BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Paradoxul apartamentelor

    Piata imobiliara bucuresteana, si nu numai aceasta, trece printr-o situatie paradoxala: apartamentele in blocurile vechi au ajuns mai scumpe decat cele in imobile noi.

     

    De ce paradoxal? Pentru ca cei 80 de metri patrati intr-un bloc construit acum 20-25 de ani sunt de mult amortizati, comparativ cu 80 mp dintr-o cladire noua. Nu mai vorbim de standardele constructiei sau de siguranta cladirii.

     

    Dar evolutia catre acest paradox nu a fost dificila. Pentru ca si daca ar avea banii necesari pentru un apartament intr-o cladire noua, un client nu ar avea ce sa cumpere. Practic, lipsa alternativelor a dus la aceasta situatie. Astfel ca, la 50-60.000 de euro clientul nu poate sa achizitioneze decat o locuinta intr-un bloc vechi, pentru ca inca nu s-au construit decat cateva blocuri noi.

     

    De fapt, s-au construit – atat in Bucuresti, cat si in marile orase – blocuri de apartamente. Insa, dat fiind costul ridicat al terenului, dar si puterea foarte scazuta de cumparare, toti investitorii au preferat sa se adreseze unui segment foarte limitat de clienti, si anume cei cu multi bani. Astfel, in zona de nord a Bucurestiului au aparut zeci de blocuri, cu un design modern si finisaje de lux, care puteau fi cumparate doar de catre persoanele care aveau disponibili minimum 100.000 de euro.

     

    Ceilalti nu puteau decat sa se mute de la doua camere in Titan la trei camere in Berceni. In ultimii doi ani insa, puterea de cumparare a locuitorilor a crescut. Mai mult, s-au dezvoltat puternic creditele ipotecare si imobiliare. Astfel, o piata destul de echilibrata prin 2001-2002 a fost puternic dezechilibrata de aparitia unei cereri foarte mari, in timp ce oferta a ramas neschimbata.

     

    Ca urmare, preturile au explodat, in anumite zone dublandu-se an de an. Ceea ce a dus la o supraevaluare a acestor locuinte? „Preturile apartamentelor vechi au depasit pragul suportabilitatii, iar cerintele clientilor au inceput sa se indrepte spre imobilele noi“, spunea saptamana trecuta Mircea Cleciu, directorul general al companiei imobiliare Neocasa, in cadrul seminarului „Drumul catre luarea deciziei: casa sau apartament la bloc?“, organizat de Ziarul Financiar.

     

    Mai mult, pentru un buget sub 100.000 de euro, Cleciu recomanda chiar „sa se cumpere o casa, decat un apartament la bloc“, pentru ca oferta de apartamente noi lipseste cu desavarsire. Si asta deoarece, conform unui studiu al Neocasa prezentat in cadrul seminarului ZF, achizitia si mai ales constructia in regie proprie a unei case sunt solutii mai ieftine decat cumpararea unui apartament de dimensiuni comparabile.

     

    Totusi, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Pentru ca pentru un locuitor oarecare gasirea unui teren potrivit si constructia casei pe acel teren nu sunt deloc facile. Iar casele care au rezistat demolarilor furibunde din „epoca de aur“ nu sunt prea multe, o parte dintre ele fiind chiar in stare precara. Iar investitorii in locuinte pentru clasa medie sunt cam rari. Nu pentru mult timp insa.

     

    Cum pana acum cele mai multe locuinte nou-construite s-au adresat clasei superioare, se pare ca problemele locative ale celor cu bani sunt aproape rezolvate. Si, dupa cum scria BUSINESS Magazin la inceputul acestui an, urmatoarea tinta pentru investitorii in domeniul imobiliar este populatia din clasa medie, care nu dispune de bani pentru a-si construi o casa si pentru care singura solutie ramane apartamentul la bloc. Incet-incet, cateva companii se apuca de construit blocuri, insa aceste exemple sunt, deocamdata, rare. Si nici nu influenteaza grosul pietei imobiliare.

     

    „Pentru o oferta puternica de apartamente noi cu preturi mai reduse sunt asteptati investitorii care sa realizeze proiecte cu o valoare de peste 50-60 de milioane de euro. Din pacate, pentru proiecte de amploare lipseste terenul necesar sau utilitatile“, a explicat Cleciu.

     

    In lipsa marilor investitori, piata apartamentelor de bloc din Bucuresti este aproape blocata din cauza preturilor exagerate solicitate de proprietari, considera analistii. Putinele tranzactii se realizeaza doar atunci cand vanzatorii devin mai flexibili.  Si chiar daca piata este blocata, este posibil chiar ca preturile sa mai creasca, din lipsa de alternativa.

     

    Numarul de locuinte in constructie este mult sub cerintele pietei. Agentii imobiliari spun ca un ritm normal de constructie ar fi, in cazul Romaniei, de peste 200.000 de locuinte noi pe an. Asta fara a tine cont de deficitul de circa un milion de locuinte. Cele cateva zeci de mii construite anual in perioada 2000-2004 nu reusesc sa schimbe nimic.

     

    Practic, pana la aparitia unor investitii de mare amploare in constructia de locuinte, preturile vor ramane ne-

    schimbate, in cel mai bun caz. Iar 80 de metri patrati „vechi“ vor ramane mai scumpi decat 80 de metri patrati „noi“.

  • Cine mai inghite gogosi?

    Cariera politica a lui C.V. Tudor a fost strans legata de evolutia democratiei din Romania. Atunci cand democratia a suferit mai tare, a stralucit mai mult Vadim.

     

    Cu o enervare bine jucata, Corneliu Vadim Tudor a revenit la conducerea PRM cam in ultima clipa. O luna-doua daca mai statea sa lucreze la cartea despre ingeri, si unanimitatea de la Consiliul National ar fi fost mai degraba ostilitate. Multi dintre cei care ii mai canta inca osanale o fac pentru ca se tem.

     

    Se tem de momentul in care vor fi si ei balacariti, asa cum, fatal, stiu ca le va veni randul fiecaruia. Slava & balacareala de tip Vadim inseamna un amestec de stalinism si canibalism, un model politic trist si depasit. Caci varful politic al lui Vadim a fost in anul 2000, cand era sa devina presedinte al Romaniei.

