BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Tridentul descentralizarii

    Toata lumea vorbeste despre regionalizare, dar nimeni nu se inghesuie s-o faca. Iar cand se va face, exista mari sanse sa se faca prost.

     

    “I want my money back!” – iata o exclamatie pe care o pot intelege atat Margaret Thatcher cat si Sabin Gherman. Atat englezul nemultumit de cat de mult cotizeaza la fondurile Uniunii Europene, raportat la cat primeste inapoi de la acelasi buget, cat si ardeleanul aflat fata de Capitala intr-un raport fiscal oarecum asemanator. Nu-i de mirare asadar ca prima miscare de “regionalizare” a Romaniei a inceput – hat, de multisor, pe cand Sabin Gherman se satura de Romania si se puneau bazele grupului “Provincia” – predominant sub auspiciile unei “autonomii financiare”. O vizune care, din pacate, a supravietuit pana-n ziua de astazi. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

     

    Daca acum problema regionalizarii/decentralizarii se pune mai acut decat niciodata e tot din cauza banilor. Leonard Oprea, negociatorul-sef al Romaniei, a declarat, alarmat, saptamana trecuta ca “tara nu e pregatita sa absoarba fondurile de dezvoltare regionala” puse la dispozitia noastra de catre UE. Iar aici nu vorbim de mizilicuri, ci de sute de milioane de euro. Ne putem astepta asadar ca, in buna traditie romaneasca, problema regionalizarii Romaniei sa fie fuserita pe ultima suta de metri, in speranta ca astfel vom reusi sa ne capatuim cu fondurile UE. Procedand asa, riscam sa ne trezim, pe termen lung, cu o problema mult mai serioasa. O regionalizare de mantuiala se poate transforma, peste noapte, intr-o noua centralizare, de toata frumusetea.

     

    Pe cand miscarea regionalista abia incepea sa inmugureasca in Transilvania, fiind  intampinata cu tipete isterice si acuzatii de separatism, imi instrainam o sumedenie de prieteni ardeleni, sustinand public, in repetate randuri, pozitia “reactionara”, conform careia “acum nu e momentul”. Motivul, spuneam, e accentul pus pe motivatia economica a regionalizarii – o motivatie gresita din start. Abia in preajma acceptarii Romaniei in Uniunea Europeana, sustineam, centrul de greutate al intregului demers s-ar putea muta acolo unde ii e, de fapt, locul – in sfera politicului. Istoria a fost de-asta data blanda cu mine, dandu-mi, macar partial, dreptate. Ce-i drept, apropierea integrarii nu a reusit sa mute accentul dinspre economic spre politic. Dar, pe de alta parte, ultimele studii de specialitate nu fac decat sa imi confirme ipoteza. Si, cu acelasi drum, si temerile.

     

    In numarul din august 2005 (Vol. 99, nr. 3) al American Political Science Review – revista de capatai a Asociatiei Americane de Stiinte Politice – Tullia G. Falleti publica un foarte convingator articol despre posibilele efecte perverse ale descentralizarii. Pe scurt, studiul cu pricina (realizat pentru perioada 1978-1999, in Argentina, Brazilia, Columbia si Mexic, in functie de o sumedenie de indicatori si de statistici atat de dragi cercetarii empirice) ajunge la concluzia ca procesul de descentralizare, prost orchestrat, poate avea ca efect de fapt scaderea puterii de decizie a autoritatilor locale – prefecti, primari, presedinti de consilii judetene, etc.

     

    Fenomenul in sine e lesne de inteles cata vreme descompunem procesul in trei tipuri distincte: descentralizarea administrativa (transferul administratiei si a serviciilor publice – educatie, sanatate, etc); cea fiscala (cresterea transferurilor de fonduri spre regiuni, dar si crearea unor noi taxe locale/regionale); in fine, cea politica (modificari constitutionale si reforme electorale desemnate sa creeze noi spatii de reprezentare la nivel subnational/regional). Concluzia la care ajunge Falleti e cat se poate de logica: ordinea in care sunt introduse aceste trei descentralizari, conteaza.

     

    O descentralizare “de la centru” va incepe cu aspectele administrative si fiscale, sporind, in fapt, dependenta factorilor de decizie locali de conducerea centrala. In momentul in care decizia descentralizarii politice este, in sfarsit, luata, ea va avea chipul si asemanarea guvernului national. Obisnuiti sa depinda, intr-un fel sau altul, de centru, decidentii locali nu vor avea nici un interes in taierea “cordonului ombilical”. Centralizarea de facto nu se va perpetua doar, dar chiar va spori in intensitate. Daca, in schimb, descentralizarea politica reprezinta primul pas, e foarte probabil ca descentralizarea administrativa si fiscala sa intareasca aceasta tendinta. Dupa cum remarca Katherine O””””””””Neill, intr-un articol publicat in 2003 in Comparative Political Studies, descentralizarea politica reprezinta un punct critic care, odata trecut, face dificila, chiar daca nu imposibila, recentralizarea – cel putin intr-un sistem democratic.

     

    Din pacate, daca stam prost cu economia, cu politica descentralizarii stam catastrofal. Dinspre partea lui Ludovic Orban, participant activ, in 2004, la elaborarea “Legii privind dezvoltarea regionala”, nu ne putem astepta la minuni. In Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala, cu 32 de membri, guvernul are 15 reprezentanti plus presedintele care este ministrul Integrarii. Restul, sunt reprezentanti ai judetelor. Regiunile au ramas fictiuni pe hartie. Mai mult. Recentele propuneri de modificare a legii electorale nu pomenesc nimic despre reprezentarea politica a regiunilor. Pedistii vor (daca mai vor) parlament unicameral, asa ca reprezentarea regionala e exclusa din start. Liberalii ar vrea mentinerea sistemului bicameral, dar in conditiile in care reprezentantii Senatului ar fi alesi la nivelul judetelor. Cum am da-o, cum am suci-o, reprezentarea politica a regiunilor, cheia descentralizarii, e mirifica, sublima, dar lipseste cu desavarsire din peisaj.

     

    A pomenit cineva de vot uninominal la Senat, pe baza reprezentarii regionale? Aud?

  • Un an de normalitate

    Un an, care va sa zica…Cand Dumneazeu a trecut? Parca mai ieri rasfoiam primul numar, iar intamplarile si sentimentele de atunci imi sunt mai proaspete in minte decat cele de acum doua luni. Dar numarul tiparit pe coperta ma contrazice.

     

    Inca prea tineri pentru a ne socoti maturi si totusi mai intelepti decat ne-ar recomanda varsta, implinirea unui an de la lansarea revistei ofera prilejul unei binevenite introspectii. Jurnalistic, sa folosim un reportofon…

    Play…”N-am discutat cu colegii mei despre aceasta, dar cred ca daca am reusit si ne-am impus pe piata nu este din cauza aspectului grafic, a formatului, a modului de prezentare, a calitatii articolelor si a selectiei acestora…sigur ca sunt si acestea, ba sunt foarte importante, dar sunt adunate toate in ceva mult mai complex si, paradoxal, mai simplu, dar destul de rar in Romania de astazi, in normalitate; oamenii cu care vorbim, temele discutiilor, vorbele noastre si ale lor apartin acelei normalitati care ar face din tara si din natia asta, in sfarsit, o tara si o natie acceptate fara compromisuri in lume, normalitatea dupa care, constient sau nu, tanjim cu totii…”.

