BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Dincolo de cele trei miliarde

    In urmatoarele doua saptamani, daca nu chiar mai repede, Sebastian Vladescu, ministrul finantelor si seful Comisiei de privatizare a BCR, trebuie sa anunte cine este fericitul castigator al celei mai mari banci din Romania.

     

    Erste din Austria si portughezii de la Millennium bcp, bancile cu cea mai scazuta putere financiara dintre cei sapte investitori care au depus o oferta financiara, au ramas in lupta, fiind cele care au oferit cel mai mare pret, peste 3 miliarde de euro. Au iesit din joc banci mari, care au un cuvant mai mare de spus in lumea finantelor – Deutsche Bank, italienii de la Intesa sau francezii de la BNP. Nici Dexia sau cel mai mare grup financiar din Grecia, BNG, nu pot fi trecuti cu vederea.

     

    Diferenta fata de cat au dat austriecii si portughezii si ceilalti este foarte mare, intre 700 de milioane si 1,4 miliarde de euro, bani care nu pot fi neglijati si nici nu pot compensa un nume mare.

     

    Acum patru luni, premierul Tariceanu a declarat intr-un interviu acordat Ziarului Financiar ca investitorul care va da cel mai mare pret va castiga BCR. Doi dintre ofertanti au crezut acest lucru si si-au jucat sansele in fata celorlalte nume mult mai mari si au avut castig de cauza. Nici acum portughezii nu sunt scosi din expresia “cine sunt aia“, iar austriecii sunt priviti cu ingaduinta.

     

    Toti analistii spun ca bancile ramase in cursa trebuie sa faca un efort financiar considerabil ca sa scoata din buzunar peste 3 miliarde de euro pentru 62% din BCR. Daca ne uitam la bilanturile financiare ale celor doua banci, asa este. Spre exemplu, portughezii au cu totul atata capital cat ar da pe BCR ca sa castige. {i nu iau toata banca. Austriecii se vor gandi si ei de trei ori inainte sa mai pluseze cu 100 de milioane de euro fata de cat au dat deja. Dar tocmai acest lucru va fi un castig.

     

    Cei care conduc Erste si Millennium isi pun capul in joc cu aceasta achizitie. Tocmai din acest motiv vor avea o determinare mai mare ca sa miste lucrurile si sa faca profit ca sa justifice pretul platit. Cu securea deasupra capului in orice moment al zilei, ei vor invata Romania pe de rost, iar ceea ce se petrece aici din punct de vedere economic, politic si al afacerilor bancii nu va fi ultimul subiect pe ordinea lor de zi, ca la o institutie financiara mare, birocratica, ajunsa la o asemenea marime incat traieste numai prin proceduri. Poate asa se vor indrepta multe lucruri din tara, din economie, pentru ca in momentul in care afacerile le vor fi afectate de o decizie sau alta vor iesi in fata. Decizia nu va mai apartine unor birocrati, ci unora care vor trai permanent cu ochii la piata.

     

    Theodor Stolojan, acum consilier prezidential, spune ca sistemul bancar nu ar merita nota de trecere, avand in vedere ca nici o banca nu iese din pluton, iar marjele de castig se pastreaza la fel in orice conditii.

     

    Cand cel care va lua BCR va vedea cum concurenta ii musca din piata – iar acest lucru se va intampla cu siguranta – va trebui sa-si puna mintea la contributie sa vina cu produse si servicii ca sa atraga sau sa tina clientii. Ganditi-va ca profiturile bancherilor vin cel mai mult din retail, iar oamenii incep sa compare dobanzile la credite, intrucat nu mai este o problema sa iei un imprumut. Nimeni nu va mai tine dobanzile sus mizand pe faptul ca nu exista alternativa pentru clienti si ca acestia vor fi captivi pe vecie, indiferent de pretul la care le vinzi un produs.           

     

    Unul din cei care a pierdut a spus ca vanzarea BCR in aceste conditii, avand drept cel mai important criteriu pretul, va fi o afacere foarte buna pentru Guvern, dar proasta pentru Romania, pe termen lung. Poate. Multe banci mari straine au ramas prizoniere ideii ca in momentul in care deschid usa, toata lumea trebuie sa se inchine. Asta era in anii ‘90. Romania a progresat mult, piata este alta, iar cei mai importanti investitori nu sunt cei straini, ci cei peste 2 milioane de  romani care lucreaza in strainatate. Bineinteles, nu se poate compara  know-how-ul unui investitor strategic cu experienta romanilor de a pune caramizi, dar cei peste 3 miliarde de euro care vin anual in tara conteaza, mai ales ca multi investitori straini, in special cei din retail, se bazeaza  pe ei. 

     

    Pretul care va fi platit pe BCR va stabili un alt nivel in ceea ce priveste activele romanesti. Cand cei doi – Erste sau Millennium – vor plati peste 3 miliarde de euro (un pret considerat foarte ridicat, luand in considerare indicatorii obisnuiti in astfel de tranzactii), atunci inseamna ca potentialul pietei romanesti, si nu numai al celei bancare, este mult mai mare decat il vedem noi acum.  

     

  • Compromiterea compromisului

    Scurta incursiune lingivistica (si nu numai) in genealogia unui termen de care se agata deopotriva sperantele si dezamagirile noastre.

     

    In limba romana “compromisul” e neutru – cel putin ca substantiv. Si nu doar din punct de vedere gramatical. Poate avea conotatii pozitive sau negative in functie de context. Cand se transforma, insa, in verb, povestea se schimba. Atat in forma reflexiva (“m-am compromis”, “te-ai compromis”, “s-a compromis”), cat si in cea pasiva (“e compromis”) sau activa (“compromite afacerea”) conotatia e predominant negativa. De aceea, in politica romaneasca, atunci cand vine vorba de compromis, toata lumea alearga dupa substantiv, ferindu-se ca dracul de tamaie de verb.

     

    Nu as fi revenit la un subiect asupra caruia m-am mai oprit in treacat in urma cu doar cateva saptamani, daca nu m-as fi simtit “presat” din doua parti: pe de o parte de catre pacatoasa de realitate; pe de alta, de catre proprii pitici. Realitatea mi-a scos pe nas jalnicul compromis dintre putere si opozitie pe tema modificarii regulamentului celor doua Camere. Iar cu “piticii” am invatat ca e bine sa fii respectuos. Nu doar pentru ca un pitic nebagat in seama se poate transforma intr-un monstru, dar si pentru ca o obsesie aparuta, chipurile, din senin, ascunde de obicei un subiect deosebit de interesant.

     

    Am inceput, asadar, sa sap la radacina compromisului. Dupa prima lopata, am si dat peste prima “comoara”: vechii greci, inventatorii politicii in adevaratul sens al cuvantului, nu aveau un cuvant pentru compromis! In agora, unde tot cetateanul avea dreptul sa ia cuvantul si sa-si dea cu parerea (ba, in cazul in care era sarac, de multe ori era chiar platit pentru a se prezenta la vot – bogatii fiind, in schimb, penalizati in caz de absenteeism), compromisul nu isi gasea locul. Politica se facea fata catre fata si era o infruntare constanta intre cei mai buni (aristoi). Termenul de compromis apare pentru prima data in limba latina si semnifica, la inceput, ceea ce si sugereaza – com-promitere – o promisiune reciproca, un angajament intre parti.

