BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cat de mult greseste piata

    Piata nu greseste niciodata. Aceasta afirmatie e cu atat mai adevarata cu cat economia este mai eficienta. Atunci, informatia despre factorii fundamentali care influenteaza preturile e disponibila la timp si accesibila tuturor celor implicati in formarea lor.

     

    Romania isi doreste sa devina un astfel de loc, unde indicatorii monetari la indemana pietei, in special rata dobanzii si cursul de schimb, se vor forma liber. Se poate argumenta ca piata valutara este mult inaintea celei a titlurilor de stat, daca tinem cont de volumele tranzactionate, de lichiditate si de numarul participantilor activi. Desigur, se poate argumenta si impotriva eficientei tranzactiilor valutare, si am facut-o si eu in cateva randuri. Cu siguranta insa, piata titlurilor de stat este departe de a fi una eficienta, din mai multe motive, pe care le voi expune pe rand.

     

    Liberalizarea tranzactionarii titlurilor de stat ar inseamna ca Ministerul de Finante (MF) si Banca Nationala pierd monopolul asupra formarii dobanzilor in economie, lasand „pietei libere“ acest mecanism. MF a folosit mult timp emisiunile de titluri de stat pentru a cobori rata dobanzii conform cu viziunea consultantilor externi de pe langa trezorerie sau anumite interese politice.

    In conditiile unei piete volatile si restranse, in care oficialii guvernamentali aveau mult mai multa informatie decat restul jucatorilor si urmareau anumite tinte clare, acest mecanism de reglare a dobanzii a fost daca nu pozitiv, macar explicabil.

     

    Dar, cu cat avansam pe drumul liberalizarii contului de capital, cu atat nevoia unei piete secundare functionale a acestor titluri devine tot mai presanta. Nu vorbim aici de piata interbancara a contractelor de tip repo, ci de una functionala si deschisa tuturor participantilor, in mod ideal organizata ca o componenta a Bursei de Valori. In absenta unui asemenea mecanism de formare a ratei dobanzilor, piata creditului in sine ramane una nestructurata si ambigua.

     

    Singura informatie disponibila in sistem este cea data de tranzactiile interbancare, care cu greu pot fi denumite eficiente. Sa recapitulam: pentru ca o piata sa fie eficienta, este nevoie nu numai de lichiditate (care exista) si de un numar decent de participanti (aici, deja sunt probleme de reprezentativitate), ci si de un mecanism liber si transparent de formare a ratei dobanzii, conditie care nu este indeplinita.

     

    Piata interbancara este in mare masura una a trezorierilor, iar sumele tranzactionate provin in general din lichiditatile excedentare ale bancilor, precum si din speculatiile conjuncturale si „de club“ ale acestora. Tranzactionarea „pe telefon“ micsoreaza mult din beneficiile unei piete reglementate si libere, cu dezavantajul mentinerii unei dobanzi arbitrare si nefundamentate economic in sistem. In absenta pietei secundare libere, tonul emisiunilor primare de titluri de stat va fi dat in continuare de MF, iar bancile vor continua sa nu aiba instrumente de investitie evaluate corect, care sa fie lichide si sa acopere toate maturitatile posibile.

     

    Un prim pas mare facut de MF este acela de a lansa titluri de stat cu maturitati mai lungi si diversificate, intre 1 si 15 ani. Cu toate acestea, prin optiunea sa de a refuza ofertele care nu ii convin, impreuna cu lipsa unei alternative de investire, beneficiile acestor emisiuni ca determinanti ai ratei dobanzii sunt limitate. Daca piata secundara ar fi existat, aceasta si nu decizia discretionara a MF stabilea dobanda unei anumite emisiuni pe piata primara.

     

    Asa, informatia pe care o avem la dispozitie ofera indicii cel putin ciudate despre asteptarile „pietei“ referitoare la dobanzile la lei, precum si despre modul cum calculeaza actorii implicati randamentele pe care le obtin din astfel de plasamente. Pornind de la datele licitatiilor emisiunilor de titluri de stat din luna iunie 2005 (2, 9 si 16 iunie) si calculand rata dobanzii anuale implicite la instrumente lipsite de risc, obtinem valorile aproximative: 7,50% pentru 2005, 7,5% pentru nivelul asteptat al dobanzii in anul 2006, 8,2% pentru 2007, 7,9% pentru 2009, 5,0% pentru 2011, 8,7% pentru 2014, 6,0% pentru 2016 si 7,5% pentru 2019.

     

    Asadar, valorile ratei implicite a dobanzii pentru anii 2007, 2008 si 2014 nu corespund unei evolutii in forma de U, cum era de asteptat pentru Romania. In mod normal, ratele dobanzilor implicite trebuia sa scada pana in 2010 – 2012, dupa care se manifesta tendinta de urcare usoara datorata primei de maturitate. Competitia imperfecta distorsioneaza insa dobanzile din sistem.

     

    Daca piata secundara a instrumentelor de trezorerie era functionala, asemenea anomalii nu ar mai fi existat, iar emitentii de instrumente cu venit fix (fie ele obligatiuni sau credite) sau utilizatorii lor puteau sa aiba o masura de comparatie pentru a stabili rata „corecta“ a dobanzii.

     

    In situatia actuala insa, alocarea si utilizarea ineficienta a resurselor financiare ramane prezenta in economie si afecteaza performanta financiara a bancilor si companiilor. Si atunci, este normal ca fiecare din participantii la mersul economiei sa lucreze cu „marje de protectie“ mai ridicate, pentru a contrabalansa aceste ineficiente ale alocarii resurselor. Si este inevitabil ca fiecare dintre noi sa suporte din propriul buzunar aceste marje, si ca gradul de competitivitate al economiei romanesti la nivel mondial sa fie sub-optim.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari si Manager Politici de Creditare la UniCredit

  • Romania si noua umbrela bulgareasca

    O veste proasta pentru cei care spera ca raportul Comisiei Europene UE din toamna ar putea fi ceva mai bland: Comisia nu va spune ca e gri ce e negru si alb ce e gri. Prima greseala, prima neindeplinire „la litera“ a angajamentelor va fi taxata dur.

     

    Slovenia este primul stat UE care a ratificat Tratatul de aderare a Romaniei si Bulgariei. Ungaria anunta, de asemenea, ca va face acest lucru pana la sfarsitul lunii. Cei care au luat pulsul ultimelor evolutii europene au putut observa ca ratificarea Tratatului de aderare nu mai e o simpla formalitate, asa cum s-a intamplat in cazul primelor zece tari din valul al cincelea. Chiar daca ar fi o ofensa inimaginabila, capitalele europene iau in calcul inclusiv acest tip de amendare a lipsei de performante a candidatelor.

