BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Si ce folos daca Mutu a dat doua goluri cu Andorra?

    Marti, 16 august: Presedintele Traian Basescu trecedin nou pe la podul de la Maracineni, Buzau, obiectivulde infrastructura cel mai afectat de inundatii.

    „Maine cu siguranta trec premierul si toti ministrii buluciti la pod, ca atat timp cat am fost in concediu au uitat sa mai treaca pe la pod. De maine, bulucesc toti!“, a afirmat Basescu. El a tinut sa precizeze ca a facut mai multe vizite in zona nu pentru ca s-ar fi indragostit de acest obiectiv, ci pentru ca este cea mai importanta paguba produsa de inundatii in infrastructura. Miercuri, 17 august: Premierul Tariceanu, direct vizat de afirmatii, ii raspunde presedintelui, afirmand ca nu se duce ca sa se plimbe, ci ca sa evalueze, ca inginer, stadiul realizarii lucrarilor de refacere a podului.

     „La podul de la Maracineni am mers pana in momentul in care am considerat necesar si acel moment a fost determinat de interventiile pe care le-am facut pentru ca fortele umane si mijloacele tehnice sa fie la nivelul necesar realizarii lucrarilor in timp“, a explicat premierul. El a mai spus ca nu trebuie sa se duca personal in fiecare zi la acel pod.

    „Eu nu sunt sef de santier, dar in momentul in care am vazut, pentru ca sunt inginer constructor si ma pricep si eu, m-am dus. Si, cu ochiul inginerului, pot sa apreciez daca lucrul se desfasoara la nivelul si in ritmul care sa ne permita realizarea termenelor de dare in functiune“, a spus prim-ministrul. Doua declaratii care arata cum cei mai inalti demnitari inteleg sa conduca tara. Nu stiu daca presedintele si premierul ar trebui sa-si consume atat de mult energia la acest pod de la Maracineni. Poate ar trebui sa „consume benzina“ pentru a se intalni cu investitori si a-i convinge sa aloce fonduri pentru Romania. Decat sa se intreaca pe tema „cine a trecut de mai multe ori pe la pod“, presedintele si premierul ar trebui sa-si bata gura pe tema cum se pot crea mai multe locuri de munca, pentru ca fiscul sa aiba de unde lua impozite ca sa finanteze refacerea podului de la Maracineni.

    De multe ori ii judecam si ii alegem pe politicieni in functie de ce declara, de cat de tari sunt in vorbe. De prea putine ori ne uitam daca acesti politicieni au facut ceva, daca vorbaria lor i-a convins pe straini sa investeasca in tara, daca se pot lauda cu ceva palpabil, care poate fi cuantificat.   

    Presedintele Basescu a declarat ca va fi un jucator, ca se va implica in politica de zi cu zi a tarii si ca nu va sta deoparte, asa cum a facut predecesorul sau, Ion Iliescu. Pana acum a fost doar un jucator care vorbeste mai mult decat sa faca „pe teren“ ceva. Exact ca Mutu, care este cel mai bun jucator, dar care nu se poate lauda cu ceva palpabil.

    Este jucatorul care cand vorbeste aduce cel mai mare rating, este pe prima pagina a ziarelor, dar nu are la activ nici un Campionat European, nici unul mondial, nici un gol cu Olanda. In schimb, a dat doua goluri cu Andorra si a fost cel mai bun jucator de pe teren.

    Ce folos pentru tara daca presedintele Basescu are cea mai ridicata cota de audienta dupa ce trece pe la podul de la Maracineni? A crescut nivelul de trai dupa acele vizite, a adus vreun investitor, a scazut inflatia sau a mai crescut euro ca sa nu mai piarda exportatorii? Nimic din toate astea. Bine, asta ar fi treaba premierului si a Guvernului. Dar presedintele a spus ca vrea sa fie un jucator si ar trebui sa-si asume astfel si evolutia economiei. Cresterea economica incepe sa-si piarda din suflu, iar ultimele date statistice arata ca si productivitatea pierde teren. Investitiile straine bat pasul pe loc, iar numarul de salariati din industrie scade. In schimb, numarul functionarilor publici creste cu 15.000 in sase luni. A crescut atat de mult economia, s-a marit populatia, ca sa se justifice cresterea numarului de functionari publici? Nimic din toate astea, ci dimpotriva.

    Tot luptandu-se la pod, presedintele si premierul uita ca nu vor avea de unde sa plateasca „podul“ daca nu se ingrijesc de economie, care da primele semne de incetinire a cresterii.

  • Putere si nimicnicie

    Pe vremea cand eram incepator in gazetarie, jurnalist de agentie de presa, traiam, in drum spre redactie, cu vreo stire mai deosebita, un sentiment ciudat: priveam lumea, in tramvai sau pe strada, si realizam ca eu stiam ceva ce oamenii aceia inca nu aflasera. Pe urma stirea pleca, era preluata de radiouri, televiziuni sau ziare si modifica un pic existenta celor din tramvai sau de pe strada.

    Spun ca era un sentiment ciudat pentru ca amalgama o stranie senzatie de putere cu un dram de responsabilitate (stiu, suna ca dracu’, vorba cuiva, dar chiar asa era) si cu o superioritate blanda; daca era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, imi parea bine ca o anunt, dar imi parea rau ca stric seara oamenilor informandu-i ca vor primi facturi mai scumpe. In timp, sentimentul ciudat s-a pastrat, putin modificat: i s-a adaugat o nuanta de nimicnicie. Sentiment pe care, in dozaje diferite, cred ca l-a trait orice jurnalist roman care a ajuns cel putin o data in cariera ca scrie degeaba. Termenul „degeaba“ include fie lipsa de reactie din partea autoritatilor, fie imobilismul societatii.

    Am avut nevoie de aceasta lunga introducere pentru ca mi se pare ca o varianta modificata a sentimentului meu este traita de mai-marii zilei: au puterea de a afla tot felul de lucruri, le-au aflat, s-au minunat sau au mimat ca se minuneaza, le comunica. Dar nu le pare rau si nu iau in calcul cat si cum influenteaza viata celorlalti si cum le pot strica viitorul.