     

    Stop.

    Fast Forward.

    Play: “…mie mi-a placut cel mai mult articolul acela cu noctambulii (nota mea: e vorba despre “Romania non-stop”), adica despre modul in care ni se schimba viata si cum nu realizam, pe moment, asta…”; “…si cand anuntati, acum aproape un an, un euro la 36.000 de lei, cred ca multi n-au crezut-o…”;

    Stop.

     

    Fast Forward cu scurte intreruperi.: “<Cum si cand se vinde o afacere>, <Omul de otel> si <Copilul meu, afacerea altuia>”…..”povestile petrolistilor din Romania, istoriile despre oligarhii rusi, afacerile fotbalistilor…”

     

    Ma opresc aici, ar suna deja a lauda. Ba nu, o sa continuu eu in locul reportofonului, nu inainte de a va asigura ca tot ceea ce este mai sus in ghilimele sunt opinii reale, culese de ici-colo. Si, cu tot respectul pentru colegii mei din presa si pentru competentele lor, nu o sa pot ignora faptul ca toate discutiile din media legate de brandingul de tara au fost iscate de un articol din Business Magazin sau ca am regasit in cotidiane idei din story-urile din revista privind muzica sau expansiunea economica a Timisoarei.

    Personal, am realizat faptul ca am capatat un loc in constiinta publica in momentul in care un cititor m-a sunat la redactie ca sa ma intrebe cine va ajunge sa conduca lumea din punct de vedere economic, cu referire directa la expansiunea chineza. Era neasteptat de curand dupa lansarea revistei si ineditul situatiei m-a bucurat, chiar daca nu eram atunci foarte convins de puterea mea de a arbitra meciul economic China – Restul Lumii si nici acum nu prea ma simt in stare – cateodata nu pot comenta sau interpreta corect, la moment, nici macar ceea ce se intampla pe malurile Dambovitei.

     

    Ce ar mai fi de spus? In primul rand despre echipa. Numai jumatate din oamenii de acum au aparut in caseta tehnica a primului numar, aparut la inceputul lunii octombrie 2004, actioneaza aici o cutuma: oamenii din presa, in special din cea economica, sunt vanati din ce in ce mai des de chiar sursele lor. Altii obosesc pur si simplu, pentru ca ritmul, cateodata, chiar la un saptamanal, il poate depasi pe cel de la un cotidian, sau cred ca se pot realiza mai bine in alta parte. Asa ca i-am pierdut pe Laurentiu, pe Calin sau pe Florenta, dar nu numai pe ei; nu au disparut insa din retea folderele cu numele lor, asa ca intr-un fel subtil ii intalnim in fiecare zi.

     

    Cam acesta e Business Magazin, un an mai tarziu: o suma de nopti nedormite (multe, sa stiti), de idei mai bune sau mai rele (cele bune le bat la scor pe cele rele), de realizari si frustrari (si aici primele conduc detasat), de cautari asidue si de scormoneli trandave (n-are sens sa mai detaliez).

    Dar mai ales, asa cum am scris si mai sus, este un produs normal, ce cultiva o normalitate binevoitoare chiar si atunci cand critica. Aici e, de fapt, paradoxul nostru: cu un an in urma eram de fapt, cu cativa ani inaintea societatii. Acum, un an mai tarziu, va lasam pe dumneavoastra, cititorii, sa decideti daca societatea s-a mai apropiat de timpuri.

  • Onestiul, viitorul pol al petrochimiei

     

    In  clasamentul celor mai “productivi” cetateni din provincie ai Romaniei, locuitorii orasului Onesti sunt in top. Cei 60.000 de onesteni au avut in 2004, numai prin Rafo si Carom, afaceri de 1,095 miliarde de euro, adica 18.000 de euro pe cap de om. Nici un oras din Romania, in afara de Bucuresti, nu mai este reprezentat in TOP 25 al celor mai mari companii private dupa cifra de afaceri cu doua firme, iar asta se datoreaza in primul rand Carom, companie petrochimica care si-a triplat cifra de afaceri anul trecut.

    Rafo si Carom nu fac parte din nici o multinationala, nici macar nu se stie exact cine este in spatele actionarului lor (sau a unuia dintre ultimii actionari ai lor),  firma Balkan Petroleum Ltd., inregistrata in Marea Britanie.

     

    Cele doua firme au avut pierderi insumate de 160 milioane de euro in 2004, iar in 2003 de 185 de milioane de euro. Ce le-a tinut in viata? Cererea mare de produse petrochimice? Acuzatiile de evaziune care au constituit unul din punctele tari ale campaniei electorale de anul trecut? Inca nu este lamurit.

     

    Cert este ca Rafo si Carom sunt printre firmele cu care Romania “iese la inaintare”, si care desfasoara business “greu”, de sute de milioane de euro.

    Clasamentul pe 2004 al celor mai mari companii private reda imaginea unei economii inca neasezate, in care se fac profituri enorme sau in care poti supravietui cu pierderi de sute de milioane de euro anual fara ca falimentul sa te scoata din joc.

     

    Este un amestec de business de avangarda – servicii de telefonie mobila, retail, marci de automobile care cuceresc pietele lumii, cu afaceri cu tona-marfa, in care vanzarile se masoara in vagoane de benzina sau tabla. 

     

    Sunt foarte putine companii care sa vanda marci. Cea mai mare valoare pe piata mondiala sta acum in branduri, dar si Petrom, si Sidex si Alro exporta produse fungibile.

    Ce marci ale unor produse facute in Romania avem in TOP 25? Doar Dacia. In rest, dam noi banii pe marci: de tigarete de la Philip Morris, de masini de la Porsche sau de racoritoare de la Coca-Cola.

     

    Dupa cum arata clasamentul, principala resursa de crestere a economiei va ramane pentru inca multi ani prelucrarea materiilor prime. Norocul nostru este ca asa-numitul sector “secundar” al economiei, industria, incepe sa aiba un cuvant greu de spus ca urmare a investitiilor tot mai mari din China si India.

     

    Cresterea neintrerupta de doua decenii a economiei chineze cu rate medii de 10% au adus-o in pozitia de a “infierbanta” pietele.   

    Occidentul nu mai consuma demult cu aceeasi intensitate produse industriale, dar acum a venit iar timpul sa creasca cererea mondiala de tabla, cauciuc sau aluminiu, pe baza Asiei. Ca urmare, este timpul nostru.

     

    Putem forja la maxim pe directii pe care le stapanim: constructii navale, masini grele, siderurgie, metalurgie, petrochimie, in care au fost investitii mari inainte de 1989.