     

    Cum s-a ajuns de aici la dublul sens modern, mi-e, cel putin deocamdata, imposibil sa vas spun. Cert este ca in engleza, la fel ca in limba romana, compromisul (“compromise”) ca substantiv are, in general, o conotatie pozitiva, iar ca verb in forma pasiva sau reflexiva, una negativa. In forma activa, insa, conotatia depinde de context. Mai rafinati, francezii, au inventat inca un cuvant pentru a surprinde mai usor distinctia dintre cele doua sensuri. “Compromis” are sensul comun de rezolvare pe cale amiabila a disputelor. “Compromission”, in  schimb, se foloseste frecvent in contextul dramelor de budoar si sugereaza sacrificarea propriei virtuti sau a propriilor principii.

     

    In fine, nemtii, mai incapatanati (sau mai aproape de vechii greci, dupa cum sugera Heidegger) au refuzat multa vreme sa accepte in limba un asemenea termen, ceea ce face dificila traducerea “compromisului” in limba lui Hegel. Cele mai apropiate cuvinte ar fi “Ubereinkuft” – cu doua puncte pe U – umlaut -, cu sensul de “intelegere” sau “acord”; “Vertrag”, cu sensul specific de contract; “Mithilfe”, folosit de obicei cu sensul de cooperare voluntara; “Mitbestimmung”, cu sensul de codeterminare; si “Vermittlung” – mediere. “Kompromiss” ramane in germana un cuvant de “imprumut”, folosit predominant negativ – ca “starea de fapt de a fi compromis”.

     

    Din pacate, nici spatiul tipografic si nici rabdarea dumneavoastra nu imi ingaduie sa ma avant intr-o discutie de substanta pe marginea semnificatiei diferitelor forme de compromis in aceste limbi. Ma grabesc doar sa mai precizez ca, in ciuda eforturilor mele, pana in prezent nu am reusit sa identific cine sau cand a folosit pentru prima oara mult uzitata definitie e politicii drept “o arta a compromisului”. Toata lumea intrebuinteaza definitia in contextul unui “se stie ca…”, “se zice ca…”, “e acceptat ca…” Ei bine, pana si acest “mister al compromisului” mi se pare in sine graitor. Profesoara Catherine Holland, de la University of Missouri, mi-a sugerat ca la mijloc ar putea fi un defect de traducere. Bismarck a definit politica drept “arta posibilului” si de aici, data fiind reticenta limbii germane fata de compromis, cineva ar fi putut echivala, fortat, “posibilul” cu “compromisul”.

     

    Este “posibil”, asadar ca – in ciuda parerii extrem de populare – politica sa NU fie, de fapt, arta compromisului. Si, oricum (dupa cum ma straduiam sa demonstrez in urma cu doua saptamani), in Europa de Est nu este. Nu la nivelul perceptiei publice, cel putin. De aici si graba cu care atat Tariceanu cat si Boc s-au grabit sa denunte “compromisul” negociatorilor Aliantei, in cazul regulamentelor celor doua Camere. Ceea ce ambii lideri de partide au trecut nonsalant cu vederea e faptul ca, in esenta, compromisul nu se referea la numarul de zile “acordat” Curtii Constitutionale pentru a se pronunta. 10, 15 sau 25 – putin conteaza. De compromis se compromit principiile, nu detaliile.

     

    Atat Alianta D.A. (ale carei initaile, va reamintesc in treacat, provin de la “Dreptate si Adevar”) au ajuns la putere datorita unui discurs intransigent, de refuz al compromisului. Compromitand compromisul (atat de drag fostei puteri) altfel spus. Treptat, insa, intransigenta – parlamentara, guvernamentala si prezidentiala – s-a restrans la sfera retoricii. Iar in prezent, nici in sfera retoricii nu se mai simte chiar bine. Nu stiu cat va castiga Alianta (daca va castiga) de pe urma acestui sir de compromisuri cu vechea putere. Stiu insa cu siguranta ca, lingvistic si filozofic vorbind, dreptatea si adevarul nu se simt bine in preajma compromisului.

  • Economia de consum

    Romania beneficiaza de o pozitie de nisa in economia zonei euro: produce bunuri cu valoare adaugata mica, poluante si energofage. In plus, exporta aceste bunuri catre piata europeana, cu marje minime de profit.

     

    Desigur, acesta nu e neaparat un lucru rau, iar conditia de low-cost producer a permis tarii noastre sa creasca in ultimii ani pe seama exporturilor. Tarile din Asia s-au dezvoltat pe baza acestui sistem fara probleme, decenii de-a randul, (China, Thailanda, Indonezia, Corea), dar secretul este ca acceptarea pozitiei de producator de bunuri inferioare sa fie insotita in tehnologie moderna, infrastructura si cercetare.

     

    In acest fel, o tara in curs de dezvoltare poate profita de costurile relativ mai scazute cu forta de munca, precum si de un mediu economic mai “lejer”; in schimb, prin investitiile pe care le atrage, precum si prin cresterea nivelului de trai al populatiei isi asigura in timp competitivitatea la nivel mondial. Prosperitatea propriilor cetateni determina in timp o crestere robusta de bunuri de larg consum, o clasa de oameni de afaceri puternica, si mai departe investitii interne, generand o spirala a bunastarii si cresterii economice.

     

    In Romania insa, perioada de crestere prin exporturi nu a produs o imbunatatire generala  a nivelului de trai si veniturilor populatiei, ci mai degraba acute disparitati sociale proprii tarilor din America Latina. Pe de alta parte, apropierea de momentul integrarii in UE s-a reflectat in fluxuri de capital strain si un optimism exagerat despre resursele si potentialul Romaniei. Peste toate acestea, recesiunea din tarile Europei de Vest si incercarea lor de a “externaliza” costurile aferente, a creat o abundenta de bunuri de larg consum la preturi competitive si distribuite in mod agresiv in Noua Europa.

     

    In acest context, tara noastra a fost impinsa sa devina un consumator de bunuri de larg consum importate atat prin politici agresive de marketing, cat si prin relaxarea brusca a conditiilor de creditare. Ruptura dintre mersul economiei si starea de spirit a populatiei, exprimata prin cererea de bunuri, se adanceste pe masura ce economia Romaniei este contaminata de stagnarea sau chiar recesiunea din intreaga Europa. Mai mult, alti aspiranti la titlul de low-cost producers: China, India ataca nisa pe care in urma cu cativa ani se baza cresterea economica din tara noastra. Cheia mentinerii unui nivel de crestere aproape sanatos este gasirea unui echilibru intre cererea interna de bunuri si productie. Din pacate insa, oferta nu este destul de elastica pentru a se adapta cererii suficient de rapid, si atunci dezechilibrele ies la suprafata prin presiuni inflationiste, deficit comercial – importuri care cresc mai repede decat exporturile, surse mai putine la bugetul de stat decat cele anticipate.

     

    Toate aceste elemente, ca si altele de natura legala si de management economic, au fost enumerate in raportul de tara elaborat de Comisia Europeana, unul considerat crucial in evaluarea potentialului economic al Romaniei in perspectiva aderarii (probabil amanate) la UE.

     

    Dupa cativa ani de crestere alerta, iata ca economia pare sa-si fi epuizat din resurse. Consumatorii nu sunt insa dispusi sa astepte pana ce companiile romanesti vor raspunde cererii, mai ales ca au de ales intre bunuri de calitate si la preturi tot mai competitive din import, pentru cumpararea carora pot  imprumuta la dobanzi mici si pe termene tot mai lungi. Creditele pentru capital de lucru au crescut in primele 8 luni ale anului cu 14%, iar cele pentru investitii cu 20%, in timp ce creditul de consum a avansat cu un impresionant 66% in aceeasi perioada.