    Imensa galceava care a cuprins Romania si care amesteca alegeri anticipate, cursul leu – euro, aderarea la Uniunea Europeana, dansuri la terasa, liberalizarea pietei de energie, inundatii, jocul grupurilor de interese, TVA, vamesi si pasapoarte, legea lobby-ului si podul de la Maracineni este cel mai bun exemplu de putere nestapanita. Nici unul dintre politicienii Romaniei nu pare a fi aflat ca va ramane in istorie nu prin cantitatea de stiri de presa pe care le-a iscat, ci prin calitatea actului sau de politician, prin legile promovate sau adoptate si prin modul in care ar putea schimba, in bine, destinele romanilor. Daca ii incearca ambitia de a ramane in istorie; eu cred ca pe cei mai multi da, vorbesc de politicienii adevarati, nu de ridicatorii de mana.
    Cel mai bun exemplu pentru nimicnicie (pentru unii politicieni: desertaciune, zadarnicie) este chiar cel al revistei noastre: in urma cu cateva saptamani publicam un apel al oamenilor de afaceri catre clasa politica, de a nu rupe echilibrul economic al Romaniei. Dar politicienii nostri par sa fi studiat opera publicistului englez Ernest Benn, care spunea la inceputul secolului trecut ca „politica este arta de cauta problemele, de a afla daca exista sau nu, de a le pune un diagnostic incorect si de a aplica gresit remediul“. 

    Asa ca problema a trecut in mod subtil din curtea politicienilor in cea a grupurilor de interese, iar culmea e ca nu poti acuza pe nimeni de asta. Care grupuri de interese au deviat subtil tot soiul de legi si acte normative de la rostul lor firesc, de propasire a Romaniei (ce dor imi era sa spun asta!). O sa mai bazaim un pic despre cat de necesara sau nu este o lege a lobby-ului, dar trebuie sa ne pregatim pentru marile inclestari ce au inceput: energia, sistemul medical, cele opt procente din Petrom care se dovedesc a fi mai importante decat insasi piata romaneasca a benzinei. Dar mi-e teama ca facturile cetatenilor si companiilor vor ramane la fel de mari, ca fiscalitatea isi va pastra caracterul nehotarat si ca bolnavii nu vor fi mai bine ingrijiti. Maine-poimaine o sa aud ca stam mai bine decat bulgarii, care uite cum se chinuie sa faca un guvern.

  • Inflatia: unde tintim si ce nimerim

    Dupa ce acum un an spuneam despre decizia BNR de a introduce mecanismul de tintire directa a inflatiei ca este „o lovitura de imagine“ data de banca centrala, iata-ma acum in situatia de a nu intelege cum si mai ales de ce BNR tine mortis sa faca acest pas acum.

    Revazand materialele publicate pe tema „inflation targeting“, am trecut inca o data in revista principalele cerinte minimale care asigura succesul strategiei: existenta unui mix de politici prin care oficialii bancii centrale sa decida cum asigura stabilitatea preturilor in economie si o modalitate de comunicare catre mediul de afaceri si publicul larg a solutiilor gasite si deciziilor luate pentru gestionarea inflatiei. Sa le luam pe rand:

    Mixul de politici economice inseamna nu numai generarea unui model econometric, care sa faca posibila asumarea tintei de inflatie pentru un interval de timp predefinit (care asigura posibilitatile de a estima devierile de la tinta initiala), ci in primul rand indicarea unui instrument solid si cu putere de predictie. Romania se gaseste mai degraba in situatiile de exceptie, asa cum au fost ele definite in lucrarea editata de BNR in anul 2004, referitoare la tintirea directa a inflatiei in Cehia, Polonia si Ungaria.

    Cinci dintre cele sase exceptii enumerate de banca centrala din Republica Ceha sunt prezente acum in contextul economic international si in cel din tara noastra: deviatii substantiale ale preturilor internationale la materiile prime (pretul petrolului in special), deviatii ale cursului de schimb, care nu sunt asociate fundamentelor economice sau politicii monetare, dezastre naturale ce pot afecta costul sau cererea pentru anumite produse (recentele inundatii), variatii ale preturilor reglementate (la energie si gazele naturale) si (probabilele) modificari ale impozitelor indirecte. In aceste conditii ar fi, in opinia mea, mai mult pura intamplare decat calcul si premeditare daca BNR ar „nimeri“ in vreunul din urmatoarele patru trimestre tinta de inflatie pe care ar propune-o acum. In realitate, oricum nu ne putem astepta ca modelul econometric propus sa functioneze perfect din primul trimestru, dar nu cred ca BNR poate risca sa propuna tinte fanteziste, tocmai acum, cand ar putea invoca prezenta unor conditii macroeconomice exceptionale. Ultimele luni au demonstrat clar ca banca centrala, daca detine un set de ecuatii care descriu economia, il tine ascuns bine.

    Apoi, instrumentul de politica monetara care sa determine reactii in economie catre stabilizarea preturilor ar trebui sa fie rata dobanzii. In perioada urmatoare, presiunea economiei sugereaza tendinta de depasire a tintei de inflatie, asa ca rata dobanzii la lei ar trebui marita, in scopul restrangerii cresterii economiei.

    O asemenea masura este opusa politicii de pana acum a BNR. Iar pentru ca un instrument de politica monetara, oricare ar fi el, sa functioneze, este necesar ca BNR sa aiba o independenta totala fata de puterea executiva si legislativa, in asa fel incat sa isi poata urmari tinta de inflatie indiferent de implicatiile acestei decizii pentru economie. Or, BNR a ramas singura „ancora“ pentru stabilitatea economiei romanesti, si ea indeplineste rolul de stabilizator al dezechilibrelor macroeconomice. Asadar, este improbabil ca  bancii centrale i se va lasa deplina libertate pe care o cere tintirea directa a inflatiei. O alta tema spinoasa este coordonarea politicilor macroeconomice, care ar trebui sa aiba loc intre guvern si banca centrala.

    Pana acum, guvernul acesta ca si cele trecute, si-au aplicat programul politic fara a discuta cu reprezentantii BNR si e greu de crezut ca lucrurile se vor schimba tocmai acum…

    Comunicarea bancii centrale cu mediul de afaceri si cu populatia are de asemenea puncte slabe. Actiunile bancii centrale au fost in numeroase randuri criticate de bancile comerciale si reprezentantii companiilor, iar problemelor ridicate de analistii economici li s-a raspuns eventual prin interventii ambigue. Cine are dreptate este mai putin important acum; fapt este ca increderea oamenilor de afaceri in deciziile oficialilor BNR este scazuta. Ascunsi in spatele studiilor si „experientei“ celorlalte banci centrale, reprezentantii BNR propun uneori solutii criticabile.

