BusinessMagazin

Category: Business Hi-Tech

Știri și articole interesante din afacerile în domeniul Hi-Tech – informații din domeniul IT, comunicații și altele

  • Adolescenti in spatiu

    Fenomenul MySpace a dat nastere la o adevarata isterie in media privind pericolele care-i pandesc pe adolescentii care frecventeaza celebra retea de socializare. Statistic vorbind, viata reala este mult mai periculoasa, iar prieteniile – fie si virtuale – sunt pretioase. Chiar si pentru marketing.

     

    Cand eram in clasele mari de gimnaziu, niste profesori isteti au inventat ceva ce s-ar putea numi „seara de dans in ospetie“. Era simplu, trebuia doar ca dirigintele unei clase sa se inteleaga cu dirigintele unei clase echivalente de la o alta scoala din oras si sa stabileasca micile detalii ale intalnirii celor doua clase. Era o ocazie de a cunoaste alti tineri de varsta ta si de a-ti face noi prieteni pe care foarte putini erau dispusi s-o rateze. Nu stiu daca se mai practica asa ceva, dar stiu sigur ca dorinta adolescentilor de a-si face prieteni si in afara grupurilor lor „implicite“ (clasa, scoala, vecinatate) a ramas cel putin la fel de vie. Dovada cea mai concludenta este imensa popularitate a asa-numitelor „retele de socializare“ din internet.

     

    Nu e prima data cand aduc in discutie retele precum Friendster sau LiveJournal. Insa acum vedeta momentului s-a schimbat iar presa internationala este uluita de uriasul succes al retelei MySpace. Desi serviciul a fost fondat in 2003, succesul a inceput sa fie marcant abia anul trecut, iar News Corporation (compania lui Rupert Murdoch) s-a grabit sa-l cumpere pentru 580 de milioane de dolari. La momentul actual, MySpace are circa 100 de milioane de membri si este – conform statisticilor furnizate de Alexa Internet – al saselea in topul celor mai populare situri din web si al patrulea in spatiul anglofon. In Statele Unite se estimeaza ca primeste mai multe vizite decat Google si a ajuns sa capteze 80% din totalul vizitelor la retelele de socializare, devenind un fenomen cultural si social semnificativ.

     

    Spre deosebire de alte servicii de acest gen, MySpace este complet gratuit – nu exista nici macar conturi platite care sa ofere facilitati suplimentare – , iar libertatea este totala. Utilizatorii pot sa-si „customizeze“ paginile (numite profiluri) dupa dorinta, folosind HTML sau alte modalitati de design web, pot sa insereze fotografii, stream-uri video si audio, animatii si multe altele. Desigur, exista bloguri, forumuri, comunitati si diverse modalitati de comunicare. Scurta mea calatorie prin MySpace mi-a lasat impresii amestecate. Continutul este imens si divers, insa senzatia generala e de bazar, cu mult kitsch (de pilda fundale pestrite si pagini supraincarcate) si o oarecare doza de insecuritate de ordin tehnic – unele pagini sunt atat de incorect construite incat browserul poate „cadea la datorie“, iar numeroasele conexiuni la surse multimedia genereaza un trafic foarte mare.

     

    De altfel, securitatea serviciului MySpace a starnit numeroase controverse in presa scrisa si electronica. Aspectele tehnice pe care le-am mentionat au determinat o serie de licee sa restrictioneze accesul la MySpace. Problema este ca unele scoli au incercat sa mearga mai departe si sa incerce sa interzica elevilor sa foloseasca serviciul chiar si acasa, considerandu-l nociv pentru educatie si periculos la modul propriu, in baza unor relatari legate de agresiuni sexuale asupra unor minore pornind de la „intalniri virtuale“. S-a ajuns chiar la situatia in care parintii unei eleve au dat in judecata serviciul datorita unei astfel de intamplari, fapt care a starnit alte valuri in presa si numeroase zambete in internet. Reputatul analist John C. Dvorak de la PC Magazin a turnat gaz pe foc, deplangand lipsa unor studii sociologice serioase privind fenomenul MySpace si subliniind faptul ca serviciul este populat aproape exclusiv de adolescenti, iar generatia celor de peste 30 de ani (parinti si educatori deopotriva) nu doar ca nu au nici un control, dar pur si simplu nu inteleg despre ce-i vorba.

     

    Adevarul este ca exista studii sociologice (de pilda „Adolescents in MySpace: Identity Formation, Friendship and Sexual Predators“ de dr. Larry D. Rosen), iar rezultatele sunt interesante mai ales atunci cand compara atitudinea adolescentilor cu cea a parintilor. Acestia din urma par sa ignore in mare masura activitatea online a copiilor lor, ceea ce tinde sa confirme opinia lui Dvorak. La fel de adevarat este insa ca nu toti adultii ignora fenomenul MySpace. De exemplu, oamenii din marketing, care isi adapteaza strategiile pentru a folosi aceasta masinarie care aduna zeci de milioane de adolescenti. Pentru a-si promova filmul „When a Stranger Calls“, Sony Screen Gems a creat profiluri MySpace pentru personajele filmului, pe care le-a legat la situl de promovare. Rezultatul? O lista de aproape 100.000 de e-prieteni si peste 750.000 de vizualizari ale paginii filmului inainte de lansare. Deci functioneaza!

  • BUSINESS HI-TECH: De ce e bine sa nu ai un "adware" pe calculator

    Tehnic vorbind, „adware” este un program invizibil care monitorizeaza comportamentul si interesele utilizatorilor de internet, pentru ca profilurile astfel obtinute sa fie vandute ulterior firmelor de marketing si de publicitate online. Dar „adware” poate fi ceva mai mult.

    Banii fac lumea sa se invarta – o sintagma care nu ocoleste nici lumea Internetului. In acest caz, banii din publicitatea online reprezinta practic motorul Internetului – fara ei nu ar exista nici Google, nici eBay sau vreun alt gigant din domeniu care sa furnizeze serviciile fara de care astazi nu ne putem imagina comunicarea in Retea. Printre aceste servicii se numara insa si unele aparent inofensive, dar al caror scop bine determinat este unul si acelasi: sa adune si mai multi bani din publicitatea online.

