BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Si caii se impusca, nu-i asa?

    Declarativ, unul dintre argumentele transformarii PD in partid popular il reprezinta dorinta de a continua alianta cu liberalii in Parlamentul European. Oare?

    Bulgarele a luat-o la vale chiar mai repede decat ma asteptam, capatand deja dimensiuni si consistenta. Ceea ce ieri era doar o ipoteza de lucru, astazi e aproape realitate. Odata declansat procesul, o intoarcere din drum este extrem de dificila, daca nu cumva de-a dreptul o imposibilitate. 

    Doua sunt consecintele mai putin evidente ale virajului PD spre dreapta. In primul rand, ar fi crearea oportunitatii politice a unei fuziuni in trepte PD-PPCD, benefica pentru ambele parti. Pe scurt, PD-ul ar capata dintr-un foc consistenta doctrinara si onorabilitate, atat pe plan intern cat, mai ales, pe plan extern, si toate acestea cu pretul unui minim sacrificiu de functii, date fiind dimensiunile actuale ale partidului lui Ciuhandu. 

    Pe de alta parte, PPCD ar izbuti astfel sa iasa din cercul vicios in care a intrat inca dinainte de 2000, pastrandu-si totodata nestirbita integritatea morala si doctrinara. Mandria pestelui celui mic care, cel putin pe plan simbolic, il inghite pe cel mare, ar trebui sa fie suficienta pentru a domoli eventualele orgolii crestin-democrate. In al doilea rand, o asemenea intrare in forta a PD (PPCD?) pe culoarul din dreapta ar semnaliza sfarsitul lunii de miere intre cele doua componente ale Aliantei D.A. (a mai auzit cineva pomenindu-se public aceasta titulatura, pana mai ieri prezenta pe buzele tuturor?) si inceputul luptei pentru suprematie. In definitiv, chiar daca ambele orientari se revendica a fi „de dreapta“, liberalii si popularii se situeaza doctrinar pe pozitii aproape diametral opuse. Desigur, nu este vorba aici de o contrapunere simplista a „stangii“ cu „dreapta“, ci mai degraba de nuante. Dar, chiar si in politica, diavolul se ascunde in detalii. 

    Pe de o parte, filosofia liberalismului este centrata pe individul inteles la modul abstract (ceea ce Hegel numea nivelul de intelegere al societatii civile), promovand secularismul, drepturile omului, statul minimal, piata libera etc. De cealalta parte, prioritatile popularilor sunt exact pe dos: valori traditionale (crestine), cu accentul pus pe comunitate, pe o viziune organic-corporatista a statului, direct si puternic implicat la diferite niveluri ale societatii. Liberalii sunt ostili sindicatelor, popularii imbratiseaza breslele etc. Cata vreme au in fata un adversar comun – socialistii la nivel european, PSD pe plan intern – popularii si liberalii sunt aliati aproape firesti. Cand, insa, acest adversar dispare, la fel de firesc tensiunile existente intre cele doua „filosofii politice“ se acutizeaza. Si, oricat de originala, politica romaneasca nu va face exceptie.

    In mai putin de o saptamana, ambele prognoze au inceput sa capete consistenta. Urmand sugestiile transparente ale presedintelui Basescu, atat Boc cat si Blaga si-au anuntat, disciplinati, intentia de a candida la sefia PD, pe baza unor motiuni populare. 

    Este de asteptat ca membrii PD, dand dovada de aceeasi disciplina, sa consfinteasca asadar orientarea populara a partidului. Tot saptamana trecuta, grupul Partidului Popular din Parlamentul European (PPE) si-a anuntat intentia de a descinde la sfarsitul acestei saptamani in Capitala, pentru a lamuri afilierea politica a PD si PC. 

    Ca vizita nu este nici pe departe una oarecare o demonstreaza si prezenta atat a liderului grupului parlamentar, Hans-Gert Poettering, cat si a presedintelui PPE, Wilfried Martens. Inca dinaintea intalnirii, surse confidentiale sustin ca PPE s-a aratat interesat de o fuziune intre PPCD si PD. 

    Este foarte probabil, asadar, ca intalnirea Ciuhandu-Boc, mediata de Martens, sa-si arate roadele nu mai tarziu decat sfarsitul acestei saptamani. (O ocazie fericita pentru Boc de a se dovedi mai „popular“ decat contracandidatul sau, Blaga.) De cealalta parte, in tabara liberala, nervozitatea provocata de ultimele miscari de trupe ale PD (si de Basescu insusi) a atins cote alarmante. Din pacate, insa, aceasta nervozitate, altminteri benefica pentru un partid prea lesne tentat de traiul tihnit, este, pentru moment, prost gestionata.  Doua sunt liniile de contraatac dezvoltate de PNL. Prima, apartinand premierului Tariceanu, se opune cu indarjire si fatis anticipatelor, presupunand, altminteri justificat, o diminuare a ponderii PNL in viitoarea formula guvernamentala. O asemenea atitudine este gresita de doua ori; o data pentru ca este perdanta din start – daca Basescu secondat de un PD fidel se incapataneaza sa vrea anticipate, va avea anticipate; si a doua oara, pentru ca opunandu-se fatis anticipatelor, PNL se plaseaza in ochii electoratului, pe drept sau pe nedrept, in aceeasi barca cu partidul lui Voiculescu (o sfiala ma impiedica inca sa-i spun, formal, Partidul Conservator). Orice taraganare se va traduce prin depunctari electorale la adresa PNL.

    A doua mutare liberala, lucrata in culise de multisor de catre Valeriu Stoica, mult mai subtila, ca de obicei, se bazeaza pe un principiu Zen. Sau, mai simplu spus, pe principiul bicicletei – unde, pentru a evita caderea, trebuie sa rasucesti ghidonul in directia spre care te inclini, nu invers. (Tariceanu, ca si copiii, nu pare inca a se fi familiarizat cu acest principiu, doar in aparenta ilogic.) Din cate stiu pana la aceasta ora, Stoica va incerca, direct sau prin interpusi, sa-i convinga pe liberali sa vireze „popular“ inaintea PD-ului, fie luandu-i astfel „fata“, fie „fortand“ unificarea pana nu e prea tarziu pentru a fi niciodata.  In ciuda subtilitatii solutiei, ma indoiesc sincer de sansele sale de reusita. PNL este un partid mult prea heterogen, cu mult prea multe centre de putere, pentru a fi convins sa savarseasca, fara smucituri, o atare invartire de ghidon.