    Sigur, cat mai avem timp. Pentru ca din atuurile de acum – printre care pretul scazut al energiei electrice, al gazului, costurile reduse de depoluare, priceperea inginerilor romani, nu va mai ramane in 5-7 ani decat ultimul.

     

    Integrarea in UE va egaliza costurile cu energia si va mari investitiile necesare protectiei mediului, astfel incat acum e timpul profitului pentru Sidex, Alro sau Petromidia.

     

    Fosta gaura neagra, Sidex, s-a transformat in supernova. De la pierderi de 470 de milioane de euro pe in 1999, la profit de 345 de milioane de euro in 2004. Net. Practic, statul incaseaza din impozitul pe profit mai mult decat a primit de la indieni pentru vanzarea combinatului.

    De astfel de firme puternice, care sa deruleze business de miliarde de euro, are nevoie economia romaneasca ca sa se miste. Pentru ca este inca prizoniera cifrelor mici. Prea putine firme au afaceri de peste 100 milioane de euro (45), prea putine de peste 500 milioane de euro (10) si mult prea putine de peste un milliard de euro: doar patru.

     

    Este adevarat ca sunt de doua ori mai multe decat anul trecut, dar este pacat ca in a doua tara ca populatie din Europa Centrala si de Est nu avem o companie cu o cifra de afaceri de 10 miliarde euro.

    Economia romaneasca, pe de-a-ntregul, are sanse sa fie mai puternica decat cea a Ungariei (PIB de 80 mld. euro in 2004) sau chiar a Greciei (PIB de 160 mld. Euro in 2004). Noi o sa avem abia in 2005 un PIB de 80 mld. Euro, dar crestem mai repede decat ei.

     

    Contam prea putin in zona fata de cat ar trebui. Romania are resursele sa devina in cinci – zece ani ce-a fost in perioada interbelica: un magnet pentru tot sud-estul Europei. Cu tot cu Rafo, Carom si onest(en)ii cu afaceri mari si pierderi pe masura.

  • Steroizi pentru Cosmorom

     

    Romania a fost cat pe aici sa inregistreze o premiera mondiala: primul faliment al unui operator de telefonie mobila pe o piata cu inca uriase resurse de crestere. De ani buni, Cosmorom, divizia de telefonie mobila a Romtelecom, se afla in moarte clinica, avand doar cateva zeci de mii de clienti aproape misteriosi. In acest timp, Orange si Connex isi numara elegant clientii cu milioanele si au urcat in topul celor mai profitabile companii autohtone.

     

    Motivele pentru care Cosmorom a ajuns cu perfuzia in vena raman inca de discutat: intrare relativ tarzie pe piata, investitii in infrastructura, marketing si servicii insuficiente, managementul neeficient. Poate cel mai mult a contat in acest dezastru apartenenta de Romtelecom, cu ale sale jenante balbe manageriale, de pana acum vreo doi-trei ani.

     

    Merita sa ne aducem aminte ca insusi Romtelecom s-a aflat la un moment dat pe marginea prapastiei falimentului, salvarea venind de la intelepciunea de ultima clipa a actionarului majoritar OTE de a numi la carma Romtelecom un manager cu adevarat profesionist in locul veleitarilor de pana atunci. Veleitari preocupati, de multe ori si in buna traditie balcanica, mai mult  de luptele intestine din organizatie decat de performanta.

     

    Intre timp am trait sa vedem intreg consiliul de administratie al OTE deplasandu-se la Bucuresti, saptamana trecuta, pentru a-si tine in mod exceptional sedinta aici. Surse din companie spun ca presedintele OTE, Panagis Vourloumis, a cerut chiar ca functionari de-ai sai sa vina in numar cat mai mare la Romtelecom pentru a vedea cat de mult se pot schimba lucrurile in bine cu omul potrivit la carma si cu strategia potrivita. Romtelecom nu numai ca a scapat de spectrul unor dificultati insurmontabile dar a avut in acest an cresteri de profit fabuloase si a reusit sa copieze strategiile de succes ale celor mai mari telecomuri internationale. 

     

    Dincolo de istorie, Cosmorom cumparat cu tot cu datorii de CosmOTE, divizia de telefonie mobila a OTE, se pregateste de relansare si rebrandare.

    Obiectivele? Ambitioase, aparent pana la ridicol. Dupa ce a stat molesit pe tusa ani de zile, incapabil sa prinda pasii rapidului dans al telefoniei mobile, Cosmorom isi propune sa devina nici mai mult nici mai putin decat “un jucator cheie pe piata locala a comunicatiilor”, dupa cum spune actionarul majoritar. Jucator cheie pe o piata locala dominata de gigantii Vodafone si Orange (France Telecom) si pe care mai actioneaza si un operator interesant de genul Zapp, aflat si el in sprint?

     

    De ce nu? – spun grecii si dau ca exemple experienta lor din Bulgaria, Macedonia si Albania. Aproape enervant argument. Poate fi asemuita piata telecom romaneasca cu cele din Albania sau Macedonia? Mai mult, CosmOTE spune ca intrarea tarzie pe o piata poate fi chiar un avantaj. Si din nou vine cu un exemplu: Grecia, unde desi s-a lansat cu cinci ani in urma competitorilor a urcat pe primul loc.

     

    Privite superficial, declaratiile prilejuite de relansarea Cosmorom par exagerate.

    Strategia care se ascunde in spatele lor este insa interesanta si ar putea sa aduca destule surprize in viitor.

    In primul rand, un operator de comunicatii de talia Romtelecom ar fi aratat incomplet fara o divizie, esentiala, de telefonie mobila. Si asta pentru ca serviciile de voce tind sa devina totalmente mobile.  Telefonia fixa, asa cum o stim de aproape un secol, a devenit un dinozaur tehnologic in comparatie cu cea mobila si cu cea pe suport Internet. Pana si telefoanele fixe au ajuns sa le copieze ca design pe cele mobile, atat ca aspect cat si ca functii, inclusiv SMS-ul.

    Romtelecom este evident constient de aceste evolutii. De altfel, managerul general James Hubley a spus-o foarte clar: ” Cea mai mare amenintare pentru noi sunt operatorii mobili”. Si atunci?

     

    Romtelecom mizeaza pe o combinatie sofisticata. Prima miscare: actualele linii fixe urmeaza a fi fi folosite pentru furnizarea de Internet de mare viteza (broadband). Tehnologic este perfect posibil sa se foloseasca in acest scop chiar si firele de cupru care ajung in casa noastra. Pe acest suport broadband, Romtelecom poate oferi cam toate serviciile, inclusiv voce si videotelefonie, plus alte servicii “cool” cum ar fi televiziune, programe video la cerere cumparabile prin simpla apasare a  telecomenzii TV si evident, acces la Internet in conditii exceptionale calitativ.

    Telefonia propriu-zisa ar urma sa fie aproape exclusiv mobila prin Cosmorom.

     

    Asadar, Romtelecom ar putea fi capabil ca in scurt timp sa propuna servicii combinate cu Cosmorom, bazate pe un plan de investitii de aproape un miliard de euro in urmatorii trei-patru ani:( 500 mil. euro Romtelecom plus 450 mil.euro Cosmorom).

