in mod neaparat cum ii sta sau pentru ca al fi ultimul racnet in materie de accesorii, si nici macar pentru ca e produsa de o firma cu care se poate mandri. Nu-l intereseaza nici macar faptul ca e unul dintre putinii romanii care poseda o astfel de bratara. De altfel, recunoaste ca, pana acum, nu a mai purtat vreun accesoriu si nici nu se gandea ca o va face vreodata.

    Totusi, a decis sa poarte bratara pentru a transmite un mesaj: s-a implicat in lupta impotriva cancerului. I-a fost trimisa din Franta de un prieten, dupa ce l-a batut la cap mai bine de jumatate de an sa-i faca rost de una. “Din momentul in care l-am vazut pe Lance Armstrong purtand una in Turul Frantei, mi-am dorit si eu o bratara identica”, spune Stefan. In acel moment, nu stia nimic despre semnificatia acelei bratari sau despre popularitatea ei in Statele Unite si in Franta. Dupa o jumatate de ora insa ii aflase toata istoria.

    Dupa ce a fost depistat cu cancer testicular, ciclistul Lance Armstrong a infiintat o fundatie caritabila de lupta impotriva cancerului. Spera ca intr-un an sa stranga cel putin 5 milioane de dolari, iar pentru a reusi a incheiat o colaborare cu producatorul de echipamente sportive Nike, incepand sa vanda bratari galbene, cu mesajul LiveStrong, exact denumirea fundatiei pe care o infiintase. Pe piata au intrat in luna mai a anului trecut, la pretul de un dolar, iar producatorii se asteptau ca macar sportivii sa cumpere una.

    Insa, in mai putin de un an, printre purtatorii bratarilor LiveStrong au inceput sa apara personalitatii precum presedintele Statelor Unite George W. Bush, contracandidatul acestuia la alegerile de anul trecut John Kerry, Pamela Anderson, printul William, Angelina Jolie sau Bruce Willis. In total, pana in luna august 2005, conform un raport prezentat de concernul Nike, s-au vandut peste 50 de milioane de bratari, de doua ori numarul locuitorilor Romaniei.

    Din mai 2004 pana in august 2005 din vanzarea de bratari cu mesajul LiveStrong s-au strans 50 de milioane de dolari

    Insa numarul purtatorilor de bratari LiveStrong este mult mai mare, deoarece, in scurt timp, s-a dezvoltat si comertul ilegal cu astfel de bratari. Luna trecuta un tribunal din New York inchidea o companie si ii condamna pe proprietarii acesteia la plata a 115.000 de dolari despagubiri, pentru ca produceau bratari contrafacute, identice cu cele lansate de Armstrong.

    Succesul urias al acestor bratari in Statele Unite nu e greu de inteles. In “Lumea noua” Armstrong e privit ca un erou, dupa ce a luptat si castigat in fata unei boli care ucide sute de mii de oameni anual. Mai mult, dupa ce a invins cancerul a rescris istoria ciclismului, devenind singurul rutier al lumii care a castigat de 6 ori consecutiv Turul Frantei. Pe de alta parte, nici recentele controverse legate de faptul ca, la una din editiile Turului Frantei, Armstrong s-ar fi dopat nu au sters vreun pic din priza la clienti a bratarilor. Imediat dupa aparitia ipotezei dopajului, intr-un articol din publicatia New York Times se mentiona ca acest aspect nu are cum sa “erodeze” semnificatiile bratarilor LiveStrong, deoarece acestea sunt asociate cu victoria lui Armstrong in fata unei boli si cu nu victoriile ciclistului din Turul Frantei.

    Dar ce e uimitor e faptul ca, odata cu LiveStrong, moda bratarilor colorate din silicon vandute in scop caritabil s-a extins la scara mondiala. Ba chiar se poate spune ca bratara a devenit unul dintre cele mai cautate acesorii. Un posibil motiv: e una dintre cele mai elegante modalitati de a arata ca purtatorul sustine o cauza. Care anume? Depinde de culoare. Bratara alb cu negru face parte dintr-o campanie internationala de lupta impotriva rasismului in fotbal, sustinuta de Nike si promovata de Ronaldinho si Thierry Henry. Bratara alba reprezinta lupta mondiala impotriva saraciei, cea roz e asociata sustinatorilor campaniilor de prevenire a cancerului la san, iar cea rosie e caracteristica luptei anti-fumat sau HIV.