    Studiul despre tintirea inflatiei citat mai sus pare a fi ignorat cand nu corespunde dorintei de moment a BNR. La fel, decizia de a nu introduce mai repede in circulatie „leii grei“ a fost luata pentru a „micsora costurile preschimbarii bancnotelor“ – denota capacitatea redusa a BNR de a sesiza nevoile pietei si face ca populatia sa continue sa calculeze in moneda „veche“, in timp ce tinta BNR era trecerea cat mai rapida si usoara la leul greu, iar nu minimizarea costurilor…

    In fine, reprezentantii BNR pur si simplu nu au experienta transparentei in procesul decizional si nu par a avea nici curajul de a recunoaste cand gresesc. Deciziile de politica monetara ale BNR au fost insotite fie de comunicate oficiale seci, fie de expuneri cu tenta istorico-literara, dar au oferit rareori o motivatie clara si transparenta.

  • Undeva, prin luna septembrie-octombrie

    „Primul care a sosit ieri la sedinta Consiliului de Coordonare a Coalitiei, programata sa aiba loc la ora 17.00, a fost premierul Calin Popescu-Tariceanu. Acesta a ajuns la sediul guvernului in jurul orei 18.10, fiind urmat aproape imediat de presedintele PD, Emil Boc. Dupa alte aproximativ zece minute si-a facut aparitia si liderul Partidului Conservator, Dan Voiculescu.“ Stirea precedenta reprezinta reproducerea fidela a unui fragment de articol aparut intr-un cotidian central, saptamana trecuta. Daca, dupa lecturarea randurilor de mai sus ati sesizat o „nota falsa“, e semn bun. Daca nu, e timpul sa va ingrijorati.

    Sa recapitulam: sedinta liderilor coalitiei de guvernamant – cum s-ar zice, cei mai importanti oameni ai zilei – este programata pentru ora 17.00. La 18.10 – adicatelea cu mai bine de o ora intarziere, isi face aparitia, senin, premierul Tariceanu, secondat de liderul PD, Emil Boc. Zece minute mai tarziu, hop! si Dan Voiculescu. Cat despre Marko Bela, lucrurile sunt ceva mai simple. El s-a aflat pe parcursul intregii zile in Palatul Victoria, locul unde isi desfasoara activitatea ca vicepremier, astfel incat pentru a participa la CNC nu a fost nevoie decat sa se mute dintr-un birou intr-altul. Ce-i sigur, e sigur, nu? Pana si maghiarii s-au obisnuit sa traiasca la Portile Orientului.

    Tanda pe Manda, am putea asuma ca liderii celor patru partide au convenit asupra unui limbaj cifrat. Ora 17.00 inseamna, de fapt, ora 18.00 – si nici aceea nu-i batuta in cuie. Ora 18.10 sau ora 18.20 sunt si ele ore acceptabile pentru o intalnire de gradul „zero“. De bon ton, la Portile Orientului, unde nici macar editorul stirii cu pricina nu se mai socheaza si trateaza informatia cu firescul cuvenit unui rasarit de soare. Numai la Rasarit e „politicos“ sa intarzii la intalnire. Ba mai mult, sa perpetuezi un adevarat protocol al „intarzierii“. Intarzii zece minute – e un semn de superioritate. Intarzii cinsprezece, e un „sfert academic“. Intarzii o ora sau mai bine, esti premier sau lider de partid. Asta e ceea ce s-ar putea numi „sfertul mioritic“. A intarzia la o intalnire reprezinta un alt fel de a bate cu pumnul (sau cu papucul?) in masa. Spune-mi cat intarzii, ca sa-ti spun cine esti.

    Evident, doi dintre impricinati, Tariceanu si Boc, s-ar putea scuza, afirmand ca, inainte de aceasta sedinta, a existat o alta, a Aliantei, care s-a extins mult peste orarul prevazut initial. La randu-le, Marko Bela si Dan Voiculescu s-ar putea apara, sub pretextul ca „daca ei nu, la ce bun noi?“. Toata aceasta argumentatie ar putea fi suspectata de bun-simt in cazul in care am avea de-a face cu un incident izolat. Ceea ce – din nefericire stim cu totii – nu este cazul. „La noi sunt codri verzi de brazi si campuri de matase“ – vorba lui Goga – dar, in afara de acestea, mai este ceva – un „je m’en fiche“ pentru care ne-ar invidia pana si francezii. Sedintele dureaza peste limitele prestabilite, trenurile intarzie cu o constanta aproape matematica, termenele nu se respecta – de nimeni, nicaieri.

     Intrebati oamenii de afaceri care au de facut sau de primit viramente bancare. Si-atunci de ce sa ne mai miram? Pe Moromotele lui Preda l-am invatat la scoala, asa ca tactica amanarii „foncierii“ are deja valoare artistica. Pentru noi, Moromete a fost Robin Hood doi! Iar daca Tocqueville zicea despre americani ca sunt poporul care-l stie pe Descartes fara sa-l fi citit, noi, romanii, suntem, cu siguranta, poporul care aplica, instinctual, legile lui Murphy: „Lasa pe maine ce poti face azi, ca poate poimaine nu mai trebuie facut defel“. Cu Moromete, timpul n-a mai avut rabdare – o stim deja din scoala. Si-atunci, vorba lui Cocosila – ca sa ramanem in registrul lui Preda – noi pe ce ne bazam? Poate pe declaratia „ferma“ a lui Emil Boc? „Calendarul politic este clar“, a declarat, raspicat, liderul PD. „Termenele sunt undeva in jurul lunii (sic!) septembrie-octombrie.“ Undeva in jurul anului 2007-2008, am putea adauga.

  • Fereste-te de romani cand ii intereseaza economia

    O economie stabila si asigurarea unui nivel ridicat de crestere economica in urmatorii zece ani reprezinta cel mai important lucru la care se gandesc cea mai mare parte a romanilor in acest moment, conform ultimului Barometru de Opinie.

    Aceste lucruri erau importante si acum un deceniu, dar intre timp a intervenit o miscare majora in viata romanilor. S-au imprumutat. O buna parte dintre ei realizeaza tot mai mult ca de o economie stabila si pe crestere depinde capacitatea lor de a-si plati ratele si de a nu ramane datori pe vecie sau, in cel  mai rau caz, de a nu fi cautati de angajatii bancilor sau ai altor institutii de credit care vor sa-si recupereze datoriile.

    Pana in 2000 nu au fost multi cei care s-au imprumutat la banca, in calitate de persoane individuale. Cele care aveau curajul sa treaca pragul bancilor erau companiile. Cand dolarul si-a dublat valoarea la inceputul lui 1997, multi oameni de afaceri au avut de pierdut.

    Bancile au majorat dobanzile si cea mai mare parte a economiei a avut de pierdut. Populatia nu era expusa pe imprumuturi si a avut de pierdut doar la plasamente. Dobanda pe care o plateau bancherii la lei nu acoperea inflatia si nici cresterea continua a cursului. Asa ca multi au pierdut din valoarea banilor depusi la banca.