     

    Loc de crestere pentru telefonia mobila a ramas suficient. Actualmente doar unul din doi romani are telefon mobil, in vreme ce in Cehia numarul de “celulare” in functiune este mai mare decat al locuitorilor. Problema este ca romanii care nu au mobil se recruteaza in majoritate din cea mai saraca patura a populatiei.  Catre acestia pare sa se reorienteze Cosmorom care promite “sa faca telefonia mobila accesibila pentru fiecare locuitor al Romaniei”. Un obiectiv cam socialist, dar e prematur sa spunem ca ar fi imposibil.

     

    Oricum, daca relansarea Cosmorom nu va fi inca o data amanata si va avea loc asa cum s-a promis in urmatoarele doua luni, pe piata de telefonie mobila sarbatorile Craciunului nu vor fi deloc linistite. Ceea ce nu tocmai rau pentru noi, clientii.

  • De ce kamikaze aveau casca?

     

    Cu ceva timp in urma, desigur inainte de fatalul 11 septembrie, printre glumele de pe Internet circula intrebarea de ce kamikaze japonezi poarta casca pe cap – cum se face, adica, de unii care se pregatesc sa-si traiasca ultimele clipe isi protejeaza totusi capul in avion?

     

    Dar oare purtau cu adevarat casti? Nu cumva isi puneau doar un bandaj ritual pe frunte? Oricum ar fi fost, raspunsurile sugerate de bunul-simt ar fi ca o casca ii ferea, in timpul zborului, sa fie asurziti de zgomotul motoarelor, ca ii apara de eventualele atacuri survenite inainte de a plonja in gol si mai ales (cred) pentru ca acesti kamikadze erau oameni care respectau ritualuri si regulamente, asa ca daca in manuale se spune ca in avion trebuie sa te urci cu casca pe cap, ei se supuneau.

     

    Lasand gluma la o parte, intrebarea trada stinghereala pe care fiecare dintre noi o simte in fata aceluia care, cu sange rece, renunta la propria viata ca sa poata ucide alte persoane.

    Dupa 11 septembrie, ne gandim – pe buna dreptate – la noii kamikaze ca la un produs al lumii musulmane. Aceasta le inspira multora ecuatia fundamentalism-Islam si ii ingaduie ministrului Calderoli (1) sa spuna ca nu este o infruntare intre civilizatii, intrucat “ceilalti” nu reprezinta de fapt o civilizatie.

     

    Istoricii ne spun indeobste ca, in Evul Mediu, o varianta eretica a islamismului practica asasinatul politic, calaul trimis sa loveasca stiind ca nu se va mai intoarce viu, iar legenda spune ca unui kamikadze al acelei epoci ii era administrat hasis, pentru a-l face sa se supuna mai usor ordinelor primite (de aici si Secta Asasinilor).

     

    Este drept si ca, de la Marco Polo incoace, cronicarii occidentali au exagerat putin cu privire la aceasta chestiune, insa despre fenomenul Asasinilor din Alamut exista studii serioase, care probabil ar trebui recitite.

    Numai ca de curand am gasit pe Internet o dezbatere vasta in jurul cartii lui Robert Pape, “Sa mori ca sa invingi. Strategia si logica terorismului sinucigas” care, in baza unei solide documentari statistice, contine doua teze fundamentale.

     

    Prima este ca terorismul sinucigas se naste doar in teritoriile ocupate si ca reactie fata de ocupatie (teza probabil discutabila, dar Pape demonstreaza cum terorismul sinucigas inceteaza, ca in Liban de exemplu, imediat dupa ce dispare ocupatia straina).

    Cea de-a doua teza este ca terorismul sinucigas nu este un fenomen exclusiv musulman, iar Pape exemplifica aici cu Tigrii Tamili din Sri Lanka, dar si cu 27 de teroristi sinucigasi din Liban, nici unul islamist, cu totii laici, comunisti sau socialisti.

    Nu au existat doar kamikaze japonezi sau musulmani. Anarhistii italo-americani care i-au platit transportul lui Bresci (2) pentru ca acesta sa-l impuste pe Umberto I ii cumparasera ucigasului un bilet cu o singura calatorie, fara intoarcere. Bresci stia si el bine ca din aceasta actiune nu se va mai intoarce viu.

     

    In primele secole ale crestinismului, existau circoncellionii (3), care-i asaltau pe drumeti pentru a avea astfel privilegiul martiriului; mai tarziu, catarii practicau acea sinucidere rituala care se numea “endura”(4). Pentru a ajunge in cele din urma la diferitele secte ale zilelor noastre (toate din lumea occidentala), in legatura cu care din cand in cand citim despre comunitati intregi ce aleg sinuciderea in masa (si le-as cere antropologilor sa ne povesteasca despre alte forme de suicid “ofensiv” practicat in alte grupuri etnice in cursul secolelor).

     

    In fine, istoria (si lumea) au fost si sunt pline de persoane care, in numele religiei, al ideologiei sau din alte motive (si cu siguranta ajutate de o anume structura psihologica sau in virtutea unor forme de imitatie foarte elaborate) au fost si sunt gata sa moara pentru a ucide.

    Am putea asadar sa ne intrebam daca adevarata problema care ar trebui sa starneasca atentia celor responsabili cu siguranta noastra nu priveste doar fenomenul islamismului fundamentalist, ci chestiunea psihologica a suicidului ofensiv in general. Nu e usor sa convingi o persoana sa-si sacrifice propria viata, iar instinct de conservare are toata lumea, islamici, budisti, crestini, comunisti si idolatri.

     

    Pentru a infrange acest instinct nu-i de ajuns ura fata de dusman. Ar trebui sa intelegem mai bine care este personalitatea unui potential kamikaze. Ceea ce vreau sa spun e ca pentru a deveni kamikaze nu ajunge sa frecventezi o moschee unde un imam exaltat predica razboiul sfant si poate ca nu-i suficient sa inchizi acea moschee pentru a adormi pulsiunea mortii, cel mai probabil preexistenta in anumiti indivizi, care vor continua sa umble liberi. Cum sa-i depistezi pe acesti indivizi, cu ce tip de ancheta si de supraveghere, care sa nu devina un cosmar pentru oricare cetatean, e greu de spus.

     

    Dar probabil ca trebuie sa ne indreptam atentia si in aceasta directie si sa ne intrebam daca aceasta pulsiune nu devine o boala a lumii contemporane (precum SIDA sau obezitatea) care ar putea sa se manifeste si in cadrul altor grupuri umane, nu neaparat din lumea musulmana. (TRADUCERE DE CECILIA STROE)

     

     

    (1) Roberto Calderoli, ministrul italian al reformelor institutionale

    (2) Este vorba de Gaetano Bresci, anarhistul care l-a ucis pe regele italian la 29 iulie 1900.