    Un exemplu este adware-ul – acele mici programe care, odata (auto)instalate pe calculator, fac sa se deschida pagini web fara a apasa macar pe mouse, cu reclame la produse de care cel mai adesea nu ai nevoie. Din punct de vedere al resurselor sistemului, programele adware ocupa spatiu pe hard disk, consuma din puterea procesorului, folosesc latime de banda si scad viteza de conectare la Internet. Si pot provoca si neplaceri subiective, cand de fata cu mai multe persoane pe monitor apar din senin pagini XXX.

    „Cu buna stiinta sau nu, companiile care isi fac reclama folosind adware alimenteaza raspandirea de programe nedorite care incetinesc calculatoarele, sunt un pericol pentru intimitate si strica experinta de navigare pe Internet pentru milioane de oameni”, sustine Ari Schwartz, directorul Center for Democracy and Technology (CDT), o organizatie care lupta pentru apararea drepturilor pe Internet. Metoda sa de lupta? „Scopul nostru este sa taiem finantarea acestor campanii de publicitate de la sursa.” O solutie pe cat de banala, pe atat de eficienta.

    Intr-un studiu intitulat „urmarind traseul banilor”, Schwartz a facut publice numele unor companii care isi fac publicitate folosindu-se de „vehicule” adware. Surpriza: printre acestea se numara companii respectabile ca JP Morgan, Delta, Cingular. Partea si mai interesanta e ca si pentru companiile in cauza vestea pare sa fi fost o surpriza.

    Cum e posibil ca o parte din bugetele de publicitate ale acestor companii sa ajunga in buzunarele producatorilor de adware, uneori fara stiinta platitorilor? Publicitatea pe Internet este, mai ales in SUA, o investitie fierbinte, care poate aduce rapid sume mari si care atrage nenumarati speculatori. Vanzatorii de publicitate cum sunt Yahoo!, Google si o multime de alte grupuri mai mici, incheie contracte de publicitate cu companiile care vor sa-si publice reclamele pe internet si taxeaza de fiecare data cand un utilizator face click pe una dintre ele.

    Numai ca acesti vanzatori de publicitate din „linia intai” semneaza la randul lor contracte cu alti vanzatori de publicitate, carora le acorda un procent din castig pentru a le afisa reclamele. La randul lor, cei care fac publicitate „la mana a doua”, paseaza mai departe catre alti vanzatori de reclame. Undeva in acest sir de intermedieri, publicitatea care nu reuseste sa atraga interesul internautilor sau nu e acceptata de site-uri din cauza politicilor proprii e pasata si la companii, care isi obliga practic utilizatorii sa priveasca reclamele aparute pe monitor si sa apese pe ele pentru a disparea si a putea sa continue vizitarea site-ului pe care se afla.

    Din cauza acestui lant de vanzatori de reclame, devine destul de dificil sa urmaresti unde anume este plasata reclama ta. De exemplu, portalul America Online (AOL) are o politica de a nu se promova folosind adware. „Dar daca te bazezi doar pe o politica de companie sau te bazezi pe ce spun cei de la care cumperi spatiu publicitar, invariabil vei ajunge sa te arzi”, a spus, citat de presa internationala, Jules Polonetsky, vicepresedintele AOL. „In lumea conectata de astazi trebuie sa faci investigatii serioase pentru a te asigura ca brandul tau nu este prezentat prin metode dubioase.” Si „resturile” care ajung la companiile care instaleaza adware nu sunt deloc neinsemnate.

    De exemplu, Direct Revenue, o companie cu sediul in New York, a avut de la infiintarea sa din 2002 venituri de 100 mil. dolari. Softul lor a ajuns sa fie instalat pe 100 de milioane de calculatoare din toata lumea si a produs miliarde de reclame „pop-up”. Printre clienti se numara si cei numiti de raportul CDT, Delta Airlines sau Cingular Wireless, clienti „pasati” de Yahoo!. Analistii estimeaza ca veniturile obtinute de astfel de firme insumeaza 2 miliarde de dolari anual. Asta inseamna, potrivit companiei de consultanta IT Harvest, 11% din piata totala a publicitatii online.

    Cu cat un producator de adware obtine o baza mai mare de calculatoare „zombie” pe care sunt instalate programele sale, cu atat veniturile generate sunt mai mari. Daca pentru afisarea unei reclame e perceputa o suma chiar si infima, de 1 cent, la o baza de calculatoare controlate de 10 milioane, o singura campanie publicitara poate aduce pana la 100.000 de dolari. Si, pana la urma, companiile de adware nu fac nimic ilegal. Toata baza lor de clienti si-a dat acordul pentru a primi acele reclame. Faptul de a primi servicii gratuite (in acest caz softul descarcat) in schimbul acceptarii afisarii unor reclame e un model de business legitim in sine, folosit si de alte medii, cum ar fi televiziunea, radioul sau ziarele.

    Dar daca programul care deschide poarta de intrare pentru publicitate este instalat fara ca utilizatorul sa fie anuntat (chiar si printr-o mentiune greu vizibila intr-un acord de cateva pagini), deja el este catalogat drept spyware si condamnat de legile din mai multe tari. La presiunea producatorilor de adware „cu acte in regula”, Symantec, producatorul antivirusului Norton, a fost nevoit sa nu mai consemneze programele adware in categoria amenintarilor. Dar adware-ul ramane totusi o industrie in care putine companii se pot lauda cu o constiinta curata. Practicile prin care companiile isi creeaza si intretin baza de calculatoare „purtatoare” de adware sunt de cele mai multe ori trecute sub tacere.

    De la ascunderea mentiunii legale despre adware in acorduri online stufoase pana la absenta programului adware din lista programelor instalate, pentru a fi dificil de inlaturat, unele companii nu se dau la o parte de la nici o practica. Nici macar de la spionarea obiceiurilor de navigare ale utilizatorilor, tot in vederea servirii de reclame cat mai relevante pentru acestia. Si pentru ca sunt atat de pricepute la a observa ce e in jur, programele adware pot sa spioneze pe calculatorul unde se afla instalate si ca sa descopere alte programe „concurente”.

    Unele companii si-au dezvoltat programe care fac practic un serviciu utilizatorului, dezinstaland alte programe adware care se aflau deja pe acel sistem. Un fel de „cui pe cui se scoate”, insa fara posibilitatea de a scapa chiar de toate „cuiele”, pentru ca programul care face curatenie „uita” sa se dezinstaleze si pe el. Cu alte cuvinte, o metoda foarte inventiva de a castiga cota de piata, destabilizandu-i in acelasi timp pe adversarii directi. E drept ca numai de lipsa de inventivitate nu poate fi acuzata o industrie care produce zeci de milioane de dolari anual functionand la limita legii.