    Un lucru e sigur: la sfarsitul lunii de miere dintre PNL si PD, cineva se va alege cu genunchii zgariati.

  • Prea mici pentru un Iukos

    Sa ne intelegem din capul locului: ingerii exista numai in picturile pe teme religioase si, eventual, in Paradis. In nici un caz in afaceri. Si nu cred ca exista persoane care, luate la bani marunti-marunti, sa nu aiba ceva de explicat cuiva. Mai ales in afaceri.

    Retinerea presedintelui Rompetrol, Dinu Patriciu, este noul subiect de analiza si dezbatere nationala. Intre potentiale reactii populare de genul brutalei expresii „asa-i trebuie“ – cumul de invidie naiva si nemultumire legata de nivelul de trai, pe de o parte, si scenarii elaborate, care il opun liberalilor pe presedintele Traian Basescu, telul fiind acceptarea anticipatelor intens fluturate de Cotroceni, pe de alta parte – cazul nu poate lasa indiferent pe nimeni. Pentru ca lucrez intr-o organizatie care cumuleaza mai multe institutii de presa, am norocul de a veni in contact cu o suma importanta de capacitati de analiza si de pareri logice, o gandire colectiva ce depaseste cu mult posibilitatile unui individ. 

    Atinsi de patima scenariilor, impreuna cu colegii mei de la Mediafax si de la Ziarul Financiar am intors pe toate fetele cazul Patriciu la finele saptamanii trecute si am ajuns la o concluzie care la momentul scrierii acestui text mi se pare cea mai fezabila explicatie a scandalului. 

    Este vorba de un razboi, intr-adevar, dar acesta nu le apartine politicienilor, ci unei mari parti a celor angrenati in justitie. Reforma justitiei este de o buna bucata de vreme calul de bataie al societatii romanesti iar intentiile declarate ale ministrului Monica Macovei au starnit nemultumiri profunde in breasla. De multe ori in asemenea cazuri nici nu trebuie o indicatie clara sau un plan organizat, oamenii actioneaza cumva instinctiv atunci cand se simt amenintati. Asa ca, pe fondul nemultumirii, vrei sa fii vazut sau simtit; asa ca se ia un afacerist / fruntas liberal / adica cu legaturi cu puterea / adica unul din cei ce vor sa ne reformeze si se ancheteaza. 

    Cu riscul de a nu respecta anumite proceduri. Pentru ca Puterea, indiferent de cine este reprezentata, de Monica Macovei, de Traian Basescu sau de premierul Tariceanu, sa priceapa ca nu-i de gluma cu justitia.

    Restul celor angrenati in piesa – Ioan Talpes, Ion Iliescu, Traian Basescu, Calin Popescu-Tariceanu, o suma de alti politicieni – sunt de data aceasta mai mult simpli actori si mai putin regizori. 

    Folosesc nuantele relative pentru ca fiecare isi poarta luptele personale, dar sefia razboiului nu apartine nimanui; sau poate lipsei de initiativa in care ne-am complacut, ca natie, in ultimii 15 ani. 

    Faptul ca in Romania marile decizii s-au luat in 99% din cazuri la presiunea altcuiva  – institutii financiare internationale, Uniunea Europeana – si mai putin din dorinta sincera a politicienilor de a curata sau de a simplifica sau de a imbunatati.

    Romania nu va avea Iukosul ei, este prea mica ca sa-si permita asa ceva. Dar, daca lucrurile nu se schimba si societatea romaneasca nu va constientiza ca mai mare si mai important decat luptele personale este razboiul economic mondial, ne paste un soi de faliment colectiv.

  • Nu vrem bilet de intors pentru euro

    Marturisesc ca m-a trecut un fior pe sira spinarii atunci cand am auzit, saptamana trecuta, ca in Germania exista finantisti seriosi care aduc in discutie esecul euro. Desi n-avem nici un drept asupra ei, aceasta moneda a devenit parca un pic si proprietatea noastra. E, intr-un fel, o intruchipare a unei idei de stabilitate si prosperitate, o materializare a ideii de Europa spre care tindem, si nici nu exista discutie ca ar putea disparea.

     

    Impreuna cu esecul referendumurilor asupra Constitutiei europene din Franta si Olanda, aceasta stire privind neincrederea in proiectul euro, intarita de propunerea ministrului italian al muncii de reintroducere a lirei, ne schimba imaginea despre Europa Occidentala. Oamenii de acolo au si ei nemultumirile lor, capete luminate de bancheri si ministri se gandesc, fie si o clipa, la dinamitarea unei constructii uriase, care ar avea costuri imense – atat materiale, cat si de incredere, psihologice pana la urma.

     

    O moneda este fictiune, un simbol al unui contract nesemnat intre oameni si guvernul tarii lor. Euro, creat pentru a certifica apartenenta europeana si increderea intr-un viitor comun, intr-un spatiu economic comun, pare acum sa poarte vina, impreuna cu Constitutia respinsa la vot, pentru somajul masiv din Franta sau Germania (10 -11%), pentru amorteala economiei italiene (0,8% crestere anul acesta), pentru delocalizarile tot mai numeroase de capacitati industriale de la Vest la Est.

     

    Exact aceasta problema a delocalizarii industriei a fost si in centrul campaniei electorale americane de anul trecut: teama ca locurile de munca sunt „furate“ de statele sarace. Dar, fata de Franta, Italia sau Germania, forta de munca din SUA este mai dinamica si mai bine calificata, asa incat adaptarea este mai usoara. Descoperim astfel ca nu numai Romania este in tranzitie. Marile state bogate din Vest sunt lovite de valul economiei cunoasterii.

     

    Accesibilitatea comunicatiilor si standardizarea globala a metodelor de productie si de administrare a afacerilor fac din „dainuirea“ unor fabrici in anumite locatii o utopie. Industriasii se vor muta de acum incolo cu capacitatile de productie spre locatii mai favorabile fiscal sau din punct de vedere al costului muncii, asa cum mergeau popoarele nomade din pasune in pasune.