     

    Ritmul inalt de majorare a investitiilor este vestea buna, dar diferenta dintre expansiunea creditului de consum si productie este cel putin ingrijoratoare. Daca mai adaugam si procentul de 33% de majorare a creditelor ipotecare in perioada ianuarie – august 2005, avem imaginea disparitatii intre cerere si oferta interna, care genereaza deficitul comercial. Investitiile realizate de companii se vor materializa in viitor intr-o oferta mai larga de bunuri, dar pentru moment productia industriala stagneaza.

     

    Eforturile guvernului de a impulsiona economia prin relaxare fiscala au avut efecte nedorite pe termen scurt, prin adancirea deficitului bugetar si atragerea vigilentei FMI. De cealalta parte, interventia Bancii Centrale in scopul de a limita cererea si a tempera presiunile inflationiste a nascut reactii negative din partea mediului de afaceri si a bancilor comerciale. Masuri care au sens din punct de vedere economic, sunt primite cel putin cu raceala de catre cei carora li se adreseaza, in timp ce structura economiei ramane ancorata de un segment de produse putin profitabile si pentru care ni s-au erodat si avantajele competitive. Ce este de facut acum? Putine lucruri, cand integrarea bate la usa. Vom continua sa fim o economie de consum, fara pretentii la export si care absoarbe supraproductia Europei.

  • De ce vor renunta chinezii la betisoare

    Nu citesti asa ceva in fiecare zi: un comentator de la The China Daily a scris saptamana trecuta un articol in care propunea chinezilor sa se gandeasca daca cu cumva ar fi bine sa renunte la betisoarele de lemn si sa manance, in schimb, cu mana. De ce oare?

     

    “Nu mai avem paduri atat de intinse, tara noastra nu mai are destula verdeata, apa noastra e tot mai putina, iar natiunea noastra creste mai rapid ca niciodata. Numai in China se folosesc anual 45 de miliarde de betisoare de unica folosinta, care inseamna 1,66 miliarde de metri cubi de lemn, adica 25 de milioane de copaci ajunsi la maturitate”, scria Zou Hanru. Cu cat chinezii sunt mai multi, adauga el, “cu atat creste cererea de case mai mari si de mobila mai multa si mai variata. Iar ziarele devin tot mai groase, in incercarea lor de a capata o felie mai mare din piata de publicitate”.

     

    In fata acestor presiuni legate de protectia mediului, spunea el, China va trebui sa renunte la betisoare si sa se indrepte catre otel, care macar e refolosibil; “sau, si mai bine, am putea sa ne folosim mainile pentru a manca”, propunea Zou Hanru.

     

    Comentariul lui Zou subliniaza ca, in vreme ce o crestere de 9% in fiecare an este, poate, sustenabila din punct de vedere economic, ea e limitata totusi din considerente de protectia mediului. Iar presiunile pe care le suporta acum chinezii ti se arata chiar in momentul in care aterizezi la Shanghai.

     

    In vreme ce esti nevoit sa astepti 90 de minute sa ti se puna viza la aeroport, strivit intre chinezi care calatoresc prin tara si investitori care o viziteaza, simti ca ai ajuns intr-o tara angajata intr-o cursa a capitalismului extrem. Aproape toti cei care stateau alaturi de mine la coada pentru viza incepusera deja sa vorbeasca la telefon sau sa-si foloseasca PDA-urile, ca si cum nici unul nu mai putea astepta sa se incheie verificarile pasapoartelor pentru a trece la afaceri.

     

    Nu numai ca acum China nu mai e catusi de putin o tara comunista, dar s-ar putea chiar sa fie cea mai capitalista tara a lumii, in termeni de energie bruta. Cred ca istoria va arata ca de fapt capitalismul chinez a fost cel care a pus capat socialismului european. Europa nu mai poate sustine saptamana ei de lucru de 35 de ore si costisitoarele pachete sociale din cauza competitiei cu o China cu salarii mici si aspiratii mari, ori cu India, ori Estul Europei.

     

    Dar exista totusi ceva care sa poata opri capitalismul chinezesc? Da: capitalismul chinezesc insusi. In afara de colapsul politic, cea mai mare amenintare pentru cresterea Chinei e acum mediul. Un Sam’s Club (o divizie a Wal Mart, cel mai mare retailer din lume, n.r.) din orasul chinezesc Shenzhen a vandut 1.100 aparate de aer conditionat intr-un singur weekend, anul trecut. Cat timp poti vinde in felul asta? Exista, totusi, limite. Iar conducatorii Chinei stiu asta, si incearca acum sa ia masuri pentru a compensa defrisarile si pentru a gasi solutii alternative la centralele electrice pe baza de carbune, care au transformat orase precum Shenzhen in niste gigantici nori cenusii.

     

    Unul dintre lucrurile pe care autoritatile il fac e acela ca schimba deja felul in care sunt judecati cei care conduc administratiile locale, provinciile si natiunea intreaga: cresterea PIB-ului nu mai e unitatea de masura standard. “In timpul tranzitiei de la economia planificata la economia de piata, a existat o perioada in care indicatorii economici erau singurul criteriu, pentru ca trebuia sa ne dezvoltam tara“, imi spunea viceprimarul din Shanghai, Feng Guoquin. Azi, tot mai multi chinezi cer oficialilor locali “sa acorde aceeasi atentie dezvoltarii economice si protectiei mediului”.

     

    Insa dat fiind faptul ca legitimitatea Partidului Comunist consta in principal in capacitatea sa de a creste nivelul de trai, acesta nu-si poate permite o recesiune si somaj in masa – daca vor avea dileme, oficialii vor alege intotdeauna cresterea bruta. Partidul nu-si poate permite o recesiune – au nevoie in continuare de crestere economica pentru zonele rurale, care sunt inca sarace. Si multe dintre acele zone sarace sunt in fierbere, pentru ca taranii chinezi, desi au nevoie de locuri de munca, sunt impotriva defrisarilor, a barajelor ori a poluarii raurilor, lasate pe capul lor de marile orase.

     

    Asa ca sunt multumit ca Donald Rumsfeld (secretarul american al Apararii – n.r.) a venit in China pentru a discuta cu armata chineza acum o saptamana. Dar totul suna atat de mult a secolul XX. Cum isi va folosi China puterea militara, aflata in crestere, e o chestiune pur ipotetica. Impactul global pe care China il va avea asupra protectiei mediului, daca va continua sa creasca in acest ritm, e in schimb un dezastru cert – atat pentru China cat si pentru lumea intreaga.

     

    Reglementarile mai stricte nu vor putea salva, singure, mediul. De vreme ce defrisarile au fost interzise aici pentru cele mai multe paduri in 1998, apetitul Chinei pentru cherestea din import distruge padurile din Rusia, Africa, Burma sau Brazilia. China tocmai a facut outsourcing pentru degradarea mediului. De aceea e nevoie acum de o solutie integrata. Cea mai importanta dintre strategiile pe care China si America trebuie sa si le asume, impreuna, e una care sa forteze companiile, guvernul si ONG-urile sa caute o cale de dezvoltare mai sustenabila – asa incat China sa creeze un model, pentru sine si pentru alte tari, pentru a face productie cu mai putin material si mai putine emisii de gaze. Asta este chestiunea zilei, atat in termeni economici, de mediu, cat si de securitate nationala. Si nu mai exista alta de acelasi calibru.