  • ADWARE-UL IN „FILTRUL“ ROMANESC

    Pe plan local, adware-ul este abordat cu strategii diferite de catre companiile de securitate informatica.

    PROCEDURA: Softul antivirus scaneaza fisierele dintr-un calculator si le compara cu baza de semnaturi a programelor adware cunoscute. In unele cazuri, antivirusul poate bloca si adware care nu se afla in baza de semnaturi.

    LEGAL: Programele adware legale, care solicita acordul utilizatorului pentru instalare si se pot indeparta prin metode obisnuite, au aparut doar in ultimii doi ani, si au fost numite Gray Adware (adware gri).

    FARA SANSE: Antivirusul Avira, dezvoltat in laboratoarele Avira Soft Romania, trateaza programele adware fara nici o discriminare: le inlatura de pe calculator. Avira nu face diferenta intre programele adware care au fost instalate cu sau fara acordul utilizatorului. „De obicei utilizatorul nu stie mai nimic despre ce se intampla in spatele interfetei grafice”, spune Mihai Anghel, director general al Avira Soft.

    OPTIONAL: Antivirusul BitDefender, dezvoltat de Softwin, nu sterge automat un adware pentru care utilizatorul si-a dat acordul sa fie instalat. „Utilizatorul e avertizat ca are adware si are posibilitatea sa-l curete”, explica Bogdan Dumitru, director de tehnologie. „Poate fi aleasa si optiunea ca tot adware-ul detectat sa fie sters, fara a necesita confirmare”, a mai spus oficialul BitDefender, care este de parere ca in Romania exista deja dezvoltatori de soft care lucreaza la producerea de adware.

  • Exercitii de pessimism

    Dincolo de marile afaceri IT, de lumea agitata a burselor si de laboratoarele de cercetare, de produse avangardiste si tehnologii revolutionare, lumea informaticii traieste si o viata mai putin vizibila, dar nu mai putin palpitanta: cea a confruntarilor de idei.

    Sunt un tehno-optimist. Chiar cred ca tehnologiile informatice ne-au facut viata mai buna si vor continua s-o faca si mai buna… Aici ar fi urmat doua cuvinte: „la nesfarsit” – pe care n-am mai avut curajul sa le scriu. Ritmurile trepidante ale acestei industrii, caruselul ametitor al dezvoltarii – alimentat de o (aparent) inexorabila lege a lui Moore – risca sa ne provoace un adevarat vertij al noutatii si sa transforme un optimism sanatos intr-o periculoasa euforie. Din fericire, exista cativa sceptici de serviciu care au importanta menire sa tina in viata indoiala carteziana si sa ne atraga atentia ca aceasta cursa a dezvoltarii nu este lipsita de pericole.

    Nu, nu sunt neo-ludditi si nici retrograzi. Sunt vizionarii moderni, cei care cunosc lumea tehnologiei si sunt capabili s-o integreze intr-un context mai larg. Poate cel mai vizibil este Bill Joy – unul dintre fondatorii firmei Sun, un veritabil guru in domeniul IT – care a socat lumea publicand in anul 2000 o viziune de-a dreptul apocaliptica asupra viitorului omenirii, culminand cu o posibila distrugere a speciei umane („Why the Future Doesn’t Need Us” – Wired, aprilie 2000). In opinia lui Joy, progresul rapid si necontrolat al celor trei tehnologii fundamentale – genetica, nanotehnologia si robotica – este mai periculos decat proliferarea armelor de distrugere in masa ale secolului 20, fiindca accesibilitatea noilor tehnologii va creste riscul unor accidente, pe care previzibilele posibilitati de auto-replicare le va amplifica pana la dimensiunile unor catastrofe planetare.

    Ecourile dezbaterii pe care teza lui Joy a provocat-o nu s-au stins nici astazi. Dintre numeroasele contraargumente, cel al unui alt vizionar – Jaron Lanier – se distinge printr-un paradox: este, la randul sau, pesimist. Se pot oare anula reciproc doua viziuni pesimiste? Lanier este cunoscut pentru atitudinea sa manifest ostila inteligentei artificiale (sintagma „stupiditate artificiala” ii este adesea atribuita) iar opinia sa este ca niciodata masinile nu vor avea acces la o inteligenta de genul celei umane, deci auto-replicarea (esentiala in scenariul lui Joy) nu se va produce necontrolat. Robotii lui Asimov sunt fictiune pura. In schimb, Jaron Lanier sesizeaza un alt pericol la adresa oamenilor, care deriva din atitudinea fata de masinile cu pretentii de inteligenta: oamenii tind sa le atribuie autoritate si sa se conformeze modelelor acestora, in detrimentul propriei inteligente creative. Adica: printr-o inevitabila algebra psihologica, ajungem sa ne „tampim” intentionat pentru a ne cobori la nivelul masinii – noteaza Lanier in articolul „Agentii alienarii” (ACM, 1995), subliniind totodata ca, spre deosebire de alte unelte, calculatoarele sunt mai utile atunci cand utilizatorul are o atitudine antagonica fata de ele.

    De altfel, Lanier vede un pericol oriunde se acorda credit unei inteligente care nu este pur omeneasca si individuala, in aceasta categorie incadrandu-se chiar si asa-numita „inteligenta colectiva”, a carei captare este unul dintre pilonii principali pe care se bazeaza noua viziune asupra universului Retelei cunoscuta ca Web 2.0. Intr-un recent eseu – cu un titlu provocator: „Digital Maoism” – publicat in revista electronica Edge, Lanier porneste de la exemplul enciclopediei Wikipedia pentru a demonstra „pericolele noului colectivism online” in sfera sociala si chiar politica. Problema nu este Wikipedia in sine (de altfel, un experiment interesant si util) si nici alte situri care functioneaza prin agregare de informatii, ci modul cum acestea sunt privite si folosite, creditul care li se acorda in virtutea faptului ca sunt rodul unei inteligente colective. Tot Edge (care este si un forum de inalt nivel) a gazduit si dezbaterea pe aceasta tema, la care au participat nume grele ale lumii IT, printre care Dan Gillmore, Esther Dyson, Howard Rheingold si chiar Jimmy Wales (creatorul proiectului Wikipedia).