     

    Amendare vazuta si – sau mai ales – ca mijloc de a da satisfactie propriilor cetateni pe care sondajele de opinie ii prezinta tot mai putin entuziasmati de primirea noilor membri (un sondaj recent arata ca doar 27% dintre britanici sunt de acord cu aderarea Romaniei). Sunt totusi mai multe argumente in favoarea ratificarii Tratatului decat pentru respingerea lui. Unul dintre cele mai puternice este ca ar insemna respingerea ambelor tari, atat a Bulgariei cat si a Romaniei, ceea ce, spun oficiali europeni, ar fi nedrept pentru Bulgaria. Totusi, Bucurestiul nu se mai poate baza prea mult pe noul tip de umbrela bulgareasca. Pentru ca aderarea celor doua tari poate fi decuplata, atrag atentia oficialii europeni, prin clauzele de salvgardare care se aplica separat.

     

    Exista insa noutati si aici. Caci vestile bune privind inceperea procesului de ratificare sunt insotite de o alta despre care e greu de evaluat acum daca e rea sau buna: Comisia Europeana va mai face un raport preliminar si in primavara anului 2006, raport care va prezenta o analiza la zi a felului in care sunt pregatite de aderare cele doua tari. Cu alte cuvinte, raportul de tara care va fi prezentat in luna octombrie nu va fi cel decisiv, iar monitorizarea Sofiei si Bucurestiului va continua si dupa aceea.

     

    Asta inseamna ca o clauza de salvgardare ar putea fi propusa deopotriva dupa raportul din octombrie cat si dupa cel din primavara. E acest lucru o jumatate plina sau una goala a paharului? In primul rand, o veste proasta pentru cei care spera ca raportul din toamna, nefiind ultimul, ar putea fi ceva mai bland. Raportul din toamna va fi, asadar, o radiografie destul de precisa a momentului octombrie 2005 si a perspectivelor pentru urmatoarea perioada. In plus, s-a depasit deja faza la care se poate spune o fraza devenita celebra („expertii europeni nu cunosc ultimele evolutii, situatia din acest moment; ei s-au referit la o situatie anterioara prezentarii raportului, situatie care s-a ameliorat intre timp“).

     

    Toate acestea fiind spuse, ce ar fi bun, totusi, in faptul ca vom mai avea un raport si in toamna lui 2006? Daca raportul din toamna va fi necrutator, exista posibilitatea unei oarecare indulgente in ceea ce priveste activarea clauzei de salv-gardare. Spre deosebire de Raportul de tara, care este un document tehnic, activarea clauzei nu este o urmare automata, implacabila. Activarea se face printr-un vot la nivelul Consiliului Europei.

     

    Or, chiar daca Raportul de tara va arata ramaneri in urma la anumite capitole „salvgardabile“, existenta unei noi evaluari „finale“ ar putea fi un argument suficient de bun al ideii de a mai oferi un ragaz candidatelor pentru a rezolva si ultimele teme de casa si pentru a proba rezolvarea lor. O clauza de salvgardare activata in octombrie si, deci, amanarea cu un an a aderarii, ar face practic inutil raportul din primavara lui 2006. Iar aparitia in calendar a raportului din 2006 ar mai oferi un ragaz pentru toata lumea. Mai intai pentru cele doua candidate, care vor mai avea timp pentru ultimele reglaje, apoi pentru statele UE si cetatenii lor care vor fi avut deja vreme sa rumege mai bine extinderea, criza bugetului pentru 2007-2013 si a (ne)ratificarii Constitutiei, din aceasta primavara, si perioada presedintiei britanice care se anunta reformatoare.

     

    In sfarsit, aparitia in calendar a raportului de primavara pare sa fie o problema in plus pentru adeptii anticipatelor. Se stie ca premierul Calin Popescu-Tariceanu a dorit amanarea provocarii unor eventuale anticipate pana dupa raportul de tara din toamna (cand, in cazul unui raport bun, ar fi maximizat rezultatele scrutinului).

     

    In noile conditii, este de presupus ca, in cazul fericit in care raportul din toamna nu va atrage dupa sine clauza de salvgardare, premierul va cere liniste pana dupa cel din primavara cand, fireste, sansele unei maximizari ar putea fi, din nou, destul de mari.

     

    Analizele facute pana acum arata insa ca, in primavara anului viitor, principalul partid de opozitie va fi digerat deja socurile de dupa pierderea puterii si se va fi intarit indeajuns incat, pe fondul erodarii aliantei aflate la guvernare, sa conteze in ecuatia anticipatelor.

     

    Pana una-alta, autoritatile din Romania au de furca, din plin, cu temele de acasa. Pe agenda, deja incarcata, a problemelor de rezolvat a urcat in capul listei problema concurentei, dupa ce comisarul pentru concurenta, Neelie Kroes, a declarat ca Romania nu este pregatita sa adere, din acest punct de vedere.

  • Sufocat din prea multa dragoste

    Pana a ajunge principalul partid politic al Romaniei, PD mai trebuie sa parcurga o etapa decisiva a oricarui proces de maturizare: uciderea (simbolica) a tatalui.

    Un tip merge la medicul psihiatru si-i zice: „Domnule doctor, am o problema. In ultima vreme sunt cam nehotarat. Sau nu?“ Ei bine, si PD incepe sa aiba o problema – si asta tocmai acum, cand astrele ii sunt cu totul favorabile: e cam nehotarat. Sau nu?

     

    Atat Emil Boc, cat si Vasile Blaga au recunoscut cu voce tare si o candoare dezarmanta ceea ce stie deja tot satul – anume ca succesele PD sunt datorate, practic exclusiv, succeselor pe plan intern si extern ale presedintelui Basescu. Pana aici, toate bune si frumoase. Problema incepe in momentul in care aceiasi lideri vorbesc, mai mult sau mai putin cu perdea, despre desprinderea PD din Alianta D.A. si transformarea lui in „principalul partid din Romania“. Nu poti avea pretentii de partid majoritar, ba nici macar de partid-cheie, cata vreme greutatea ta politica este functie exclusiva a presiunii exercitate asupra balantei de catre un singur om – presedintele Basescu.

     

    Excesul de dragoste paternalista al lui Traian Basescu fata de PD, cuplat cu excesul de admiratie filiala a liderilor PD fata de presedinte risca sa se transforme intr-o relatie vicioasa. Greseala apartine ambelor parti. Greseste Basescu, sufocand din prea multa dragoste ceea ce iubeste. In ciuda predarii simbolice de stafeta in PD, presedintele refuza sa accepte ideea ca odrasla nu mai e un copil, a implinit optsprezece ani, are voie sa mearga la bere si sa se intoarca acasa dupa miezul noptii.