     

    A fost, in acelasi timp, un moment de criza maxima a societatii romane, comparabil cu mineriada din anul precedent si cu cele din copilaria democratiei postdecembriste. Interesant e ca, intr-adevar, cariera politica a lui C.V. Tudor a fost strans legata de evolutia democratiei din Romania. Atunci cand democratia a suferit mai tare, a stralucit mai mult Vadim. Ofilirea „tribunului“ coincide cu desteptarea populatiei si intarirea democratiei.

     

    Teoria se verifica si acum. Cu doi-trei ani inainte de aderarea la Uniunea Europeana, in Romania a inceput, cu chiu, cu vai, sa se inchege o societate civila veritabila. Cu organizatii neguvernamentale vizibile, eficiente, care nu pot fi ignorate ba, mai mult, care incep sa devina forte importante ale societatii. Spre deosebire de cea mai mare parte a clasei politice, clasa liderilor de opinie din zona societatii civile a evoluat constant.

     

    Pana si presa din Romania arata deja mai bine decat in anul trecut, chiar daca trece inca printr-o situatie confuza, inclusiv la capitolul identitatii patronilor, si mai are inca nevoie de timp ca sa se reaseze. Lucrul cel mai important insa e acela ca electoratul s-a maturizat foarte mult. In mod gresit, unii politicieni si unii analisti il considera imprevizibil.

     

    Electoratul din Romania a trecut insa la un alt nivel. Asta si pentru ca nu mai inghite gogosi cu atata usurinta, oricine i le-ar vinde. Si de aceea, cota lui Vadim e in cadere libera. Principalul „merit“ ii apartine lui insusi, trufiei sale, costumului sau alb, spumelor de la gura menite sa mascheze slabiciuni de personalitate, diferentei prea mari si tot mai vizibile intre spuse si facute si altor vini mai mult sau mai putin omenesti.

     

    La caderea lui C.V. Tudor au contribuit din plin si alti factori, caci viata politica e complexa. El a fost ajutat din rasputeri sa greseasca de cei care erau ingrijorati, in 2000, de o ascensiune ce parea de neoprit. Atat de unii din spatele, stanga sau dreapta lui, cat si de altii din afara. Oricum, pentru Vadim, momentul 2000 a fost mai mult decat putea duce.

     

    Nu avea cum sa mai creasca fara sa plesneasca, ca un balon umflat prea mult cu pompa. Iar daca n-a facut un „bum“ rasunator atunci, face acum un fas ireversibil, la capatul a mai bine de un an de balbaieli care au tradat nesiguranta si frica. O imensa frica. Frica de luare la rost, dar mai ales frica de uitare, de nebagare in seama, de a muri inainte de a inchide definitiv ochii.

     

    Caci importante nu mai sunt acum balacarerile lui Vadim, poantele de doi bani, circul ieftin si enervarile calculate ori ba, ci evidenta tot mai clara a apartenentei lui la un trecut de care ne vom aduce cu tot mai putina placere aminte. E o iesire din scena pe masura rolului de pana acum.

     

    Cealalta iesire din scena a acestei perioade e cea a lui Iliescu. Mai demna, dar trista deopotriva. E drept, pe Ion Iliescu n-o sa-l auzim balacarindu-si vechii tovarasi. El nu va trece mai departe de infierarile aluzive, printre randuri, anonime, ambigue.

     

    Si nu e vorba de curaj in cazul unuia si de lasitate in cazul celuilalt. Psihologii ar putea spune ca e foarte probabil ca lasitatea sa fie mai degraba a aceluia care face mai multe spume la gura. La Iliescu se citeste suferinta, durerea. El a trait toata viata din asta si pentru asta, cu urzeli, iesiri la rampa si retrageri strategice.

     

    A pus, in felul lui, suflet in tot ceea ce a facut. Amurgul carierei politice a lui Iliescu nu e insa un loc al triumfului si sarbatorii, ci unul al gustului amar. Desi in forul lui interior se vedea un fel de Coposu al social-democratiei, el va ramane doar un Iliescu al PSD.

     

    Fara sa-si fi dorit-o, Iliescu si Vadim parasesc scena impreuna. Nimic ilogic, intrucat vin din acelasi loc. Apartin aceleiasi perioade si reprezinta acelasi gen de politicieni, chiar daca s-au manifestat, de multe ori, diferit. Trecerea lor deoparte nu inseamna ca, automat, au ramas pe scena doar politicienii destepti, frumosi si curati.

     

    Ci este doar o etapa a unui proces la capatul caruia scena politica din Romania are sansa sa fie mai clara, mai bine structurata si mai eficienta. Bazata mai mult pe doctrina. Partidele de lider tin mai mult de preistoria democratiei, cele bazate pe program tin de normalitate. Pentru ca nici alegatorii nu se mai uita atat de mult in gura politicienilor, ci in urma lor. Cei care doar bat campii nu lasa decat praf.

     

    Asa incat iesirile de final ale lui Vadim nu trebuie sa ingrijoreze mai mult decat sa amuze. In cazul lui, nici macar nu e o drama umana la mijloc. Dar nici iesirea din convalescenta a lui Iliescu nu trebuie privita cu bucurie sau cu ingrijorare, ori de unde te-ai uita. Ambele evenimente fac parte dintr-un proces de schimbare. Natural sau ajutat, dar in orice caz necesar. Proces care, atentie, e in plina desfasurare! Si care ii va atinge si pe altii.

  • Profetia lui Stoica

    Poate stiu ei ceva ce noua ne scapa. Pana la proba contrarie insa, inclin sa cred ca liberalii se incapataneaza sa amane alegerile anticipate, manati pur si simplu de un orgoliu suicidar.

     

    Pentru moment cel putin, conducerea acestui partid pare sa functioneze in parametrii unei realitati care nu mai exista – aceea in care PNL era vioara intai a Aliantei D.A. Din fericire – dar tot pentru moment – acelasi orgoliu i-a determinat pe liderii liberali sa depaseasca, fara macar sa realizeze, capcana intinsa de Valeriu Stoica. Precum betivii, si liberalii au dumnezeul lor.