    (3) Circumcellioni (de la “circum cellae” – “in jurul magaziilor”) – secta crestina violenta, aparuta in secolul IV in nordul Africii si concentrata in jurul bisericilor unde erau ingropati primii martiri.

    (4) Curentul crestin eretic al catarilor, aparut in Europa secolului XII, admitea o forma de sinucidere asistata (“endura”), cel mai frecvent prin infometare, ca mijloc de a elibera spiritul din inchisoarea trupeasca.

     

    c.2005 Umberto Eco/L””Espresso

    (Distribit de The New York Times Syndicate)

     

     

    Urmatorul comentariu al lui Umberto Eco Puteti il puteti citi in numarul BUSINESS Magazin care apare pe 12 octombrie.

  • A crescut vanzarea de seminte

     

    Sambata trecuta, presedintele Traian Basescu s-a intors din Statele Unite. La aeroport, obisnuitele declaratii cu temele arzatoare ale tarii: situatia autostrazii Transilvania, cu firma americana Bechtel, contractul de privatizare a Petrom cu OMV si posibilitatea organizarii unui referendum national pentru introducerea parlamentului unicameral. Trei subiecte, trei controverse.

     

    Daca in privinta autostrazii nu era nimic nou, iar chestiunea Petrom data deja de cateva saptamani, referendumul a aparut peste noapte. Un prilej in plus pentru declaratii politice si un motiv nou de disputa intre putere si opozitie. Este bine ce vrea presedintele? Stiu romanii ce implica un parlament unicameral? Conform perceptiei majoritatii romanilor despre parlamentari, chiar Parlamentul ar trebui sa dispara. Iar daca se trece asta pe un buletin de vot, adio for legislativ. Subiectele lansate de presedinte sunt numai bune de tocat, zi de zi, pana la finalul anului.   

     

    Din pacate, presedintele nu a avut ce sa spuna in fata camerelor de luat vederi despre vreun contract economic castigat in America de o companie romaneasca pentru care a facut el lobby sau despre vreo investitie americana pe care a reusit sa o atraga in Romania. La capitolul SUA, pe partea economica stam destul de prost.

     

    In sapte luni, investitiile straine au crescut cu numai 7%, pana la 1,13 miliarde de euro, dupa un inceput de an dezastruos din acest punct de vedere. Romania a pierdut in jumatate de an cel putin trei investitii straine importante – Montupet, MAN si Electrolux. Vicepremierul George Copos ar putea spune ca a compensat aceste pierderi cu o investitie majora a Renault. Dar, intr-o economie care incepe sa piarda din viteza, orice investitie conteaza. Ce este pierderea ta e intotdeauna castigul altuia.

     

    In trimestrul al doilea am avut cea mai redusa crestere economica din ultimii trei ani. Dupa cum arata datele, romanii au lasat munca deoparte si au inceput sa comenteze mai mult disputa dintre presedinte si premier. Din pacate, tema alegerilor anticipate nu se pune in statistica. Poate doar ca timp pierdut. Si probabil au crescut vanzarile de seminte.

     

    In noua luni de mandat prezidential nu l-am vazut pe presedinte luptandu-se ca sa aduca investitori straini si sa tina capul de afis al presei internationale pledand pentru mediul de afaceri din tara. Vocea lui groasa nu se aude in nici un birou al unei multinationale explicand de ce ar trebui sa aleaga acestia Romania si nu Polonia sau Slovacia. Nu l-am vazut implicat in discutiile cu Asociatia Investitorilor Straini sau cu Asociatia Oamenilor de Afaceri in incercarea de a-i convinge pe antreprenori sa cheltuiasca mai mult in afaceri productive.

     

    Nu l-am vazut pe presedinte sustinand firmele romanesti in regiunea balcanica, piata care va creste cel mai mult in urmatorii ani. Nu l-am vazut pe Traian Basescu cerandu-i fostului presedinte Ion Iliescu sa-i faciliteze intalnirea cu varfurile politice ale Chinei, pe a carei piata se bate toata lumea acum, dar unde Romania lipseste cu desavarsire. Nu l-am vazut pe presedinte multumind oamenilor de afaceri ca au grija sa-i plateasca salariul, lui si celor care lucreaza la stat.

    In schimb l-am vazut pe presedinte pledand din rasputeri pentru alegeri anticipate si pentru schimbarea premierului.

     

     L-am vazut pe presedinte intrand intr-o disputa cu directorul cotidianului Ziua, pe tema daca l-a amenintat la telefon sau nu. L-am vazut pe presedinte aratand cu degetul spre “grupurile de interese” sau spre cei trei oameni care i-ar fi schimbat premierului decizia de a demisiona. L-am vazut pe presedinte punand la indoiala contractele cu Bechtel pentru autostrada sau cu OMV la Petrom, dar dincolo de declaratiile politice, populiste, nu am vazut nimic concret. 

     

    Cand spui ca ceva nu e bun, trebuie sa vii si cu ceva ce sa pui in loc. Altfel discutam degeaba si nu se schimba nimic. Tot nu avem autostrada. Fiecare guvern stia cel mai bine cat de prost era contractul facut de predecesori, care sunt rutele europene importante, iar dupa 15 ani tot la coada clasamentului autostrazilor suntem.

     

    Pana acum, in aproape zece luni de mandat am vazut din partea presedintelui si a guvernului numai vorbe. In afara de cota unica nu am vazut nimic concret care sa ne ridice un loc in statisticile economice sau sa ne scoata in lume pe harta investitiilor.

    Daca o tine tot asa presedintele, va acoperi “din vorbe” deficitul de cont curent, scaderea cresterii economice sau un numar mai mare de locuri de munca.  Poate nu ar fi rau ca la referendumul pentru votul uninominal si parlamentul unicameral, o intrebare sa se refere si la reducerea saptamanii de lucru. Asa, ca sa existe unanimitate.

  • Sa se rupa Alianta? Primesc!

    De ce ti-e frica nu scapi. Scriam, in urma cu ceva timp, despre necesitatea ca PNL si PD sa accepte realitatea – nu vor fuziona vreodata – si sa purceada din timp, cu grija si respect reciproc, spre un divort civilizat, pentru a nu repeta scandalurile cu farfurii sparte si poale date peste cap ce au premers spargerii CDR.

     

    N-a fost sa fie. Dupa toate indiciile, ne asteapta din nou un spectacol de prost gust, presarat cu rufe murdare spalate in presa, lovituri pe la spate si injuraturi de mama.

    Nu stiu cat timp le trebuie liderilor celor doua formatiuni politice pentru a realiza un adevar simplu: aliantele politice nu sunt casatorii, ci prietenii de conjunctura. Cand dragostea sau interesul dispar, e gata. Nu are nici un rost sa o mai lalai, in speranta ca poate maine ne vom iubi din nou ca-n prima zi.