     

    Iar cei care lucreaza in aceste fabrici sunt invitati, asa cum deja s-a intamplat in Franta, sa mearga sa munceasca in Romania sau aiurea, acolo unde sunt transferate capacitatile de productie. Este un fenomen economic absolut normal si e nevoie de timp pentru omogenizarea spatiului economic european, ca nivel al costurilor fortei de munca – vreo 30-40 de ani. Cei loviti sunt in primul rand oamenii fara o educatie care sa le permita accesul la alte job-uri. Exact ca in Romania, unde tranzitia e in primul rand o problema de adaptare a resurselor umane la noi activitati, la un nou stil de munca.

     

    Iar ei simt asta si se manifesta, crezand ca pericolul e moneda euro si Uniunea Europeana, cu tratatele ei. 79% dintre muncitori au votat „NU“ in Franta, iar dintre toate grupurile ocupationale, doar profesiile liberale si managerii au votat in majoritate „DA“. Statele din zona euro sunt unite printr-o moneda comuna, dar nu toata lumea beneficiaza de pe urma unificarii, cel putin deocamdata. Mai „uniti“ sunt, spre exemplu, arhitectii, medicii sau expertii in finante, care au avantajul ca pot lucra in oricare dintre tari, pentru ca pot depasi mai usor barierele de limba sau de expertiza.

     

    Unificarea vine de sus in jos, pe segmente de populatie, si se face in timp. Dupa entuziasmul din anii ‘90, care a precedat introducerea euro si primul val masiv de extindere, incep acum sa apara semne ale unui recul. Este normal: dupa o perioada de optimism si expansiune, urmeaza de obicei un timp al reflectiei. Sa speram ca va fi si un timp al consolidarii, nu al distrugerii.

     

    Pentru ca saptamana „neagra“ a proiectului european va avea probabil aceleasi consecinte ca ale atentatului de la World Trade Center asupra Statelor Unite ale Americii: o retragere in sine, o atitudine de tipul „hai sa ne vedem de noi si-ai nostri, pana una-alta, si dupa asta mai vorbim de extindere si de alte proiecte comune“.

     

    Un oficial german citat de The Economist spune chiar ca am putea intra „intr-o era a egoismului national“.

    Din acest punct de vedere, s-ar putea ca pierderea trenului aderarii in 2004, datorata anilor de inghet a privatizarii si reformei din perioada 1990-1996, sa ne coste destul de scump.

     

    Aflat intr-o vizita la Bucuresti in 1999, Jean Claude Trichet, acum guvernator al Bancii Centrale Europene, pe atunci guvernator al Bancii Frantei, a fost intrebat: ce se va intampla daca o tara vrea sa se retraga din zona euro? „Nu poate“, a spus simplu Trichet. Biletul de intrare in zona euro este numai dus. Ar fi si pacat sa fie altfel.

  • Paradoxul apartamentelor

    Piata imobiliara bucuresteana, si nu numai aceasta, trece printr-o situatie paradoxala: apartamentele in blocurile vechi au ajuns mai scumpe decat cele in imobile noi.

     

    De ce paradoxal? Pentru ca cei 80 de metri patrati intr-un bloc construit acum 20-25 de ani sunt de mult amortizati, comparativ cu 80 mp dintr-o cladire noua. Nu mai vorbim de standardele constructiei sau de siguranta cladirii.

     

    Dar evolutia catre acest paradox nu a fost dificila. Pentru ca si daca ar avea banii necesari pentru un apartament intr-o cladire noua, un client nu ar avea ce sa cumpere. Practic, lipsa alternativelor a dus la aceasta situatie. Astfel ca, la 50-60.000 de euro clientul nu poate sa achizitioneze decat o locuinta intr-un bloc vechi, pentru ca inca nu s-au construit decat cateva blocuri noi.

     

    De fapt, s-au construit – atat in Bucuresti, cat si in marile orase – blocuri de apartamente. Insa, dat fiind costul ridicat al terenului, dar si puterea foarte scazuta de cumparare, toti investitorii au preferat sa se adreseze unui segment foarte limitat de clienti, si anume cei cu multi bani. Astfel, in zona de nord a Bucurestiului au aparut zeci de blocuri, cu un design modern si finisaje de lux, care puteau fi cumparate doar de catre persoanele care aveau disponibili minimum 100.000 de euro.

     

    Ceilalti nu puteau decat sa se mute de la doua camere in Titan la trei camere in Berceni. In ultimii doi ani insa, puterea de cumparare a locuitorilor a crescut. Mai mult, s-au dezvoltat puternic creditele ipotecare si imobiliare. Astfel, o piata destul de echilibrata prin 2001-2002 a fost puternic dezechilibrata de aparitia unei cereri foarte mari, in timp ce oferta a ramas neschimbata.

     

    Ca urmare, preturile au explodat, in anumite zone dublandu-se an de an. Ceea ce a dus la o supraevaluare a acestor locuinte? „Preturile apartamentelor vechi au depasit pragul suportabilitatii, iar cerintele clientilor au inceput sa se indrepte spre imobilele noi“, spunea saptamana trecuta Mircea Cleciu, directorul general al companiei imobiliare Neocasa, in cadrul seminarului „Drumul catre luarea deciziei: casa sau apartament la bloc?“, organizat de Ziarul Financiar.

     

    Mai mult, pentru un buget sub 100.000 de euro, Cleciu recomanda chiar „sa se cumpere o casa, decat un apartament la bloc“, pentru ca oferta de apartamente noi lipseste cu desavarsire. Si asta deoarece, conform unui studiu al Neocasa prezentat in cadrul seminarului ZF, achizitia si mai ales constructia in regie proprie a unei case sunt solutii mai ieftine decat cumpararea unui apartament de dimensiuni comparabile.

     

    Totusi, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Pentru ca pentru un locuitor oarecare gasirea unui teren potrivit si constructia casei pe acel teren nu sunt deloc facile. Iar casele care au rezistat demolarilor furibunde din „epoca de aur“ nu sunt prea multe, o parte dintre ele fiind chiar in stare precara. Iar investitorii in locuinte pentru clasa medie sunt cam rari. Nu pentru mult timp insa.

     

    Cum pana acum cele mai multe locuinte nou-construite s-au adresat clasei superioare, se pare ca problemele locative ale celor cu bani sunt aproape rezolvate. Si, dupa cum scria BUSINESS Magazin la inceputul acestui an, urmatoarea tinta pentru investitorii in domeniul imobiliar este populatia din clasa medie, care nu dispune de bani pentru a-si construi o casa si pentru care singura solutie ramane apartamentul la bloc. Incet-incet, cateva companii se apuca de construit blocuri, insa aceste exemple sunt, deocamdata, rare. Si nici nu influenteaza grosul pietei imobiliare.