    Acestora li se mai adauga bratari portocalii, gri, verzi sau aurii. O alta bratara foarte populara este si cea albastra – in timpul alegerilor din Statele Unite, era purtata de toti cei care doreau sa voteze anti-Bush, pe cand fanii acestuia purtau bratari rosii. Pe langa optiunile politice bratara albastra e specifica si sustinatorilor campaniilor impotriva brutalitatii sau a cancerului la prostata.

    Mai nou bratara albastra are o semnificatie si pentru romani. Televiziunea Romana, impreuna cu Patriahia Romana, a scos la vanzare in cadrul campaniei “Invinge apele”, pentru ajutorarea persoanelor sinistrate in urma inundatiilor din Moldova, bratari albastre inscriptionate cu numele actiunii.

    De la sfarsitul lunii august, oricine le poate cumpara din reteaua de farmacii Sensiblu din toata tara, la pretul de 5 lei noi. Banii stransi din vanzarea acestora vor fi folositi pentru constructia unor case in zonele afectate de inundatii. Andreea Voicu, specialist PR in cadrul Directiei de Marketing a Televiziunii Romane spune ca a vazut deja pe strada oameni care poarta aceste bratari. “Romanii dovedesc ca sunt solidari si suntem convinsi ca vom strange multi bani din aceasta actiune”, spune Voicu. Intr-o saptamana de la comercializarea acestora s-au vandut, conform lui Voicu 11.000 de bratari, cea ce inseamna 55.000 lei noi.

    Inainte de lansarea acestei capmanii, moda bratarilor colorate nu era, totusi, o necunoscuta pentru romani, insa era “abordata” dintr-un alt unghi. Unele cluburi din Bucuresti impart de cativa ani buni astfel de bratari la intrare. Exista voci care spun despre acestea ca ar avea conotatii stric sexuale, iar purtatorul arata printr-o bratara rosie, galbena sau albastra cat e de disponibil pentru o relatie. Pe de alta parte, altii ceva mai “pragmatici” sunt de parere ca scopul bratarilor e doar acela de a evita ca vizitatorii clubului sa plateasca inca o data intrarea, daca vor sa paraseasca incinta si sa se intoarca dupa un anumit timp.

    In opinia lui Alexandru Banu, redactor la revista Playboy, in Romania, bratarile sunt mai mult o moda, conceptul de implicare sociala nefiind inca asociat cu acestea. Banu poarta o bratara alb cu negru, cea din campania internationala de lupta impotriva rasismului. I-a adus-o un prieten din Germania si marturiseste ca o poarta “la fel ca ceilalti”, fara sa acorde cine stie ce importanta sinbolisticii ei.

    De altfel, aceasta pare sa fie o “caracteristica” si a tinerilor din alte tari. Un studiu al BBC, bunaoara, arata ca doar 25% dintre tinerii londonezi care poarta bratari colorate o fac din solidaritate cu cauza pe care acestea o reprezinta, in timp ce 60% poarta una doar pentru ca e la moda sau pentru ca astfel pot sa-si faca prieteni noi.

    Dincolo de toate astea, un fapt ramane indiscutabil: bratarile de acest gen incep sa fie purtate de tot mai multi romani. Pe forumul site-ului Computer Games cativa tineri isi aratau dezamagirea ca stocul de bratari LiveStrong de pe EastBay.com fusese epuizat. Printr-un intermediar, prezent pe forum sub pseudonimul de “shavy”, “unul la care se poate apela cu incredere”, dupa cum il caracteriza un alt personaj ce lua parte la intalnirea on-line, se vorbea de achizitia a 100 de astfel de bratari. E adevarat, insa, ca discutia era concentrata mai degraba pe faptul ca trebuie sa ai antebratul nici prea gros, nici prea subtire ca sa poti purta una. In toata aceasta “febra” a achizitiilor, aspectul caritabil nu-si avea locul. Dar, cine stie, nimic nu e mai schimbator decat moda.

  • Solidaritate de silicon

    Ce au in comun inundatiile din Romania cu uraganul Katrina, alegerile prezidentiale din Statele Unite cu fotbalul sau rasismul cu bisexualitatea? Raspunsul e mult mai simplu decat ati putea crede: o simpla bratara! 

     

    Liviu Stefan e student la medicina si poarta tot timpul o bratara galbena din silicon, pe care e inscriptionat mesajum LiveStrong. O face nu pentru ca ii place in mod neaparat cum ii sta sau pentru ca al fi ultimul racnet in materie de accesorii, si nici macar pentru ca e produsa de o firma cu care se poate mandri. Nu-l intereseaza nici macar faptul ca e unul dintre putinii romanii care poseda o astfel de bratara. De altfel, recunoaste ca, pana acum, nu a mai purtat vreun accesoriu si nici nu se gandea ca o va face vreodata.