     

    Mai bine accepti ca “fuse, fuse si se duse” si fiecare isi vede de drum, lasand, civilizat, loc de buna-ziua. Amanarile nu fac decat sa prelungeasca agonia si sa murdareasca bruma de amintiri frumoase. Degeaba. Fermitatea atat de des invocata in campania electorala s-a risipit ca negura diminetii, iar liderii Aliantei D.A. par incapabili de a se elibera de blestemul lui Moromete. Cum care “blestemul lui Moromete”? Pai acela conform caruia timpul are intotdeauna rabdare, asa ca lasa pe maine ce nu poti face azi, ca poate poimaine nu mai trebuie facut defel.

     

    Ei bine, nici timpul si nici Traian Basescu nu par sa mai aiba rabdare. Zvonurile conform carora, dupa raportul de tara, PD isi va retrage ministrii de la guvernare, provocand alegeri anticipate, devin din ce in ce mai credibile. Ezitarile eterne ale premierului Tariceanu cuplate cu obedienta lui Boc fata de Cotroceni formeaza un amestec exploziv. Pe de o parte, in interiorul PNL nemultumirile fata de atitudinea impaciuitoare a primului ministru incep sa atinga punctul critic.

     

    Pe de alta parte, PD se dovedeste incapabil de supremul gest al trecerii la maturitate – uciderea, simbolica, a tatalui, continuand, practic, sa ciuguleasca disciplinat din mana presedintelui. In aceste conditii, ceea ce altfel ar fi reprezentat un proces firesc, perceput ca atare de catre electorat, se transforma rapid intr-un spectacol penibil, in care toata lumea asteapta cu sufletul la gura sa vada daca presedintele s-a trezit sau nu cu fata la cearceaf.

     

    S-ar parea ca dreptul la initiativa in viata politica a tarii a devenit exclusiv o prerogativa prezidentiala. Iar asta chiar si cand e vorba de aberatii – precum ideea parlamentului unicameral, lansata de Mircea Geoana, dar impusa agendei publice de catre presedinte tocmai din S.U.A… Nu voi mai reveni asupra pleiadei de argumente impotriva propunerii – m-am ocupat mai in detaliu de asta saptamana trecuta. Doua observatii referitoare se impun, totusi.

     

    ALIANTELE POLITICE NU SUNT CASATORII, CI PRIETENII DE CONJUNCTURA. CAND DRAGOSTEA SAU INTERESUL DISPAR, E GATA

     

     

    Prima e legata de ridicolul situatiei. Traian Basescu vorbeste de inutila “dublare” a parlamentului european cu cel national, taman in fieful Licuriciului cel Mare, unde atat legislativul federal (spre deosebire de cel european), cat si (cu rare exceptii) cele ale statelor membre sunt bicamerale si nimeni nu vorbeste de o “inutila povara”.

     

    A doua observatie se inscrie si ea in logica renuntarii la camera superioara (a carei existenta presupune exact controlul excesului de populism) si a prea-des invocatei “intoarceri spre mase”. Cand locul legislativului e luat de catre referendumuri, ne aflam in situatia unei tari condusa “de la crasma”, in care toata lumea isi da cu parerea despre orice.

     

    Din nefericire, contra-argumentele de bun simt aduse de premierul Tariceanu risca sa cada in urechi surde. Populismul a fost dintotdeauna mai atractiv pentru mase. Iar spectacolul jalnic oferit in ultimele zile de catre parlamentari in incercarea de schimbare a presedintilor celor doua camere nu este nici el de natura a schimba perceptia deplorabila a electoratului fata de legislativ. In aceste conditii, s-ar putea spune ca soarta PNL in confruntarea fatisa cu PD este pecetluita. O solutie, totusi, exista – si anume preluarea initiativei de catre liberali. Propunerea lui Puiu Hasotti, de rupere a protocolului Aliantei, s-ar cuveni luata in consideratie, cu toata seriozitatea, la varful PNL.

     

    Obisnuiti mereu cu jocul ofensiv, Basescu (si, implicit, Boc) s-ar trezi peste noapte intr-o pozitie defensiva. Tehnica “albul muta si castiga” ar trebui revizuita peste noapte. Atat PD, cat si Basescu, s-ar vedea nevoiti sa explice electoratului de ce o alianta atat de frumos prezentata in timpul alegerilor s-a destramat dupa doar cateva luni de coabitare. De ce un PNL altminteri atat de ingaduitor a ajuns, intr-un interval atat de scurt de timp, la capatul rabdarilor? Si cum se face ca un Tariceanu atat de ezitant s-a decis sa rupa pisica, jucandu-si cariera politica pe o singura carte?

     

    Pentru ca miscarea, ca orice mutare decisiva, comporta, desigur, si riscuri considerabile. Secondati indeaproape de Basescu, democratii ar putea izbuti sa arunce, din nou, intreaga vina a divortului in capul PNL. Batalia va fi una de impunere a mesajului, o tehnica la care liberalii, pana acum, nu s-au dovedit nici pe departe straluciti. De pierdut, insa, nu prea mai au ce pierde. O pierdere onorabila, pe campul de lupta, e preferabila unei sufocari lente, in genunchi.

     

    Ca in orice divort, avantajat va fi cel care isi ia primul jucariile si pleaca

  • Nerabdare si tutun

    Cu aerul ca sunt pe punctul de a descoperi roata, politicienii se intrec in a oferi alternative de incasari mai mari la buget cu scopul de a mentine TVA la actualul nivel de 19%. Cea mai la indemana propunere e marirea accizei la tigari mai repede decat era programat. Dar este aceasta masura atat de sigura si de simpla?

     

    9 septembrie: presedintele Traian Basescu spune, la o dezbatere organizata la Camera de Comert si Industrie a Romaniei, ca ar trebui majorate accizele la tutun si alcool, urmand ca sumele incasate sa fie dirijate catre fondul de Sanatate. “Daca la energie am liberalizat piata cu un an in avans, nu vad de ce am astepta pana in 2010 sa accizam la nivel european consumul de tigari. Pentru vanzarile de tigari avem perioada de tranzitie pana in 2010. Eu va propun sa reducem, sa depasim planul la tranzitia la tigari si acciza crescuta sa fie indreptata catre fondul de Sanatate. De ce sa asteptam pana in 2010 sa trecem catre o acciza europeana?”

     

    13 septembrie: noul ministru al Finantelor, Sebastian Vladescu, spune ca ministerul pe care il conduce are in proiect majorarea accizelor la tutun, alcool, produse petroliere si jocuri de noroc, dar si al gradului de colectare a taxelor si contributiilor, pentru cresterea veniturilor bugetare. Ca urmare, “probabil ca pachetul de tigari va fi mai scump anul viitor, pana la o dublare a preturilor”.

    Intentiile sunt laudabile. Dar sunt ele si realiste?

     

    Reprezentantii industriei avertizeaza ca riscurile sunt mari, cresterea accizelor urmand sa duca imediat – spun ei – la cresterea contrabandei si a contrafacerii, care sunt deja la un nivel ridicat dupa ultimele ajustari de accize. Pentru ca in urma cu mai putin de 6 luni – la 1 aprilie – MF a impus cresterea accizelor peste calendarul stabilit cu 13,5%. Piata romaneasca este dominata acum de trei mari jucatori internationali – British American Tobacco, Philip Morris si Japan Tobacco International, dar pe buzunarul fumatorului roman se lupta si Gallaher si SNTR.