     

    „Pentru o oferta puternica de apartamente noi cu preturi mai reduse sunt asteptati investitorii care sa realizeze proiecte cu o valoare de peste 50-60 de milioane de euro. Din pacate, pentru proiecte de amploare lipseste terenul necesar sau utilitatile“, a explicat Cleciu.

     

    In lipsa marilor investitori, piata apartamentelor de bloc din Bucuresti este aproape blocata din cauza preturilor exagerate solicitate de proprietari, considera analistii. Putinele tranzactii se realizeaza doar atunci cand vanzatorii devin mai flexibili.  Si chiar daca piata este blocata, este posibil chiar ca preturile sa mai creasca, din lipsa de alternativa.

     

    Numarul de locuinte in constructie este mult sub cerintele pietei. Agentii imobiliari spun ca un ritm normal de constructie ar fi, in cazul Romaniei, de peste 200.000 de locuinte noi pe an. Asta fara a tine cont de deficitul de circa un milion de locuinte. Cele cateva zeci de mii construite anual in perioada 2000-2004 nu reusesc sa schimbe nimic.

     

    Practic, pana la aparitia unor investitii de mare amploare in constructia de locuinte, preturile vor ramane ne-

    schimbate, in cel mai bun caz. Iar 80 de metri patrati „vechi“ vor ramane mai scumpi decat 80 de metri patrati „noi“.

  • Cine mai inghite gogosi?

    Cariera politica a lui C.V. Tudor a fost strans legata de evolutia democratiei din Romania. Atunci cand democratia a suferit mai tare, a stralucit mai mult Vadim.

     

    Cu o enervare bine jucata, Corneliu Vadim Tudor a revenit la conducerea PRM cam in ultima clipa. O luna-doua daca mai statea sa lucreze la cartea despre ingeri, si unanimitatea de la Consiliul National ar fi fost mai degraba ostilitate. Multi dintre cei care ii mai canta inca osanale o fac pentru ca se tem.

     

    Se tem de momentul in care vor fi si ei balacariti, asa cum, fatal, stiu ca le va veni randul fiecaruia. Slava & balacareala de tip Vadim inseamna un amestec de stalinism si canibalism, un model politic trist si depasit. Caci varful politic al lui Vadim a fost in anul 2000, cand era sa devina presedinte al Romaniei.

     

    A fost, in acelasi timp, un moment de criza maxima a societatii romane, comparabil cu mineriada din anul precedent si cu cele din copilaria democratiei postdecembriste. Interesant e ca, intr-adevar, cariera politica a lui C.V. Tudor a fost strans legata de evolutia democratiei din Romania. Atunci cand democratia a suferit mai tare, a stralucit mai mult Vadim. Ofilirea „tribunului“ coincide cu desteptarea populatiei si intarirea democratiei.

     

    Teoria se verifica si acum. Cu doi-trei ani inainte de aderarea la Uniunea Europeana, in Romania a inceput, cu chiu, cu vai, sa se inchege o societate civila veritabila. Cu organizatii neguvernamentale vizibile, eficiente, care nu pot fi ignorate ba, mai mult, care incep sa devina forte importante ale societatii. Spre deosebire de cea mai mare parte a clasei politice, clasa liderilor de opinie din zona societatii civile a evoluat constant.

     

    Pana si presa din Romania arata deja mai bine decat in anul trecut, chiar daca trece inca printr-o situatie confuza, inclusiv la capitolul identitatii patronilor, si mai are inca nevoie de timp ca sa se reaseze. Lucrul cel mai important insa e acela ca electoratul s-a maturizat foarte mult. In mod gresit, unii politicieni si unii analisti il considera imprevizibil.

     

    Electoratul din Romania a trecut insa la un alt nivel. Asta si pentru ca nu mai inghite gogosi cu atata usurinta, oricine i le-ar vinde. Si de aceea, cota lui Vadim e in cadere libera. Principalul „merit“ ii apartine lui insusi, trufiei sale, costumului sau alb, spumelor de la gura menite sa mascheze slabiciuni de personalitate, diferentei prea mari si tot mai vizibile intre spuse si facute si altor vini mai mult sau mai putin omenesti.

     

    La caderea lui C.V. Tudor au contribuit din plin si alti factori, caci viata politica e complexa. El a fost ajutat din rasputeri sa greseasca de cei care erau ingrijorati, in 2000, de o ascensiune ce parea de neoprit. Atat de unii din spatele, stanga sau dreapta lui, cat si de altii din afara. Oricum, pentru Vadim, momentul 2000 a fost mai mult decat putea duce.

     

    Nu avea cum sa mai creasca fara sa plesneasca, ca un balon umflat prea mult cu pompa. Iar daca n-a facut un „bum“ rasunator atunci, face acum un fas ireversibil, la capatul a mai bine de un an de balbaieli care au tradat nesiguranta si frica. O imensa frica. Frica de luare la rost, dar mai ales frica de uitare, de nebagare in seama, de a muri inainte de a inchide definitiv ochii.

     

    Caci importante nu mai sunt acum balacarerile lui Vadim, poantele de doi bani, circul ieftin si enervarile calculate ori ba, ci evidenta tot mai clara a apartenentei lui la un trecut de care ne vom aduce cu tot mai putina placere aminte. E o iesire din scena pe masura rolului de pana acum.

     

    Cealalta iesire din scena a acestei perioade e cea a lui Iliescu. Mai demna, dar trista deopotriva. E drept, pe Ion Iliescu n-o sa-l auzim balacarindu-si vechii tovarasi. El nu va trece mai departe de infierarile aluzive, printre randuri, anonime, ambigue.

     

    Si nu e vorba de curaj in cazul unuia si de lasitate in cazul celuilalt. Psihologii ar putea spune ca e foarte probabil ca lasitatea sa fie mai degraba a aceluia care face mai multe spume la gura. La Iliescu se citeste suferinta, durerea. El a trait toata viata din asta si pentru asta, cu urzeli, iesiri la rampa si retrageri strategice.