  • Sanatate sa fie!

    Aventura realizarii unor modificari majore la casa personala m-a facut sa recurg la serviciile unui mester in varsta si cu o vasta experienta in varii domenii de activitate despre care abia acum am aflat ca exista, cum ar fi dulgheria. Pe langa bagajul de cunostinte, mesterul meu mai are si doua ticuri verbale, doua propozitii pe care le repeta intr-una: “Las’ ca videm noi” si “Sanatate sa fie, ca daca-i sanatate….”.

     

    N-am aflat nicicum ce se intampla daca este sanatate, dar e de bine in mod sigur. In privinta lui “Las’ca videm noi”, initial m-am amuzat, dar cand am ajuns la chestiuni de genul “Intrebare: …da nu se lasa acoperisul daca facem asa? Raspuns: “Las’ ca videm noi” zambetul mi-a mai pierit.

     

    Sunt sigur ca, in realitate, replica mesterului ascundea si o doza de ironie – replica la ingrijorarile mele nefondate. Si imi dau seama ca multe astfel de ingrijorari actuale sunt pasabile si cu astfel de replici sugubete, din care romanii au destule (dar nu numai, atentie!). Oricum, daca mai e si sanatate….

     

    De exemplu acordul cu Fondul Monetar International. O delegatie a institutiei se afla in aceste zile la Bucuresti, de rezultatul discutiilor depinzand continuarea acordului pana la jumatatea anului viitor sau abandonarea intelegerii. Oficialii romani par decisi sa renunte la acord, in conditiile in care reprezentantii FMI solicita o austeritate bugetara maxima. Aceasta in conditiile in care semnalele de pana acum indica ca Guvernul roman este tentat sa deschida robinetul cheltuielilor pentru a acoperi nevoile de finantari publice, cu riscul de a tulbura si mai tare deficitele. Altfel spus, “las’ ca videm noi” ce facem cu deficitele, Romania are nevoie acum de dezvoltare.

     

    Cred ca o eventuala rupere a acordului cu FMI va isca in mediul politic si in cel jurnalistic o emotie profunda. Comisia Europeana a sustinut mentinerea supravegherii din partea Fondului, si acesta ar fi un argument suplimentar pentru criticii deciziei de renuntare la acord, mai ales in prag de integrare europeana a Romaniei. Nu sunt un sustinator al ideii Guvernului, am mai vazut idei generoase care s-au pierdut in valmasag politic. Dar sunt de acord ca singura sansa a Romaniei de a deveni o natiune moderna sau civilizata sau europeana sau oricum altfel in bine este cea a dezvoltarii: infrastructura, servicii de buna calitate, companii viabile, fie ele mari sau mici. Asa ca un dram de nebunie economica mi se pare cel mai bun leac pentru combaterea unei cumintenii statute. “Las’ ca videm noi”.

     

    Si oricum, daca e sa studiem stirile, tintele europene in materie de economie nu mai sunt de mult decat simple consemnari in tratate, despre care se stie ca sunt facute pentru a fi incalcate. Adica “sanatate sa fie…”.

     

    Temerile legate de gestionarea unor deficite in crestere sunt indreptatite, odata pentru ca asa ne invata teoriile economice, dar si pentru aspectul, mai pragmatic, a unei potentiale lipse de abilitati a autoritatilor de a stapani o astfel de situatie. Iar o corectie a actualelor echilibre din economia romaneasca este inevitabila, poate un salt brusc al cursului, poate o scadere a bursei. Reversul este dezvoltarea, cu un sector privat sanatos, curat, pe fondul unor politici guvernametale coerente. Si Romania mai are si alte atu-uri.

     

    In primul rand integrarea. In 2007 sau in 2008, Romania va fi tot o piata importanta si tot un partener cu greutate, chiar pentru munci nesuferite, si, oricum, incarcatura politica a integrarii bate economicul. In al doilea rand, romanii din strainatate si banii lor – intrari de 3,5 miliarde de euro in acest an, dupa cum spune chiar guvernatorul BNR Mugur Isarescu, bani care sunt un plasture major pe deficite si un plus de necontestat pentru consum.

     

    Am citit de curand opinia unui economist americn care sustinea necesitatea schimbarii teoriilor economice de baza. Adica trecerea de la “piata regleaza si rezolva orice problema iar cererea si oferta stau la baza cresterii economice moderne” la “schimbarea tehnologica si organizationala, care duc la dezvoltarea economiei moderne”. Un experiment in acest sens ar putea avea loc in Romania: iesirea din tipare si locuri comune.

     

    Mai simplu spus, las’ ca videm noi, sanatate sa fie.

     

  • Telefonul mobil si adevarul

    In ultimul meu articol m-am referit la o carte aparuta in Italia (“Unde esti? Ontologia telefonului celular”) in care autorul, Maurizio Ferraris, scrie despre felul cum telefoanele mobile au schimbat radical modul nostru de viata si, prin urmare, au devenit obiecte interesante din punct de vedere filozofic.

     

    Din moment ce telefonul mobil functioneaza si ca un jurnal de buzunar, si ca un PC de buzunar cu conexiune la Internet, inseamna ca devine tot mai putin ceva la care vorbim si tot mai mult un instrument de lectura si de scris. Asa a ajuns telefonul mobil un instrument de inregistrare universal – si n-avem decat sa vedem cat de mult ii atrag atentia unui discipol al lui Derrida termeni ca scris, inregistrare si “inscriptie”.

    Chiar si cititorul nespecialist va fi fascinat de primele o suta de pagini, unde aflam despre “antropologia” telefonului mobil. Exista o diferenta substantiala intre a vorbi la un telefon fix si la unul mobil. La unul fix, poti sa intrebi daca persoana cautata e acasa, pe cand la mobil (cu exceptia cazurilor de furt) stii intotdeauna dinainte cine raspunde si daca el sau ea “e acolo” (ceea ce schimba situatia, din punctul de vedere al intimitatii).

     

    In timp ce gratie telefonului fix stii unde se gaseste persoana de la capatul firului, posesorii de mobil au intotdeauna problema locului de unde persoana cautata le raspunde (si, mai mult, chiar daca aceasta se gaseste in spatele tau, dar se intampla sa fie abonata la o retea de telefonie straina, raspunsul ei ar fi putut traversa jumatate de lume pana sa ajunga la tine).

     

    In orice caz, chiar daca eu nu stiu unde se gaseste cealalta persoana, compania de telefonie stie unde ne aflam amandoi – asa incat capacitatea noastra de a ne sustrage supravegherii din partea celuilalt corespunde unei transparente totale a miscarilor noastre in ochii lui Big Brother (cel din Orwell, nu cel din reality show-ul european cu acelasi nume).

     

    Sunt posibile, de asemenea, o varietate de reflectii pesimiste (paradoxale, deci credibile) despre noul “homo cellularis”. De pilda, telefonul mobil a dus la schimbari in dinamica interactiunii fata in fata intre Tizio si Caio, care nu mai e o relatie intre doi indivizi, atata vreme cat conversatia lor poate fi intrerupta de un apel al lui Sempronio. In consecinta, interactiunea intre Tizio si Caio se petrece in salturi sau ajunge in cele din urma sa se blocheze. Prin urmare, instrumentul cel mai important de conectare (eu sunt intotdeauna prezent in raport cu altii, la fel ca si altii in raport cu mine) devine simultan instrumentul deconectarii (Tizio este in contact cu oricine, numai nu cu Caio).