     

    Ba chiar e liber sa se mute singur intr-o garsoniera, daca asa pofteste. Traian Basescu nici nu se mai osteneste sa salveze aparentele. Ii convoaca pe liderii PD la Cotroceni de cate ori bine-pofteste, le spune cum sa manance fara sa pleoscaie si de cate ori se cuvine sa-si sufle nasul in public.

     

    De cealalta parte, nici actualii lideri ai PD nu se grabesc sa-si manifeste proaspat dobandita independenta. Admiratia – pana la un punct fireasca – fata de un tata prodigios din multe puncte de vedere, se transforma, treptat, in idolatrie. Obedienta fata de Cotroceni este totala si fara fisura. Ultima dovada ne-a fost oferita saptamana trecuta. Pentru prima data de la instalarea lui Basescu la Cotroceni, se parea ca liderii PD se situeaza pe o pozitie contrara presedintelui.

     

    Desi acesta se pronuntase public pentru un interimat la societatile de radio si televiziune si pentru accelerarea unei legi care sa asigure depolitizarea acestora, PD, alaturi de partenerii sai de coalitie, a purces la numirea, dupa algoritm, a noilor consilii de administratie. Putin conteaza, din aceasta perspectiva, ca pozitia lui Basescu era mai corecta, atat politic, cat si moral. In definitiv si parintii au dreptate cand le cer copiilor sa nu se imbete si sa vina acasa inainte de miezul noptii.

     

    Graitor este aici faptul ca minunea – gestul de dezobedienta –  n-a tinut decat trei zile, ca orice minune. Realizand eroarea, Emil Boc s-a grabit sa revina asupra deciziei, anuntand, prin intermediul presei, ca PD isi va retrage, unilateral, membrii propusi pentru consiliile de administratie. Gestul i-a luat prin surprindere pe partenerii de coalitie.

     

    Acestia au protestat – pe buna dreptate –  ca „PD nu a respectat intelegerile din coalitie si excede cadrul convenit“ (Eugen Nicolaescu, purtatorul de cuvant al PNL). La ora la care scriu aceste randuri inca nu stiu cum s-a terminat odiseea SRR si TVR. Speriat de vehementa contestatarilor, Emil Boc si-a mai nuantat pozitiile, afirmand: „Am facut doar o propunere. Nu am retras candidatii. In cazul in care propunerea nu va fi acceptata, o sa vedem ce decizie politica vom lua“. Domnule doctor, sunt cam nehotarat. Sau nu?

     

    In orice ABC psihologic, este identificata o etapa absolut necesara oricarui proces de maturizare: uciderea simbolica a tatalui. Momentul ruperii cordonului ombilical, momentul in care fiul se revolta impotriva autoritatii paternale, realizeaza ca este o persoana matura, de sine statatoare si pretinde sa fie tratata ca atare. Din nefericire, la ora actuala PD pare incapabil de un asemenea gest. Aceasta nehotarare, acest refuz de a iesi de sub umbrela prezidentiala, fie numai cu un pas, ii va crea partidului probleme serioase pe termen mediu si lung.

     

    Mai devreme sau mai tarziu, electoratul va intelege ca taman ceea ce-l face pentru moment simpatic/simpatizat – si anume identificarea pana la virgula cu Traian Basescu, e dovada cea mai clara a lipsei de maturizare politica.

     

    La o prima vedere, poate parea absurd sa-i dai cu piciorul celui care te-a hranit, ti-a indrumat primii pasi, te-a facut sa devii ceea ce esti si – trebuie s-o recunoastem – continua sa te sfatuiasca de bine. Daca insa PD chiar vrea sa devina principalul partid al Romaniei, trebuie mai intai de toate sa dovedeasca tuturor ca poate sa stea singur pe picioare si, la o adica, e capabil sa spuna tatalui „nu“. In caz contrar, refuzand sa-si „ucida“ tatal, PD se va lasa sufocat de acesta. La urma urmei, se poate muri si din prea multa dragoste.

  • Luptele marilor puteri sleite

    Romanii ajunsi in pozitii sociale inalte au o pasiune speciala pentru meciuri de culise. Iar atunci cand ipocrizia se intalneste cu fatarnicia si cand toata lumea dar, totodata, nimeni n-are dreptate, se lasa doar cu victime. Paradoxal, insa, de pierdut pierde numai publicul platitor de bilete. Intotdeauna.

     

    Sablonul cu „presa, a patra putere in stat“ a fost intotdeauna unul dintre bancurile mele favorite. Rad cu pofta, de fiecare data cand il aud pe la reuniuni si dezbateri sforaitoare despre libertatea presei in Romania (si alte bla-bla-uri). Desi logic ar fi ca aceeasi poanta, auzita de „n“ ori, sa te plictiseasca, in ultima vreme gluma pare din ce in ce mai savuroasa…

     

    Pai nu-i de ras? De unde, pana mai ieri, chinuita libertate de exprimare romaneasca era faultata cu daruire numai de reprezentantii celorlalte trei puteri ale statului, loviturile cele mai dureroase se dau, mai nou, din interiorul presei! Avem, iata, un bun exemplu: razboiul declansat de gafa de presa cu betia neprobata a ministrului justitiei, o prostie care a provocat o batalie jenanta in care s-au angrenat Evenimentul zilei, Gandul, Realitatea TV si chiar o parte a membrilor Clubului Roman de Presa.

     

    O dovada clara ca atunci cand ipocrizia se intalneste cu fatarnicia si cand toata lumea dar, totodata, nimeni n-are dreptate, se lasa doar cu victime. Nu si cu invingatori. Dar cum ramane cu publicul? De ce sunt siliti cititorii sau telespectatorii sa ingurgiteze pe nerasuflate rezultatul rivalitatilor din interiorul unei bresle care ar trebui sa-i ofere, calm, informatia, divertismentul si opinia onesta de care are nevoie? De ce dreptul la o informare completa si corecta trebuie alterat de mucegaiuri nerostite, de rivalitati, de meciuri vechi si jalnice reglari de conturi?

     

    Asa-zisa putere, a patra in stat, nu se dovedeste a fi cu nimic mai presus decat celelalte trei: executivul, legislativul si justitia. Cele trei puteri reale, care ar trebui monitorizate si criticate constructiv si constant, dar care, in aceste conditii, isi pot vedea, iata, mult mai linistite de marea lor pasiune: propriile lupte interne.

     

    Romanii ajunsi in pozitii sociale inalte au, se pare, o pasiune speciala pentru mancatorii si batalii de culise. Mereu a fost mai important sa-si inlature „inamicii“ launtrici decat sa-i identifice la timp pe cei din exterior; a fost mai interesant sa-i scufunde barca vecinului decat sa traga in aceeasi directie de vaslele galerei. Si, intotdeauna, inevitabil, cel care a avut de pierdut a fost publicul.