     

    Pentru ca, la o prima vedere, demonstratia fostului presedinte al PNL nu are fisura. Dupa cum spuneam si saptamana trecuta – si dupa cum ultimele sondaje de opinie o confirma -, raportul de forte dintre PNL si PD s-a inversat. Ca sa spunem asa, pe scara prezentului, bocancii PD tropaie in sus, in vreme ce pantofii de lac ai liberalilor continua sa coboare.

     

    Fenomenul nu e de mirare, cata vreme in ochii electoratului – pe drept sau pe nedrept – guvernarea este asimilata presedintelui Tariceanu si, implicit, PNL. Iar responsabili pentru aceasta asociere sunt, in primul rand, chiar liberalii care, orgoliosi, au facut tot posibilul pentru a-si lega numele de Guvernul Tariceanu, sperand intr-o contrabalansare a prestigiului „presedintelui Basescu“. Calculul s-a dovedit eronat. Tot ceea ce a mers prost in tara, de la inundatii la scumpirea gazului sau criza medicamentelor, s-a spart, automat, in capul lui Tariceanu.

     

    In schimb, din postura asumata de „sinteza a subconstientului colectiv“ (1), Basescu si-a permis (si-si va mai permite) sa iasa la scena deschisa pentru „a lua atitudine“ ori de cate ori simte un puseu de nemultumire populara. O „atitudine“ care nu-l costa nimic, dar care da teribil de bine la omul de rand ce simte ca si-a gasit, in sfarsit, „o ureche“ la varf. In consecinta, popularitatea presedintelui si, implicit, cea a PD s-au umflat vazand cu ochii. In conditiile mentinerii acestor trenduri incrucisate, profetia sumbra a lui Stoica – aceea de transformare a PNL din locomotiva politica in vagon uitat in triaj – este nu doar credibila. E de-a dreptul rationala.

     

    Drumul spre iad e, insa, pavat cu bune intentii. Propunand liberalilor, „la pachet“, alegerile anticipate, trecerea la doctrina populara si unificarea cu PD, Valeriu Stoica le-a oferit ceea ce se cheama o solutie otravita. O stiu pana si copiii: orice medicament, oferit in doze exagerate, poate ucide. Sa presupunem, prin absurd, ca membrii Comitetului Executiv al PNL s-ar fi lasat ademeniti de virtuozitatea logicii lui Stoica, si unificarea liberalo-pedista sub stindard popular ar fi devenit realitate.

     

    Cine ar fi fost principalul beneficiar? (Cherchez la femme!) Ghici ciuperca-ntr-un picior: nici liberalii si nici pedistii, ci … PSD-ul! Aflat in deriva din mai toate punctele de vedere, singura solutie a PSD ramane aparitia, si-n Romania, a unui sistem politic bipolar, in care „puterea“ si „opozitia“, sa alterneze, elegant si disciplinat, la putere. Ca polului celuilalt i se va spune popular sau liberal, prea putin conteaza din acest punct de vedere. Si intr-un caz, si-n celalalt PSD renastea ca singura alternativa posibila.

     

    Scenariul acesta, insa, face parte doar din categoria „incercam si noi marea cu degetul, nu dam cu parul“. De multe poate fi suspectat Stoica, nu insa si de lipsa de inteligenta. Un hap atat de mare, precum pachetul de reforme propus de el, era, de facto, imposibil de impins pe gatlejul liberal. Nu-i bai. Intervine aici planul B: convinsi de forta argumentelor lui Stoica si inspaimantati de perspectiva unei marginalizari politice, unii membri PNL adera, totusi, la „polul popular“, gravitand spre PD-PPCD.

     

    Lipsit de suportul minim necesar, si-n prezenta unei sufocante apasari „populare“, ce aliat posibil i-ar mai ramane lui Tariceanu si liberalilor fideli liberalismului, pentru a se mentine la guvernare si, totodata, in prim-planul vietii politice? N-aveti nevoie de trei incercari – tot PSD!(2) S-ar putea zice ca, oricum am da-o si cum am coti-o, pentru PSD e un „win-win type of situation“. (De aceea, celor care se asteptau la un scenariu de tip „Ion Iliescu reloaded“ le cer sa mai aiba putintica rabdare. Fostul presedinte asteapta, mai intai, sa vada cum vor cadea zarurile in tabara cealalta. Nu poti misca negrele pana nu misca albele.)

     

    Am putea crede, asadar, ca PNL este intr-o situatie fara iesire: fie se lasa ispitit de sirena logica a lui Stoica si-si pierde identitatea; fie reactioneaza hormonal si, hipnotizat de un Tariceanu la randul sau hipnotizat de guvernare, se indreapta spre depoul politicii. Din fericire, politica e ceva mai subtila si nu lucreaza doar in alb si negru. Diagnosticul lui Stoica e corect.

     

    Chiar si tratamentul – cum grano salis. Cu precautie. Temporizare – acesta s-ar cuveni a fi cuvantul cheie al politicii liberale pentru urmatoarea perioada. Pana si Tariceanu a realizat asta cand, saptamana trecuta, a lasat deschisa portita unei uniuni PNL-PD, „sa nu zica lumea ca noi n-am vrut“. De una singura, insa, tactica lui Moromote adoptata de catre liberali nu e indeajuns. Lasat de capul sau, timpul nu le rezolva (chiar) pe toate.

     

    Stramosii nostri latini aveau o vorba: „festina lente“ – „grabeste-te incet“. In cazul liberalilor, formularea merita a fi intoarsa cu susu-n jos: „temporizeaza, grabindu-te“. Grabind anticipatele, PNL mai are o sansa – aceea de a negocia de la egal la egal cu popularii PD. Pana mai pot. Odata castigat acel interval de timp necesar pentru a-si trage sufletul (la propriu si la figurat), multe se mai pot intampla. Vorba lui Nastratin Hogea, care a acceptat pariul ca, in schimbul unei averi, sa invete, in zece ani, magarul Hanului sa citeasca, in caz de esec urmand a i se taia capul: „In zece ani multe se pot intampla: poate mor eu, poate moare hanul  sau – mai stii? – poate invata magarul carte!“.

     

    NOTE

    (1) Expresia a fost ridiculizata pe nedrept. Formularea poate fi nefericita – si aici putem specula o preluare stangace a unui panseu de-al fostului consilier Andrei Plesu – continutul este, insa, cat se poate de serios.