     

    A pus, in felul lui, suflet in tot ceea ce a facut. Amurgul carierei politice a lui Iliescu nu e insa un loc al triumfului si sarbatorii, ci unul al gustului amar. Desi in forul lui interior se vedea un fel de Coposu al social-democratiei, el va ramane doar un Iliescu al PSD.

     

    Fara sa-si fi dorit-o, Iliescu si Vadim parasesc scena impreuna. Nimic ilogic, intrucat vin din acelasi loc. Apartin aceleiasi perioade si reprezinta acelasi gen de politicieni, chiar daca s-au manifestat, de multe ori, diferit. Trecerea lor deoparte nu inseamna ca, automat, au ramas pe scena doar politicienii destepti, frumosi si curati.

     

    Ci este doar o etapa a unui proces la capatul caruia scena politica din Romania are sansa sa fie mai clara, mai bine structurata si mai eficienta. Bazata mai mult pe doctrina. Partidele de lider tin mai mult de preistoria democratiei, cele bazate pe program tin de normalitate. Pentru ca nici alegatorii nu se mai uita atat de mult in gura politicienilor, ci in urma lor. Cei care doar bat campii nu lasa decat praf.

     

    Asa incat iesirile de final ale lui Vadim nu trebuie sa ingrijoreze mai mult decat sa amuze. In cazul lui, nici macar nu e o drama umana la mijloc. Dar nici iesirea din convalescenta a lui Iliescu nu trebuie privita cu bucurie sau cu ingrijorare, ori de unde te-ai uita. Ambele evenimente fac parte dintr-un proces de schimbare. Natural sau ajutat, dar in orice caz necesar. Proces care, atentie, e in plina desfasurare! Si care ii va atinge si pe altii.

  • Profetia lui Stoica

    Poate stiu ei ceva ce noua ne scapa. Pana la proba contrarie insa, inclin sa cred ca liberalii se incapataneaza sa amane alegerile anticipate, manati pur si simplu de un orgoliu suicidar.

     

    Pentru moment cel putin, conducerea acestui partid pare sa functioneze in parametrii unei realitati care nu mai exista – aceea in care PNL era vioara intai a Aliantei D.A. Din fericire – dar tot pentru moment – acelasi orgoliu i-a determinat pe liderii liberali sa depaseasca, fara macar sa realizeze, capcana intinsa de Valeriu Stoica. Precum betivii, si liberalii au dumnezeul lor.

     

    Pentru ca, la o prima vedere, demonstratia fostului presedinte al PNL nu are fisura. Dupa cum spuneam si saptamana trecuta – si dupa cum ultimele sondaje de opinie o confirma -, raportul de forte dintre PNL si PD s-a inversat. Ca sa spunem asa, pe scara prezentului, bocancii PD tropaie in sus, in vreme ce pantofii de lac ai liberalilor continua sa coboare.

     

    Fenomenul nu e de mirare, cata vreme in ochii electoratului – pe drept sau pe nedrept – guvernarea este asimilata presedintelui Tariceanu si, implicit, PNL. Iar responsabili pentru aceasta asociere sunt, in primul rand, chiar liberalii care, orgoliosi, au facut tot posibilul pentru a-si lega numele de Guvernul Tariceanu, sperand intr-o contrabalansare a prestigiului „presedintelui Basescu“. Calculul s-a dovedit eronat. Tot ceea ce a mers prost in tara, de la inundatii la scumpirea gazului sau criza medicamentelor, s-a spart, automat, in capul lui Tariceanu.

     

    In schimb, din postura asumata de „sinteza a subconstientului colectiv“ (1), Basescu si-a permis (si-si va mai permite) sa iasa la scena deschisa pentru „a lua atitudine“ ori de cate ori simte un puseu de nemultumire populara. O „atitudine“ care nu-l costa nimic, dar care da teribil de bine la omul de rand ce simte ca si-a gasit, in sfarsit, „o ureche“ la varf. In consecinta, popularitatea presedintelui si, implicit, cea a PD s-au umflat vazand cu ochii. In conditiile mentinerii acestor trenduri incrucisate, profetia sumbra a lui Stoica – aceea de transformare a PNL din locomotiva politica in vagon uitat in triaj – este nu doar credibila. E de-a dreptul rationala.

     

    Drumul spre iad e, insa, pavat cu bune intentii. Propunand liberalilor, „la pachet“, alegerile anticipate, trecerea la doctrina populara si unificarea cu PD, Valeriu Stoica le-a oferit ceea ce se cheama o solutie otravita. O stiu pana si copiii: orice medicament, oferit in doze exagerate, poate ucide. Sa presupunem, prin absurd, ca membrii Comitetului Executiv al PNL s-ar fi lasat ademeniti de virtuozitatea logicii lui Stoica, si unificarea liberalo-pedista sub stindard popular ar fi devenit realitate.

     

    Cine ar fi fost principalul beneficiar? (Cherchez la femme!) Ghici ciuperca-ntr-un picior: nici liberalii si nici pedistii, ci … PSD-ul! Aflat in deriva din mai toate punctele de vedere, singura solutie a PSD ramane aparitia, si-n Romania, a unui sistem politic bipolar, in care „puterea“ si „opozitia“, sa alterneze, elegant si disciplinat, la putere. Ca polului celuilalt i se va spune popular sau liberal, prea putin conteaza din acest punct de vedere. Si intr-un caz, si-n celalalt PSD renastea ca singura alternativa posibila.

     

    Scenariul acesta, insa, face parte doar din categoria „incercam si noi marea cu degetul, nu dam cu parul“. De multe poate fi suspectat Stoica, nu insa si de lipsa de inteligenta. Un hap atat de mare, precum pachetul de reforme propus de el, era, de facto, imposibil de impins pe gatlejul liberal. Nu-i bai. Intervine aici planul B: convinsi de forta argumentelor lui Stoica si inspaimantati de perspectiva unei marginalizari politice, unii membri PNL adera, totusi, la „polul popular“, gravitand spre PD-PPCD.

     

    Lipsit de suportul minim necesar, si-n prezenta unei sufocante apasari „populare“, ce aliat posibil i-ar mai ramane lui Tariceanu si liberalilor fideli liberalismului, pentru a se mentine la guvernare si, totodata, in prim-planul vietii politice? N-aveti nevoie de trei incercari – tot PSD!(2) S-ar putea zice ca, oricum am da-o si cum am coti-o, pentru PSD e un „win-win type of situation“. (De aceea, celor care se asteptau la un scenariu de tip „Ion Iliescu reloaded“ le cer sa mai aiba putintica rabdare. Fostul presedinte asteapta, mai intai, sa vada cum vor cadea zarurile in tabara cealalta. Nu poti misca negrele pana nu misca albele.)