     

    Totusi, a decis sa poarte bratara pentru a transmite un mesaj: s-a implicat in lupta impotriva cancerului. I-a fost trimisa din Franta de un prieten, dupa ce l-a batut la cap mai bine de jumatate de an sa-i faca rost de una. “Din momentul in care l-am vazut pe Lance Armstrong purtand una in Turul Frantei, mi-am dorit si eu o bratara identica”, spune Stefan. In acel moment, nu stia nimic despre semnificatia acelei bratari sau despre popularitatea ei in Statele Unite si in Franta. Dupa o jumatate de ora insa ii aflase toata istoria.

     

    Dupa ce a fost depistat cu cancer testicular, ciclistul Lance Armstrong a infiintat o fundatie caritabila de lupta impotriva cancerului. Spera ca intr-un an sa stranga cel putin 5 milioane de dolari, iar pentru a reusi a incheiat o colaborare cu producatorul de echipamente sportive Nike, incepand sa vanda bratari galbene, cu mesajul LiveStrong, exact denumirea fundatiei pe care o infiintase. Pe piata au intrat in luna mai a anului trecut, la pretul de un dolar, iar producatorii se asteptau ca macar sportivii sa cumpere una.

     

    Insa, in mai putin de un an, printre purtatorii bratarilor LiveStrong au inceput sa apara personalitatii precum presedintele Statelor Unite George W. Bush, contracandidatul acestuia la alegerile de anul trecut John Kerry, Pamela Anderson, printul William, Angelina Jolie sau Bruce Willis. In total, pana in luna august 2005, conform un raport prezentat de concernul Nike, s-au vandut peste 50 de milioane de bratari, de doua ori numarul locuitorilor Romaniei.

     

    Insa numarul purtatorilor de bratari LiveStrong este mult mai mare, deoarece, in scurt timp, s-a dezvoltat si comertul ilegal cu astfel de bratari. Luna trecuta un tribunal din New York inchidea o companie si ii condamna pe proprietarii acesteia la plata a 115.000 de dolari despagubiri, pentru ca produceau bratari contrafacute, identice cu cele lansate de Armstrong.

     

    Succesul urias al acestor bratari in Statele Unite nu e greu de inteles. In “Lumea noua” Armstrong e privit ca un erou, dupa ce a luptat si castigat in fata unei boli care ucide sute de mii de oameni anual. Mai mult, dupa ce a invins cancerul a rescris istoria ciclismului, devenind singurul rutier al lumii care a castigat de 6 ori consecutiv Turul Frantei. Pe de alta parte, nici recentele controverse legate de faptul ca, la una din editiile Turului Frantei, Armstrong s-ar fi dopat nu au sters vreun pic din priza la clienti a bratarilor. Imediat dupa aparitia ipotezei dopajului, intr-un articol din publicatia New York Times se mentiona ca acest aspect nu are cum sa “erodeze” semnificatiile bratarilor LiveStrong, deoarece acestea sunt asociate cu victoria lui Armstrong in fata unei boli si cu nu victoriile ciclistului din Turul Frantei.

     

    Dar ce e uimitor e faptul ca, odata cu LiveStrong, moda bratarilor colorate din silicon vandute in scop caritabil s-a extins la scara mondiala. Ba chiar se poate spune ca bratara a devenit unul dintre cele mai cautate acesorii. Un posibil motiv: e una dintre cele mai elegante modalitati de a arata ca purtatorul sustine o cauza. Care anume? Depinde de culoare. Bratara alb cu negru face parte dintr-o campanie internationala de lupta impotriva rasismului in fotbal, sustinuta de Nike si promovata de Ronaldinho si Thierry Henry. Bratara alba reprezinta lupta mondiala impotriva saraciei, cea roz e asociata sustinatorilor campaniilor de prevenire a cancerului la san, iar cea rosie e caracteristica luptei anti-fumat sau HIV.

     

    Acestora li se mai adauga bratari portocalii, gri, verzi sau aurii. O alta bratara foarte populara este si cea albastra – in timpul alegerilor din Statele Unite, era purtata de toti cei care doreau sa voteze anti-Bush, pe cand fanii acestuia purtau bratari rosii. Pe langa optiunile politice bratara albastra e specifica si sustinatorilor campaniilor impotriva brutalitatii sau a cancerului la prostata.