     

    Printre reflectiile optimiste, mi-a placut referirea la tragedia Doctorului Jivago, care dupa multi ani o vede pe Lara din nou dintr-un tramvai (va amintiti sfarsitul filmului?). El nu izbuteste sa coboare suficient de repede ca s-o prinda din urma si moare. Daca amandoi ar fi avut telefoane celulare, nu s-ar fi indreptat lucrurile spre un final fericit?

     

    Analiza lui Ferraris oscileaza intre posibilitatile deschise de telefonul mobil si ceea ce am putea califica drept aspectele castratoare ale acestuia: in primul rand si cel mai important, pierderea solitudinii, a posibilitatii de reflectie interioara tacuta si faptul ca suntem acum condamnati sa fim in mod constant prezenti in prezent. Nu intotdeauna transformarea coincide cu emanciparea.

     

    Dupa o treime din carte insa, autorul deplaseaza centrul de greutate de la telefonul mobil la disputele care l-au absorbit din ce in ce mai mult in ultimii ani, printre care polemicile impotriva maestrilor lui initiali (de la Heidegger la Gadamer si Vattimo), impotriva postmodernismului filozofic, impotriva ideii ca nu exista fapte obiective, ci doar interpretari, spre a ajunge la o aparare bazata pe conceptul constiintei ca “adecvare”, sau ca Oglinda a Naturii (bietul Richard Rorty*). Toate acestea, fireste, trebuie luate cu precautie, si imi pare rau ca din motive de spatiu nu pot sa fac o analiza pas cu pas a modului de instituire a unui soi de realism pe care Ferraris il numeste “textualism slab”.

     

    Cum ajungem de la telefonul mobil la problema Adevarului? Printr-o distinctie intre obiectele fizice (un scaun sau Mont Blancul), obiecte ideale (teorema lui Pitagora) si obiecte sociale (Constitutia italiana sau obligatia de a-ti plati consumatia la bar). Primele doua tipuri de obiecte exista in afara sferei deciziilor noastre, in timp ce al treilea devine, ca sa spunem astfel, operational numai in urma consemnarii lui (prin inregistrare sau inscriptionare). O data inteles ca Ferraris incearca sa instituie acestor inregistrari sociale o baza intr-un fel “naturala”, telefonul mobil sfarseste prin a aparea drept instrumentul absolut al oricarei actiuni de inregistrare.

     

    Multe din sustinerile cuprinse in carte ar merita analize mai largi. De exemplu, paginile dedicate diferentei dintre inregistrare (inregistrari sunt conturile bancare, legile, orice compilatie oarecare de date personale) si comunicare. Ideile lui Ferraris despre inregistrare sunt extrem de interesante, desi cele despre comunicare au fost intotdeauna putin cam generale (doar ca sa folosim impotriva lui o metafora scoasa dintr-o lucrare mai veche a sa, pare ca le-ar fi cumparat de la Ikea). Dar nu e loc aici de o discutie filozofica mai adanca.

     

    Unii cititori s-ar putea intreba daca era cu adevarat necesara o reflectie asupra telefonului mobil pentru a ajunge la concluzii care ar fi putut fi desprinse si din conceptul scrisului sau al “semnaturii”. Desigur, filozofii isi pot lua drept punct de plecare si un vierme ca sa descrie apoi o intreaga metafizica, dar poate cel mai interesant aspect al cartii e nu atat faptul ca telefonul mobil i-a oferit lui Ferraris ocazia de a dezvolta o ontologie, ci faptul ca aceasta ontologie i-a dat lui sansa de a intelege telefonul mobil si de a-l explica pentru noi.

     

    C.2005 UMBERTO ECO/L’ESPRESSO (DISTRIBUIT DE THE NEW YORK TIMES SYNDICATE)

     

    *) Richard Rorty (n.1931), filozof american. In “Filozofia si oglinda naturii” (1979) a construit o critica a ideii ca intelectul oglindeste sau furnizeaza o reprezentare a realitatii exterioare (este vorba de teoria corespondentei in definirea adevarului, teorie centrala in filozofia lingvistica) – n.red.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor “Baudolino”, “Numele trandafirului” si “Pendulul lui Foucault”. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 2 noiembrie.

  • Compromiterea compromisului

    Scurta incursiune lingivistica (si nu numai) in genealogia unui termen de care se agata deopotriva sperantele si dezamagirile noastre. In limba romana “compromisul” e neutru – cel putin ca substantiv. Si nu doar din punct de vedere gramatical.

     

    Poate avea conotatii pozitive sau negative in functie de context. Cand se transforma, insa, in verb, povestea se schimba. Atat in forma reflexiva (“m-am compromis”, “te-ai compromis”, “s-a compromis”), cat si in cea pasiva (“e compromis”) sau activa (“compromite afacerea”) conotatia e predominant negativa. De aceea, in politica romaneasca, atunci cand vine vorba de compromis, toata lumea alearga dupa substantiv, ferindu-se ca dracul de tamaie de verb.

     

    Nu as fi revenit la un subiect asupra caruia m-am mai oprit in treacat in urma cu doar cateva saptamani, daca nu m-as fi simtit “presat” din doua parti: pe de o parte de catre pacatoasa de realitate; pe de alta, de catre proprii pitici. Realitatea mi-a scos pe nas jalnicul compromis dintre putere si opozitie pe tema modificarii regulamentului celor doua Camere. Iar cu “piticii” am invatat ca e bine sa fii respectuos. Nu doar pentru ca un pitic nebagat in seama se poate transforma intr-un monstru, dar si pentru ca o obsesie aparuta, chipurile, din senin, ascunde de obicei un subiect deosebit de interesant.

     

    Am inceput, asadar, sa sap la radacina compromisului. Dupa prima lopata, am si dat peste prima “comoara”: vechii greci, inventatorii politicii in adevaratul sens al cuvantului, nu aveau un cuvant pentru compromis! In agora, unde tot cetateanul avea dreptul sa ia cuvantul si sa-si dea cu parerea (ba, in cazul in care era sarac, de multe ori era chiar platit pentru a se prezenta la vot – bogatii fiind, in schimb, penalizati in caz de absenteeism), compromisul nu isi gasea locul. Politica se facea fata catre fata si era o infruntare constanta intre cei mai buni (aristoi). Termenul de compromis apare pentru prima data in limba latina si semnifica, la inceput, ceea ce si sugereaza – com-promitere – o promisiune reciproca, un angajament intre parti.

     

    Cum s-a ajuns de aici la dublul sens modern, mi-e, cel putin deocamdata, imposibil sa vas spun. Cert este ca in engleza, la fel ca in limba romana, compromisul (“compromise”) ca substantiv are, in general, o conotatie pozitiva, iar ca verb in forma pasiva sau reflexiva, una negativa. In forma activa, insa, conotatia depinde de context. Mai rafinati, francezii, au inventat inca un cuvant pentru a surprinde mai usor distinctia dintre cele doua sensuri. “Compromis” are sensul comun de rezolvare pe cale amiabila a disputelor. “Compromission”, in  schimb, se foloseste frecvent in contextul dramelor de budoar si sugereaza sacrificarea propriei virtuti sau a propriilor principii.