    (2) Pentru confirmare, a se vedea numele liderilor liberali „sustinatori“ ai variantei Stoica – adepti odinioara ai „coabitarii cu PSD“, oponenti ai declaratiilor de avere.

  • Noptile mele si ale domnului Hitchcock

    Nu stiu de ce, dar primul lucru care mi-a venit in minte cand am aflat de povestea cu noptile pierdute si cu „mutatiile“ suferite de cei ce prefera sa lucreze la adapostul intunericului a fost o istorioara despre visele regizorului Alfred Hitchcock.

     

    Marele regizor era innebunit de faptul ca noaptea visa o sumedenie de subiecte de film care i se pareau extraordinare. Din pacate, pana dimineata uita ce a visat, ramanand numai cu impresia puternica si cu regretul ca a mai ratat un subiect de exceptie. S-a gandit sa isi noteze rapid, dupa vis, subiectul si drept urmare a pus la indemana, pe noptiera, o foaie de hartie si un creion. In urmatoarea noapte, desigur, viseaza. Se trezeste, noteaza subiectul acela nemaipomenit, se culca la loc.

     

    Dimineata se trezeste, isi aminteste ca a visat ceva nemaipomenit, constata ca a uitat despre ce e vorba, se intristeaza…. isi aminteste ca a notat subiectul, se entuziasmeaza, se repede la noptiera. Citeste: „un baiat iubea o fata“. Cred ca patanii asemanatoare cu aceea cu noptile domnului Hitchcock stau, intr-un fel sau altul, la baza deplasarii de la „traiul de zi cu zi“ la „traiul de noapte cu noapte“.

     

    De exemplu, noptile mele. Noaptea mi se intampla sa fiu CelMaiMareScriitorRomanInViata – atunci ideile capata o lumina speciala, aparte, vin mai usor si pleaca mai greu, asa ca ai timp sa le prinzi pe indelete si sa le fixezi grijuliu, cu ace cu gamalia frumos colorata, fie pe pagini albe de hartie, fie pe pagini cu extensia .doc. Cateodata ideile vin in vis si, ca sa nu traiesc dezamagirea pe care presupun ca a incercat-o marele regizor, prefer sa pierd cateva ore din somnul de frumusete pentru a definitiva echivalentul povestii baiatului ce iubea o fata.

     

    Noaptea poti fi StapanulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucatarie pentru a-si admira regatul. Linistea aceea speciala ce ramane dupa ce supusii au dat manelele mai incet si bubuitul de basi din masini s-a estompat iti da un sentiment bun si te relaxeaza mai mult decat o ora de somn. Si mai ofera si un dram de speranta. Iar gustul tigarii fumate atunci e cel mai bun, chiar daca fumatul e plin de pericole.

     

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (n-am stiut sa spun altfel), in functie de jocul de calculator care ajunge sa ma pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun capitan de submarin din flota germana din al doilea razboi mondial, pentru ca Silent Hunter III ma acapareaza de o buna bucata de vreme; dar am mai fost si Eliberatorul in saga Gothic sau PurtatorulTuturorSperantelor in Half Life II.

     

    Ca sa nu mai vorbesc de frumusetea pe care noaptea o da muzicii puse in surdina, oricare ar fi aceea: descoperi in chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar si Ramm-stein suna mai bine noaptea, daca se poate asa ceva, pentru ca ei suna bine tot timpul.

     

    Un singur regret am, acela ca m-am dezobisnuit sa fiu PlimbaretulAiureaInSerileCaldeDeVara, cu mainile adanc in buzunare sau de mana cu cineva drag. Dar faptul ca am devenit constient de asta ma face sa cred ca sunt tratabil.

  • Vin ai nostri!

    Pentru prima data dupa un deceniu de operatiuni pe piata romaneasca,  imbuteliatorul Coca-Cola a numit la conducerea operatiunilor de la Bucuresti un roman – Claudiu Dragan. Intre timp, el a lucrat in strainatate pentru gigantul  mondial al bauturilor racoritoare.

    AIG Life, filiala a celei mai mari firme de asigurari din lume, AIG, a decis ca vrea ca un roman – Teodor Alexandrescu – sa-si asume responsabilitatea afacerilor de pe piata locala, dupa mai multi ani in care expatii erau cei ce conduceau operatiunile. Astfel de exemple sunt tot mai multe in ultimul timp in business-ul romanesc. Multinationalele incep sa numeasca in managementul de top tot mai multi romani.  Unii dintre ei si-au facut ucenicia aici, in jungla tranzitiei, altii au plecat la studii in strainatate, apoi au lucrat un timp afara, iar acum se intorc acasa.  De ce se intorc cand au o viata linistita in Occident, acolo unde lucrurile sunt asezate, fara batai de cap, unde nu trebuie sa duci cate o batalie in fiecare zi? 

    Pentru bani si pozitie. Salariile directorilor executivi la companiile de top, dar nu numai aici, au crescut mult, depasind chiar si nivelul pozitiilor similare din tarile din regiune. Pe neasteptate, Romania a devenit o piata scumpa la varf, dupa cum spun vanatorii de „capete“.  Multi castiga acum mai mult aici decat ar fi castigat afara dupa ani buni de experienta. La acest lucru se adauga functia. Intr-o companie stabila din Occident, un roman nu poate urca in ierarhie repede. Are multi ani de muncit si de stat la coada la departamentul de resurse umane, iar handicapul nationalitatii atarna greu in CV. In schimb, aici intra direct in top management si „este cineva“. Spre exemplu, Codrut Pascu a lasat Londra pentru a prelua biroul de la Bucuresti al firmei de consultanta Roland Berger.  