     

    Am putea crede, asadar, ca PNL este intr-o situatie fara iesire: fie se lasa ispitit de sirena logica a lui Stoica si-si pierde identitatea; fie reactioneaza hormonal si, hipnotizat de un Tariceanu la randul sau hipnotizat de guvernare, se indreapta spre depoul politicii. Din fericire, politica e ceva mai subtila si nu lucreaza doar in alb si negru. Diagnosticul lui Stoica e corect.

     

    Chiar si tratamentul – cum grano salis. Cu precautie. Temporizare – acesta s-ar cuveni a fi cuvantul cheie al politicii liberale pentru urmatoarea perioada. Pana si Tariceanu a realizat asta cand, saptamana trecuta, a lasat deschisa portita unei uniuni PNL-PD, „sa nu zica lumea ca noi n-am vrut“. De una singura, insa, tactica lui Moromote adoptata de catre liberali nu e indeajuns. Lasat de capul sau, timpul nu le rezolva (chiar) pe toate.

     

    Stramosii nostri latini aveau o vorba: „festina lente“ – „grabeste-te incet“. In cazul liberalilor, formularea merita a fi intoarsa cu susu-n jos: „temporizeaza, grabindu-te“. Grabind anticipatele, PNL mai are o sansa – aceea de a negocia de la egal la egal cu popularii PD. Pana mai pot. Odata castigat acel interval de timp necesar pentru a-si trage sufletul (la propriu si la figurat), multe se mai pot intampla. Vorba lui Nastratin Hogea, care a acceptat pariul ca, in schimbul unei averi, sa invete, in zece ani, magarul Hanului sa citeasca, in caz de esec urmand a i se taia capul: „In zece ani multe se pot intampla: poate mor eu, poate moare hanul  sau – mai stii? – poate invata magarul carte!“.

     

    NOTE

    (1) Expresia a fost ridiculizata pe nedrept. Formularea poate fi nefericita – si aici putem specula o preluare stangace a unui panseu de-al fostului consilier Andrei Plesu – continutul este, insa, cat se poate de serios.

    (2) Pentru confirmare, a se vedea numele liderilor liberali „sustinatori“ ai variantei Stoica – adepti odinioara ai „coabitarii cu PSD“, oponenti ai declaratiilor de avere.

  • Noptile mele si ale domnului Hitchcock

    Nu stiu de ce, dar primul lucru care mi-a venit in minte cand am aflat de povestea cu noptile pierdute si cu „mutatiile“ suferite de cei ce prefera sa lucreze la adapostul intunericului a fost o istorioara despre visele regizorului Alfred Hitchcock.

     

    Marele regizor era innebunit de faptul ca noaptea visa o sumedenie de subiecte de film care i se pareau extraordinare. Din pacate, pana dimineata uita ce a visat, ramanand numai cu impresia puternica si cu regretul ca a mai ratat un subiect de exceptie. S-a gandit sa isi noteze rapid, dupa vis, subiectul si drept urmare a pus la indemana, pe noptiera, o foaie de hartie si un creion. In urmatoarea noapte, desigur, viseaza. Se trezeste, noteaza subiectul acela nemaipomenit, se culca la loc.

     

    Dimineata se trezeste, isi aminteste ca a visat ceva nemaipomenit, constata ca a uitat despre ce e vorba, se intristeaza…. isi aminteste ca a notat subiectul, se entuziasmeaza, se repede la noptiera. Citeste: „un baiat iubea o fata“. Cred ca patanii asemanatoare cu aceea cu noptile domnului Hitchcock stau, intr-un fel sau altul, la baza deplasarii de la „traiul de zi cu zi“ la „traiul de noapte cu noapte“.

     

    De exemplu, noptile mele. Noaptea mi se intampla sa fiu CelMaiMareScriitorRomanInViata – atunci ideile capata o lumina speciala, aparte, vin mai usor si pleaca mai greu, asa ca ai timp sa le prinzi pe indelete si sa le fixezi grijuliu, cu ace cu gamalia frumos colorata, fie pe pagini albe de hartie, fie pe pagini cu extensia .doc. Cateodata ideile vin in vis si, ca sa nu traiesc dezamagirea pe care presupun ca a incercat-o marele regizor, prefer sa pierd cateva ore din somnul de frumusete pentru a definitiva echivalentul povestii baiatului ce iubea o fata.

     

    Noaptea poti fi StapanulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucatarie pentru a-si admira regatul. Linistea aceea speciala ce ramane dupa ce supusii au dat manelele mai incet si bubuitul de basi din masini s-a estompat iti da un sentiment bun si te relaxeaza mai mult decat o ora de somn. Si mai ofera si un dram de speranta. Iar gustul tigarii fumate atunci e cel mai bun, chiar daca fumatul e plin de pericole.

     

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (n-am stiut sa spun altfel), in functie de jocul de calculator care ajunge sa ma pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun capitan de submarin din flota germana din al doilea razboi mondial, pentru ca Silent Hunter III ma acapareaza de o buna bucata de vreme; dar am mai fost si Eliberatorul in saga Gothic sau PurtatorulTuturorSperantelor in Half Life II.

     

    Ca sa nu mai vorbesc de frumusetea pe care noaptea o da muzicii puse in surdina, oricare ar fi aceea: descoperi in chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar si Ramm-stein suna mai bine noaptea, daca se poate asa ceva, pentru ca ei suna bine tot timpul.

     

    Un singur regret am, acela ca m-am dezobisnuit sa fiu PlimbaretulAiureaInSerileCaldeDeVara, cu mainile adanc in buzunare sau de mana cu cineva drag. Dar faptul ca am devenit constient de asta ma face sa cred ca sunt tratabil.

  • Vin ai nostri!

    Pentru prima data dupa un deceniu de operatiuni pe piata romaneasca,  imbuteliatorul Coca-Cola a numit la conducerea operatiunilor de la Bucuresti un roman – Claudiu Dragan. Intre timp, el a lucrat in strainatate pentru gigantul  mondial al bauturilor racoritoare.