     

    Exista insa si o fericita exceptie de la regula: mediul de business. Aici, eliminarea competitorului prin mijloace corecte, dictate de regulile pietei, este una dintre treptele spre mai bine. Iar publicul, consumatorul, nu are decat de castigat. E un simplu principiu de business onest. O lectie simpla, neinteleasa, din pacate, si de „marile puteri“ sleite ale statului.

  • Luptele marilor puteri sleite

    Romanii ajunsi in pozitii sociale inalte au o pasiune speciala pentru meciuri de culise. Iar atunci cand ipocrizia se intalneste cu fatarnicia si cand toata lumea dar, totodata, nimeni n-are dreptate, se lasa doar cu victime. Paradoxal, insa, de pierdut pierde numai publicul platitor de bilete. Intotdeauna.

     

    Sablonul cu „presa, a patra putere in stat“ a fost intotdeauna unul dintre bancurile mele favorite. Rad cu pofta, de fiecare data cand il aud pe la reuniuni si dezbateri sforaitoare despre libertatea presei in Romania (si alte bla-bla-uri). Desi logic ar fi ca aceeasi poanta, auzita de „n“ ori, sa te plictiseasca, in ultima vreme gluma pare din ce in ce mai savuroasa…

     

    Pai nu-i de ras? De unde, pana mai ieri, chinuita libertate de exprimare romaneasca era faultata cu daruire numai de reprezentantii celorlalte trei puteri ale statului, loviturile cele mai dureroase se dau, mai nou, din interiorul presei! Avem, iata, un bun exemplu: razboiul declansat de gafa de presa cu betia neprobata a ministrului justitiei, o prostie care a provocat o batalie jenanta in care s-au angrenat Evenimentul zilei, Gandul, Realitatea TV si chiar o parte a membrilor Clubului Roman de Presa.

     

    O dovada clara ca atunci cand ipocrizia se intalneste cu fatarnicia si cand toata lumea dar, totodata, nimeni n-are dreptate, se lasa doar cu victime. Nu si cu invingatori. Dar cum ramane cu publicul? De ce sunt siliti cititorii sau telespectatorii sa ingurgiteze pe nerasuflate rezultatul rivalitatilor din interiorul unei bresle care ar trebui sa-i ofere, calm, informatia, divertismentul si opinia onesta de care are nevoie? De ce dreptul la o informare completa si corecta trebuie alterat de mucegaiuri nerostite, de rivalitati, de meciuri vechi si jalnice reglari de conturi?

     

    Asa-zisa putere, a patra in stat, nu se dovedeste a fi cu nimic mai presus decat celelalte trei: executivul, legislativul si justitia. Cele trei puteri reale, care ar trebui monitorizate si criticate constructiv si constant, dar care, in aceste conditii, isi pot vedea, iata, mult mai linistite de marea lor pasiune: propriile lupte interne.

     

    Romanii ajunsi in pozitii sociale inalte au, se pare, o pasiune speciala pentru mancatorii si batalii de culise. Mereu a fost mai important sa-si inlature „inamicii“ launtrici decat sa-i identifice la timp pe cei din exterior; a fost mai interesant sa-i scufunde barca vecinului decat sa traga in aceeasi directie de vaslele galerei. Si, intotdeauna, inevitabil, cel care a avut de pierdut a fost publicul.

     

    Exista insa si o fericita exceptie de la regula: mediul de business. Aici, eliminarea competitorului prin mijloace corecte, dictate de regulile pietei, este una dintre treptele spre mai bine. Iar publicul, consumatorul, nu are decat de castigat. E un simplu principiu de business onest. O lectie simpla, neinteleasa, din pacate, si de „marile puteri“ sleite ale statului.

  • Impresie. Ape tulburi cu crocodili

    Daca se faceau vinovate de lasitate in fata inamicului, legiunile romane erau pedepsite de conducatori cu decimarea. Pentru ca sunt acuzati de ceea ce unii numesc coruptie clasa politica romaneasca pare sa fi ales aceeasi decimare – primele capete stau gata-gata sa cada. Oare?

    Sunt din ce in ce mai convins ca politicienii din Romania sunt, mai mult decat orice, buni actori. Daca vor sa mimeze ceva, cu orice pret, le iese de cred si ei asta, ca sa nu mai vorbim de restul lumii. 

    Vrea Uniunea Europeana lupta anticoruptie, no problem, luptam. Cu atat mai bine daca respectiva lupta anticoruptie poate sa slabeasca taberele adverse. Alta calitate a clasei politice este capabilitatea de a rescrie, indiferent ce, cu voie sau fara voie. Cu voie rescriu, de exemplu, in functie de interese, texte de legi. Fara voie parafrazeaza ziceri celebre, ultimul exemplu fiind transformarea aceleia cu „in spatele unui barbat de succes este o femeie obosita“ in varianta romaneasca „in spatele unui politician de succes exista rude bogate“. 

    Dar nu asta-i problema. In momentul in care scriu acest text, bilantul de persoane publice cu probleme cuprinde mai multe capitole principale, de genul Nastase, Dan Ioan Popescu, Copos, Patriciu, fiecare cu mai multe capitole subsidiare si ceva notite de subsol, de la Tariceanu la sefi de banci si cine a mai fost sa „discute“ cu procurorii in ultima vreme. In ansamblu miscarea este vioaie si da impresia ca romanii sunt gata sa bata recordul de politicieni depanusati la hectar, in asteptatea raportului din primavara al Comisiei Europene care ar trebui sa consfinteasca aderarea. E de colea sa pui in urna capete si din opozitie si de la putere, sa le agiti bine si sa vezi daca extragerea iti asigura potul cel mare (referinta la loterie e pur intamplatoare)? Unde s-a mai vazut asa ceva?

    Niciunde. Si daca privesti cu suficienta detasare, nici spectacolul romanesc nu este decat inceputul unui nou capitol de exprimare politica – impresionismul partinic. Claude Monet a lansat curentul in pictura, cu tabloul „Impression. Soleil levant“. Maestrii nostri au mazgalit urgent „Impresie. Matusa neobosita“, „Impresie. Mama cu asfalt“, „Impresie. Jocul cu actiuni“ sau „Impresie. Presedinte uber alles“. Calitatea artistica a lucrarilor pare sa fi convins o parte din societatea romaneasca, care a exclamat „…gata, a inceput…“, cu gandul la marea curatenie.

