Victoria PSD-ului in aceste alegeri se poate dovedi dificil de gestionat. Alegeri frustrante – iata o sintagma asupra careia majoritatea actorilor politici pot cadea, in aceste zile, de acord. O sintagma consensuala, ca sa zicem asa – poate singura. In mod normal, odata procesul electoral incheiat, participantii se impart in doua categorii mari si late: invinsi si invingatori; fericitii si dezamagitii. De aceasta data, insa, rezultatele n-au mai fost atat de clare – nici invingatorii nu s-au putut bucura cumsecade si nici invinsii nu au abandonat ultima licarire de speranta. Victoria nu este confortabila, si nici infrangerea fara drept de apel. La ora la care scriu aceste randuri, nu se cunosc inca rezultatele finale. Din ceea ce se cunoaste, insa, un lucru e sigur – si anume ca nimic nu e sigur. Guvernul sta, inca, sub semnul intrebarii. Calculele ne indica, dupa toate probabilitatile, un guvern minoritar condus de PSD plus PUR, alaturi de UDMR. Din cauza reducerii procentului de voturi ramase pentru redistribuire, in jur de 6-8 procente, posibila coalitie guvernamentala va avea sprijinul a doar 47-49% din numarul total de parlamentari. Ramane, de buna seama, posibilitatea racolarii, mai mult sau mai putin oficiale, a altor parlamentari – cum ar fi reprezentantii minoritatilor. Chiar si in conditiile celui mai optimist scenariu insa, vom avea parte doar de o coalitie pe muchie de cutit, obligata sa supravietuiasca pentru patru ani cu sabia unei opozitii extrem de puternice deasupra capului. Si nu vor fi ani usori. Apropierea datei de acceptare in Uniunea Europeana aduce cu ea deopotriva avantaje si dezavantaje. Pe de o parte, PSD va fi nevoit sa-si duca la bun sfarsit promisiunile sociale, facute cu generozitate, pe ultima suta de metri a campaniei electorale. Pe de alta parte, va fi nevoit sa indeplineasca exigentele economice legate de intrarea in UE. Balansarea celor doua cerinte va necesita o echilibristica extrem de dificila in conditiile actualelor constrangeri bugetare, cresterii nemultumirii populare si unei opozitii agresive. Parlamentul va deveni campul unei lupte politice extrem de stranse, in care fiecare tabara va incerca sa-i fure celeilalte cei cativa pioni necesari pentru a-si tine in sah adversarul (si, eventual, pentru a-i da mat). Din aceasta perspectiva, cei 32 de parlamentari PUR, oferiti cadou partidului lui Dan Voiculescu, vor incepe sa reprezinte o serioasa sursa de neliniste pentru PSD, fidelizarea acestora devenind o problema de o importanta cruciala. La randul sau, Alianta D.A., vazandu-si visele parlamentare spulberate, va incerca tot posibilul pentru a-si salva ultimul as din maneca: Traian Basescu va incerca minimalizarea pierderilor Aliantei, prin castigarea alegerilor prezidentiale. Scenariul nu este cu totul utopic, in conditiile in care atat de multi simpatizanti UDMR, cat si dintre cei ai PRM, il pot prefera – din motive diferite – pe Basescu in locul lui Nastase. Daca scenariul coabitarii se adevereste, Alianta va avea un ditamai cuiul infipt in talpa guvernarii PSD. Profitand de statutul ambiguu al republicii semi-prezidentiale, Basescu ar putea, pe de o parte, sanctiona fiecare greseala sau exces al guvernarii PSD, dintr-o pozitie mai buna decat orice parlamentar al opozitiei. Pe de alta parte, orice eventual succes al guvernarii va fi nevoit sa-si imparta capitalul de imagine cu presedintele in exercitiu. Indiferent, insa, de rezultatul scrutinului prezidential, este de asteptat ca Alianta D.A. sa se mobilizeze, de aceasta data exemplar, pe perioada in care se va afla in opozitie. Ideea ca se afla acum atat de aproape de accederea la putere va scoate din amortire o forta parlamentara altminteri mai mult adormita, iar apropierea de UE va reprezenta o motivatie in plus. In aceasta conjunctura, posibilitatea de a avea parte de alegeri anticipate – si asta chiar inainte de 1 ianuarie 2007 – e mai mult decat teoretica. Si atunci partidul care va conduce mult asteptata intrare a Romaniei in Europa ar putea fi altul. Nu-i pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste. Multi se vor plange, argumentand ca o putere fragila, nesigura, e o putere ineficienta, cu parghii decizionale slabite. Argumentul eficientei, insa, nu face parte din logica politicului. Altminteri, cea mai eficienta putere ar fi puterea dictatoriala. Daca vrem sa fim pregatiti pentru a face fata intrarii in Uniunea Europeana, e bine sa ne antrenam inca de pe acum la mersul pe sarma, cu vantul din fata. Iata de ce, oricat de frustrante li se vor fi parut unora, aceste alegeri au fost, cel putin in egala masura, mai degraba benefice.