    Bine in schimb ca nu prea multi aveau imprumuturi de rambursat, pentru ca nimeni nu putea sa plateasca dobanzile exorbitante din perioada 1997-2001, cu varful de plata in primii doi ani. Majorarile de salariu nu acopereau banii care ar fi trebuit platiti luna de luna. Eu cred ca multi ar fi intrat in incapacitate de plata – si am fi avut o „revolutie financiara“.

    Dupa 2001, piata  s-a imbunatatit, economia a inceput sa creasca, salariile s-au imbunatatit, iar oamenii au devenit usor mai optimisti. Scaderea dobanzilor la credite si tehnicile de marketing ale companiilor care vand televizoare si masini de spalat i-au incurajat pe romani sa ia bunuri cu plata in rate. Au urmat masina in leasing si apartamentul. In urmatorii patru ani, creditul a explodat, iar multi s-au indatorat pana la limita. Si toti sunt atenti ca sa nu uite sa plateasca rata lunara, pentru ca altfel ajung pe lista neagra la Biroul de Credit.

    Cu securea platii ratelor deasupra capului luna de luna, pentru multi ani de acum incolo, romanii realizeaza tot mai mult cat este de important sa fie „liniste“ in economie. Peste jumatate din imprumuturile acordate sunt in euro, ceea ce arata cat de expus este tot sistemul la cursul valutar si la dobanda. Saptamana trecuta, Banca Centrala Europeana a majorat rata dobanzii cu 0,25%. E foarte putin, spun multi. Asa e, daca te uiti ca mai trebuie sa scoti 5 euro din buzunar intr-o luna la rata.

    Dar tendinta este de crestere. La dolari, dobanda a crescut intr-un an cu 4 puncte procentuale, tot de teama inflatiei. S-ar putea ca o dobanda de 9-10% in euro acum sa ajunga la 14-15% foarte repede. Iar acei 5 dolari se pot transforma in 30-40 de euro in plus pe calculatorul de plata a creditului la banca. Daca dupa o majorare a dobanzii intervine si o crestere a cursului, multi romani vor incepe sa gafaie. Pentru ca, alaturi de plata ratelor, intervine si o factura mai scumpa la utilitati. Vin si majorarile de preturi la tigari, iar benzina de un euro nu mai e un vis, ci o realitate de zi cu zi.

    Cardul se va goli tot mai repede, pentru ca salariile nu vor mai creste in urmatorii ani, asa cum au urcat in perioada 2004-2005. Si nici nu vor acoperi toate cresterile de preturi. Salariile poate vor urca doar daca se fac alegeri anticipate, pentru ca de munca s-a cam uitat. Trimestrul al treilea a fost cel mai prost din ultimii cinci ani. Mai mult s-a consumat decat s-a produs. Dar s-a consumat pe datorie.

    Nu stiu daca cei care conduc acum tara realizeaza ca orice greseala economica va fi mult mai aprig penalizata de romani. Chiar si stagnarea economica va fi penalizata pentru ca nu va aduce nici un plus de bani pe „fluturas“, iar o crestere mai mare de curs si de dobanda la lei il va sterge pe Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, de pe lista persoanelor in care romanii au cea mai mare incredere si il va trimite pe lista celor mai vanati.

    Eu cred ca este bine ca pe romani incepe sa-i preocupe starea economiei. Fiindca asa vor ajunge sa-i inghita tot mai putin pe toti cei care vor conduce prost tara si bat pasul pe loc. Pentru ca au rate de platit si nu vor sa ramana datori.

  • Unde sunt intelectualii d’antan?

    La 16 ani dupa revolutiile din 1989, intrebarea continua sa fie pusa, pe diferite tonalitati si cu diferite accente, atat in Est cat si in Vest. Raspunsul s-a aflat tot timpul sub nasul nostru – intelectualii se afla acolo unde se cuvine sa fie.

    O stafie bantuie Europa Rasariteana – stafia intelectualului. Pe la inceputul anilor ‘90, vorbind despre revolutiile din Europa de Est, Timothy Garton Ash le eticheta, nu fara satisfactie, drept „Revolutiile Intelectualilor“. Doar cativa ani mai tarziu, acelasi Garton Ash constata, contrariat, ca „intelectualii independenti au decazut dintr-o pozitie de o anormala importanta, detinuta inainte de 1989, intr-una de o (la fel de) anormala „lipsa de importanta“. De-atunci incoace, multi au continuat sa se intrebe cum se explica ratarea acestei sanse „unice“ a Europei Rasaritene de a fi indrumata, daca nu de-a dreptul condusa, de catre „filosofii-regi“ la care visa Platon. De ce n-am avut cu totii un Havel si de ce pana si Havel a cazut, in cele din urma, in dizgratie?

    Au curs rauri de cerneala pe marginea acestui subiect, s-au dat doctorate si s-au organizat conferinte internationale. Explicatiile au pendulat de la cele culturale sau institutionale la cele bazate pe rational-choice theory. Unele au aruncat vina pe seama unei societati prea putin intelegatoare cu argumentele intelectualilor, altele (precum, bunaoara la noi, cele ale Alinei Mungiu-Pippidi), exclusiv in carca inadaptarii (incapacitatii?) intectualilor. In fine, dar nu in cele din urma, altii – probabil majoritatea – au cautat o cale de mijloc (vezi, bunaoara, cazul Vladimir Tismaneanu), in care vina este mai degraba impartita. Toate taberele, insa, fara exceptie, au pornit de la o premisa comuna – exista o vina pentru ca exista un esec: intelectualii trebuia sa se implice mai activ in noua formula politica, dar nu au facut-o.

    Pe Socrate l-ar fi umflat rasul. Inainte, insa, de a intra in arcanele amuzamentului socratic, se cuvine s-o luam babeste, cu inceputul – definitia termenilor. Denumirea de „intelectual“ nu acopera orice individ posesor al unei diplome de studii superioare, fie ea de inginer, doctor sau filosof. Pentru a marca diferenta, multi au apelat la termenul de „intelighentia“, intelegand prin acesta o anumita categorie de intelectuali, inclinati sa vada problemele sociale si politice prin prisma moralitatii si, prin urmare, sa-si urmeze principiile pana la capat, indiferent de pretul care trebuia platit. Intru simplificarea discutiei, putem face distinctia intre intelectualii-birocrati sau „tehnici“ – care-si folosesc inteligenta si cunostintele ca pe niste unelte, bune deopotriva la construit sau la ucis, si intelectualii pur si simplu – pentru care ganditul reprezinta un mod de viata (oricat de pretentios va fi sunand aceasta).