    Nu cred. S-ar putea sa ma repet spunand despre clasa politica din Romania ca este asemeni unei colonii de animale marine, din acelea ce traiesc in preajma Marii Bariere de Corali. Unduiesc dupa cum bat curentii, se hranesc prin toate orificiile posibile, ridica edificii in piatra si termopan si reactioneaza toti odata, cu toate ca atingerea declansatoare vine dintr-o margine. Se strang brusc unul intr-altul, chiar daca miscarea mai arunca vreun neatent afara din colonie. La fel se intampla acum. Sa presupunem ca toate anchetele pornite se vor finaliza cu ceva judecati; judecata imi spune ca timpul si termenele si vointa de a supravietui si legaturile subterane vor birui orice impuls de curatare. Ramanand in zona subacvatica, ma vad nevoit sa-l citez aici pe ambasadorul Marii Britanii la Bucuresti, Quinton Quayle, care a spus recent ca in apele politicii romanesti  exista nu numai pesti, ci si reptile periculoase, cum este crocodilul. „Singurul lucru de care ii este frica crocodilului este ca apa in care traieste sa fie curatata. Atunci el ar deveni vizibil si vulnerabil“, a spus ambasadorul.

    De asta mi-e si mie cel mai teama, de faptul ca apele sunt prea tulburi si au prea multe de acoperit si ca nici o incercare de curatire nu va reusi. Nu-i vorba, nici altii nu sunt mai breji, oriunde s-ar afla si oricat de moralisti ar incerca sa para acum, cand ne dau lectii. Cred numai ca au fost baieti mai fini, apucand nu cu falci de crocodil, ci cel mult cu dintisori de stiuca. Si ii dau dreptate presedintelui Basescu, care a cerut politicienilor straini sa nu mai eticheteze Romania drept o tara corupta, desi simt ca avem abordari diferite ale subiectului. Sa dea Parchetul sa ma insel si sa fi inceput…

  • Vanzarea CEC, intre pro si contra

    Demarata in forta la finele lui decembrie, ramasa mai apoi in umbra privatizarii BCR, asteptata sa se reia in ianuarie – vanzarea CEC ar putea fi acum amanata. Din nou. Cat timp, in ce conditii se va face, daca se va mai face, ce se va intampla mai departe – sunt lucruri care nu se cunosc inca.

    Pana una alta, cei implicati – Ministerul de Finante si Guvernul, pe de o parte, si investitorii interesati de CEC, pe de alta parte – isi sustin argumentele pro si contra. De ce n-ar mai vrea statul roman sa vanda Casa de Economii si Consemnatiuni (CEC), venerabila institutie bancara romaneasca cu o istorie de peste 150 de ani si cu o imagine bine intiparita in mintea romanului de rand, a spus-o destul de raspicat ministrul de finante, intr-un interviu acordat in urma cu doua saptamani pentru BUSINESS Magazin. Pur si simplu, explica la vremea respectiva Sebastian Vladescu, nu mai este chiar atat de clar ce e mai bine pentru CEC si care ar fi decizia cea mai corecta a statului roman. Pana la urma, care sunt lucrurile care atarna in balanta? Sa le luam pe rand. 

    Vanzarea BCR pentru o suma considerata de multi analisti de-a dreptul exorbitanta (3,75 miliarde de euro) a creat un „standard“, spune Vladescu. Pur si simplu, suma platita de Erste pentru BCR a demonstrat ca  „lucrurile romanesti in sine au o valoare mai mare decat cea la care au fost vandute pana in momentul de fata“.  Altfel spus, vremurile in care activele romanesti se vindeau pe bani marunti au cam apus. Vanzarea BCR, venita dupa tranzactia prin care Connex a fost preluat de Vodafone pentru peste 2,5 miliarde de euro (potrivit estimarilor din piata) a ridicat clar stacheta. De ce? 

    Pentru ca, de fapt, nu vindem niste bunuri, ci un… potential. Un potential economic in crestere, chiar daca anul trecut aceasta a fost ceva mai modesta decat anticipau guvernantii. Astfel ca, spune Vladescu, daca petrolul romanesc valora la sfarsitul anului 2004 mai putin de un miliard – referindu-se la tranzactia prin care OMV a preluat Petrom – iar la sfarsitul anului 2005 36% dintr-o banca peste 2 miliarde, inseamna ca Romania valoreaza mult mai mult. Si totusi, cei sapte care au intrat in cursa pentru CEC, depunand la finele lui decembrie oferte de pret orientative, nu prea par a fi de acord sau cel putin nu in totalitate cu ministrul Vladescu. 

    Ofertele orientative n-au depasit, spun surse din piata, dar admite si ministrul de finante, cateva sute de milioane de euro. Iar guvernul vrea mult mai mult – poate chiar peste miliardul de euro. 

    Pana una alta, insa, intre dorinta lui Vladescu de a tine stacheta la nivelul inaltat de BCR, si realitatea unui CEC invechit, fara infrastructura informatica, cu angajati care mai au nevoie de ore bune de training si cu o gama de produse mult in urma concurentei, distanta e mare. O distanta pe care nici macar potentialul economic al Romaniei, nici reteaua de peste 1.400 de sucursale si nici increderea romanilor de rand intr-un CEC care le-a fost ani buni singura banca de incredere nu o poate justifica in ochii bancherilor.

    „Ba chiar am putea sa spunem ca, pentru ca in lupta sunt atatea banci internationale si concurenta e mare, si pretul platit in final ar putea depasi consistent valoarea reala a bancii“ – marturisea pentru BUSINESS Magazin, intr-o discutie neoficiala, unul dintre concurenti. In opinia sa, chiar daca valoarea reala a bancii nu depaseste cateva sute de milioane de euro, concurenta mare si interesul investitorilor pentru Romania, acum, dupa o privatizare care a ridicat asteptarile, in prag de aderare si in conditii economice relativ stabile ar putea duce pretul si peste 5-600 de milioane de euro.  „De ce sa amani procesul fara a mai trece macar de runda depunerii ofertelor?“, planificata pentru ianuarie – se intreba retoric investitorul respectiv. „Macar sa vezi cum stai – nu are nici o logica sa intrerupi procesul acum.“ 

    Daca nici macar aceasta etapa n-ar fi parcursa, imaginea autoritatilor ar iesi destul de sifonata – pana la urma, adauga el, sapte investitori internationali au pierdut bani si timp degeaba parcurgand de pomana procedurile necesare. In opinia sa, amanarea privatizarii CEC este un risc pe care guvernul nu ar trebui sa si-l asume. 

    „Cine poate garanta ca intr-un an doi lucrurile nu se schimba in rau?“  Iar rau poate insemna orice, spune el – amanarea integrarii Romaniei in Uniunea Europeana, o epidemie de gripa aviara, o conjunctura economica ce iese din parametri normali, o criza politica, un cutremur. 