    AIG Life, filiala a celei mai mari firme de asigurari din lume, AIG, a decis ca vrea ca un roman – Teodor Alexandrescu – sa-si asume responsabilitatea afacerilor de pe piata locala, dupa mai multi ani in care expatii erau cei ce conduceau operatiunile. Astfel de exemple sunt tot mai multe in ultimul timp in business-ul romanesc. Multinationalele incep sa numeasca in managementul de top tot mai multi romani.  Unii dintre ei si-au facut ucenicia aici, in jungla tranzitiei, altii au plecat la studii in strainatate, apoi au lucrat un timp afara, iar acum se intorc acasa.  De ce se intorc cand au o viata linistita in Occident, acolo unde lucrurile sunt asezate, fara batai de cap, unde nu trebuie sa duci cate o batalie in fiecare zi? 

    Pentru bani si pozitie. Salariile directorilor executivi la companiile de top, dar nu numai aici, au crescut mult, depasind chiar si nivelul pozitiilor similare din tarile din regiune. Pe neasteptate, Romania a devenit o piata scumpa la varf, dupa cum spun vanatorii de „capete“.  Multi castiga acum mai mult aici decat ar fi castigat afara dupa ani buni de experienta. La acest lucru se adauga functia. Intr-o companie stabila din Occident, un roman nu poate urca in ierarhie repede. Are multi ani de muncit si de stat la coada la departamentul de resurse umane, iar handicapul nationalitatii atarna greu in CV. In schimb, aici intra direct in top management si „este cineva“. Spre exemplu, Codrut Pascu a lasat Londra pentru a prelua biroul de la Bucuresti al firmei de consultanta Roland Berger.  

    In ultimul timp, astfel de cazuri s-au inmultit. Acum un deceniu, primii investitori straini care au intrat pe piata nu au avut de unde alege pe partea de management. Romania nu a fost pregatita pentru o asemenea schimbare. Poate ca avea oameni buni pe partea tehnica, dar nu avea manageri, nu avea oameni de marketing, de vanzari sau directori financiari care sa nu fie doar contabili. Asa ca aparitia expatilor a fost un lucru natural. Era normal ca investitorii straini sa aiba incredere in oamenii lor. Unii dintre ei au adus valoare adaugata, au lasat ceva in urma, in schimb altii s-au adaptat foarte repede obiceiurilor capitaliste locale,  reusind sa devina „milionari in dolari“ intr-o tara saraca, asa cum nu ar fi reusit niciodata intr-o tara bogata.  Dupa zece ani, romanii au capatat experienta si vor sa demonstreze ca pot fi la fel de valorosi ca expatii. Experienta acumulata ca „numarul trei“ sau „numarul patru“ in ierarhia unei multinationale isi spune cuvantul, iar daca se adauga si un MBA, CV-ul este chiar impresionant. 

    S-a format clasa de directori romani pe mana carora pot fi lasate afacerile. Cineva spunea ca dupa un an de la achizitia Romcim, grupul francez Lafarge  a pus problema managementului. Nu strain, ci romanesc. Ce romani vor conduce afacerile de la Bucuresti dupa cativa ani, cand expatii vor pleca? Si s-au pus pe recrutat. Asta se intampla in 1998-1999. 

    Pe de alta parte, si oamenii de afaceri romani au obosit. Au tot acumulat si si-au extins afacerile, dar vine o vreme cand altcineva trebuie sa se ocupe de managementul zilnic. Spre exemplu, Ion Tiriac a angajat un tip, roman, de la firma de consultanta Roland  Berger in functia de director executiv al grupului.  

    Altii au mers pe mana unor expati care au dezvoltat pe piata locala afacerile companiilor internationale. Si ii platesc bine. Asistam acum la prima  schimbare de generatie a managementului executiv. Cei care s-au luptat cu tranzitia au imbatranit si este nevoie de sange proaspat.  Pacat ca politica ramane in urma.

  • Stop la autostrada

    Guvernul a reusit sa-si puna investitorii straini in cap dupa oprirea lucrarilor la autostrada Bucuresti-Brasov. Compania austriaca Strabag, unul dintre constructori, cauta solutiile „legale“ pentru revitalizarea proiectului.

    De ani buni, autoritatile romane – indiferent de culoarea lor politica – par sa se fi transformat in personaje de fabula. Avand la indemana o barca, si aia destul de subreda, cauta solutii pentru mutarea lupului, caprei si a verzei de pe un mal pe altul. Scenariul se aplica pentru o suma de chestiuni „delicate“. 

    Asa s-a intamplat cu ajutoarele pentru siderurgie. Statul a dat facilitati unor companii straine pentru preluarea combinatelor romanesti falimentare. Dar s-a lovit de negocierile cu Uniunea Europeana si a fost obligat sa anuleze o parte din ajutoare. Rezultatul? Nemultumirea investitorilor straini. Dar asta s-a intamplat anul trecut. Dupa multe negocieri, apele s-au mai linistit. Pentru moment. Acum, a venit randul altor investitori straini sa atace deciziile guvernului. Firmele implicate in construirea autostrazii Bucuresti-Brasov au fost, intr-o prima faza, nedumerite ca proiectul a fost oprit, asa cum a anuntat, recent, Ministerul Transporturilor. Acum, cauta „toate caile legale“ pentru rezolvarea situatiei, dupa cum spuneau reprezentantii companiei austriece de constructii Strabag, companie implicata in proiect.

    Care este miza jocului si cine sunt actorii? Campul de lupta este o autostrada de 174 de kilometri, intre Bucuresti si Brasov, despre a carei constructie se vorbeste inca din 2003.  Iar sumele „aruncate“ in joc depasesc doua miliarde de euro. Atrase de „pot“ s-au aratat trei companii mari: Strabag-Austria, care a fost insarcinata cu lucrarile pentru tronsonul Bucuresti-Ploiesti, Vinci-Franta, pe tronsonul Comarnic-Predeal si Ashtrom-Israel, pentru tronsonul Predeal-Brasov. Noua autostrada ar fi trebuit sa includa si o portiune din DN 1 (Ploiesti-Comarnic). 