     

    In fine, nemtii, mai incapatanati (sau mai aproape de vechii greci, dupa cum sugera Heidegger) au refuzat multa vreme sa accepte in limba un asemenea termen, ceea ce face dificila traducerea “compromisului” in limba lui Hegel. Cele mai apropiate cuvinte ar fi “Ubereinkuft” – cu doua puncte pe U – umlaut -, cu sensul de “intelegere” sau “acord”; “Vertrag”, cu sensul specific de contract; “Mithilfe”, folosit de obicei cu sensul de cooperare voluntara; “Mitbestimmung”, cu sensul de codeterminare; si “Vermittlung” – mediere. “Kompromiss” ramane in germana un cuvant de “imprumut”, folosit predominant negativ – ca “starea de fapt de a fi compromis”.

     

    Din pacate, nici spatiul tipografic si nici rabdarea dumneavoastra nu imi ingaduie sa ma avant intr-o discutie de substanta pe marginea semnificatiei diferitelor forme de compromis in aceste limbi. Ma grabesc doar sa mai precizez ca, in ciuda eforturilor mele, pana in prezent nu am reusit sa identific cine sau cand a folosit pentru prima oara mult uzitata definitie e politicii drept “o arta a compromisului”. Toata lumea intrebuinteaza definitia in contextul unui “se stie ca…”, “se zice ca…”, “e acceptat ca…” Ei bine, pana si acest “mister al compromisului” mi se pare in sine graitor. Profesoara Catherine Holland, de la University of Missouri, mi-a sugerat ca la mijloc ar putea fi un defect de traducere. Bismarck a definit politica drept “arta posibilului” si de aici, data fiind reticenta limbii germane fata de compromis, cineva ar fi putut echivala, fortat, “posibilul” cu “compromisul”.

     

    Este “posibil”, asadar ca – in ciuda parerii extrem de populare – politica sa NU fie, de fapt, arta compromisului. Si, oricum (dupa cum ma straduiam sa demonstrez in urma cu doua saptamani), in Europa de Est nu este. Nu la nivelul perceptiei publice, cel putin. De aici si graba cu care atat Tariceanu cat si Boc s-au grabit sa denunte “compromisul” negociatorilor Aliantei, in cazul regulamentelor celor doua Camere. Ceea ce ambii lideri de partide au trecut nonsalant cu vederea e faptul ca, in esenta, compromisul nu se referea la numarul de zile “acordat” Curtii Constitutionale pentru a se pronunta. 10, 15 sau 25 – putin conteaza. De compromis se compromit principiile, nu detaliile.

     

    Atat Alianta D.A. (ale carei initaile, va reamintesc in treacat, provin de la “Dreptate si Adevar”) au ajuns la putere datorita unui discurs intransigent, de refuz al compromisului. Compromitand compromisul (atat de drag fostei puteri) altfel spus. Treptat, insa, intransigenta – parlamentara, guvernamentala si prezidentiala – s-a restrans la sfera retoricii. Iar in prezent, nici in sfera retoricii nu se mai simte chiar bine. Nu stiu cat va castiga Alianta (daca va castiga) de pe urma acestui sir de compromisuri cu vechea putere. Stiu insa cu siguranta ca, lingvistic si filozofic vorbind, dreptatea si adevarul nu se simt bine in preajma compromisului.

     

  • De unde incepem?

    O idee logica si o propunere coerenta a fost lansata, spun autorii ei, dar si oficiali guvernamentali, in dezbatere publica. Este vorba de infiintarea Companiei de Dezvoltare a Infrastructurii. I-au fost avansate chiar si un termen pentru aparitie, pana la finele anului viitor, precum si un rost de a fi, aplicarea programului national de dezvoltare, elaborat de Guvern. Ca jurnalist, urmatoarea intrebare care trebuie pusa este tot una din cele fundamentale: de ce?

     

    Cei ce au conceput proiectul, printre care analistul economic Daniel Daianu si Grupul pentru Economie Aplicata, au raspunsuri. “Romania va obtine din privatizari, in anii urmatori, sume de ordinul miliardelor de euro si fonduri europene de 4% din Produsul Intern Brut, doar cu proiecte bine conturate si cofinantate. Romania are o mare problema in absorbtia fondurilor UE, ilustrata de un coeficient foarte scazut al platilor, de exemplu sub 13% in Programul ISPA”, a spus Daianu, prezent la dezbaterea publica in care a fost lansat proiectul. Compania ar urma sa gestioneze proiecte precum constructia de autostrazi, drumuri, poduri, telecomunicatii si IT, mediu si energie, urmand sa administreze in principal proiectele de peste 10 milioane de euro.

     

    “Vehiculul institutional va impusca mai multi iepuri, precum elaborarea proiectelor de importanta majora, o analiza economica de fundamentare pentru obtinerea celor mai mici costuri, monitorizarea aplicarii proiectelor si atragerea de resurse private. Nu in ultima instanta, se va apela la parteneriate de tip public-privat, insa unele autentice, nu camuflate, asa cum s-a intamplat uneori, finantate din fonduri bugetare si cu un partener privat care nu si-a asumat nici un risc”, a spus Daianu. Potrivit acestuia, infiintarea companiei va asigura o transparenta mai mare si o responsabilitate crescuta in programarea si implementarea proiectelor, precum si simplificarea procesului de decizie si accelerarea aplicarii proiectelor. Intr-o prima etapa, statul va detine integral pachetul de actiuni al noii societati, fiind posibila ulterior privatizarea firmei.

     

    Infiintarea societatii, programata pentru ultimul trimestru al anului viitor, si structura companiei vor fi stabilite de un grup de experti romani si straini, urmand sa fie finantata de Guvern, Banca Mondiala, Comisia Europeana sau institutii financiare precum Banca Europeana de Investitii si Kreditanstalt fur Wiederaufbau – Banca de Dezvoltare a Germaniei. “Expertii FMI ne avertizeaza ca, daca nu vom fi chibzuiti cu cheltuielile, este posibil sa apara derapaje in anii urmatori, pe fondul cresterii deficitelor externe. Nu putem sa fim impasibili la o situatie posibila in care miliarde de euro nu vor fi utilizate intr-o perioada critica. Contextul si timpul au o valoare economica si s-ar putea sa nu ne mai intalnim cu ocazii precum acordarea unor fonduri europene de 4% din PIB”, a mai spus Daianu.

     

    Cum spuneam, o idee logica si reactii favorabile din partea potentialilor parteneri europeni. Dar problema fundamentala in cazul acestei noi companii este, in opinia mea, vanatorii care ar urma  sa impuste iepurii domnului Daianu, adica oamenii care sa lucreze intr-o astfel de societate, care sa gestioneze proiecte de investitii de o asemenea anvergura si care sa fie in stare sa previna orice tentativa de risipire a banilor.

     

    In Romania ultimilor 15 ani orice proiect mai mare de un milion de dolari a atras nu numai iepuri, dar si, ca sa ramanem in zona zoologiei, lupi sau hiene. Cam care va fi densitatea pradatorilor la usa CDI este greu de estimat, avand in vedere atat necesarul de bani pentru proiecte de dezvoltare a infrastructurii (in jur de 5 miliarde de euro in energie, peste 14 miliarde de euro in transport, aproape 30 de miliarde de euro in proiecte de mediu – valorile sunt aproximative) precum si sumele considerabile, din fonduri europene si bugetare, care vor intra in joc. Totul pe un fond specific romanesc: conform ultimului raport privind coruptia al Transparency International, facut public saptamana trecuta, Romania se plaseaza pe ultimul loc in randul tarilor europene, devansata de Bulgaria si Turcia. Si cine ar putea tine piept asaltului pradatorilor, functionari platiti la nivel de bugetar?