    Orice care ar putea scadea interesul investitorilor pentru tara noastra. Mai bine iei, spune el, mai putini bani acum, dar te alegi cu un investitor serios, decat sa  dai vrabia din mana pe un posibil castig mai mare intr-un viitor nebulos, asupra caruia nimeni nu poate avea control total. Pe de alta parte insa, Vladescu are, la randul lui, argumente solide: pana la urma, si alte tari (Polonia, Slovenia) au decis sa-si pastreze cel putin o banca de stat.  Si de ce nu, daca ea este profitabila si functioneaza pe picior de egalitate cu celelalte banci comerciale? 

    Intrebarea este insa (si nici ministrul Vladescu nu o ignora): ar putea, cu un plan de investitii bine gandit si condus sa faca din CEC o astfel de banca?  Ramane de vazut daca planul de afaceri pe care conducerea bancii il va prezenta comisiei de privatizare in aceasta saptamana va convinge.

  • Timpul n-a mai avut rabdare

    Scandalul „matusii Tamara“ poate reprezenta pentru PSD inceputul sfarsitului ca partid  majoritar. Din pacate, liderii Aliantei D.A. nu par grabiti sa profite de situatie – dimpotriva.

    In adolescenta, westernul meu preferat era „The Good, The Bad, and The Ugly“ (Bunul, Raul si Uratul) in regia lui Sergio Leone. L-am vazut si revazut de atatea ori incat la un moment dat ajunsesem sa-i stiu pe dinafara cam toate replicile. Pe scurt, era vorba despre trei aventurieri – dintre care Bunul, interpretat de Clint Eastwood, era „bun“ doar in masura in care era ceva mai putin rau decat ceilalti doi (Lee Van Cleef si, respectiv, Eli Wallach) – porniti in cautarea unei comori in plin Razboi Civil. Scena culminanta are loc intr-un cimitir prafuit, pierdut in desert, in care cei trei se infrunta intr-un mod neasteptat pentru un western. 

    Locul duelului clasic, in care Bunul si Raul se impusca pe ulita mare, este luat de o confruntare – sa-i zic truel? – triunghiulara, in care fiecare incearca sa-i termine pe ceilalti doi. De aici si suspansul si tipetele corbilor si muzica lui Ennio Morricone. Finalul, nu lipsit de surprize, are mai putina importanta. 

    Ceea ce conteaza aici e satisfactia estetica a cinefilului, servit cu o confruntare iesita cu totul din tiparele clasice. Ei bine, ca spectator impatimit al scenei politice, ma tem ca vom fi frustrati de o satisfactie comparabila taman acum, cand conditiile obiective ar fi fost cat se poate de favorabile „triangularii“ scenei politice. Coincidenta sau nu, anuntul autosuspendarii lui Adrian Nastase din functia de presedinte executiv al social-democratilor din Romania s-a suprapus peste vestea relansarii fuziunii PNL-PD. Pentru a risipi banuielile ca intentiile n-ar fi cu adevarat serioase, cateva zile mai tarziu, premierul Calin Popescu Tariceanu se intalnea cu Valeriu Stoica, pentru a discuta detaliile teoretice si practice ale acestui proiect. 

    Greu de spus daca la mijloc e miopie politica, frica, sau, pur si simplu, rea vointa. Ce e sigur e faptul ca nu asistam nicidecum la un moment de clarviziune liberala. La aceasta ora, Partidul Social Democrat se afla la cele mai joase cote de popularitate din istoria sa postdecembrista. Si cand ma refer la asta, nu ma gandesc neaparat la scandalul matusii Tamara. 

    In definitiv, indiferent cum se va incheia aceasta poveste, actorii politici Adrian Nastase, Ion Iliescu, Miron Mitrea sau Mircea Geoana nu reprezinta, la scara istoriei, decat accidente. Semnificative, fara doar si poate, dar accidente. In locul lor, dar jucand aceeasi piesa, se putea afla chiar si Badea Cartan. Important aici e partidul. 

    Un partid care, intr-o forma sau alta, era sortit sa apara in Romania post-Ceausescu. Intr-o analiza extrem de interesana a tarilor post-comuniste, publicata la inceputul lui 1992, Herbert Kitschelt estima ca, data fiind situatia economico-sociala a Romaniei, pentru urmatoarea decada, electoratul va fi concentrat masiv in zona corespunzatoare deopotriva autoritarismului si mentinerii unei politici de redistribuire, in dauna pietei „libere“. 

    Asa a fost. Kitschelt a mai profetit si aparitia unui partid de tip Romania Mare – si asa a fost. Tot el, insa, mai spunea ca, pe masura ce generatiile varstnice incep sa lase locul generatiilor tinere, trendul se va inversa. Asa este. Trendul se inverseaza. Vrem, nu vrem, Romania la care Nastase facea referire imediat dupa prezidentialele din 2004 moare incet, dar sigur. Si, o data cu ea, dispare si electoratul PSD. Totul acum e doar o chestiune de timp – si de viziune politica. 

    Un singur lucru ii mai poate salva acum PSD-ului pozitia de actor majoritar pe scena politica: o bipolarizare fortata a scenei politice, in care partidului sa ii fie incredintata dominatia unuia dintre poli. Cu alte cuvinte, exact ceea ce Boc si Tariceanu, sfatuiti de Basescu, preconizeaza sa faca. Si tare ma tem, explicatia e cat se poate de simpla.  Atat Partidul National Liberal, cat si Partidul Democrat nu au mentalitate de invingatori, suferind inca de „complexul PNTCD“. Atat PNL, cat si PD se tem in continuare ca accederea lor la putere este doar un accident de parcurs si ca, peste trei ani, se vor trezi din nou in opozitie, ba mai mult, chiar in afara parlamentului. Si-atunci vor sa-si astearna de pe-acum un locsor caldut – a se citi, un sistem bipolar.

    Dupa cum am mai spus-o, problema bipolarizarii scenei politice e, in principal, aceea ca ar avea loc… in Romania. Adica intr-o tara traversata nu de catre o linie majora de fractura, precum unele tari nordice (catolicism-protestantism liberalism-socialism, secular-religios etc.), ci de catre o multitudine de astfel de fracturi. Din motive istorice, social si culturale, suntem departe de a reprezenta un bloc politic omogen. Si-atunci, singura noastra sansa de a ne vedea „fracturile“ politizate, aduse in spatiul public si discutate cat mai pe-ndelete, ramane sistemul multipartinic. 