     

    Mai nou bratara albastra are o semnificatie si pentru romani. Televiziunea Romana, impreuna cu Patriahia Romana, a scos la vanzare in cadrul campaniei “Invinge apele”, pentru ajutorarea persoanelor sinistrate in urma inundatiilor din Moldova, bratari albastre inscriptionate cu numele actiunii.

     

    De la sfarsitul lunii august, oricine le poate cumpara din reteaua de farmacii Sensiblu din toata tara, la pretul de 5 lei noi. Banii stransi din vanzarea acestora vor fi folositi pentru constructia unor case in zonele afectate de inundatii. Andreea Voicu, specialist PR in cadrul Directiei de Marketing a Televiziunii Romane spune ca a vazut deja pe strada oameni care poarta aceste bratari. “Romanii dovedesc ca sunt solidari si suntem convinsi ca vom strange multi bani din aceasta actiune”, spune Voicu. Intr-o saptamana de la comercializarea acestora s-au vandut, conform lui Voicu 11.000 de bratari, cea ce inseamna 55.000 lei noi.

     

    Inainte de lansarea acestei capmanii, moda bratarilor colorate nu era, totusi, o necunoscuta pentru romani, insa era “abordata” dintr-un alt unghi. Unele cluburi din Bucuresti impart de cativa ani buni astfel de bratari la intrare. Exista voci care spun despre acestea ca ar avea conotatii stric sexuale, iar purtatorul arata printr-o bratara rosie, galbena sau albastra cat e de disponibil pentru o relatie. Pe de alta parte, altii ceva mai “pragmatici” sunt de parere ca scopul bratarilor e doar acela de a evita ca vizitatorii clubului sa plateasca inca o data intrarea, daca vor sa paraseasca incinta si sa se intoarca dupa un anumit timp.

     

    In opinia lui Alexandru Banu, redactor la revista Playboy, in Romania, bratarile sunt mai mult o moda, conceptul de implicare sociala nefiind inca asociat cu acestea. Banu poarta o bratara alb cu negru, cea din campania internationala de lupta impotriva rasismului. I-a adus-o un prieten din Germania si marturiseste ca o poarta “la fel ca ceilalti”, fara sa acorde cine stie ce importanta sinbolisticii ei.

     

    De altfel, aceasta pare sa fie o “caracteristica” si a tinerilor din alte tari. Un studiu al BBC, bunaoara, arata ca doar 25% dintre tinerii londonezi care poarta bratari colorate o fac din solidaritate cu cauza pe care acestea o reprezinta, in timp ce 60% poarta una doar pentru ca e la moda sau pentru ca astfel pot sa-si faca prieteni noi.

     

    Dincolo de toate astea, un fapt ramane indiscutabil: bratarile de acest gen incep sa fie purtate de tot mai multi romani. Pe forumul site-ului Computer Games cativa tineri isi aratau dezamagirea ca stocul de bratari LiveStrong de pe EastBay.com fusese epuizat. Printr-un intermediar, prezent pe forum sub pseudonimul de “shavy”, “unul la care se poate apela cu incredere”, dupa cum il caracteriza un alt personaj ce lua parte la intalnirea on-line, se vorbea de achizitia a 100 de astfel de bratari. E adevarat, insa, ca discutia era concentrata mai degraba pe faptul ca trebuie sa ai antebratul nici prea gros, nici prea subtire ca sa poti purta una. In toata aceasta “febra” a achizitiilor, aspectul caritabil nu-si avea locul. Dar, cine stie, nimic nu e mai schimbator decat moda.

  • Memorialul Renasterii

    Renume: Alexandru Ghildus, fost presedinte al Uniunii Artistilor Plastici, actualmente decan la Facultatea de Arte Decorative si Design a Universitatii de Arte Bucuresti, e un designer foarte cunoscut si considerat de unii critici de arta un artist complex.

    Reactii: Ionut Cioana, artist plastic, si-a propus realizarea unei instalatii numite “Monumentul ca obiect interactiv”. Aceasta consta in realizarea unui sondaj, prin care sa se voteze prin Da sau Nu necesitatea acestui monument, urmand ca fiecare vot sa fie proiectat pe monument.

    Vecini: In apropierea Monumentului Renasterii, la doar cativa metri, se afla statuile lui Iuliu Maniu si Corneliu Coposu. In acelasi spatiu s-a aflat, pana in momentul in care a fost distrusa de comunisti, statuia lui Carol I, realizata de celebrul sculptor croat Ivan Mestrovic

  • Omagiu, bibelou de portelan

    Despre Memorialul Renasterii din Piata Palatului s-a spus ca ar putea fi orice: un cartof, un cuib de berze, o maslina sau chiar un bibelou, dar in nici un caz o emblema a Revolutiei din 1989 si a martirilor acesteia, asa cum se prezinta. Mai mult, unii critici de arta spun ca monumentul, ca valoare artistica, nu face doi bani. Desi a costat 56 de miliarde de lei vechi.