    Cine este de fapt acest Jaron care ne pune pe ganduri? Coafura sa „rasta” (ca a lui Bob Marley) sugereaza un pop star, ceea ce nu e departe de adevar. Cariera sa muzicala (compozitor si virtuoz pianist) consemneaza aparitii alaturi de Ornette Coleman sau Philip Glass. Este cunoscut si in lumea artelor vizuale, nu doar ca cineast (a colaborat si cu Steven Spielberg). A crescut o vreme capre la granita cu Mexicul. A inventat Realitatea Virtuala si a dezvoltat solutii pentru tele-imersiune si tele-prezenta. Iar daca vreun chirurg ma va opera vreodata de la distanta, lui Jaron va trebui sa-i multumesc.

  • Cinema pe banda larga

    O companie care vinde filme online a lansat un serviciu prin care productiile pot fi descarcate si apoi vizionate la orice DVD player. Magazinul online al CinemaNow nu e o premiera. Dar e singurul care ofera ceva mai mult.

    CinemaNow si rivala Movielink au anuntat ca vor incepe sa comercializeze si cele mai noi filme, acestea fiind disponibile online simultan cu lansarea lor pe DVD, la preturi cuprinse intre 10 si 30 de dolari. Anterior acestui anunt, ambele servicii ofereau downloaduri de filme numai pentru inchiriere, nu si pentru detinere. Astfel, filmele descarcate de pe Movielink pot fi scrise sub forma de date pe un DVD de PC, dar nu pot fi redate pe un DVD player.

    CinemaNow, in schimb, a inceput sa comercializeze si filme care, dupa descarcare, pot fi inscriptionate in format DVD, insa odata facut acest lucru, un sistem de securitate face teoretic imposibila copierea lor pe un suport similar. Titlurile Sony Pictures Home Entertainment, MGM, Lionsgate si, de curand, Disney Studios vor fi disponibile pe CinemaNow. Dintre acestea, Movielink are contracte cu primele trei, dar si cu Paramount Home Entertainment, Universal Studios Home Entertainment, Warner Home Video si 20th Century Fox.

    „Acesta este cel mai important moment de pana acum la care a ajuns distribuirea digitala a continuturilor informationale de mare valoare”, declara directorul executiv al Movielink, Jim Ramo. Totodata, directorul executiv de la CinemaNow, Curt Marvis, a catalogat decizia marilor studiouri de a se implica in acest proiect drept „un pas imens catre distribuirea digitala a filmelor”.

    De altfel, si analistii s-au grabit sa declare ca e un pas mare pentru Hollywood intr-o industrie care se multumea pana acum sa condamne descarcarea de filme pe internet si care a dat numeroase semne ca ii este greu sa se adapteze la noile mijloace de comunicare. Pe termen lung, unii comentatori anticipeaza ca serviciile de acest gen vor inlocui magazinele de inchirieri sau vanzari de filme cum ar fi Blockbuster sau retailer-ul american Netflix, intr-o industrie a filmelor „pentru acasa” de 24 de miliarde de dolari.

    Fisierele sunt descarcate in cateva ore, in functie de conexiunea internet, si au acelasi continut pe care l-ar avea si DVD-ul cumparat din magazin, cu acelasi meniu si interviuri cu protagonistii.

    Si tehnologia mai are un avantaj din punctul de vedere al celor care au afaceri in domeniu. Daca protectia la copiere a DVD-urilor nu mai este un obstacol chiar si pentru un hacker amator, noul sistem de securitate pus la punct de CinemaNow isi reinnoieste permanent sistemul de protectie, la fel cum o face, sa spunem, un antivirus.

  • Cu urechea pe harta

    Oricine mai trage cu urechea la discutiile din jur. O face pana si Google, care a combinat un popular blog cu serviciul de harti din satelit. Nu de alta, dar ca sa vezi ce si unde discuta. Sau sa auzi?

    Blogul in cauza, sugestiv numit overheardinnewyork.com a mizat inca de la lansare pe o idee simpla: lumea e curioasa, si din cand in cand toti cadem in pacatul de a trage cu urechea la conversatiile din jur. Asa ca au hotarat sa o faca profesionist. Oricine a auzit cateva replici in jur care i-au atras atentia le poate reproduce pe site. Discutiile sunt grupate in cateva categorii, in functie de locul unde au fost auzite.

    Dar tocmai aceasta organizare este poate punctul slab al conceptului, deoarece criteriul apropierii geografice, la fel ca in cazul mass-media, face de multe ori diferenta intre o stire interesanta si una care nu e ascultata sau citita. Aceasta media a „barfelor” a fost pusa pe harta de Google care a combinat-o cu serviciul Google Maps. Rezultatul e ca acum, daca vrei sa stii ce se discuta chiar in fata cladirii in care te afli, nu e nevoie sa cobori si sa incerci stangaci sa asculti fara sa atragi atentia. Daca intri pe site-ul Google iti va aparea harta orasului (doar New York pentru inceput) si poti „trage” cu mouse-ul la discutiile din zona aleasa.

    Este, bineinteles, inca o inventie pentru pierderea placuta a timpului liber. Nu te poti astepta sa afli din discutiile lejere de pe site ponturi despre unde sa-ti investesti banii, ce planuri are concurenta sau noutati.

    Sunt pur si simplu discutii intre persoane aflate in situatii obisnuite, vorbind banalitati extrase din context. Daca vrei sa stii ce discuta americanul autentic si nu cel din productiile hollywoodiene, acesta e locul potrivit. Daca esti interesat de un subiect anume, poti incerca sa gasesti discutii folosind motorul de cautare incorporat. Dar sunt mai multe sanse sa gasesti discutii pe care nu ai vrea sa le auda copiii tai decat cele despre compania la care lucrezi. Din moment ce oricine poate posta aici, este probabil o discretie din partea Google care nu a vrut sa dea prilejul ca site-ul sa se transforme intr-un loc in care companii concurente sa se distreze una pe seama alteia introducand replici fictive. Este insa un bun loc pentru barfitorii pasionati care nu vor sa le fie observata aceasta latura intunecata a personalitatii, folosindu-se de anonimatul internetului.