    Ca aceasta ultima categorie de intelectuali a jucat un rol important sau chiar decisiv in prabusirea regimurilor comuniste din rasaritul  Europei e un lucru indeobste cunoscut. Chiar si la noi, unde n-a existat o Charta 77 sau o Miscare a Solidaritatii, Constantin Noica, Andrei Plesu, Paul Goma, Ana Blandiana sau Doina Cornea au reprezentat primele fisuri serioase in regimul ceausist. (Asta pentru a nu pomeni nimic despre miile de intelectuali care, de-a lungul si de-a latul tarii, in cenacluri, cafenele si birturi, faceau schimb de idei si carti „subversive“ cu o bucurie copilareasca.)

    Iar printre primii intrati in sediul TVR (si-n constiinta publica) s-au numarat poetul Mircea Dinescu si actorul Ion Caramitru. „Politicianul“ Ion Iliescu a aparut ceva mai tarziu. Un cititor avizat mi-ar putea reprosa, probabil, faptul ca i-am pus in aceeasi oala, sa zicem, pe Constantin Noica si Paul Goma.

    Primul a fost un filosof ce nu-i cerea sistemului decat sa-l lase in pace, al doilea un scriitor facut parca doar pentru a scoate din sarite pe toata lumea – atunci ca si acum.

    Ce legatura poate fi intre cei doi? Ei bine, legatura socratica. Si cu asta ajungem in miezul problemei. Socrate a fost primul „intelectual“ ucis de catre „politicieni“ – motiv suficient pentru Hannah Arendt de a vedea in acest eveniment o ruptura majora intre filosofie si politica, o ruptura ce va marca intreaga evolutie ulterioara a lumii occidentale.

    Tocmai de aceea, daca exista cineva indreptatit sa discute relatia dintre intelectual si viata cetatii, atunci cu siguranta acel cineva este Socrate, capul tuturor „rautatilor“ – omul caruia nu-i pasa de „lucrurile de care ceilalti se ingrijesc cel mai mult: sa faci bani, sa ai o casa confortabila, un rang inalt in ierarhia militara sau birocratica sau altele, precum si o functie politica, apartenenta la vreo societate secreta sau vreun partid“.

    Cum isi vedea, totusi, Socrate, rolul in societatea ateniana? De „Gigi-contra“. In propriile sale cuvinte, daca Atena era un cal prea mare si predispus la somnolenta, rolul sau era acela al taunului care-l impiedica sa adoarma. Fiind anti-politic, Socrate era fundamental politic.

    Cand ceilalti reactionau, el isi permitea luxul de a gandi. (Re)lansand conceptul de anti-politica, Havel a facut si el politica. Si-atunci de ce sa ne miram cand in intreaga Europa rasariteana  lucrurile (re)intra pe un fagas normal? De ce sa ne miram cand intelectualii refuza, cu rare exceptii, implicarea directa in politica formala, preferand statutul de  vesnici „Gigi-contra“, gata sa critice in stanga si-n dreapta puterea, oricare va fi fiind ea? Asta nu e comoditate, e un soi de „chemare a naturii“.

    Ramanand anti-politici, intelectualii rasariteni continua sa faca, uneori fara macar sa realizeze, politica. Refugiindu-se cu precadere in mass-media, pot bazai mai bine si mai cu spor. Isi pot permite luxul de a infuria calul, indiferent daca acesta are coama pieptanata pe stanga sau pe dreapta. Calul necheaza, da din copita, dar ramane treaz.

    Cineva trebuie s-o faca si pe asta. Problema – pentru ca avem, totusi, o problema – o reprezinta scaderea alarmanta a numarului de tauni pe cap de locuitor.  In 16 ani mustele au imbatranit, s-au ingrasat si au inceput sa semene din ce in ce mai tare cu caii.

    Or, ce poate fi mai hidos decat o musca metamorfozata in cal?

  • Un nou inceput

    Piata fondurilor mutuale pare sa fi depasit in sfarsit perioada dificila pe care acestea au traversat-o in urma scandalului de la sfarsitul anilor ‘90 generat de prabusirea Fondului National de Investitii. FNI a fost ultimul fond care si-a facut reclama la televizor.

    O data cu estomparea ecourilor produse de acest scandal, prejudecatile romanilor cu privire la fondurile de investitii au inceput si ele sa dispara, spun administratorii, iar numarul de investitori in fonduri mutuale s-a majorat simtitor. Societatile de administrare a investitiilor Certinvest si KD Investments au facut demersuri pentru promovarea produselor lor prin intermediul unor spoturi televizate. Alti administratori de fonduri le-ar putea urma exemplul in perioada urmatoare. Pe acest lucru au mizat si cei doi administratori de fonduri cand au decis sa-si lanseze primele reclame. Conform reprezentantilor celor doua societati, aceste campanii de promovare vizeaza in primul rand educarea publicului si popularizarea fondurilor mutuale ca alternativa de investitii.

    „Noi incercam sa investim mai degraba in educarea publicului, care nu stie inca cum functioneaza fondurile mutuale si ce randamente ofera investitiile in titluri de fond“, spune Eugen Voicu, presedintele Certinvest. „Din acest motiv, campania noastra isi propune sa arate tocmai care sunt performantele fondurilor mutuale“, spune el.

    „Nu vrem sa fim agresivi si sa ne promovam neaparat produsele proprii. Vrem doar sa dam mesaje prin care sa aratam publicului ca fondurile mutuale reprezinta o alternativa de investitii serioasa“, adauga Ion Mincu-Radulescu, presedintele KD Investments, parte a grupului sloven KD Group. „Faptul ca noi si cei de la Certinvest am facut acest prim pas se va reflecta probabil in mod pozitiv asupra intregii piete, lucru de care vor beneficia si ceilalti jucatori de pe piata“, a mai precizat Radulescu.

    Aceste campanii de promovare implica un efort financiar semnificativ din partea societatilor de administrare. Campania derulata de Certinvest se ridica la circa 200.000 de euro, ceea ce reprezinta o parte importanta din veniturile societatii. Veniturile din administrare ale Certinvest se ridica in acest an la aproximativ 380.000 de euro.

    „Peste jumatate din veniturile din acest an vor fi investite pentru a ne face cunoscuti“, spune Voicu. „Efectele se vor vedea probabil in cateva luni.“ Strategia de promovare a KD Investments este mai putin agresiva si implica costuri mai scazute. „Aparitia in presa video e o completare a strategiei noastre de dezvoltare pe care o avem in plan pentru perioada urmatoare. Publicul nostru tinta il reprezinta tinerii, care sunt mai receptivi la oportunitatile noi care apar si se informeaza incontinuu“, spune Radulescu. Daca cele doua campanii vor avea succes, si alti administratori de fonduri mutuale ar putea incepe sa-si promoveze produsele prin intermediul televiziunii. „Anul viitor intentionam sa alocam si noi fonduri pentru campanii publicitare“, spune Dorin Danescu, directorul SIRA, societate de administrare detinuta de Omniasig. Exista insa si jucatori care sunt inca reticenti fata de aceasta idee. „Noi nu vrem sa iesim in fata si ne bazam in continuare pe clientii nostri fideli“, spune Ilie Cenan, presedintele Globinvest, una dintre putinele societati independente de pe piata.