     

    Trece zilnic de cel putin doua ori pe langa “bibeloul cu capul in nori” – asa cum ii spune Adrian Stoian, programator, noului monument din fata Senatului, dedicat eroilor Revolutiei din 1989. Recunoaste ca in momentul in care acesta a aparut in Piata Palatului a pierdut ceva timp sa-l analizeze, motiv pentru care era si sa intarzie la serviciu. Dupa mirarea de la inceput, monumentul a inceput insa sa-l lase indiferent. “Nu ma incanta si nici nu-mi displace”, spune Stoian. Ba din contra, uneori se amuza pe seama oamenilor care stau cu gura cascata si se intreaba sau incearca sa ghiceasca ce-i “acea chestie din varful sculpturii”. Cat despre persoanele care vin sa se reculeaga aici, despre acestea nu poate spune nimic – n-a vazut niciodata pe nimeni facand asta, desi trece des pe langa monument.   

     

    Insa daca Stoian are in momentul de fata o atitudine de trecator neatent fata de noul monument din centrul Bucurestilor, nu acelasi lucru se poate spune si despre o mare parte a artistilor plastici si vizuali sau a criticilor de arta din Romania. In mai putin de o luna de la ridicarea sa, artistul Vlad Nanca spune ca a auzit de la colegii de breasla o multime de apelative de genul un “cartof tras in teapa”, un “creier pe bat”, “un vector cu coronita”, un “kitsch cu patalama”, sau o “maslina-n scobitoare”.

     

              Sculptorul Alexandru Ghildus, autorul monumentului, spune insa ca nu e vorba de nici o teapa sau vreun cartof, ci e vorba de un obelisc  care are in varf o coroana.

     

    Insa reactiile produse de alura monumentului, care, conform autorului, ar trebui sa reprezinte un omagiu, au fost atat de puternice incat s-a ajuns sa se vorbeasca chiar de boicotarea si chiar daramarea monumentului. Ionut Cioana, artist plastic, spune ca se gandeste la realizarea unei instalatii cu care sa se proiecteze diferite imagini pe monument ca o forma de protest. Cioana e de parere ca “nu se poate face ceva ca monumentul sa inceteze sa existe. Insa putem sa spunem ce credem despre el, cu ajutorul acestei instalatii”.

     

    In momentul de fata, Memorialul Renasterii are deja doua replici, una care circula pe internet si una postata in piata. Replica on-line a lucrarii lui Ghildus e sub forma unui cutit care are infipt in varf un burete de sarma. Comentariul autorului e unul pe masura: “uite ba ca po”””” si io sa fac ca Ghildus. Deci o s-ajung mare, nici nu mai am de ce sa-mi fac griji. Nici nu ma mai duc la examen ca aia stiu deja ca sunt un geniu. Eu geniu. Eugeniu”. Cealalta replica e amplasata la cativa metri de sculptura din piata: e vorba de un stencil (un grafitti executat cu ajutorul unui sablon), in acest caz sintagma “Monumentul Erorilor”, imprimata pe un stalp de iluminat.

     

             Vlad Nanca crede ca Bucurestiul nu mai avea nevoie de un monument al eroilor, cel putin nu de unul amplasat in Piata Palatului.

     

    In acea zona, reclama la magazinul Univers””””all exprima perfect idealurile pentru care s-a luptat in ””””89, o multime de oameni iesind in strada atunci pentru a scapa de ratie sau de rafturile goale din alimentari”, spune artistul plastic.

    Dincolo de semnificatia sa, “tepusa” (titulatura oferita de multi artisti monumentului), nu face altceva decat sa accentueze haosul din centrul capitalei, in opinia lui Nanca. “E o zona plina de statui, cu acele masini ridicate pe pedestaluri si extrem de aglomerata”, afirma artistul.

     

     La Inaugurarea oficiala, de pe 5 septembrie, la care au participat si Traian Basescu si fostul presedinte al statului – Ion Iliescu, primarul capitalei Adrian Videanu a spus ca municipalitatea are un alt proiect in aceasta zona, mult mai interesant, pe care va incerca sa-l puna in practica. Pe de alta parte despre monument Videanu a spus doar ca e o chestiune de gust si ca lui personal nu-i place si nici nu-i cunoaste simbolistica.