    In ultimul timp, astfel de cazuri s-au inmultit. Acum un deceniu, primii investitori straini care au intrat pe piata nu au avut de unde alege pe partea de management. Romania nu a fost pregatita pentru o asemenea schimbare. Poate ca avea oameni buni pe partea tehnica, dar nu avea manageri, nu avea oameni de marketing, de vanzari sau directori financiari care sa nu fie doar contabili. Asa ca aparitia expatilor a fost un lucru natural. Era normal ca investitorii straini sa aiba incredere in oamenii lor. Unii dintre ei au adus valoare adaugata, au lasat ceva in urma, in schimb altii s-au adaptat foarte repede obiceiurilor capitaliste locale,  reusind sa devina „milionari in dolari“ intr-o tara saraca, asa cum nu ar fi reusit niciodata intr-o tara bogata.  Dupa zece ani, romanii au capatat experienta si vor sa demonstreze ca pot fi la fel de valorosi ca expatii. Experienta acumulata ca „numarul trei“ sau „numarul patru“ in ierarhia unei multinationale isi spune cuvantul, iar daca se adauga si un MBA, CV-ul este chiar impresionant. 

    S-a format clasa de directori romani pe mana carora pot fi lasate afacerile. Cineva spunea ca dupa un an de la achizitia Romcim, grupul francez Lafarge  a pus problema managementului. Nu strain, ci romanesc. Ce romani vor conduce afacerile de la Bucuresti dupa cativa ani, cand expatii vor pleca? Si s-au pus pe recrutat. Asta se intampla in 1998-1999. 

    Pe de alta parte, si oamenii de afaceri romani au obosit. Au tot acumulat si si-au extins afacerile, dar vine o vreme cand altcineva trebuie sa se ocupe de managementul zilnic. Spre exemplu, Ion Tiriac a angajat un tip, roman, de la firma de consultanta Roland  Berger in functia de director executiv al grupului.  

    Altii au mers pe mana unor expati care au dezvoltat pe piata locala afacerile companiilor internationale. Si ii platesc bine. Asistam acum la prima  schimbare de generatie a managementului executiv. Cei care s-au luptat cu tranzitia au imbatranit si este nevoie de sange proaspat.  Pacat ca politica ramane in urma.

  • Stop la autostrada

    Guvernul a reusit sa-si puna investitorii straini in cap dupa oprirea lucrarilor la autostrada Bucuresti-Brasov. Compania austriaca Strabag, unul dintre constructori, cauta solutiile „legale“ pentru revitalizarea proiectului.

    De ani buni, autoritatile romane – indiferent de culoarea lor politica – par sa se fi transformat in personaje de fabula. Avand la indemana o barca, si aia destul de subreda, cauta solutii pentru mutarea lupului, caprei si a verzei de pe un mal pe altul. Scenariul se aplica pentru o suma de chestiuni „delicate“. 

    Asa s-a intamplat cu ajutoarele pentru siderurgie. Statul a dat facilitati unor companii straine pentru preluarea combinatelor romanesti falimentare. Dar s-a lovit de negocierile cu Uniunea Europeana si a fost obligat sa anuleze o parte din ajutoare. Rezultatul? Nemultumirea investitorilor straini. Dar asta s-a intamplat anul trecut. Dupa multe negocieri, apele s-au mai linistit. Pentru moment. Acum, a venit randul altor investitori straini sa atace deciziile guvernului. Firmele implicate in construirea autostrazii Bucuresti-Brasov au fost, intr-o prima faza, nedumerite ca proiectul a fost oprit, asa cum a anuntat, recent, Ministerul Transporturilor. Acum, cauta „toate caile legale“ pentru rezolvarea situatiei, dupa cum spuneau reprezentantii companiei austriece de constructii Strabag, companie implicata in proiect.

    Care este miza jocului si cine sunt actorii? Campul de lupta este o autostrada de 174 de kilometri, intre Bucuresti si Brasov, despre a carei constructie se vorbeste inca din 2003.  Iar sumele „aruncate“ in joc depasesc doua miliarde de euro. Atrase de „pot“ s-au aratat trei companii mari: Strabag-Austria, care a fost insarcinata cu lucrarile pentru tronsonul Bucuresti-Ploiesti, Vinci-Franta, pe tronsonul Comarnic-Predeal si Ashtrom-Israel, pentru tronsonul Predeal-Brasov. Noua autostrada ar fi trebuit sa includa si o portiune din DN 1 (Ploiesti-Comarnic). 

    Dupa parafarea contractelor, cei trei jucatori asteptau ca, anul acesta, guvernul sa aprobe studiul care atesta pretul corect al lucrarilor si sa se poata apuca de lucru. Raspunsul autoritatilor a fost altul: proiectul Bucuresti-Brasov este oprit cel putin deocamdata. Motivul? „Lipsa de transparenta in atribuirea lucrarilor“, spune Ministerul Transporturilor. Negocierile cu cei trei investitori ar urma sa fie reluate dupa adaptarea legislatiei romanesti in domeniu, la cerintele europene. 

    Din nou, intervin in discutie „constrangerile“ europene. Aceleasi care au incurcat si alte planuri ale unor investitori. Iar constrangerile europene trec dincolo de legislatie.  Acelasi Minister al Transporturilor recunoaste ca „prioritatea numarul unu in domeniul infrastructurii rutiere“ este alt proiect. Cel al autostrazii care leaga vestul tarii de Constanta, pe coridorul IV paneuropean. Cum vor reusi autoritatile sa impace si Uniunea Europeana si investitorii straini?

    Deocamdata, perspectivele nu sunt tocmai incurajatoare. Compania austriaca Strabag a fost cea dintai care i-a cerut explicatii lui Gheorghe Dobre, ministrul transporturilor. Strabag „nu poate intelege logica anuntului dumneavoastra de oprire a proiectului“, spune Rudolpf Krapf, directorul de proiect al companiei, intr-o scrisoare adresata oficialului de la Transporturi. Ca urmare, compania sustine ca „va cauta toate mijloacele legale“ pentru rezolvarea situatiei. Cat de pregatiti sunt oficialii de la Bucuresti pentru un conflict cu nume mari din Europa? Ce cale de mijloc vor gasii mai-marii de la Transporturi? Si, mai ales, de unde vor scoate banii pentru finantarea lucrarilor daca acestea vor incepe? Sunt doar cateva intrebari care nu au, deocamdata, un raspuns. Ramane, doar, ca actualii guvernanti sa incerce, revenind la fabula, sa gaseasca o varianta pentru transportarea, de pe un mal pe altul, a lupului, caprei si a verzei.

  • Nimic despre Elena Udrea

    Oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu intr-un moment foarte delicat inseamna o ruptura. Faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni.