  • INTERNET: Blog-ul, viitorul departament de PR al companiilor din Romania

    Internetul, ultima frontiera. Aceasta este povestea unui instrument de comunicare in masa care a ajuns mai departe decat orice altceva inaintea sa: blogul de companie. Dar se incumeta companiile din Romania sa mearga atat de departe?

     

    Nu mai e nevoie ca articolul de fata sa inceapa cu explicarea faptului ca blogurile sunt jurnale online. S-a vorbit atat de mult despre bloguri incat este putin probabil ca notiunea in sine sa fie complet necunoscuta, pe de o parte, iar pe de alta, in varianta sa simplificata, definitia de dictionar tinde sa devina tot mai austera in descrierea unui fenomen cu o dinamica deosebita.

     

    Motivul? O parte a asa-numitelor jurnale personale online devin mai degraba un spatiu de public relations, fie el personal sau corporatist. In Romania, exista bloguri de manageri, dar nici o companie de mari dimensiuni care sa fi facut primul pas si sa-si lanseze blogul oficial. Dar momentul este aproape, spun oamenii de PR si predicatorii pro-blog. Pentru ca, chiar daca nu are un blog oficial si chiar daca interzice angajatilor sa aiba bloguri personale, nu inseamna ca o companie poate ramane 100% neimplicata.

     

    Masa critica de romani in blogosfera a fost atinsa. Doar pe unul dintre site-urile care ofera gratuit servicii de gazduire si design al blogului, blogspot.com, cautarea dupa cuvantul blog va da 32.289 de destinatii web in limba romana. Linkuri in spatele carora se afla comunitati de internauti care comunica intre ei, isi citesc reciproc jurnalele si preiau unii de la altii informatii, experiente si intamplari cu o viteza de propagare neegalata de nici un alt mediu. Iar cu aceeasi viteza circula impresii despre produse si servicii, deopotriva bune si rele. Cat mai pot oare companiile sa stea pe margine?

     

    Pentru companii exista si argumente care nu au legatura cu presiunea de a contracara sau intretine opiniile exprimate de bloggeri. Jeremy Wright, autorul unuia dintre cele mai vizitate blog-uri din lume (Ensight.org) si consultant in domeniu, vede drept cel mai mare avantaj al comunicarii prin blog posibilitatea de a interactiona la un nivel mai apropiat cu consumatorii si de a obtine informatii despre preferintele lor, acestea ajutand compania in adaptarea produselor.

     

    „Departamentul de PR nu e foarte bun in comunicarea cu oamenii. Fac o treaba excelenta cand comunica jurnalistilor sau pe aspecte corporate. Dar sa tratezi oamenii ca indivizi este foarte greu dupa ce 20 de ani au vorbit numai de cifre si grupuri tinta“, a spus pentru BUSINESS Magazin Jeremy Wright, adaugand ca de multe ori cele mai potrivite persoane pentru a scrie blogul companiei nu sunt intotdeauna si cele mai evidente.

     

    Ca regula generala, Wright spune ca cele mai bune rezultate le inregistreaza companiile al caror blog este scris nu de CEO, de directorul de marketing sau de departamentul de comunicare, ci chiar de oamenii implicati direct in realizarea produselor.

     

    De exemplu, in cadrul unei companii producatoare de software, Wright, care este si presedintele retelei de bloguri b5media, spune ca este recomandabil ca articolele de pe blog sa poarte semnatura programatorilor. „De orice produs ar fi vorba, pe un client il intereseaza ce au de spus cei care l-au facut, nu directorul de marketing.“

     

    Directorul de PR al Tempo Advertising, Eliza Rogalski, vorbeste si ea despre tendinta de a comunica de la persoana la persoana intr-o evolutie mai ampla si anume „individualizarea target-ului“. Poate si de aceea, modelul de comunicare corporatista potrivit careia „noi vorbim, tu asculti ce avem noi de spus“ este vazut in Canada, tara de origine a lui Wright, pe cale de disparitie.

     

    Insa in Romania, Eliza Rogalski este de parere ca nu s-a ajuns inca la stadiul in care avalansa de branduri care comunica fiecare pe vocea lui sa-i determine pe consumatori „sa-si puna mainile la ochi si la urechi“ in fata reclamelor. „La noi consumatorul este in urma temporal fata de cel din alte tari, nu analizeaza, nu compara, nu este foarte sofisticat“, spune ea. „Dar la viteza cu care ne indreptam spre a fi o piata saturata probabil ca asta la un moment dat va provoca un debuseu: supraoferta de branduri.“

     

    Un semn ca acest debuseu se apropie este si rezultatul Barometrului de Opinie Publica realizat de Fundatia pentru o Societate Deschisa la inceputul lunii iulie. Clasamentul institutiilor in care romanii au incredere a ramas neschimbat, cu un top trei format din armata, biserica si presa, dar procentul celor care cred ca jurnalistii apara interesele unor oameni politici sau de afaceri a depasit 60%.

    O reactie logica ar fi ca oamenii sa isi caute si alte surse de informare, iar blogul ar putea fi o alternativa. Mai ales cand procentul celor care au acces la Internet acasa, conform aceluiasi studiu, va fi semnificativ mai mare de 16%, cat este acum.

     

    Jeremy Wright si Eliza Rogalski, unul promotor al blogului, celalalt adept al comunicarii adecvate, sunt de acord intr-o privinta: tonul cu care trebuie scris un blog nu este cel de „comunicat de presa“, iar autorul, asa cum il vede Eliza Rogalkski trebuie sa fie „o persoana care cunoaste bine interiorul unei companii, pentru ca atunci cand se prezinta pe blog drept PR-istul de serviciu s-a terminat“.

     

    Diferenta dintre un departament de relatii cu clientii, in care consumatorii fac sugestii sau reclamatii prin e-mail si un blog poate fi sintetizata in tipurile de raspuns primite in fiecare din aceste cazuri. In primul, raspunsul prinde forma „stimate client, cererea a fost inregistrata si veti primi raspuns in cel mai scurt timp posibil“, iar in cazul unui blog, raspunsul poate fi mult mai relaxat: „o sa vad care-i treaba si incerc sa te ajut“.

     Un caz concret este cel al blogului oficial al magazinului online StilXXI.ro. La adresa stilXII.ro/blog internautilor nu li se pun in brate produse pe care sa le cumpere.