     

    La randul sau, Mihai Oroveanu, directorul Muzeului National de Arta Contemporana, e de parere ca Memorialul Renasterii nu face decat sa scoata in evidenta absenta unei viziuni coerente privind monumentul de for public din Bucuresti. De altfel, Oroveanu considera ca termenul de monument e inadecvat pentru lucrarea pe care el o descrie drept “un bibelou ridicat la scara, un mediocru obiect de vitrina, al carui sens si simbolica starnesc tot soiul de intrebari”. Criticul de arta Tudor Octavian considera de asemenea ca monumentul arata ca un bibelou modernist supradimensionat, care forteaza relatia cu ambientul.

     

    Pe de alta parte, nu doar estetica monumentului starnit controverse. S-a discutat cu aprindere si despre modul in care a fost selectat proiectul lui Alexandru Ghildus.

    Dezvelirea statuii a avut loc pe 1 august, iar prezentarea de atunci a avut un fundal sonor creat de cativa bucuresteni indignati, in mare parte artisti si studenti la Facultatea de Arte, inarmati cu pancarte pe care scria “15 ani de tepe, nici un vinovat”. Insa monumentul se afla in centrul atentiei cu mai bine de un an inainte de inaugurare. In martie 2004, in ultimul an de mandat al lui Razvan Theodorescu la Ministerul Culturii, s-a organizat un concurs pentru realizarea unei lucrari care sa devina o emblema a revolutiei.

     

    Juriul, format din doi plasticieni, Ion Marchis si Bogdan Barleanu, un arhitect, Gheorghe Balasoiu si un reprezentant al Secretariatului de Stat pentru Revolutionari, Ovidiu Popescu, a avut de ales din 15 proiecte. Pe 16 martie 2004 a fost selectata propunerea lui Alexandru Ghildus, iar pe 2 august acesta incheia un contract cu Ministerul Culturii in valoare de 56 de miliarde de lei vechi. Pe 15 decembrie anul trecut, fostul presedinte Ion Iliescu si actualul presedinte Traian Basescu puneau piatra de temelie a viitorului monument intr-o zona des catalogata drept o aglomeratie de sculpturi, un loc aflat in suferinta din punct de vedere estetic. Criticul de arta Tudor Octavian, crede ca toata forfota s-a produs din cauza ca “nu avem mai multe monumente de discutat, ca nu exista o relatie vie intre productia sculpurala si urbanitate”. Dar recunoaste ca discutiile asupra acestei lucrari au fost iscate si de “suma investita in realizarea monumentului”.

     

    Realizatorul, Alexandru Ghildus, spune insa ca toate opiniile negative legate de lucrarea sa sunt “confectionate” si ca principala problema a contestatarilor e ca el a castigat concursul si cele 56 de miliarde. Artistul spune ca a creat “un spatiu de meditatie, unde vor putea veni parintii sau rudele martilor pentru a-i evoca sau pentru a depune flori”. Pe de alta parte, Ghildus crede ca lucrarea, care se doreste a fi un omagiu adus celor care au luptat si murit la revolutie, va deveni un simbol sau un reper turistic. Pana atunci unii critici, precum Tudor Octavian, spera ca toate controversele actuale sa fie in beneficiul lucrarii. Pana la urma si piramida de otel si sticla din Paris sau Turnul Eiffel au starnit controverse in momentul aparitiei lor.

  • Noul John Lennon

    Pe Broadway, musicalurile “jukebox” – spectacole teatrale construite in jurul unor melodii vechi celebre – reprezinta un gen nu foarte apreciat de critici. Creativitatea unui spectacol care aduna melodii scrise de altcineva a fost pusa intotdeauna sub semnul intrebarii ori de cate ori a venit vorba despre acest gen. Iar criticile nu aveau cum sa nu apara atunci cand repertoriul lui John Lennon a fost “transpus” intr-un astfel de spectacol.Numai ca, cel putin de data aceasta, musicalul n-a putut fi acuzat de lipsa de creativitate.

     

    In 1964, cand The Beatles ajungeau pentru prima oara in Statele Unite, Don Scardino astepta cu emotie pe aeroportul Kennedy din New York intalnirea cu trupa preferata. A fost la concertele de pe stadionul Shea in 1965 si 1966, dupa care relatia sa cu grupul celor patru baieti din Liverpool s-a limitat la citarea din memorie a versurilor de la “A Hard Day”s Night” sau “Help!”. De scurt timp insa e napadit din nou de emotii din cauza trupei care a facut istorie. Desi constient de capcanele care-l pandeau odata cu preluarea proiectului, Don Scardino n-a putut rezista tentatiei de a scrie un musical despre John Lennon. Pe de alta parte, stia atat de mult despre reactiile pe care le starnesc musicalurile cat si formatia, incat si-a dat seama ca orice ar fi scris despre Lennon ar fi starnit valuri de proteste.