     

    In al doilea rand, dimensiunea CDI: ar urma sa administreze proiecte de autostrazi, drumuri, poduri, telecomunicatii si IT, mediu si energie, adica tot atatea categorii de specialisti, tehnicieni sau economisti, impartiti pe compartimente si domenii de activitate si inmultiti cu numarul proiectelor. Cum se vor stabili prioritatile si ce interese vor prima? Care ar mai fi rostul departamentelor de investitii de prin ministere sau din administratia locala, ca sa nu mai vorbim de multele agentii guvernamentale care gestioneaza intr-un fel sau altul dezvoltarea Romaniei? 

     

    Si mai exista un pericol: la noi in cazul multor institutii menirea initiala este uitata, sensul activitatii lor ulterioare fiind modelat de tot soiul de interese, fie ele politice sau economice. Primul caz care imi vine in minte este cel al Agentiei Nationale pentru Locuinte, gandita initial sa asigure case ieftine celor lipsiti de posibilitati materiale. Cu tot respectul pentru munca celor din agentie, cred ca in prezent, impinsa de jocurile pietei, oferta ANL se adreseaza altor categorii de cetateni. La fel se poate intampla si in cazul CDI, potentiala companie cu atributii de minister si cu putere de Guvern. Sau cazul Companiei Nationale de Investitii, gandita sa actioneze in zona proiectelor de interes national sau social, dar care este lipsita in prezent de finantarea atat de necesara.

     

    Initiatorii proiectului spun ca structuri de genul CDI au fiintat, cu succes, si in alte state. Traitul aici ma face sa cred ca proiectul, pentru a fi viabil, are nevoie de refacerea intregii infrastructuri sociale romanesti.

     

  • Ograda din spatele Curtii

    Proaspat dobandita incredere a presedintelui in Curtea Constitutionala poate avea o explicatie cat se poate de simpla: defectul judecatorilor de a fi santajabili se poate transforma, la o adica, intr-o calitate.

     

    Din trei, una. Fie a inebunit Basescu, fie presedintele s-a hotarat sa sacrifice Alianta, fie stie el ceva ce noua ne scapa. Altfel nu prea vad cum am putea interpreta declaratia prezidentiala de saptamana trecuta, conform careia ar fi “absolut firesc sa se astepte mai intai o decizie a Curtii Constitutionale si in privinta revocarii sefilor celor doua Camere – n.m. si abia apoi sa se treaca la aplicarea noului regulament.” Duse ca si cum n-ar fi fost vremurile in care presedintele dadea pinteni alegerilor anticipate, aratand cu degetul taman inspre Curtea Constitutionala! Lasand la o parte, ca neserioasa, suspiciunea unei labilitati psihice, mai raman asadar in picoare doar ultimele doua (posibile) explicatii. Tertium non datur.

     

    Inainte, insa, de a merge mai departe in descifrarea intentiilor prezidentiale, se cuvine sa recunoastem ca actuala situatie a Curtii Constitutionale este cat se poate de ingrata. Pentru tara, nu pentru Curte. Pe de o parte, institutia cu pricina a fost creata, sub presiuni occidentale, pentru asigurarea constitutionalitatii diferitelor decizii legale. La o scara mai mica, Curtea se vrea un echivalent al Curtii Supreme de Justitie din Statele Unite. Adica, pe scara ierarhica in jos, prima halta de la Dumnezeu intrupat pe pamant. De unde si prestigiul celor noua judecatori ce alcatuiesc Curtea Suprema. De unde si miza enorma pe care o contine fiecare nominalizare a unui nou judecator. De unde si atentia pe care atat mass-media cat si politicenii o acorda fiecarei nominalizari.

     

    In recentele cazuri din Statele Unite – John Roberts si Harriet Miers – intreaga viata si activitate a acestora a fost disecata si rasucita pe toate partile. S-au luat in calcul nu doar pozitiile din instanta, clientii alesi, s.a.m.d., dar pana si culoarea masinii conduse (un Mercedes rosu aprins, in cazul Miers). Totul in incercarea aproape disperata de a anticipa pozitia noului judecator in chestiunile cele mai fierbinti din punct de vedere constitutional.

     

    Pe aceasta parte, noi suntem linistiti. A anticipa deciziile Curtii Constitutionale pe baza profilului moral si profesional a membrilor componenti e floare la ureche. Ia ascultati aici: “Prostul moare de grija altuia!” Parlamentarii puterii au “obsesia micimii”, “sunt jalnici” si “analfabeti”. Epitetele sunt proaspat iesite din gura unuia dintre cei noua prestigiosi membri ai Curtii, pre numele sau Ion Predescu. Nu ma sochez cu una cu doua si nu am dat deocamdata nas in nas cu Sfantul Petru. Dar am fost socat de peroratiile lui Predescu, la fel cum as fi fost daca Sfantul Petru m-ar fi abordat pe tonul “ce mai faci, bai, manca-ti-as?”.

     

    “Daca mai eram in Parlament, ii trimiteam acasa, la arat! Dar ma felicit ca am plecat dintre ei. Doamne Dumnezeule, bine ca am plecat din Parlament! Astia au compromis institutia!” – dixit judecatorul Predescu. Tirada – sa recunoastem – ar fi fost cat se poate de potrivita, cu o conditie. Sa fi fost rostita in oglinda. Din pacate, a-i trimite la arat (“la arat/la semanat”) pe cei noua judecatori ai Curtii ar afecta taman principiul de baza al acestei institutii – inamovabilitatea. Cercul cu pricina este cat se poate de vicios. Intr-adevar, “Curtea este o institutie inatacabila”, dupa cum declara presedintele. Oamenii care o compun, insa, nu sunt.

    Aici, cred, trebuie cautata explicatia atitudinii impaciuitoriste manifestata mai nou de catre presedintele Basescu. In mod normal, a te lasa la mana unei Curti de calitatea domnului Predescu e sinucidere curata. Afara de cazul in care tu stii ceva ce ei stiu ca tu stii. Scheletele din dulap. Mai simplu spus, afara de cazul in care ii poti santaja. Iar, la modul general vorbind, oamenii de aceasta conditie sunt santajabili. Atunci, da. Atunci te poti astepta la un vot disciplinat, lipsit de surprize.

     

    In aceasta varianta devine explicabila si “ingadinta” prezidentiala fata de sefii serviciilor secrete numiti, dupa cum insusi Basescu recunostea, pe criterii politice de catre vechea administratie. Am mai spus-o, dar o mai repet: “sfiiciunea” de care da dovada Basescu in fata serviciilor secrete are o explicatie cat se poate de logica – atat de logica incat intra in categoria “Ana are mere, Xenia are pix.” Nu exista metoda de fidelizare mai eficienta decat gratierea. Cand ti-a fost comutata (fie doar si momentan) decapitarea, esti “fortat” sa-ti versi toate secretele in urechea binefacatorului, in speranta ca astfel te vei mentine in gratiile sale.