    Una dintre problemele cu care se confrunta societatile de administrare a investitiilor care vor sa-si faca reclama o reprezinta reglementarile aspre ale Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare. „Toate campaniile noastre sunt supuse aprobarii CNVM, care a fost foarte restrictiva pana de curand“, spune Voicu.

    Administratorii de fonduri tintesc si diversificarea. Cei mai mari doi administratori de fonduri mutuale de pe piata, societatile specializate ale BCR si BRD, vor lansa fonduri mutuale cu un grad mai mare de risc, pentru a-si diversifica oferta, care contine in prezent fonduri cu un nivel de risc mai redus. Fondurile cu niveluri mai ridicate de risc, cu ponderi mari ale plasamentelor in actiuni, erau pana acum administrate de societatile mai mici, care sperau sa atraga investitorii prin randamente mai mari.

    Societatile specializate ale BCR si BRD au ajuns insa cele mai mari de pe piata in principal datorita numelui celor doua banci aflate in spatele lor si retelei de distributie extinse. Cel mai performant fond mutual al anului 2005 a fost Omninvest, administrat de SIRA, cu o crestere de 44% pe primele zece luni, in conditiile in care marea majoritate a plasamentelor sunt actiuni cotate.

    Economisirea se afla pe o panta descendenta, mai ales dupa scaderea accentuata a dobanzilor, lansarea de fonduri care pot oferi randamente mai mari putand sa ii atraga pe investitorii nemultumiti de nivelul actual al dobanzilor. SG Asset Management, societatea BRD – SocGen, urmeaza sa iasa pe piata cu un fond diversificat, care va plasa o parte din bani in actiuni cotate. Actiunile ar urma sa aiba o pondere de pana la 30% in activul fondului. Fondul este in prezent in curs de autorizare la CNVM. Societatea administreaza in prezent cel mai mare fond de pe piata, Simfonia 1, cu plasamente exclusiv monetare.

    Fondul avea la finalul lunii octombrie active in valoare de 23 mil. euro si o cota de piata de aproximativ 29%. BCR Asset Management urmeaza sa lanseze cel de-al treilea sau fond mutual, BCR Expert. Fondul va plasa sumele atrase de la investitori aproape integral pe piata de capital. BCR Asset Management administreaza doua fonduri – BCR Clasic, cu profil monetar si BCR Dinamic, cu investitii diversificate. Cu cele doua fonduri, societatea are o cota de piata de aproximativ 17 procente.

    Piata fondurilor mutuale se ridica in prezent la 80 mil. euro, iar numarul de investitori depaseste cu putin 69.000.

  • Lista lui Arman

    A murit sculptorul francez Arman (Armand Pierre Fernandez), la 77 de ani. A fost unul dintre fondatorii curentului Nouveau Realisme (noul realism*), cel care a introdus in arta acele asamblaje de viori sparte, roti si pedale de biciclete ori aglomerarile de obiecte de acelasi fel – cutii de sticla sau de plastic pline de ceasuri, ochelari sau soldatei.

    Un om mare, unul extrem de amabil si generos. Ajuns celebru, accepta adeseori sa fie platit doar in natura. Mobilase mare parte din celebrul Circus din New York si incerca cu disperare sa-si recupereze plata ce i se cuvenea invitandu-si cat mai multi prieteni la acel restaurant foarte scump – si tot nu reusea sa-si epuizeze creditul.

     
    Decorase un intreg apartament la hotelul Lutetia din Paris, unde fiecare piesa de mobilier purta tulburatoarea sa amprenta si unde putea locui, doar ca de fiecare data cand pleca trebuia sa-si faca valizele, pentru ca apartamentul era dorit cu patima de amatori plini de bani. Si el se plangea de acest lucru, pentru ca era ca si cum ai veni si ai pleca dintr-un „hotel meuble“, de unde esti aruncat in strada imediat, daca nu ai platit nota. Vila sa, situata intr-o zona degradata din New York, era un loc magic, cu doua etaje populate de toate obiectele improbabile pe care el le strangea pentru a-si compune asamblajele.

     De mult timp doream sa scriu, nu stiu daca un eseu sau chiar o carte, sub forma unei liste sau a unui catalog. Unul dintre capitolele finale il va privi cu siguranta pe Arman. Lucrarea as incepe-o, prin contrast, de la cantul al XVII-lea din Iliada, cand Tetis merge la Hefaistos si ii cere un scut pentru Ahile, iar Hefaistos i-l construieste ca pe un microcosmos admirabil organizat. Scutul are o forma circulara, cu o margine tripla si cinci benzi concentrice, de-a lungul carora sunt sculptate pamantul, cerul si marea, soarele si luna cu toate constelatiile. Apoi, de la geografie si de la astronomie se trece la viata civila si se vede un oras cu ceremoniile sale nuptiale, pietele sale, tribunalele sale. Urmeaza, in fine, in jurul orasului, o trecere in revista a artei razboiului, dar fiindca razboiul se petrece pe un teritoriu exterior, acolo sunt infatisate viata campului si animalele salbatice. Mai apoi, in armonie cu natura, iata sarbatorile si dansurile, asadar arta. Iar de jur-imprejurul tuturor, forta primordiala a Oceanului.


    Acest scut este o enciclopedie a tuturor lucrurilor pe care oamenii de-atunci le stiau si carora le confereau valoare, rang, sens. El reprezinta forma lumii.


    In schimb, tot in Iliada, in cel de-al doilea cant, troienii trebuie sa-si dea seama cu cine au de-a face si care este raportul de forte. Un lucru dificil de realizat in acele vremuri arhaice, pentru ca, in fond, grecii sunt recunoscuti ca atare doar in cursul actiunii comune a razboiului impotriva Troiei. Cine erau ei, ca entitate politica si culturala, nu o stiau pe-atunci si cu atat mai putin o stiau troienii. De aceea, in acest punct descrierea nu poate identifica o forma desavarsita si inainteaza sub forma unei liste. Este vorba despre catalogul navelor si al armatelor, iar unii comentatori considera ca tocmai prin intermediul acestui catalog putem noi la ora actuala sa facem presupuneri cu privire la realitatea geografica, economica si politica a acelei ere a civilizatiei mediteraneene.