    Cei care au avut placerea sa-l intalneasca zilele trecute pe Andrei Plesu au putut vedea o frunte destinsa si o fata scaldata intr-un zambet sugubat, de om linistit. Un om scapat parca de o povara grea, multumit ca s-a intors la ale lui. Pus pe giumbuslucuri si pe lucruri mari. Si, in orice caz, cu arterele la locul lor, elastice si gadilate voios de un sange parca mai proaspat decat oricand in ultimele luni.

    Asta e partea frumoasa a lucrurilor. Partea proasta e ca de la Cotroceni a plecat o institutie. Fara Andrei Plesu, toti oamenii presedintelui par acum, dintr-o data, prea putini. Fireste, Traian Basescu e suficient de puternic incat sa se dovedeasca omul momentului si sa faca fata cu bine perioadei pe care o traversam. Dar, cu suvita sau fara, el nu poate sa le faca pe toate, bine, de unul singur.

    Pana la urma, cele mai spectaculoase mutari pe care le-a facut Traian Basescu in calitate de sef de stat tin de politica externa. 

    Ca parte din ele i se datoreaza sfatuitorului prezidential e cert. Pana si cei mai inversunati critici ai lui Traian Basescu recunosc ca, la capitolul politica externa, presedintele a dovedit maturitate, cel putin la nivel de consistenta a mesajului.  Or, acum, presedintele ramane un pic schiop intr-o perioada foarte incarcata. Decizia liderilor de grup din Parlamentul European, prin care Romaniei nu i se permite deocamdata sa-si trimita observatori in PE, sub pretextul ca ar costa prea mult, este numai fata vazuta a unei situatii tot mai critice. Nu mai e deja un secret faptul ca tot mai multi crestin-democrati germani cer redeschiderea negocierilor cu Romania. Si ca raportul de tara pe care Comisia Europeana il va da publicitatii la toamna este asteptat de multi ca un semnal pentru invocarea clauzei de salvgardare. Momentul este delicat nu doar in legatura cu raceala de pe axele Bucuresti-Paris si Bucuresti-Berlin. Criza ostaticilor si discutiile privind retragerea trupelor din Irak sunt o alta durere. In sfarsit, subiectul Marii Negre, unul dintre cele mai iscusite abordari de politica externa ale presedintelui, se afla in faza aprofundarii. Vointa politica in a-l construi pe mai departe e necesara dar nu suficienta. Asa ca, oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu, acum, inseamna o ruptura. Iar faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni. 

    Motivele legate de sanatate invocate de Andrei Plesu duc cu gandul la retragerea lui Theodor Stolojan din cursa prezidentiala. Atunci, Traian Basescu a plans. Acum ar fi trebuit sa planga. Nu vom sti niciodata, probabil, ce anume i s-a intamplat intr-adevar lui Theodor Stolojan asta-toamna. Asa cum niciodata Andrei Plesu nu va spune ce anume l-a determinat, in realitate, sa-l paraseasca pe Traian Basescu. Avem o explicatie mai degraba poetica: efortul si ritmul de la Cotroceni depaseau puterea arterelor fostului consilier prezidential. Poate ca seful statului e cu adevarat un tip dracos. Cu care e greu sa tii pasul in toate cele. Sunt multi cei care n-au votat Traian Basescu la alegerile din 2004 dar care il crediteaza in sondajele de opinie date publicitatii pana acum cu multa si foarte multa incredere. O buna parte dintre acestia si-au spus ca daca oameni precum Andrei Plesu, Theodor Stolojan sau Renate Weber s-au dus langa el, e un semn suficient de bun intru mersul cumsecade al lucrurilor in Romania. De aceea, privita dinspre oamenii care nu stiu cum vorbeste si cum se poarta Traian Basescu atunci cand nu e la televizor, plecarea lui Andrei Plesu pare de neinteles. 

    Pentru cei care au avut ocazia sa stea ceva mai mult in preajma lui Traian Basescu, respectiv a lui Andrei Plesu, plecarea ar putea parea, intr-un fel, de inteles. Toti insa, chiar daca n-o constientizeaza, erau linistiti atata vreme cat Andrei Plesu era unul dintre sfatuitorii presedintelui. O liniste pierduta acum.

  • Romania in Tara Minunilor (II)

    MOTO: Ramase o vreme descumpanita, dar, in cele din urma, o strafulgera o idee: „Hei, dar asta e o carte scrisa in oglinda, de buna seama! Iar daca o voi aseza in fata unei oglinzi, cuvintele se vor aseza din nou in ordinea cuvenita!“  (Carroll Lewis, Prin Oglinda Fermecata si Ce a Gasit Alice Acolo)

    Avem de ales intre doua numere pentru toate urgentele: 911 sau 112. Integrarea in Europa ne surprinde cu pantalonii in vine – ar putea suna rezumatul, brutal formulat, al primei parti a textului, publicat in urma cu trei saptamani.

    Obsedati de calendarul integrarii si de multitudinea detaliilor tehnice ce-si mai asteapta inca rezolvarea, clasa noastra politica pare incapabila sa depaseasca orizontul lui 1 ianuarie 2007 si sa gandeasca la o scara mai mare. Procedand astfel, riscam sa ratam taman dimensiunea politica – adica singura care, pe termen lung, conteaza cu adevarat. Dovada? Cu doar cateva luni inainte de a trimite la Strasbourg 35 de parlamentari cu statut de observatori, nici unul dintre partide nu stie cine vor fi acestia sau pe ce criterii urmeaza sa fie alesi. Mai mult, cu exceptia PSD si UDMR, membrii celorlalte partide nu s-au decis inca nici din ce bloc politic european vor face parte. Iar despre modul in care se va desfasura alegerea europarlamentarilor anul viitor, nimeni nu sufla un cuvintel. O atare inconstienta e cu atat mai surprinzatoare cu cat, daca ne vom bucura de un singur avantaj in viitoarea Europa largita, acesta nu e nicidecum dimensiunea economica, asupra careia sunt focalizate toate energiile. Avantajul nostru va fi unul strict politic. Multumita dimensiunilor sale, in viitorul Parlament European Romaniei i-au fost acordate mai multe locuri decat Belgiei, Olandei, Greciei etc. Vocea noastra se va face auzita mai puternic decat  ne-ar indreptati performantele economice si institutionale, spre nemultumirea, mai mult sau mai putin vadita a altor state. Si tocmai acestui avantaj ne pregatim sa-i dam cu piciorul.