     

    Daca n-ar fi trist, ar fi, fara doar si poate, amuzant. Mort fiind autorul, ma indoiesc ca printre lecturile prezidentiale figureazaa si Nichita Stanescu. Si, totusi, Basescu urmeaza intru totul recomandarile poetului: “Intunecand intunericul/ Iata portile luminii.”

     

    …………….

     

    Am fost socat de peroratiile lui Predescu, la fel cum as fi fost daca Sfantul Petru m-ar fi abordat pe tonul “ce mai faci, bai, manca-ti-as?”

  • Ce-o fi fost in capul lor?

    Cand istoria definitiva a razboiului din Irak va fi fost scrisa, istoricii isi vor dori cu siguranta sa le puna cate o intrebare esentiala si lui Saddam Hussein, si lui George W. Bush.

     

    Intrebarea pe care istoricii i-ar pune-o lui Saddam ar fi: ce-o fi fost in capul tau? Daca tot nu aveai arme de distrugere in masa, de ce-ai continuat sa te porti asa cum te-ai purtat?

     

    Pentru Bush, intrebarea ar putea suna asa: ce-o fi fost in capul tau? Daca tot ti-ai pus mandatul de presedinte drept miza pentru o victorie in Irak, de ce l-ai lasat atunci pe Donald Rumsfeld sa duca razboiul cu soldati atat de putini incat sa-l poata pierde? De ce n-ai asigurat securitatea in interiorul Irakului si de-a lungul granitelor lui? Cum ti-a putut trece vreodata prin cap ca va fi usor?

     

    Raspunsul la aceste intrebari poate fi gasit in ceea ce este cel mai mare esec al serviciilor de informatii in Irak – unul care nu e insa legat de armele de distrugere in masa.

     

    Sa ma explic. In vizita pe care am facut-o saptamana trecuta in portul irakian Umm Quasr mi-am petrecut o dimineata urmarind comandantii marinei irakiene la o sedinta la care erau prezenti si consilieri britanici si americani. Pe de o parte, aveai impresia ca imita binisor un briefing al britanicilor. Pe de cealalta, calitatea usor rudimentara a discutiei te lasa cu sentimentul ca daca maine consilierii britanici si americani ar fi rechemati, intreaga marina irakiana s-ar prabusi. Pur si simplu nu exista, inca, un fundament uman si institutional. “Cum or fi luptat baietii astia cu iranienii vreme de opt ani, n-o sa inteleg niciodata”, mi-a spus un instructor britanic.

     

    Dupa sedinta staff-ului, un ofiter al Marinei Regale Britanice care ma insotea mi-a sugerat sa merg la Basra, sa vad talciocul de acolo. Mi-a spus ca gasesti acolo orice, pentru ca irakienii au fost nevoiti sa-si amaneteze tot felul de lucruri din casa – casetofoane, frigidere, aparate de aer conditionat, masini – pentru a putea supravietui.

     

    Mesaj: faptul ca in Irak nu au fost gasite arme de distrugere in masa e un mare esec al serviciilor de informatii. Dar un esec si mai mare, care e una dintre sursele belelelor noastre de azi, e ca n-am inteles cat de devastate ajunsesera societatea, economia si institutiile irakiene dupa opt ani de razboi cu Iranul, o infrangere mutilanta in primul razboi din Golf si un deceniu de sanctiuni ONU.

     

    Dar cred ca Saddam stia cat de falite erau tara si armata sa. N-a vrut niciodata sa infirme complet, cu toate acestea, impresia ca ar fi detinut arme de distrugere in masa.

     

    Saddam traia intr-o vizuina de lup. Impresia ca ar fi avut arme de distrugere in masa era singurul lui scut impotriva tarilor vecine, a dusmanilor din interior si a Occidentului. (Exista o aluzie la asta in raportul Duelfer privind armele de distrugere in masa). Asa ca a incercat sa permita destul acces inspectorilor ONU pentru a-l absolvi de acuzatia ca ar detine arme, jucandu-se in acelasi timp suficient de-a soarecele si pisica cu Natiunile Unite pentru a lasa impresia ca tot i-a mai ramas ceva periculos in dulap.

     

    Echipa Bush si CIA-ul nu numai ca n-au reusit sa afle ca Saddam nu avea nici un fel de arme de distrugere in masa, dar n-au reusit nici sa estimeze cat de devastata era cu adevarat societatea irakiana. Echipa Bush, care a plecat urechea in principal la irakieni din exil care nu mai traiau de ani buni in tara, a crezut ca in Irak existau o clasa mijlocie mai consistenta si institutii mai functionale decat in realitate. Asa ca Bush a crezut ca va fi simplu sa preia controlul. Acesta e singura explicatie pe care o pot gasi pentru comportamentul lui.

     

    Esecul serviciilor secrete in privinta societatii irakiene e cel care azi ne ucide. Pentru ca dupa invazia americana s-a intamplat urmatorul lucru: putinul care mai ramasese din statul irakian s-a desfacut in bucati in mainile noastre ca o vaza sparta. Apoi, Rummy (Donald Rumsfeld – n.r.) a permis ca ramasitele sa fie jefuite.

     

    Asa ca intr-adevar, cand echipa Bush spune ca reconstructia Irakului e ca reconstructia Germaniei, are dreptate pe jumatate. E, intr-adevar, ca reconstructia Germaniei – dar nu a Germaniei de dupa cel de-al doilea razboi mondial. E ca reconstructia Germaniei medievale, pre-moderne, o Germanie a clanurilor si fiefurilor feudale – cea de dinainte ca un stat national sa existe.

     

    Asa cum am spus de multe ori in acest comentariu, noi in Irak nu facem “nation-building”. Facem “nation-creating”. E covarsitor de important, dar si covarsitor de dificil. Pot doar sa presupun ca CIA n-a stiut cat de falit era Irakul, pentru ca daca presedintele stia si, cu toate astea, a trimis atat de putini soldati, atunci ceea ce a facut e criminal.

     

    Din nefericire, Irakul are nevoie cu disperare azi de la Statele Unite de oameni din domeniul umanitar, de consilieri de la Departamentul de Stat si de tehnicieni din fiecare agentie guvernamentala, care l-ar putea ajuta sa-si reconstruiasca capitalul uman. Dar oamenilor le e frica sa mearga acolo. Si cine i-ar putea invinui pentru asta? N-am fost in stare pana acum sa restabilim ordinea acolo, pentru ca n-am avut niciodata destui soldati.

     

    Discursul presedintelui despre terorism de acum doua saptamani a fost excelent. Bush a explicat clar, mai bine ca niciodata, de ce o victorie in Irak e atat de importanta in lunga batalie impotriva Islamo-fascismului. Dar asta ma infurie si mai mult, pentru ca vad ca Bush si-a dus razboiul ca si cum acesta ar fi fost usor – fara sa ceara niciodata nici un sacrificiu, nici un proiect militar, nici o crestere de taxe si nici un impozit pe benzina – si ca a tolerat, pe tot acest drum, atat de multa incompetenta.

     

    DECLARATIE

    Reconstructia Irakului e ca reconstructia Germaniei. Dar nu a celei post-belice, ci a celei medievale, pre-moderne, o Germanie a clanurilor si fiefurilor feudale

     

    —-Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat ” (2005).

     

    —-Urmatorul comentariu semnat de Thomas Friedman va aparea in numarul din 2 noiembrie al BUSINESS Magazin.