    Pana la urma, construim forme desavarsite doar atunci cand exista siguranta propriei identitati culturale – si acumulam liste atunci cand ne gasim in fata unei serii de fenomene inca incoerente, in interiorul carora cautam aceasta identitate.


    Cartea pe care as vrea s-o scriu nu trebuie sa se ocupe de epoci capabile sa ofere formele desavarsite ale lui Venus din Milo sau ale lui Apollo din Belvedere, ci trebuie sa vorbeasca de vastele cataloage din literatura si din enciclopediile medievale, despre acele registre in carne si oase care sunt tezaurele din catedrale si din barocele Wunderkammern**, de panoramele incoerente in care Bosch deseneaza peisaje multiple si creaturi iesite din toate mitologiile, pentru a ajunge – inclusiv prin intermediul unor artisti din stirpea lui Arcimboldo – la colajele cubiste si la listele care il hranesc pe „Ulysses“ al lui Joyce. Orice experiment de asamblaj apartine traditiei listei. Numai ca lista poate fi atat o trecere in revista a unor lucruri disparate, cat si o multiplicare a unora identice. Arman a ales cea de-a doua cale.


    Operele sale au fost aproape intotdeauna multiplicari ale aceluiasi obiect sau aproape. Dar tocmai acest „aproape“ este ceea ce face cataloagele sale misterioase si revelatoare. Tocmai pentru ca ele ne arata felul in care, in interiorul aceluiasi obiect (multe furculite, multi ochelari, multe instrumente muzicale), exista posibilitatea unei variatiuni a multiplului.

    In nebunescul (dar in chip secret foarte rigurosul) joc al colajelor sale, in care orice obiect, printr-o inclinare, o deviere a echilibrului, o rotatie minima, se diferentiaza de celelalte din aceeasi categorie, Arman transforma monodia identicului in simfonie a eterogenului. El s-a jucat si s-a amuzat, dar in acelasi timp, cu siretenie, a pus sub semnul intrebarii societatea noastra, o asemenea imensa defilare de obiecte incat, fiindca nu am gasit deocamdata sertare in care sa le asezam intr-un armonios raport reciproc, nu ne ramane altceva de facut decat sa le punem laolalta – ca in asteptarea, nu rareori angoasata, a descoperirii secretului unei forme secrete, a unei reguli de aur a carei nostalgie ne urmareste.  

    *) MiScare artistica fondata In 1960 de un grup de artiSti francezi (Yves Klein, Pierre Restany, Jean Tinguely, Arman, Gerard Deschamps), care pornea de la ideea ca lumea trebuie vazuta ca o imagine din care artisul extrage elemente Si le Incorporeaza In mod literal In operele lui, de la cutii de conserve p~na la maSinuTe de jucarie.
    **) In traducere „cabinete de curiozitaTi“ – colecTii private de obiecte stranii (maSini de perpetuum mobile, oase Si schelete de
    animale ciudate, mecanisme de creare a unor iluzii optice), la moda printre aristocraTii Europei anilor 1600.  

  • Dare diurne

    Mi-am risipit vreo doua-trei ore din viata incercand sa sistematizez, pentru forul meu interior, stirile saptamanii trecute. Incercam sa o aleg pe cea mai interesanta, pe marginea careia sa brodez un editorial de doamne-ajuta.


    Dar am constatat ca lucrurile nu prea se legau, chiar daca de fapt erau o sumedenie de stiri care puteau si meritau sa fie comentate. De fapt, faceam ce faceam si ma intorceam la o zicere a presedintelui Basescu, aceea cu dara pe care ar fi trebuit s-o lase in urma sa fostul presedinte Constantinescu.


    Initial, cand l-am auzit pe presedinte am zambit vag, din coltul gurii, era o exprimare tipic basesciana, care, continuand existentele resentimente populare la adresa guvernarii cederiste, parea a avea un cat de adevar.


    Dar am extrapolat un pic lucrurile, pentru ca dara este si ceea ce ramane in urma melcului, dar si boarea lasata de trecerea unei frumoase binemirositoare; si m-am gandit ca, vrand-nevrand, toti lasam ceea ce putem numi si dare in urma noastra, urme mai pronuntate sau mai vagi, intentii mai bune sau mai rele, reusite mai mari, mai mici sau ratari de-a dreptul.


    Si mai e si in firea omului sa-i judece pe ceilalti, iar jocul politic presupune permanenta unui astfel de sistem de judecati.


    Nu vreau sa ma leg strict de aprecierile presedintelui la adresa fostului presedinte, e un subiect care nu-mi place, nu mi se potriveste; cred ca in fapt joaca cu documente si acuzatii nu foloseste, nu aduce nici unuia din cei doi vreun serviciu si nu-i imbunatateste imaginea. M-as aventura, totusi, sa-i judec, la randul meu, pe cei ce ne conduc, pornind de la doua premise: prima, ca s-au angajat in aceasta actiune cu buna-credinta si cu bune intentii (nu va tavaliti pe jos de ras, va rog); a doua, ca tin cont de sfatul marelui intelept Murphy adresat politicienilor: „Aminteste-ti ca, cu cat o maimuta urca mai sus, cu atat mai bine i se vede dosul“. Nu-i asa ca nu-i asa? As spune ca darele pe care le lasa actuala guvernare tind sa semene destul de mult cu urmele fostei guvernari CDR.

    Din perioada 1996 – 2000 imi vin in minte, in primul rand, nesfarsitele certuri intre parteneri, palate si institutii, si abia pe urma, daca ma concentrez, imi mai aduc aminte de restructurari in minerit, poate ceva privatizari sau infiintari de companii nationale. Spre deosebire de politicieni, aflati intr-o lenta, permanenta, calificare la locul de munca, actiune din care nu par sa castige nimic, indiferent de timp, o modificare se face simtita, totusi, aparuta chiar in randurile spectatorilor jocului politic, adica chiar la poporul roman.


    Conform ultimului Barometru de opinie publica al Fundatiei pentru o Societate Deschisa, pentru jumatate dintre romani a trai intr-o tara democratica este de maxima importanta. Raspunsul si procentele sunt previzibile, dar ceea ce m-a facut sa ma minunez a fost faptul ca oamenii asociaza democratia cu o economie prospera in aceeasi proportie cu libertatea alegerilor.


    Si mai apare o modificare subtila: imi amintesc ca principala spaima a romanului a fost, ani de-a randul, cresterea preturilor. Acum oamenii cred ca principala problema a Romaniei este saracia, iar cresterea economica primeaza, in opinia a aproape trei sferturi din populatie, in fata infrumusetarii localitatilor, a participarii la luarea deciziilor si asigurarea unei forte de aparare puternice.