     

    In schimb, intre recenzii ale unor produse de birotica sau electronice care nu sunt neaparat prezente pe site sunt presarate si produse cu link catre magazinul virtual, de unde pot fi cumparate. Blogul atrage astfel o categorie de public mai larga si mai important, ofera informatii adiacente, nu este doar o prelucrare a continutului de pe site. Consumatorul este astfel acrosat si atras pentru a reveni si data viitoare, daca nu pentru a cumpara, cel putin pentru a afla informatii care il intereseaza.

    De altfel, blogul respecta un principiu enuntat de Wright. „Trebuie sa te gandesti ce vor oamenii sa auda. Si daca o companie vrea sa comunice ceva, iar clientul vrea sa auda altceva, nu poti spune ca cei doi au un dialog.“

     

    Decizia magazinului online de a lansa un blog a fost luata acum cateva luni. A fost mult mai usor decat ar fi pentru o companie mare, este de parere webmasterul Stefan Misaras. „Cu cat o companie este mai mare, cu atat le este mai greu sa ia o decizie. Cineva trebuie sa faca propunerea in consiliu, sa primeasca aprobare…tot procesul acela decizional greoi.“

     

    Blogurile ar putea fi o oportunitate pentru companiile din FMCG, „la brandurile care creeaza emotii, unde se incearca sa se dea o anumita personalitate produsului“, este de parere Laurentiu Nita, managing director la agentia de PR Free Communication. In aceasta directie, compania Brau Union a lansat recent bloguri de produs, mai degraba decat corporate, pentru marcile Heineken si Golden Brau.

     

    Printre companiile romanesti care au deja blog se mai numara nume ca Vodanet, FunGift.ro, Tree.ro. Dar blogul nu este neaparat o solutie pentru orice companie. El trebuie sa urmeze o strategie, sa fie o extensie a business-ului, iar cultura organizationala sa fie pregatita sa asimileze acest concept. In cazul in care publicul sau compania nu sunt pregatiti, blogul mai poate fi luat in considerare doar ca instrument de comunicare interna. Este asa-numitul blog inchis, in care accesul la citire si publicare de comentarii este permis doar utilizatorilor inregistrati, in speta angajatilor.

     

    Veronica Dogaru, manager de comunicare interna la Orange Romania, este de parere ca „folosirea unui blog intern poate ajuta la capturarea knowledge-ului si impartasirea lui intr-o organizatie“. Orange nu are un blog, fie el deschis sau nu, dar exista un canal de comunicare interna numit „bulletin board“, unde angajatii sunt liberi sa posteze diverse anunturi sau sa discute subiecte variate (despre carti, turism, masini, telefoane, restaurante etc.).

     

    Blogul si usurinta comunicarii pe care o aduce poate in schimb sa fie o continua sursa de stres pentru companie, careia ii va fi din ce in ce mai greu sa pazeasca informatiile pe care nu le considera publice. Exista nenumarate cazuri de companii care au concediat angajati din cauza remarcilor pe care acestia le-au facut pe blog. O angajata a Delta Airlines a fost concediata pentru ca a publicat pe blogul personal cateva poze cu ea in uniforma. Un angajat al Microsoft a avut aceeasi soarta dupa ce a publicat poze cu un camion descarcand calculatoare Apple G5 in campusul companiei.

     

    Faptul demonstrat practic, ca un simplu angajat are mai multa credibilitate decat o are blogul unui director, isi gaseste astfel nefericitul exemplu in aceasta serie de concedieri din partea companiilor care sunt depasite de situatie in cazul unor „accidente“ informationale. Intreg departamentul de PR va trebui sa cosmetizeze, uneori fara succes, efectul a doar cateva cuvinte pe un blog anonim.

     

    De altfel, credibilitatea este bunul cel mai de pret al unui blogger. „Trebuie sa ai dreptate, trebuie sa gresesti si apoi sa recunosti ca ai gresit“, descrie Jeremy Wright parcursul unui blogger spre o imagine credibila. E adevarat ca o mica minciuna poate trece neobservata cand numarul cititorilor e de ordinul zecilor, dar nu se va intampla acelasi lucru cand audienta este de mii sau zeci de mii de cititori.

     

    Tocmai acesti bloggeri, cei care au audiente uriase (blogul lui Jeremy Wright are 250.000 de vizitatori lunar) devin si cei mai interesanti pentru companiile care vor sa comunice eficient catre mase. O forma pervertita a blogului este acela in care sunt ascunse, cu pricepere, elemente pozitive pentru o companie, pentru care blogger-ul este platit. Agentia americana de relatii publice Mind Comet, bunaoara, e specializata pe recrutarea de bloggeri care sa ridice in slavi companiile cliente. Este mult mai eficient pentru o companie ca mesajele sale sa fie strecurate in interiorul continutului publicat de un blogger in care cititorii au incredere.

     

    Reversul medaliei este ca, daca aranjamentul iese la iveala, blogger-ul isi pierde credibilitatea, iar imaginea companiei are de suferit. „Sa cumperi un blogger e periculos. E ca o dinamita, daca nu stii sa umbli cu ea, iti explodeaza in fata“, spune Eliza Rogalski.

    De dorit pentru companii este situatia in care un blogger se transforma gratuit intr-un „evanghelist“ al companiei. Dar toate aceste provocari nu sunt deocamdata „la zi“ si in Romania. Agentiile de PR monitorizeaza prea putin continutul blogurilor, iar companiile au inceput relativ recent sa bugeteze comunicarea online, cel mai adesea sub forme clasice de bannere sau link-uri pe cuvinte cheie.

  • INTERNET: Blog-ul, viitorul departament de PR al companiilor din Romania

    Internetul, ultima frontiera. Aceasta este povestea unui instrument de comunicare in masa care a ajuns mai departe decat orice altceva inaintea sa: blogul de companie. Dar se incumeta companiile din Romania sa mearga atat de departe?

     

    Nu mai e nevoie ca articolul de fata sa inceapa cu explicarea faptului ca blogurile sunt jurnale online. S-a vorbit atat de mult despre bloguri incat este putin probabil ca notiunea in sine sa fie complet necunoscuta, pe de o parte, iar pe de alta, in varianta sa simplificata, definitia de dictionar tinde sa devina tot mai austera in descrierea unui fenomen cu o dinamica deosebita.