     

    Spectacolul lui Scandino, “Lennon”, a avut premiera pe 14 august 2005, la teatrul Broadhurst din Manhattan. Scandino stia deja ca ideea in sine ar putea nemultumi majoritatea fanilor, de vreme ce valul revolutiei The Beatles a maturat din topurile pop hiturile musicalurilor si a provocat caderea in desuet a acestora, cu exceptia spectacolelor cu tenta rock, gen “Hair” sau “Tommy”.

     

    In ce lumina ar fi putut aparea Lennon intr-un astfel de musical, cand se stie ca atat in timpul perioadei Beatles, cat si dupa aceea, artistul s-a declarat impotriva acestui gen de show? O intrebare asupra careia n-a stat prea mult sa-i gaseasca un raspuns. In 1998, cand Edgar Lansbury a venit cu ideea  de a realiza un musical despre John Lennon, Scardino a decis imediat sa se implice. Lansbury produsese pentru Broadway si off-Broadway mai bine de 20 de piese, de la “The Subject Was Roses” sau “Gipsy”, pana la musicaluri rap, precum “Club XII”. In momentul in care s-a decis sa produca un musical despre John Lennon si si-a programat o intalnire cu Yoko Ono, vaduva acestuia, care detine drepturile de autor ale artistului, Lansbury nu avea decat o ideea vaga despre ceea ce si-ar dori sa puna in scena. A fost momentul in care Scardino a intrat in joc. Dupa ce a fost intrebat ce stie despre John Lennon, si a raspuns simplu “Totul”, Lansbury i-a propus sa gaseasca un concept. In cele trei zile pe care le-a avut la dispozitie pana la intalnirea cu Yoko, Scardino s-a gandit la tot ce i-ar placea lui sa vada intr-un astfel de spectacol, in calitate de fan pe viata al lui Lennon. O prima idee: un concert cu Lennon, concentrat pe opera solo a acestuia, punctat ici-colo cu anecdote. A abandonat-o din start.

     

    Dezavantajele erau evidente: spectacolul n-ar fi fost decat o noua editie post-Beatles a “Beatlemaniei”, un fel de simulare perfecta, cu un personaj-cheie care l-ar fi jucat pe Lennon. Nimic original. Insa ideea nu a ramas asa, iar pana la intalnirea celor doi cu Yoko, conceptul a inceput sa prinda deja forma.

    Scardino spune ca i s-a parut esential inca de la inceput sa se concentreze pe realizarile solo ale lui John Lennon intrucat, dupa cum avea sa declare la premiera, marele disparut era “un scriitor de jurnale pe muzica, un om care se dezvaluia pe sine mult mai bine dupa ce parasea <cutia Beatles>”. Pe de alta parte, acest aspect mai prezenta un avantaj pentru cei doi producatori. Se gandeau ca Yoko ar putea fi mult mai atrasa de idee daca spectacolul se referea la opera tarzie a muzicianului, lucru care, de altfel, s-a si confirmat ulterior. Intr-un interviu legat de spectacol, Yoko a declarat ca nu putea sa refuze propunerea celor doi. Si nu era prima oara cand cineva ii cerea sa realizeze un musical despre John Lennon, insa pana la aparitia tandemului Landsbury-Scardino raspunsul fusese intotdeauna acelasi: “Nu!”. 

     

    Pe de alta parte, Scardino isi propusese sa-l prezinte pe John Lennon din perspectiva a noua  9 barbati si femei de etnii diferite, care sa vorbeasca si sa cante muzica acestuia, intrand si iesind din rol. Mai mult, replicile pe care urmau sa le rosteasca actorii au fost selectate din interviurile pe care muzicianul le-a acordat de-a lungul vietii. Ideea a fost imbratisata cu entuziam de Ono, care declara ca “John s-a schimbat dupa moarte. Asiaticii il considera eroul lor. Africanii la fel. A devenit eroul intregii lumi, nu doar al albilor. Asa ca e minunat ca el sa fie interpretat si de un actor negru”.  Entuziasmul ei a mers atat de departe incat avea sa afirme ca vede aceasta piesa ca o revolutie, pe care Lennon ar fi apreciat-o foarte mult: “Spunea mereu ca i-ar fi placut sa aiba voce de negru, acea voce inimitabila a cantaretului de blues. Un John negru? Ar fi innebunit de fericire”.