     

    Cat de intemeiate sunt avertismentele producatorilor de tutun? Au ei dreptate sau incearca doar sa faca presiuni asupra administratiei? Fenomenul migratiei fumatorilor dinspre piata legala spre cea ilegala e previzibil, fiind intalnit si in tarile occidentale. Desi cetatenii UE au salarii mari comparativ cu cei ai Romaniei, pretul unui pachet de tigari – de 4-5 euro – este considerat prea mare chiar si de catre ei – de aici si migratia catre tigarile de contrabanda.

     

    Cresterea accizelor la tigari loveste insa cu mai multa putere in bugetele fumatorilor din tarile candidate decat in cele deja membre ale UE. In 2008, din cauza cresterii accizelor, fumatorii din tarile candidate vor plati pentru tigarete de circa patru ori mai mult decat consumatorii din tarile UE: 2,6% din venitul net anual in Romania (chiar daca se respecta calendarul agreat cu UE pentru cresterea accizelor, peste 5% daca-l credem pe ministrul Sebastian Vladescu), fata de 0,9% in Germania – la un venit de 3.040 USD, comparativ cu 22.326 USD in Germania.

     

    Si cu cat vor fi romanii mai putin dispusi sa-si dea banii pe tigari tot mai scumpe, cu atat va creste si piata neagra. Consecintele sunt numeroase: tigarile de contrabanda sunt mai proaste, deci vor afecta si mai mult sanatatea fumatorilor, incasarile bugetare vor scadea, pentru ca vor scadea si vanzarile legale – ceea ce-i va afecta, inevitabil, si pe producatori.

     

     

    Sa revenim la buget. Piata romaneasca a produselor din tutun este estimata la 1 miliard de euro pe an. Numai din accize, in 2004, s-au incasat la bugetul de stat 640 de milioane de euro – cam cat a capatat Ministerul Sanatatii de la buget pentru intregul an 2005.

    Reorientarea consumatorilor catre tigari de pe piata neagra costa bugetul nu mai putin de 23 de milioane de lei noi (cam sase milioane de euro) pentru fiecare procent de piata care aluneca in zona neagra, ilegala.

     

    Anul trecut, datorita deciziei guvernului maghiar de a majora accelerat accizele, mai devreme decat se stabilise prin calendar, pretul unui pachet de tigarete a ajuns la doi euro. Rezultatul a fost spectaculos in sens negativ, piata legala cazand cu 22,5%, cu impact direct asupra bugetului statului si asupra producatorilor. Ca urmare, acelasi guvern a hotarat inghetarea accizei pentru 2005. Dar poate ca, pentru a combate piata neagra, ministerul roman de finante are cateva arme secrete, nedescoperite in tari ca Ungaria, Germania sau Spania.

  • Despre buna guvernare

    E ceva nelinistitor in auto-suficienta si indolenta Americii de azi – ceva ce Katrina a scos in evidenta, ceva ce a fost remarcat de oamenii care traiesc in tari in care legile gravitatiei inca se mai aplica. Acel ceva i-a facut sa-si piarda firea, asa cum ti-o pierzi cand iti vezi parintele stingandu-se.

     

    Acesta e, cu siguranta, sentimentul pe care l-am avut urmarind potopul Katrina de la capatul celalalt al lumii, din Singapore – un oras-stat care, daca intr-adevar crede in ceva, atunci crede in buna guvernare. Se poate ca buna guvernare sa se manifeste aici prea devreme dimineata pe trotuare – sau sa te amendeze daca iti scuipi pe strada guma de mestecat. Dar daca ar fi sa alegi o tara din Asia in care sa te afli atunci cand taifunul loveste, atunci Singapore ar trebui sa fie aceasta. Credeti-ma, aici seful apararii civile nu e doar vreun oarecare, eventual fostul tau coleg de camera din colegiu.

     

    Intr-adevar, Singapore crede cu atata convingere ca trebuie sa-i ai in pozitiile importante din guvern pe cel mai bine pregatiti si cel mai putin coruptibili dintre oameni incat premierul primeste un salariu de 1,1 milioane de dolari anual. Singapore isi plateste ministrii si judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie doar cu ceva mai putin de 1 milion de dolari anual, iar pe judecatori si pe functionarii publici de rang inalt la fel de bine – proportional, pe cale ierarhica.

     

    Buna guvernare a contat inca din primii ani ai statului Singapore, pentru ca partidul de guvernamant a fost prins, pentru a cuceri mintile si sufletele oamenilor, in lupta cu comunistii, perceputi atunci drept necorupti si grijulii cu nevoile oamenilor – iar statul trebuia sa fie la fel ca ei. Si chiar mai mult decat ei.

     

    Chiar si dupa ce imaginea comunistilor a inceput sa paleasca, Singapore a pastrat traditia bunei guvernari, pentru ca o tara de patru milioane de oameni, care nu avea nici un fel de resurse naturale, putea supravietui doar prin istetimea ei. Singapore a trebuit sa-si conduca economia si scolile in asa fel incat sa scoata maximum din fiecare cetatean al sau.

     

    “In zone care sunt critice pentru supravietuirea noastra – ca apararea, finantele si ministerul de interne – ii cautam pe cei mai talentati”, spune Kishore Mahbubani, decan al scolii de politici publice Lee Kwan Yew. “Voi pierdeti New Orleans, dar mai aveti alte 100 de orase asemenea. Dar noi suntem un oras-stat. Daca pierdem Singapore, nu ne mai ramane nimic… Asa ca standardele de disciplina sunt foarte inalte. Avem un grad foarte inalt de control public in Singapore.”

    In cazul tunelului de metrou, aflat in faza de constructie, care s-a prabusit in 2004, omorand patru muncitori, o ancheta guvernamentala a concluzionat ca cei de la conducerea companiei de constructii trebuie ori amendati, ori condamnati la inchisoare.

     

    DACA AMERICA SE DOVEDESTE ATAT DE DEZLANATA CAND LUCRURI RELE SE PETREC IN PROPRIA SA OGRADA, CUM SI-AR PUTEA EA INDEPLINI ROLUL DE LIDER AL LUMII?

     

     

    Disciplina pe care Razboiul Rece a impus-o Americii pare, dimpotriva, sa se fi muiat. Anul trecut, am redus bugetul National Science Foundation, tolerand in schimb in scolile noastre teorii creationiste absurde si adoptand legi privind energia si transportul in mijlocul unei crize energetice.

     

    Am lasat familiile victimelor de la 11 septembrie sa ne reformeze serviciile de informatii, iar presedintele si Congresul au tinut la miezul noptii o sedinta despre starea de sanatate a unei singure femei, Terri Schiavo, ignorand in acelasi timp criza in care se afla 40 de milioane de oameni care nu au asigurari de sanatate. Guvernul american a lansat un razboi in Irak fara sa aiba un plan adevarat pentru “dimineata de dupa” si a redus taxele in mijlocul razboiului, trimitand factura generatiilor viitoare.