     

    Motivul? O parte a asa-numitelor jurnale personale online devin mai degraba un spatiu de public relations, fie el personal sau corporatist. In Romania, exista bloguri de manageri, dar nici o companie de mari dimensiuni care sa fi facut primul pas si sa-si lanseze blogul oficial. Dar momentul este aproape, spun oamenii de PR si predicatorii pro-blog. Pentru ca, chiar daca nu are un blog oficial si chiar daca interzice angajatilor sa aiba bloguri personale, nu inseamna ca o companie poate ramane 100% neimplicata.

     

    Masa critica de romani in blogosfera a fost atinsa. Doar pe unul dintre site-urile care ofera gratuit servicii de gazduire si design al blogului, blogspot.com, cautarea dupa cuvantul blog va da 32.289 de destinatii web in limba romana. Linkuri in spatele carora se afla comunitati de internauti care comunica intre ei, isi citesc reciproc jurnalele si preiau unii de la altii informatii, experiente si intamplari cu o viteza de propagare neegalata de nici un alt mediu. Iar cu aceeasi viteza circula impresii despre produse si servicii, deopotriva bune si rele. Cat mai pot oare companiile sa stea pe margine?

     

    Pentru companii exista si argumente care nu au legatura cu presiunea de a contracara sau intretine opiniile exprimate de bloggeri. Jeremy Wright, autorul unuia dintre cele mai vizitate blog-uri din lume (Ensight.org) si consultant in domeniu, vede drept cel mai mare avantaj al comunicarii prin blog posibilitatea de a interactiona la un nivel mai apropiat cu consumatorii si de a obtine informatii despre preferintele lor, acestea ajutand compania in adaptarea produselor.

     

    „Departamentul de PR nu e foarte bun in comunicarea cu oamenii. Fac o treaba excelenta cand comunica jurnalistilor sau pe aspecte corporate. Dar sa tratezi oamenii ca indivizi este foarte greu dupa ce 20 de ani au vorbit numai de cifre si grupuri tinta“, a spus pentru BUSINESS Magazin Jeremy Wright, adaugand ca de multe ori cele mai potrivite persoane pentru a scrie blogul companiei nu sunt intotdeauna si cele mai evidente.

     

    Ca regula generala, Wright spune ca cele mai bune rezultate le inregistreaza companiile al caror blog este scris nu de CEO, de directorul de marketing sau de departamentul de comunicare, ci chiar de oamenii implicati direct in realizarea produselor.

     

    De exemplu, in cadrul unei companii producatoare de software, Wright, care este si presedintele retelei de bloguri b5media, spune ca este recomandabil ca articolele de pe blog sa poarte semnatura programatorilor. „De orice produs ar fi vorba, pe un client il intereseaza ce au de spus cei care l-au facut, nu directorul de marketing.“

     

    Directorul de PR al Tempo Advertising, Eliza Rogalski, vorbeste si ea despre tendinta de a comunica de la persoana la persoana intr-o evolutie mai ampla si anume „individualizarea target-ului“. Poate si de aceea, modelul de comunicare corporatista potrivit careia „noi vorbim, tu asculti ce avem noi de spus“ este vazut in Canada, tara de origine a lui Wright, pe cale de disparitie.

     

    Insa in Romania, Eliza Rogalski este de parere ca nu s-a ajuns inca la stadiul in care avalansa de branduri care comunica fiecare pe vocea lui sa-i determine pe consumatori „sa-si puna mainile la ochi si la urechi“ in fata reclamelor. „La noi consumatorul este in urma temporal fata de cel din alte tari, nu analizeaza, nu compara, nu este foarte sofisticat“, spune ea. „Dar la viteza cu care ne indreptam spre a fi o piata saturata probabil ca asta la un moment dat va provoca un debuseu: supraoferta de branduri.“

     

    Un semn ca acest debuseu se apropie este si rezultatul Barometrului de Opinie Publica realizat de Fundatia pentru o Societate Deschisa la inceputul lunii iulie. Clasamentul institutiilor in care romanii au incredere a ramas neschimbat, cu un top trei format din armata, biserica si presa, dar procentul celor care cred ca jurnalistii apara interesele unor oameni politici sau de afaceri a depasit 60%.

    O reactie logica ar fi ca oamenii sa isi caute si alte surse de informare, iar blogul ar putea fi o alternativa. Mai ales cand procentul celor care au acces la Internet acasa, conform aceluiasi studiu, va fi semnificativ mai mare de 16%, cat este acum.

     

    Jeremy Wright si Eliza Rogalski, unul promotor al blogului, celalalt adept al comunicarii adecvate, sunt de acord intr-o privinta: tonul cu care trebuie scris un blog nu este cel de „comunicat de presa“, iar autorul, asa cum il vede Eliza Rogalkski trebuie sa fie „o persoana care cunoaste bine interiorul unei companii, pentru ca atunci cand se prezinta pe blog drept PR-istul de serviciu s-a terminat“.

     

    Diferenta dintre un departament de relatii cu clientii, in care consumatorii fac sugestii sau reclamatii prin e-mail si un blog poate fi sintetizata in tipurile de raspuns primite in fiecare din aceste cazuri. In primul, raspunsul prinde forma „stimate client, cererea a fost inregistrata si veti primi raspuns in cel mai scurt timp posibil“, iar in cazul unui blog, raspunsul poate fi mult mai relaxat: „o sa vad care-i treaba si incerc sa te ajut“.

     Un caz concret este cel al blogului oficial al magazinului online StilXXI.ro. La adresa stilXII.ro/blog internautilor nu li se pun in brate produse pe care sa le cumpere.

     

    In schimb, intre recenzii ale unor produse de birotica sau electronice care nu sunt neaparat prezente pe site sunt presarate si produse cu link catre magazinul virtual, de unde pot fi cumparate. Blogul atrage astfel o categorie de public mai larga si mai important, ofera informatii adiacente, nu este doar o prelucrare a continutului de pe site. Consumatorul este astfel acrosat si atras pentru a reveni si data viitoare, daca nu pentru a cumpara, cel putin pentru a afla informatii care il intereseaza.