     

    Din distributia musicalului fac parte trei albi si doi negri, o negresa, o caucaziana, o asiatica si o hispanica. Iar actorul negru care il intrepreteaza pe Lennon nu e singura ciudatenie de identitate: actorii afroamericani Michael Potts si Chuck Cooper interpreteaza si rolul unui membru Klu Klux Klan (care i-a amenintat pe cei patru The Beatles in 1966, dupa ce Lennon afirmase ca religia crestina e pe moarte si ca popularitatea lor e mai mare decat a lui Iisus), pe senatorul Strom Thurmond (care a cerut deportarea lui Lennon in 1970) si pe vedeta TV Ed Sullivan, in show-ul caruia trupa si-a facut debutul in televiziunea americana. Momentele in care cei patru membri ai formatiei apar impreuna sunt, de asemenea, interpretate de cele patru femei. O alta atractie a scenariului lui Scardino sta in umorul ireverentios cu care abordeaza unele aspecte din viata lui John Lennon, cum ar fi asocierea lui cu Jerry Rubin si alti radicalisti politici la inceputul anilor 70, care a avut ca urmare punerea sub supraveghere a muzicianului de catre FBI.

     

    Prezentarea unei versiuni a piesei in San Francisco, la inceputul acestei primaveri, a atras criticile aprinse la care, de altfel, se si astepta Scardino. Vizionarea urmatoare, de data aceasta la Boston, a fost imediat suspendata pentru ca piesa sa fie revizuita. Cynthiei Lennon, prima nevasta a starului, i-a fost acordata o mai mare importanta in piesa, dupa ce s-a scris ca prezenta ei a fost tratata superficial. S-a mai spus, de asemenea, ca in versiunea prezentata la San Francisco lui Yoko i s-a acordat mai multa atentie decat era cazul. Contestatarii isi aminteau, desigur, primii ani ai mariajului celor doi, cand era considerata vinovata pentru toate dezastrele din “universul The Beatles”: de la destramarea grupului si caderea lui Lennon de pe crestele rock-and-roll-ului in haul avangardist al experimentelor muzicale, la politica radicala si feminism (chestiuni care insemnau pentru Lenon mai mult decat muzica, asa cum el insusi a sustinut pana la moarte). Sardino i-a mai diminuat rolul.

     

    Obiectii a trezit si absenta din hit-urilor The Beatles din “play-list”-ul spectacolului, in care nu a fost inclus nici macar unul dintre cantecele pe care Lennon le-a compus fara fara aportul vreunuia dintre ceilalti trei magnifici din Liverpool. In paranteza fie spus, inca din primele zile ale existentei formatiei, Lennon si Paul McCartney au convenit ca toate compozitiile, indiferent de autor, sa poarte semnatura ambilor.

    De fapt, in piesa apar doua dintre creatiile Lennon-MCCartney: “The Ballad of John and Yoko” si “Give Peace a Chance”. “The Beatles” nu e insa chiar trecuta cu vederea: primele 50 de minute din cele doua ore ale piesei vorbesc despre perioada de dinainte de dezbinarea formatiei.

     

    Dar, in viziunea lui Scardino, cantecele solo ale lui Lennon, chiar si cele din anii Beatles, reprezinta miezul acestei piese, poate si pentru ca sunt mai usor de adaptat la povestea musicalului. “Instant Karma,” s-a dovedit un comentariu excelent pentru scadalul starnit in 1966, in urma episodului deja amintit cu popularitatea lui Iisus. Pe de alta parte, nici un cantec din repertoriul The Beatles nu ilustreaza mai bine sentimentele lui Lennon la moartea mamei, trauma majora a copilariei sale, decat “Mother”, cantec scris dupa ce artistul a terminat sedintele de psihoterapie.

     

    Nu a fost uitat nici momentul destramarii grupului, ilustrat prin “How Do You Sleep” (1971) – in fapt o critica la adresa lui McCartney -, sau miciile “erezii” ale lui Lenno, care scria in versurile piesei “God”: “Cred doar in mine. Realitatea sunt eu si cu Yoko”.

     

    Dincolo de critici si de startul pesimist, Scardino crede ca a obtinut exact efectul scontat: “Am reusit sa-i surprindem muzicalitatea. Politica. Umorul. Si i-am surprins transformarea, cresterea. Mi se pare ca, in ansamblu, am surprins masura omului John Lennon.”