    Jakub Zielinski demonstreaza suficient de convingator ca reducerea numarului de partide politice are ca principala consecinta depolitizarea fortata a unora dintre aceste linii de fractura. Altfel spus, in loc sa le recunoastem si sa le rezolvam, le varam sub covor si ne prefacem ca au incetat sa existe. 

    Din acel moment, devine doar o chestiune de timp pana cand fracturile ocultate se vor transforma in monstri, iesind din dulap cand ne e lumea mai draga. De aceea, daca alde Tariceanu si Boc isi imagineaza ca procedand asa vor „ingheta“ sistemul politic intr-o structura convenabila, se inseala amarnic. Pe spinarea noastra, se inseala.  Nu stiu altii cum sunt, dar eu, unul, dupa cativa ani de locuit in America, m-am saturat pana peste cap de westernurile clasice si astept cu nerabdare un regizor de talia lui Sergio Leone.

  • Imagini de epoca

    Doua anunturi au zguduit lumea fotografiei „traditionale“ luna aceasta: Nikon a renuntat la afacerile cu filme, iar Konica-Minolta s-a retras din cele cu camere foto si hartie fotografica.

    Konica-Minolta, unul dintre gigantii industriei fotografice, a hotarat ca pierderile tot mai mari pe care le inregistrau divizia de productie a camerelor digitale si cea care se ocupa cu productia de filme si hartie fotografica nu mai justifica interesul pentru aceasta afacere. Compania a anuntat ca se va concentra pe domenii cu perspective mai bune, precum copiatoarele color si ecranele cu cristale lichide.

    Astfel, o istorie de peste 100 de ani in domeniul foto se incheie brusc, pe fondul unei concurente acerbe si a cererii scazute. Corporatia nipona, al treilea mare producator de filme fotografice din lume, dupa Eastman Kodak si Fuji Photo, s-a format in urma cu trei ani, prin fuziunea producatorului de filme Konica cu fabricantul de aparate de fotografiat Minolta. De altfel, si aceasta miscare a fost – la vremea respectiva – o incercare de a imbunatati profitabilitatea.

    La doar cateva ore dupa anuntarea vestii, forumurile de fotografie au fost invadate de opinii diverse, de la viziuni catastrofale, care prevad disparitia altor mari producatori, pana la evaluari mai pragmatice, care remarcau ca iesirea din scena a celor de la Konica-Minolta se datoreaza si intarzierii in lansarea unor produse. Cert e ca lumea fotografiei s-a schimbat dramatic in ultimul deceniu, o data cu dezvoltarea tehnologiei digitale. De fapt, Konica-Minolta nu e prima companie care paraseste industria foto si, probabil, nu va fi nici ultima.

    Practic, in ultimul deceniu, mai ales in segmentul camerelor destinate publicului larg, si-au facut intrarea numerosi producatori de echipamente electronice care – pana la inventarea senzorilor pe baza carora functioneaza camerele digitale – nu aveau afaceri in domeniul foto.  Astfel, firme ca Samsung, Panasonic sau Sony au intrat puternic pe piata, erodand cotele unor producatori traditionali ca Pentax, Leica sau Fuji. Doar in sectorul fotografiei profesionale si semi-profesionale, lideri necontestati au ramas – si in era digitala – Canon si Nikon.

    Pentru a supravietui pe piata, firmele au recurs la diverse parteneriate. Astfel, pe lentilele folosite la unele camere Sony scrie Carl Zeiss, obiectivele modelelor mai avansate ale Panasonic sunt realizate de Leica. Alte parteneriate vizeaza chiar dezvoltarea unor modele de aparate.  De exemplu, Pentax si Samsung au semnat un acord privind dezvoltarea unui aparat digital reflex, cu vizare prin obiectiv (DSLR – digital single lens reflex). Iar anul trecut chiar Konica-Minolta semnase un acord similar cu Sony. 

    De altfel, din aceasta relatie se va naste singurul „mostenitor“ al traditiei fotografice Konica-Minolta. Compania a anuntat ca va transfera o parte din activele diviziei de productie a camerelor foto catre Sony, mai precis partea legata de aparatele DSLR. Sony va lansa o noua camera pe care se vor putea monta obiectivele utilizate anterior de aparatele Konica-Minolta.

    Aceasta este singura veste buna pentru actualii posesori de camere dezvoltate de Konica-Minolta, care vor putea astfel sa-si innoiasca aparatura, fara a fi nevoiti sa renunte la toate obiectivele pe care le detin. Fiecare producator de camere SLR (cu obiective interschimbabile) are propriul sistem de montare, care de obicei este incompatibil cu al unui alt producator. De exemplu, un obiectiv Canon nu poate fi montat pe un aparat Nikon, decat – eventual – cu un adaptor special.

    Totusi, anuntul care pentru fanii fotografiei, mai ales ai aparaturii produse de Konica-Minolta, a reprezentat o tragedie a fost privit cu ochi buni de investitori. Actiunile corporatiei au crescut la bursa din Tokio cu nu mai putin de zece procente. Compania a inregistrat pierderi din afacerile in sectorul foto in ultimii trei ani. In anul fiscal incheiat la 31 martie 2005, activitatea de productie a camerelor foto si a accesoriilor pentru acestea a adus pierderi de 7,3 miliarde de yeni (circa 52 de milioane de euro), in timp ce productia si vanzarea de materiale fotografice au dus la pierderi de 1,4 miliarde de yeni (10 mil. euro). 

    Pentru anul fiscal ce se va incheia in martie 2006, compania prevede venituri in scadere puternica (in jurul nivelului de 30%) in cazul ambelor divizii. Chiar si in aceste conditii, decizia Konica-Minolta de a renunta la afacerile din domeniul foto a venit ca o surpriza pentru toti cei implicati in domeniu.

    Corporatia japoneza are in portofoliu cateva inovatii care au schimbat lumea fotografiei in secolul trecut, cum ar fi sistemul de autofocalizare sau primul sistem compact de procesare a fotografiilor care nu necesita spalare – asa-numitul „minilab“ – care a fost introdus pe piata in 1984. Istoria companiei incepe insa mult mai devreme, la fel si cea a inovatiilor. In 1903, grupul producea prima hartie fotografica din Japonia, iar in 1940, primul film color din tara.

    Insa istoria nu i-a ajutat pe cei de la Konica-Minolta sa faca fata competitiei foarte intense din industria fotografica, mai ales dupa introducerea camerelor digitale. De fapt, compania japoneza nu este prima firma din domeniu care renunta (total sau partial) la afacerile cu fotografie. Nikon a anuntat in urma cu doua saptamani ca isi va concentra resursele asupra dezvoltarii aparatelor digitale, renuntand la cea mai mare parte dintre aparatele pe film, obiectivele cu focalizare manuala si accesoriile pentru acestea. Kodak si-a diminuat drastic activitatea in domeniul fotografiei pe film, printre masurile luate fiind concedierea a peste 25.000 de angajati in ultimii doi ani si stoparea vanzarilor de aparate cu film pe anumite piete. 