    De altfel, blogul respecta un principiu enuntat de Wright. „Trebuie sa te gandesti ce vor oamenii sa auda. Si daca o companie vrea sa comunice ceva, iar clientul vrea sa auda altceva, nu poti spune ca cei doi au un dialog.“

     

    Decizia magazinului online de a lansa un blog a fost luata acum cateva luni. A fost mult mai usor decat ar fi pentru o companie mare, este de parere webmasterul Stefan Misaras. „Cu cat o companie este mai mare, cu atat le este mai greu sa ia o decizie. Cineva trebuie sa faca propunerea in consiliu, sa primeasca aprobare…tot procesul acela decizional greoi.“

     

    Blogurile ar putea fi o oportunitate pentru companiile din FMCG, „la brandurile care creeaza emotii, unde se incearca sa se dea o anumita personalitate produsului“, este de parere Laurentiu Nita, managing director la agentia de PR Free Communication. In aceasta directie, compania Brau Union a lansat recent bloguri de produs, mai degraba decat corporate, pentru marcile Heineken si Golden Brau.

     

    Printre companiile romanesti care au deja blog se mai numara nume ca Vodanet, FunGift.ro, Tree.ro. Dar blogul nu este neaparat o solutie pentru orice companie. El trebuie sa urmeze o strategie, sa fie o extensie a business-ului, iar cultura organizationala sa fie pregatita sa asimileze acest concept. In cazul in care publicul sau compania nu sunt pregatiti, blogul mai poate fi luat in considerare doar ca instrument de comunicare interna. Este asa-numitul blog inchis, in care accesul la citire si publicare de comentarii este permis doar utilizatorilor inregistrati, in speta angajatilor.

     

    Veronica Dogaru, manager de comunicare interna la Orange Romania, este de parere ca „folosirea unui blog intern poate ajuta la capturarea knowledge-ului si impartasirea lui intr-o organizatie“. Orange nu are un blog, fie el deschis sau nu, dar exista un canal de comunicare interna numit „bulletin board“, unde angajatii sunt liberi sa posteze diverse anunturi sau sa discute subiecte variate (despre carti, turism, masini, telefoane, restaurante etc.).

     

    Blogul si usurinta comunicarii pe care o aduce poate in schimb sa fie o continua sursa de stres pentru companie, careia ii va fi din ce in ce mai greu sa pazeasca informatiile pe care nu le considera publice. Exista nenumarate cazuri de companii care au concediat angajati din cauza remarcilor pe care acestia le-au facut pe blog. O angajata a Delta Airlines a fost concediata pentru ca a publicat pe blogul personal cateva poze cu ea in uniforma. Un angajat al Microsoft a avut aceeasi soarta dupa ce a publicat poze cu un camion descarcand calculatoare Apple G5 in campusul companiei.

     

    Faptul demonstrat practic, ca un simplu angajat are mai multa credibilitate decat o are blogul unui director, isi gaseste astfel nefericitul exemplu in aceasta serie de concedieri din partea companiilor care sunt depasite de situatie in cazul unor „accidente“ informationale. Intreg departamentul de PR va trebui sa cosmetizeze, uneori fara succes, efectul a doar cateva cuvinte pe un blog anonim.

     

    De altfel, credibilitatea este bunul cel mai de pret al unui blogger. „Trebuie sa ai dreptate, trebuie sa gresesti si apoi sa recunosti ca ai gresit“, descrie Jeremy Wright parcursul unui blogger spre o imagine credibila. E adevarat ca o mica minciuna poate trece neobservata cand numarul cititorilor e de ordinul zecilor, dar nu se va intampla acelasi lucru cand audienta este de mii sau zeci de mii de cititori.

     

    Tocmai acesti bloggeri, cei care au audiente uriase (blogul lui Jeremy Wright are 250.000 de vizitatori lunar) devin si cei mai interesanti pentru companiile care vor sa comunice eficient catre mase. O forma pervertita a blogului este acela in care sunt ascunse, cu pricepere, elemente pozitive pentru o companie, pentru care blogger-ul este platit. Agentia americana de relatii publice Mind Comet, bunaoara, e specializata pe recrutarea de bloggeri care sa ridice in slavi companiile cliente. Este mult mai eficient pentru o companie ca mesajele sale sa fie strecurate in interiorul continutului publicat de un blogger in care cititorii au incredere.

     

    Reversul medaliei este ca, daca aranjamentul iese la iveala, blogger-ul isi pierde credibilitatea, iar imaginea companiei are de suferit. „Sa cumperi un blogger e periculos. E ca o dinamita, daca nu stii sa umbli cu ea, iti explodeaza in fata“, spune Eliza Rogalski.

    De dorit pentru companii este situatia in care un blogger se transforma gratuit intr-un „evanghelist“ al companiei. Dar toate aceste provocari nu sunt deocamdata „la zi“ si in Romania. Agentiile de PR monitorizeaza prea putin continutul blogurilor, iar companiile au inceput relativ recent sa bugeteze comunicarea online, cel mai adesea sub forme clasice de bannere sau link-uri pe cuvinte cheie.

  • Pro si Contra blog de companie

    PRO

    • Apropie compania de consumatori
    • Scade costurile departamentului PR
    • Rezultatele unei campanii abile de imagine pot fi usor si rapid analizate
    • Un blog interesant si bine scris atrage mai usor vizitatori decat un site oarecare datorita retelei de link-uri de pe alte bloguri

     

    CONTRA

    • Este un mediu dificil de controlat
    • Poate duce la scurgeri de informatii
    • Sunt greu de gasit specialisti care sa puna la punct campanii adaptate Internetului
    • Compania este mai expusa aparitiei unor valuri de critici de la consumatori si trebuie sa aiba abilitatea de a reactiona corect

  • Pro si Contra blog de companie

    PRO

    • Apropie compania de consumatori
    • Scade costurile departamentului PR
    • Rezultatele unei campanii abile de imagine pot fi usor si rapid analizate
    • Un blog interesant si bine scris atrage mai usor vizitatori decat un site oarecare datorita retelei de link-uri de pe alte bloguri

     

    CONTRA

    • Este un mediu dificil de controlat
    • Poate duce la scurgeri de informatii
    • Sunt greu de gasit specialisti care sa puna la punct campanii adaptate Internetului
    • Compania este mai expusa aparitiei unor valuri de critici de la consumatori si trebuie sa aiba abilitatea de a reactiona corect