    Minimalizarea dimensiunii politice a constructiei europene e boala veche si nu obligatoriu mioritica prin excelenta. Posibilul rezultat negativ al referendumului francez asupra Constitutiei europene are explicatii predominant politice, nu economice. De buna seama, liberalizarea serviciilor, prevazuta in viitorul tratat, care va permite muncitorului roman sa lucreze cot la cot dar pe bani mai putini decat cel francez, reprezinta, la o prima vedere, o explicatie economica. La o privire mai atenta, insa, devine vizibila componenta politica. Liberalizarea serviciilor este interpretata drept un pas decisiv in directia unui liberalism de tip anglo-saxon, putin gustat de catre multi europeni si, cu atat mai putin, de catre francezi. Dupa cum tot drept exces liberal – de aceasta data de tip politically correctness – a fost caracterizata si incapatanarea liderilor europeni de a exclude din preambulul tratatului orice referire expresa la radacinile crestine ale Europei, cuplata cu disponibilitatea, considerata de multi exagerata, de a accepta inclusiv Turcia in Uniunea Europeana. Si cum altfel decat impotenta politica poate fi caracterizata candoarea dezarmanta cu care principalii actori europeni au recunoscut ca nu exista plan de rezerva in cazul unui referendum francez cu rezultat negativ?

    Ceea ce, conform principiului dominoului, ridica o alta intrebare cruciala, fundamental politica: in ce masura soarta unei asemenea constructii poate fi lasata la mana maselor largi de oameni ai muncii? Pentru moment, e suficient sa ne amintim ca preambulul Constitutiei americane, semnat doar de o mana de oameni, incepe, abrupt, cu „We the People of the United States“ (Noi, poporul Statelor Unite) – afirmand (si astfel aducand in existenta) o entitate politica care altfel, de facto, statea sub semnul intrebarii (de altfel, acelasi „we“/„noi“ apare inca din Declaratia de Independenta – „we hold these truths to be self-evident“, cand SUA nu erau decat un vis in mana unui grup de revolutionari). In replica, proiectul Constitutiei europene vorbeste limpede despre „popoarele Europei“. Si cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: ce fel de Europa ne dorim? Noi, romanii, adica. Una calchiata dupa modelul american sau altceva? Pentru ca vrand-nevrand, toate discutiile in jurul proiectului european se invart in jurul modelului american. Vrand-nevrand, orice discutie despre Uniunea Europeana se raporteaza, pozitiv sau negativ, la Statele Unite. Crudul adevar este ca habar n-avem si putin ne intereseaza. Mentalitatea este una de genul „las’ sa ajungem noi acolo, si-apoi vazand si facand“. In subconstientul nostru colectiv – dar, si mai grav, in subconstientul intregii noastre clase politice – exista nerostitul gand conform caruia Europa … este. E un dat, in fata caruia trebuie sa te pozitionezi. Ei bine, Europa nu este! Europa devine. Este „intru“, vorba lui Noica. Iar cea mai buna dovada ca e vie e faptul ca vrea sa se sinucida in Franta lui „je m’en fiche“.

    In aceasta Europa vie, Romania poate avea – in modul cel mai practic cu putin-  ta – un cuvant greu de spus. Pentru asta, insa, ar trebui sa stie mai intai ce vrea. Ce vrem. Iar politicienii tac. Sau, cand vorbesc, nu pot iesi din tiparele SUA, uitand un lucru pe care Alice il invatase pe propria-i piele: in oglinda, toate sunt pe de-a-ndoaselea. Daca Europa intr-adevar „reflecta“ modelul american, apoi o face cu toata seriozitatea oglinzii: stanga devine dreapta, susul, jos, iar modernitatea, postmodernitate. Pana si numarul unic de telefon in caz de urgente este pe dos: in SUA e 911; in Uniunea Europeana – si, de saptamana trecuta, si-n Romania – e 112. 

    P.S.: Alte detalii picante ale acestei comparatii „in oglinda“, in numarul de saptamana viitoare.

  • Nici o vorba despre lebede

    Este cel putin curios/subtil ironic/firesc sa scrii un articol despre interesul investitional al austriecilor pentru o tara ai carei locuitori au asteptat, de-a lungul istoriei sa-i spunem palpabile pentru traitorul in Romania, pe oricine – numai pe austrieci nu.

    Un articol „de bine“, fapt care adauga o incarcatura suplimentara pentru jurnalistul roman, scolit sa se miste cu dezinvoltura numai in domeniul relatarilor negative.  Romanii i-au asteptat pe americani, si n-au venit; sau ma rog, au venit, dar nu asa cum au crezut parintii nostri sau asa cum am crezut noi. Visam la axe Bucuresti-Londra-Washington care mai mult ii pun in incurcatura pe interlocutorii nostri. Si ii ignoram cumva tocmai pe cei ce par decisi sa depaseasca prejudecatile si sa faca afaceri spornice in Romania. 

    Mai mult, austriecii au facut afaceri menite sa dureze, in domenii de activitate cu bataie lunga, depasind natiile cu talente comerciale limitate. Si mai mult, rigoarea si conservatorismul de care dau dovada vienezii nu poate decat sa foloseasca romanilor care lucreaza pentru ei, familiarizandu-i cu concepte cu care nu prea erau obisnuiti sa lucreze. In ansamblu, ceea ce se intampla acum cu Romania si cu Austria este un caz din ceea ce se cheama acum mondializare; trecand peste o istorie comuna, de multe ori cu aspecte pe care e bine sa le uitam inchise in manualele de istorie, peste diferentele de cultura sau de educatie, peste diferentele dintre rigoarea germanica si boema latina, unii vin la altii si lucreaza impreuna. Terenul de incercare care a devenit acum Europa, unde o diversitate enorma de spirit si convingeri incearca lucrul la unison creeaza si astfel de aliante care in urma cu 20 de ani ar fi putut parea imposibile. 