    Un alt nume celebru – compania belgiana Agfa-Gevaert s-a retras din afacerile cu filme. Pe de alta parte, producatori ca Fuji sau Olympus si-au aratat dorinta de a ramane implicati in acest sector. Insa decizia surprinzatoare a unui grup cu un nume puternic pe piata foto semnaleaza, in opinia analistilor, sfarsitul unei ere in care producatorii traditionali de film si aparatura fotografica – majoritatea de origine japoneza – au dominat piata echipamentelor fotografice.

  • Se cauta un Sharon arab

    Atacurile cerebrale care l-au scos pe Ariel Sharon din politica israeliana au pornit o maree de speculatii. Cine ar putea fi succesorul sau? Ehud Olmert? Bibi Netanyahu? Shimon Peres?

    Aici sta, ni se spune, viitorul pacii israeliano-arabe. Dar gandindu-ma la Orientul Mijlociu post-Sharon, eu imi pun o cu totul altfel de intrebare. Exista oare un succesor arab pentru Ariel Sharon? Sau, si mai bine: exista un Sharon arab? Scandalos pare chiar si faptul de a pune o astfel de intrebare. Pana la urma, Ariel Sharon si-a construit reputatia de cel mai nemilos luptator impotriva arabilor si de cel mai greu de stavilit constructor de colonii. Multi ani asa a aratat „sharonismul“. Asa ca mi s-ar putea raspunde ca exista multi Sharon arabi – adica multi lideri arabi care sa-si fi facut un nume luptand neobosit impotriva Israelului.

    Daca Sharon ar fi parasit scena acum cativa ani, inainte sa ajunga premier, epitaful lui ar fi putut suna asa: „Ariel Sharon: cel mai brutal luptator anti-arab, constructor de colonii, om politic radical“ – punct. Dar nu-i putem face biografia fara a-i analiza mandatul de premier, care a fost cea mai buna si mai inteleapta dintre varstele sale. Nu sunt multi lideri de 77 de ani care sa admita ca unul dintre cele mai marete proiecte din biografia lor politica a fost eronat (punand in pericol extrem viitorul propriului popor) – si care, in plus, sa-si puna ei insisi in pericol extrem, pentru a intoarce roata, ceea ce le-a mai ramas din viata si din cariera politica. Si asta tot „sharonism“ se poate numi acum.

    Asa ca, atunci cand intreb daca exista un Sharon arab, intreb de fapt daca printre palestinieni, sirieni, libanezi si sauditi – natiunile-cheie ale Orientului Mijlociu care inca nu s-au reconciliat cu Israelul – exista conducatori gata sa admita ca straduintele lor de-o viata de a mentine societatile pe care le-au condus intr-o stare de ostilitate impotriva Israelului – si de a cere sa fie respectat dreptul refugiatilor palestinieni de a se intoarce in Israel – n-au fost cumva o uriasa risipa de energie care, daca nu e contracarata acum, pune in pericol extrem viitorul propriilor popoare. Pun o astfel de intrebare fara a avea vreo iluzie in privinta lui Sharon. Editorialistul ziarului Haarez, Gideon Levy, a rezumat cel mai bine: „Entuziasmul tarziu al lui Sharon e entuziasmul unui om transformat abia in cele din urma in conducator intelept, care a incercat pana la sfarsitul vietii sa iasa din tot felul de situatii in care un conducator intelept nu s-ar fi bagat niciodata. 

    Vechiul Sharon e cel care si-a condus tara in cel mai inutil si mai pagubos razboi dus de Israel, razboiul din Liban, si care nici macar n-a catadicsit sa ridice mana in favoarea unui acord de pace cu Iordania“. Sharon este, in plus, raspunzator de constructia unei retele de asezari evreiesti in Cisiordania si Gaza care in timp a devenit o povara de nesuportat. Asa ca Sharon-premierul a avut de rezolvat o gramada de probleme create de Sharon-ministrul apararii si Sharon-ministrul agriculturii. Intrebat daca s-a schimbat total ca politician cand a desfiintat coloniile evreiesti din Gaza si alte cateva din Cisiordania, Sharon a dat o faimoasa replica despre scaunul de premier: „Vezi de aici lucruri pe care de acolo nu le vezi“. A reusit sa vada, in cele din urma, ca a construi prea multe colonii evreiesti inseamna a pune in pericol si caracterul evreiesc al Israelului, si pe cel democratic. Asa ca a sacrificat fara intarziere tocmai partidul de dreapta pe care el l-a cladit – Likud – pentru a strica acele asezari.

    Leadership-ul nu e ceea ce tu faci impotriva adversarului. Asta e intotdeauna usor. Leadership-ul e ceea ce le spui alor tai. Inseamna sa-ti privesti propriul popor in ochi si sa-i spui, cu fapte macar, daca nu cu vorbe: „Am gresit. Trebuie sa intoarcem roata“.  Ei bine, asta inseamna cu adevarat leadership. Dar schimbarea din inima lui Sharon va sfarsi prin a pune capat conflictului numai daca printre ceea ce-a mai ramas dintre dusmanii lui arabi exista vreun Ariel Sharon (vreun alt Anwar Sadat sau vreun alt rege Hussein), unul gata sa faca acelasi lucru. Yasser Arafat si Hafez Assad al Siriei n-au fost niciodata dispusi sa-si priveasca in ochi popoarele si sa le spuna ca lupta dusa pentru distrugerea Israelului a luat sfarsit. Batranul Arafat si batranul Assad au aratat exact ca tanarul Arafat si tanarul Assad. Oricat de sus s-au ridicat, n-au putut vedea destul de departe, in numele propriilor lor popoare.

    Mostenirea lui Sharon va fi una amestecata. Cele ale lui Arafat si Assad sunt pure – mediocritati pure – iar pretul il platesc popoarele lor. Sharon a parasit scena, dar multumita noului centru israelian pe care l-a construit „a parasit un Israel capabil sa ia o decizie pentru viitorul Cisiordaniei“, scria analistul  Stephen P. Cohen.  Assad si Arafat s-au dus, dar pentru ca ei niciodata n-au construit „un nou centru sau o cale catre un alt viitor, natiunile lor au ramas framantate si dupa ce ei au plecat“. Nu stiu cine ii va succeda lui Sharon. Stiu doar ca va fi mult mai usor pentru viitorul conducator al Israelului sa duca mai departe partea buna a mostenirii lui daca prin vecinatate se vor arata vreo cativa Sharon arabi.