     

    Vorbind despre Katrina, Sumiko Tan, comentator al editiei de duminica a ziarului singaporez The Straits Times, scria: “Am fost socati de ceea ce am vazut. Moartea si distrugerea provocate de dezastre naturale sunt aceleasi peste tot. Dar fotografiile cu trupuri neinsufletite, ramase pe strazi, cu oameni inarmati jefuind magazine, cu  supravietuitori asteptand disperati sa fie salvati, cu diviziuni rasiale – toate astea nu se potrivesc cu ceea ce ne imaginasem ca ar fi pamantul celor liberi, chiar daca am intalnit, in vizitele noastre acolo, si oameni fara adapost, si violenta… Daca America se dovedeste atat de dezlanata cand lucruri rele se petrec in propria sa ograda, cum si-ar putea ea indeplini rolul de lider al lumii?”

     

    Janadas Devan, coamentator la Straits Times, a incercat sa le explice cititorilor sai cum se schimba Statele Unite. “Conservatorii de azi”, scria el, “sunt diferiti de conservatorii de ieri intr-un aspect esential: cei de ieri credeau in guvernul minimal – dar credeau, de asemenea, ca o tara trebuie sa plateasca pentru toate acele structuri guvernamentale de care are nevoie”.

    “Conservatorii de azi nu cred in nici un fel de guvern, si prin urmare ajung la concluzia ca nu e nevoie ca o tara sa plateasca nici macar pentru guvernul pe care il are… Dar nu doar guvernul e cel care nu se mai arata atunci cand structurile sale sunt secatuite de resurse si golite de orice semnificatie. Nu se mai arata nici comunitatile, nici spiritul de sacrificiu, nici solidaritatea.”

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-first Century” (2005).

     

    C.2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE; TITLUL APARTILE REDACTIEI.

  • Cresterea prin scadere

    Dupa o lunga perioada de ambiguitate, Guvernul pare sa isi fi clarificat pozitia in ceea ce priveste politica fiscala. A fost nevoie de schimbarea ministrului de finante, critici din partea mediului de afaceri si declaratii in contradictoriu intre partidele de guvenamant, dar rezultatul este unul spectaculos.

     

    In locul masurilor “clasice” agreate de FMI si uzate in ultimii 15 ani – marirea taxelor, impozitelor si accizelor – guvernul a anuntat ca vine cu o relaxare fiscala prin scaderea contributiilor la CAS, fara a se atinge de TVA sau de cota unica… Desigur, suna imbietor si suficient de populist, dar cat este de sustenabil in practica?

     

    Scaderea CAS a fost ceruta cu insistenta de oamenii de afaceri, ca o masura necesara pentru impulsionarea economiei, cresterea atractivitatii Romaniei ca tinta pentru investitiile straine directe si o modalitate eficienta de aducere la suprafata a economiei subterane. Pare a fi un raspuns in fata incetinirii cresterii economice din ultima perioada, o masura care ar trebui sa aiba efecte pozitive pe termen lung; totusi, pe termen scurt vom avea venituri bugetare mai mici. Pe deasupra, exista dubiul privind existenta unui studiu de impact al anuntatei schimbari de politica fiscala. Intr-adevar, indiferent daca vor guvernantii sa recunoasca sau nu, nivelul ales pentru cota unica de impozitare a fost calculat “pe genunchi”, punand in pericol insuti conceptul (corect de altfel!) al cotei unice.

     

    O idee imbratisata de tot mai multe tari, care simplifica si face tot mai transparent procesul de impozitare, a fost ruinata de incoerente de tot felul in conceperea si adoptarea cotei unice. Procentul de 16%, desi prezentat initial ca “bazat” s-a dovedit a fi un simplu numar ales din caciula, cata vreme dupa numai jumatate de an se vorbea deja de necesitatea majorarii lui, probabil la 19%. In acest context, este important ca orice noua schimbare a politicii fiscale sa fie rodul unui studiu macroeconomic, si nu al negocierilor politice. Dar sa presupunem ca acest studiu exista si, in consecinta, pe termen lung rezultatele reducerii CAS vor fi pozitive.

     

    Ce facem insa pe termen scurt? In ce masura va reusi guvernul sa convinga FMI ca a gresit in ultimii 15 ani favorizand masuri economice restrictive in Romania, si sa permita deficite mai largi pentru anul acesta si 2006? Caci tocmai acum economia tarii noastre da semne de oboseala (sau mai degraba de sufocare din cauza ritmului prea rapid de crestere din trecut) iar conditiile internationale sunt pesimiste (UE nu isi regaseste ritmul de crestere, economia SUA ar putea fi afectata de uragan, si, oricum, pretul petrolului pune presiune pe costuri si limiteaza consumul peste tot in lume). Chiar daca Romania a fost trecuta in randul tarilor cu “investment grade” de o a doua agentie de rating, este uzual ca in perioadele de semi-criza economica, tarile emergente sa devina in ochii investitorilor si analistilor, mai riscante. Daca FMI va avea aceleasi temeri, este improbabil ca guvernul sa poata negocia o relaxare a conditiilor de performanta impuse pana acum… Si atunci vom reveni la dilema ultimelor saptamani: cresterea TVA sau a cotei unice?

     

    Intre timp, trebuie remarcata o noutate in peisajul romanesc: pentru prima data, guvernul si banca centrala par a avea pozitii coordonate in ceea ce priveste perspectivele economice. BNR nu a asteptat negocierile politice din sanul guvernului. Si-a redefinit politica monetara adoptand masuri energice pentru a opri deraierea agregatelor macroeconomice, cu riscul de a deranja sistemul bancar si de a frana puternic activitatea din sectorul de retail.

     

     Dupa ce banca centrala a “lasat din brate” in mod oficial orice alta tinta in afara de inflatie, a ramas de datoria guvernului sa gestioneze mersul economiei in asa fel incat sa nu introduca volatilitate in sistem. Altfel spus, guvernul impulsioneaza economia prin metode fiscale, atunci cand sunt semne de incetinire, sau genereaza venituri bugetare mai mari, cand cresterea este robusta. Acum, reducerea CAS are rolul de a stimula oferta si a reface expansiunea economica.

     

    Pe de alta parte, BNR urmareste stoparea consumului, iar efectul conjugat al celor doua masuri (daca se realizeaza conform planului) ar fi reducerea deficitului comercial si de cont curent, in conditiile unei depasiri in urmatoarea perioada a deficitului bugetar. In cazul cel mai nefericit, reducerea CAS ar putea sa nu duca, totusi, la cresterea economica, in timp ce masurile de prudentialitate ale BNR sa diminueze si mai mult si sa scumpeasca oferta de credite, deci pana la urma performanta economica a sistemului corporatist. Oricum, o conditie esentiala este ca FMI sa inchida din nou ochii fata de nerespectarea conditiilor si din acest (probabil) ultim acord. Slabe sperante, cred eu.