    Si un alt lucru care mi-a placut, faptul ca jumatate din romani cred ca protectia mediului este un domeniu prioritar, chiar daca incetineste cresterea economica sau duce la disparitia unor locuri de munca. Daca as fi politician si as citi asa ceva, as pune pe lista personala de prioritati, alaturi de darele lasate la talk-show-uri, in prime time sau nocturne, si ceva activitate diurna, care sa se muleze pe dorintele oamenilor.


    Ocolirea subiectelor grele, lipsite de sarmul unei inclestari full-contact din care sa rasara raspunsul la «oglinda-oglinjoara, cine e cel mai vanos din tara», a devenit un obicei permanent. Dar problemele actuale ale romanilor nu mai permit nici ocolisuri si cu atat mai putin scurtaturi; mai mult, as spune ca oamenii ar mai renunta la putin circ pentru a putea sa mai puna ceva pe paine.

  • Intrebati pacientul!

    Disputele din jurul legii farmaciei au continuat fara a se ajunge la vreo rezolvare, ceea ce face ca, probabil, urmatoarele saptamani sa fie la fel de pline de noi luari de pozitii si propuneri.


    De-abia saptamana trecuta un grup de oameni a pus „punctul pe i“: indiferent de ce vrea ministerul, nimeni nu a analizat impactul asupra pacientilor.


    Sa recapitulam: in octombrie, Ministerul Sanatatii face public un pachet de legi menite sa reformeze sistemul sanitar din Romania.


    O parte dintre propunerile de acte normative starnesc controverse, cum ar fi initiativa de a nu mai permite directorilor de spitale sa detina si alte functii, in sistemul universitar de exemplu.


    Insa cele mai acerbe dispute au fost cauzate de initiativa ministerului de a limita activitatea lanturilor de farmacii. Pentru a elimina posibilitatea de a se forma un monopol al retelelor, ministerul intentiona sa impuna o limita maximala a numarului de farmacii care pot face parte dintr-un lant in functie de numarul de locuitori.


    Reprezentantii retelelor au sarit ca arsi, spunand ca aceasta masura este anticonstitutionala, neconcurentiala si discriminatorie. De cealalta parte, farmacistii independenti se declara de acord cu prevederile proiectului de lege.


    Cert este ca, in urma diverselor consultari, proiectul a fost modificat, insa nici forma actuala nu multumeste pe toata lumea. De altfel, satisfacerea pretentiilor ambelor grupuri de interese este practic imposibila.


    Farmacistii independenti sustin adoptarea modelului de „farmacie a farmacistului“, unde proprietarul sa fie obligatoriu farmacist, dupa modelul cabinetelor medicale sau a caselor de avocatura. Observatorii remarca insa ca o astfel de decizie este tardiva, dat fiind ca inca din 1990 s-a stabilit ca firmele farmaceutice se infiinteaza ca societati comerciale fara restrictii legate de actionariat. Iar o fortare in timp a vanzarii farmaciilor existente ar avea ca efect posibil plata unor despagubiri insemnate de la bugetul de stat.


    Printre nenumaratele voci care s-au facut auzite in ultimele saptamani, cele trei asociatii care reprezinta interesele domeniului farmaceutic – Colegiul Farmacistilor din Romania, Patronatul Farmacistilor din Romania si Asociatia Retelelor de Farmacii din Romania (ARFR) – au organizat impreuna cu Academia de Advocacy o audiere publica cu tema „Farmacia incotro?“.


    Dupa prezentarea mai multor opinii, o comisie de experti – formata din personalitati ca Aurora Liiceanu, Ilie Serbanescu sau Cristian Parvulescu – a emis mai multe concluzii. In esenta, comisia evidentiaza faptul ca trebuie luata o decizie politica si ca aceasta decizie va dezavantaja cel putin o parte, din cauza pozitiilor total diferite ale farmacistilor implicati.


    Expertii recomanda insa ministerului ca, inainte de a lua decizia, „sa evalueze impactul propunerilor legislative asupra beneficiarilor directi (pacienti, operatori), asupra altor parti direct interesate (Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului etc.) si asupra cuplarii cu legislatia europeana.


    Ministerul nu poate invoca exemplele din legislatia europeana, dat fiind ca nici in Uniunea Europeana nu exista o legislatie unitara. Iar situatia din Romania nu prea poate fi comparata cu istoricul unor piete cu traditie, unde nu au avut loc nationalizari si, ulterior, privatizari. In plus, chiar si pe unele piete extrem de conservatoare, exista unele tendinte de liberalizare.


    Ca urmare, situatia hibrida existenta – adica prezenta atat a farmaciilor independente, detinute de farmacisti, alaturi de farmacii de lant, detinute de investitori diversi – ar trebui acceptata ca atare, mai ales ca structura de proprietate nu influenteaza livrarea serviciilor farmaceutice, recomanda expertii.


    Dar cine i-a intrebat pe pacienti? ARFR a comandat un studiu firmei de cercetare IRSOP care arata ca, pentru pacienti, calitatea serviciilor din farmaciile independente este aceeasi cu cea din farmaciile care apartin lanturilor, iar farmacistii din ambele tipuri de unitati sunt perceputi ca fiind la fel de profesionisti. Insa ministerul nu a efectuat nici o evaluare a impactului avut de aceasta lege asupra pacientilor si nici asupra operatorilor din piata.


    Ce-i drept, cei din urma au reactionat imediat, declarandu-se de acord sau nu cu propunerile din proiectul de lege, dar venind cu evaluari proprii asupra efectelor. De exemplu, ARFR sustinea ca adoptarea legii in forma initiala ar duce la inchiderea a circa 1.000 de unitati in toata tara, pierderi de milioane de euro si concedierea a 15.000 de angajati. Inainte de a-si asuma raspunderea in fata Parlamentului pe acest pachet de legi, Guvernul si, in primul rand, ministrul sanatatii Eugen Nicolaescu ar trebui sa pregateasca o motivatie temeinica pentru a putea raspunde chiar interpelarilor venite din alianta de guvernare.


    Iar o evaluare a efectelor pe care le-ar suferi clientii farmaciilor ar pica exact ca o manusa. Ba chiar, daca intr-un final se va adopta legea in forma prezenta, ar putea urma o serie de procese cu proprietarii lanturilor de farmacii. Despagubirile ce ar trebui platite investitorilor deposedati de farmacii vor fi achitate de la bugetul de stat.


    Astfel ca, pe langa indemnul din titlu, putem adresa un alt sfat ministrului: „Intrebati contribuabilul!“.