Category: Opinii
-
Un ochi rade, altul plange
-
Tema de gandire pentru noul guvern
De ce avem nevoie de o reforma reala a fiscalitatii? Raspunsul este simplu: pentru ca intreprinzatorii si chiar salariatii simt ca se sufoca sub presiunea impozitelor si taxelor.
Sufocarea nu se refera in primul rand la nivelul impozitelor, ci la procedurile fiscale complicate si, foarte important, numarul foarte mare de impozite, taxe, contributii la fonduri speciale etc.
Toate aceste probleme sunt generate de obsesia unor functionari din administratia publica de a controla subsistemul social pe care il administreaza. Discutam aici de o problema de fond, de o mentalitate a celor care confunda autoritatea statului cu autoritatea personala. Administratia publica, in prea multe cazuri, actioneaza (voit sau nu) impotriva intereselor legitime ale celor pentru care ar trebui sa lucreze. Intr-adevar, autoritatea statutului reprezinta forta cu ajutorul careia sunt impuse interesele generale a statului, interese care in ultima instanta reflecta interesele fiecaruia dintre noi. Aceasta este teoria, caci, asa cum ne-am obisnuit, practica ne omoara.
Reducand aria de analiza la ultimele masuri privind reglementarea impozitelor si taxelor (Ordonanta nr. 83/2004 pentru modificarea Codului fiscal si Legea de aprobare a Ordonantei nr. 94/ 2004), constatam cu surprindere ca sunt introduse noi limitari pentru libera desfasurare a activitatii economice.
In primul rand, conditionarea vinzarii partilor sociale (inclusiv actiunile) si a activelor fixe de anuntarea cu 60 de zile inainte de realizarea operatiunii de cesionare reprezinta o dovada clara ca initiatorul nu a inteles nimic din economia capitalista.
Ceea ce este ingrijorator este ca acest text legislativ a fost acceptat de functionari ai Ministerului Finantelor Publice cu o lejeritate care ridica semne de intrebare asupra profesionalismului acestora. Este in stare Ministerul Finantelor Publice sa controleze toate operatiunile comerciale cu parti sociale si active fixe din Romania? Nu era mai simplu ca aceasta restrictie sa se aplice, temporar, pentru firmele care actioneaza in domeniul produselor accizabile, acolo unde se dau marile tunuri? Probabil ca problemele semnalate vor fi remediate, partial, prin Norme de aplicare, dar chiar trebuie ca Parlamentul sa voteze asemenea legi?
In al doilea rand, problema contribuabililor inactivi reflecta un comportament ciudat in lupta fiscului cu firmele-fantoma, utilizate de retelele de evaziune fiscala. Pe de o parte, se reglementeaza infiintarea firmelor in 3 (trei) zile, ceea ce reprezinta un avantaj urias pentru evazionisti. Pe de alta parte, procedura de faliment (care continua sa fie foarte greoaie) este inlocuita de un mecanism administrativ – procedura de declarare a contribuabililor inactivi – a carui eficienta este discutabila prin prisma consecintelor pentru intreprinzatorii de buna credinta. Nu este greu de banuit ca aceste proceduri ar putea da nastere la erori de aplicare si, posibil, la numeroase procese.
In al treilea rand, legislatia privind zonele defavorizate a fost golita de continut, folosindu-se ca justificare alinierea la reglementarile europene privind concurenta si ajutorul de stat. Din pacate, numerosi specialisti au atras atentia ca aceste reglementari sunt obligatorii pentru Romania numai de la data aderarii, iar excesul de zel in acest domeniu vine in contradictie flagranta cu interesele nationale.