    Viena a fost si este, spun specialistii, in mod traditional, poarta Occidentului spre Europa de Est, un cap de pod atat pentru firmele americane, japoneze sau britanice; urnite de interesele care au trecut pe langa ele, companiile austriece cauta acum porti de extindere iar Rasaritul Europei a devenit acum terenul lor de vanatoare. 

    Pe de alta parte, si Austria a fost si este pentru romani o poarta spre Occident, la modul cel mai concret, pentru ca majoritatea celor care ravnesc sa lucreze in Europa cea bogata trec prin Austria. Este o chestiune cu fata si dos, pentru ca  genereaza atat comentarii acide ale politicienilor despre pericolul migratiei, dar creeaza si castig – am citit o estimare care avansa o suma frumusica, cam un miliard de euro, ca provenita din sucul baut sau sandvisul mancat sau benzina cumparata in Austria de majoritatea dintre sutele de mii de trecatori romani spre apus. 

    Oricum, problema in ansamblu nu trebuie privita prea sentimental, cresterea investitiilor austriece in Romania nu are prea mult de-a face cu bunele sentimente pe care respectivii le-ar nutri pentru noi. Este mult mai mult o problema de piata si de nevoie de extindere – Romania este o piata importanta, suficient de ignorata pana acum cativa ani ca sa devina atragatoare in prezent. La fel de adevarat este si faptul ca austriecii vor prefera totusi Transilvania, din cauza apropierilor istorice de neevitat. Cum spuneam: cu toate ca istoria postdecembrista a relatiilor romano-austriece incepe cu drama lebedelor mancate de unii romani la Viena in 1990 (un subiect mult mai suculent decat o amarata de privatizare, fie ea si de la Petrom), imi place totusi sa cred ca acest inceput  a fost uitat de cei mai multi romani si austrieci. Prezentul asa ar spune.

  • Altfel de lumina

    Sarbatorile pascale sunt ale luminii, si chiar daca au trecut in acest numar, as vrea sa uitam un pic de toate problemele si sa va ofer trei mostre de lumina.

    Unu. Primavara ploioasa in metrou, cu miros nesuferit de caine ud si cu lume multa, mai incruntata decat de obicei. Pe scaunele din fata mea un tip mare, putin ingandurat, cu pantofi butucanosi, din aceia ieftini, luati din piata, cu talpa groasa si cu niste ornamente crete, cam urate. Pantaloni cu genunchi, dar curatei si maini zdravene si muncite. Langa el o femeie subtire, cu un aer linistit, mai degraba tanara, tineretea aceea fara varsta si valabila si la 50 de ani. Fusta gri si haina mai degraba de musama. 

    La o zguduitura a trenului s-au privit si atunci am realizat ca sunt impreuna; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fara sa zambeasca, dar curat, limpede. Pentru o secunda si el a parut mai putin incruntat si i-au sclipit si lui ochii. Au comunicat si, timp de o secunda, si-au spus cat intr-un roman gros. Mi-a facut bine privirea aceea a lor, o regasesc din ce in ce mai rar, pe strada sau aiurea; o farama am pastrat-o iar pe cei doi i-am trecut in lista mea de invingatori marunti – se aveau unul pe celalalt, adica stapaneau toata lumea. 

    Doi. Hotel scortos, de superlux, unde se tine o adunare despre viitorul satului romanesc dupa aderarea la Uniunea Europeana. Normal, lipsesc taranii si nu a fost invitat nici macar unul sau doi primari de sat; sunt prezenti insa oficiali de la Comisia Europeana, cercetatori, sociologi, ceva ziaristi. Pe randul al doilea de scaune stau doua Costume Negre cu Camasi Albe si Cravate Grena si cu Pantofi cu Botul Ascutit Foarte Foarte Luciosi, despre care imi dau seama, mai tarziu, ca au functii la un minister si la Presedintie. 

    Costumul de la minister a stat linistit, a ascultat parerile vorbitorilor despre satul romanesc, s-a cerut la tribuna si a vorbit si el ceva, pe urma a plecat. Costumul de la Presedintie a ascultat si el atent si a vorbit, dar de pe scaun. A atras atentia asupra faptului esential ca, in legatura cu satul romanesc si cu integrarea in Uniunea Europeana, ne aflam intr-o stare de „asimetrie de atentie“. Pe urma a plecat. 

    Cum stateam mai in spate, nu-i vazusem pana atunci ochii; nu i-am vazut nici dupa ce s-a ridicat si a plecat, pentru ca avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fractiune de secunda in lentilele negre. 

    Trei. Margine prafuita de capitala europeana si un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras in cap si cu camasa in patratele. Ma cearta ca am urcat in fata, dar il ignor; ma cearta in continuare pentru ca i  s-a parut ca vreau sa trantesc usa, de care, de altfel, nici nu ma atinsesem inca. A inchis el usa. Obosit de cearta, taximetristul meu a tacut pret de cativa kilometri. Dar nu multi. 

    „Ce ne facem, dom’le, cu Basescu asta?“, ma intreaba la un moment dat, asta dupa ce si-a dat seama, din conversatia cu insotitoarea mea, ca lucrez prin presa. Nu m-a lasat sa-mi declin competenta in legatura cu modul de intrebuintare al presedintelui si a continuat, fara punct si virgula dar cu intonatii pline de naduf, sa ma informeze in legatura cu starea drumurilor, cu vilele construite nu stiu pe unde, cu modul in care se descurca el odata si cu modul in care unii au pus stapanire pe unele spatii comerciale si cum respectivele spatii comerciale isi schimba oferta – prea des pentru puterea de intelegere a omului meu. Intrebarea retorica „…pai stii dumneata?…“ se repeta destul de des; la intrebarea mai putin retorica „…pai stii dumneata cat costa kilu de slanina?…“ am ajuns la gara si a trebuit sa-l determin sa opreasca pentru a cobori, in sfarsit. Taximetristul a coborat ca sa deschida portbagajul; am profitat de momentul de tacere pentru a-i comunica ca stiu cat costa kilu de slanina si ca, fara nici o legatura cu toate cele pomenite, cred ca lui o sa-i fie tot mai greu, in continuare. Am prins in ochii lui o lumina derutata, nu stiu daca era in legatura cu slanina sau cu bacsisul lasat.