    Dupa parafarea contractelor, cei trei jucatori asteptau ca, anul acesta, guvernul sa aprobe studiul care atesta pretul corect al lucrarilor si sa se poata apuca de lucru. Raspunsul autoritatilor a fost altul: proiectul Bucuresti-Brasov este oprit cel putin deocamdata. Motivul? „Lipsa de transparenta in atribuirea lucrarilor“, spune Ministerul Transporturilor. Negocierile cu cei trei investitori ar urma sa fie reluate dupa adaptarea legislatiei romanesti in domeniu, la cerintele europene. 

    Din nou, intervin in discutie „constrangerile“ europene. Aceleasi care au incurcat si alte planuri ale unor investitori. Iar constrangerile europene trec dincolo de legislatie.  Acelasi Minister al Transporturilor recunoaste ca „prioritatea numarul unu in domeniul infrastructurii rutiere“ este alt proiect. Cel al autostrazii care leaga vestul tarii de Constanta, pe coridorul IV paneuropean. Cum vor reusi autoritatile sa impace si Uniunea Europeana si investitorii straini?

    Deocamdata, perspectivele nu sunt tocmai incurajatoare. Compania austriaca Strabag a fost cea dintai care i-a cerut explicatii lui Gheorghe Dobre, ministrul transporturilor. Strabag „nu poate intelege logica anuntului dumneavoastra de oprire a proiectului“, spune Rudolpf Krapf, directorul de proiect al companiei, intr-o scrisoare adresata oficialului de la Transporturi. Ca urmare, compania sustine ca „va cauta toate mijloacele legale“ pentru rezolvarea situatiei. Cat de pregatiti sunt oficialii de la Bucuresti pentru un conflict cu nume mari din Europa? Ce cale de mijloc vor gasii mai-marii de la Transporturi? Si, mai ales, de unde vor scoate banii pentru finantarea lucrarilor daca acestea vor incepe? Sunt doar cateva intrebari care nu au, deocamdata, un raspuns. Ramane, doar, ca actualii guvernanti sa incerce, revenind la fabula, sa gaseasca o varianta pentru transportarea, de pe un mal pe altul, a lupului, caprei si a verzei.

  • Nimic despre Elena Udrea

    Oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu intr-un moment foarte delicat inseamna o ruptura. Faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni.

    Cei care au avut placerea sa-l intalneasca zilele trecute pe Andrei Plesu au putut vedea o frunte destinsa si o fata scaldata intr-un zambet sugubat, de om linistit. Un om scapat parca de o povara grea, multumit ca s-a intors la ale lui. Pus pe giumbuslucuri si pe lucruri mari. Si, in orice caz, cu arterele la locul lor, elastice si gadilate voios de un sange parca mai proaspat decat oricand in ultimele luni.

    Asta e partea frumoasa a lucrurilor. Partea proasta e ca de la Cotroceni a plecat o institutie. Fara Andrei Plesu, toti oamenii presedintelui par acum, dintr-o data, prea putini. Fireste, Traian Basescu e suficient de puternic incat sa se dovedeasca omul momentului si sa faca fata cu bine perioadei pe care o traversam. Dar, cu suvita sau fara, el nu poate sa le faca pe toate, bine, de unul singur.

    Pana la urma, cele mai spectaculoase mutari pe care le-a facut Traian Basescu in calitate de sef de stat tin de politica externa. 

    Ca parte din ele i se datoreaza sfatuitorului prezidential e cert. Pana si cei mai inversunati critici ai lui Traian Basescu recunosc ca, la capitolul politica externa, presedintele a dovedit maturitate, cel putin la nivel de consistenta a mesajului.  Or, acum, presedintele ramane un pic schiop intr-o perioada foarte incarcata. Decizia liderilor de grup din Parlamentul European, prin care Romaniei nu i se permite deocamdata sa-si trimita observatori in PE, sub pretextul ca ar costa prea mult, este numai fata vazuta a unei situatii tot mai critice. Nu mai e deja un secret faptul ca tot mai multi crestin-democrati germani cer redeschiderea negocierilor cu Romania. Si ca raportul de tara pe care Comisia Europeana il va da publicitatii la toamna este asteptat de multi ca un semnal pentru invocarea clauzei de salvgardare. Momentul este delicat nu doar in legatura cu raceala de pe axele Bucuresti-Paris si Bucuresti-Berlin. Criza ostaticilor si discutiile privind retragerea trupelor din Irak sunt o alta durere. In sfarsit, subiectul Marii Negre, unul dintre cele mai iscusite abordari de politica externa ale presedintelui, se afla in faza aprofundarii. Vointa politica in a-l construi pe mai departe e necesara dar nu suficienta. Asa ca, oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu, acum, inseamna o ruptura. Iar faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni. 

    Motivele legate de sanatate invocate de Andrei Plesu duc cu gandul la retragerea lui Theodor Stolojan din cursa prezidentiala. Atunci, Traian Basescu a plans. Acum ar fi trebuit sa planga. Nu vom sti niciodata, probabil, ce anume i s-a intamplat intr-adevar lui Theodor Stolojan asta-toamna. Asa cum niciodata Andrei Plesu nu va spune ce anume l-a determinat, in realitate, sa-l paraseasca pe Traian Basescu. Avem o explicatie mai degraba poetica: efortul si ritmul de la Cotroceni depaseau puterea arterelor fostului consilier prezidential. Poate ca seful statului e cu adevarat un tip dracos. Cu care e greu sa tii pasul in toate cele. Sunt multi cei care n-au votat Traian Basescu la alegerile din 2004 dar care il crediteaza in sondajele de opinie date publicitatii pana acum cu multa si foarte multa incredere. O buna parte dintre acestia si-au spus ca daca oameni precum Andrei Plesu, Theodor Stolojan sau Renate Weber s-au dus langa el, e un semn suficient de bun intru mersul cumsecade al lucrurilor in Romania. De aceea, privita dinspre oamenii care nu stiu cum vorbeste si cum se poarta Traian Basescu atunci cand nu e la televizor, plecarea lui Andrei Plesu pare de neinteles. 

    Pentru cei care au avut ocazia sa stea ceva mai mult in preajma lui Traian Basescu, respectiv a lui Andrei Plesu, plecarea ar putea parea, intr-un fel, de inteles. Toti insa, chiar daca n-o constientizeaza, erau linistiti atata vreme cat Andrei Plesu era unul dintre sfatuitorii presedintelui. O liniste pierduta acum.