In fine, se mentine un numar exagerat de impozite, taxe si contributii – a caror colectare este nu numai dificila, dar de cele mai multe ori prezinta dificultati majore de interpretare. De exemplu, unele primarii au ajuns sa perceapa pana si taxe de protectie. Aceste comentarii reflecta doar cateva dintre carentele legislatiei fiscale: un numar prea mare de impozite, taxe si contributii, limitari abuzive ale comertului, formalitati complicate si, mai ales, costisitoare. Din pacate, singurul lucru pe care il putem face este sa recomandam noului guvern sa aiba ca obiective tocmai simplificarea cadrului legislativ fiscal prin reducerea numarului de impozite, taxe si contributii, libertatea comertului, eliminarea verigilor birocratice si concentrarea controlului fiscal pe zonele de risc pentru a reduce la minim sursele de finantare ale economiei subterane.
Emil Duca este doctor in Economie, consultant de afaceri.
-
Eu nu vreau nimic de la Romania. Ce vrea ea de la mine?
Ceea ce spunea Ginsberg, acum cincizeci de ani, America, ti-am dat totul si acum sunt nimic, imi pare o buna definitie si pentru mine insumi.
M-am obisnuit sa dau ceea ce mi se cere. In general, prietenii au nevoie de mine cam pe la miezul noptii, duminica, in somn, in vacanta. Intotdeauna e o chestiune de viata si de moarte. Pai, daca n-ar fi, nici nu v-as povesti. Cum si eu am fost zi de zi la stramtoare, e limpede ca-i inteleg si ii si aprob. Datorita prietenilor mei n-am dat faliment in viata de zi cu zi. Dar, din cauza asta, viata mea personala e praf si pulbere. Stiti cum vine asta. E poetic.
Si, daca nu m-ar umfla rasul, as zice ca e si adevarat. Pentru ca prietenii si prieteniile m-au impiedicat sa parasesc Romania. Nu m-am putut da dus nici cand mi s-a oferit posibilitatea, nici cand se prabusea cerul peste mine.
Acum, Romania e cea care cere ceva de la mine. Imi cere s-o inteleg, s-o iubesc neconditionat, sa o apar si sa o cant. Romania imi bate obrazul ca m-am imburghezit, ca nu mai sunt cel de odinioara. Nu vrea sa accepte ca am imbatranit, ca uneori articulatiile mele scartaie, ca ma simt cuprins de lene, de sastiseala. Ea se simte pururi tanara si ferice si – zic io – nu poate sa priceapa ca noi, astia care o batem cu pasul, putem fi muritori. Ce-i mai rau e ca eu nu mai inteleg ce vrea Romania de la mine. Sa ma uit in ochii ei ca la douazeci de ani? Sa-i fac complimente? Eu cred ca sirul foarte lung de dezamagiri m-a razuit, m-a pilit, m-a ruginit si ca, la glasul de sirena al tarii mele, auzul meu nu mai poate sa minta. Stiu, de asemenea, ca intre Romania profunda si mine, cel superficial, s-a cascat o prapastie. I-am dat tineretea mea, i-am dat puterea mea de munca si talentul meu (atat cat l-am avut, nici mai mult, dar nici mai putin), incat ceea ce spunea Ginsberg, acum cincizeci de ani, America, ti-am dat totul si acum sunt nimic, imi pare o buna definitie si pentru mine insumi.
Dar ma intreb daca am, totusi, dreptul sa cer ceva tarii mele. Daca pot sa indraznesc sa-i cer sa fie mai dreapta, mai inteligenta si mai frumoasa. Evident, n-am sa lacramez langa firul de iarba, n-am sa compatimesc cu dealurile si cu vaile, n-am sa-mi pun capul pe umarul Carpatilor, cum numai poetii de doi lei pot s-o faca. Dar tot nu ma pot impiedica sa ma intreb daca nu cumva m-am ratacit in tinuturile paradoxale ale Traciei, daca nu cumva sunt un soi de alien mofturos. Are cineva dreptul sa-i ceara patriei sale sa se trezeasca din somnul cel de moarte? Sunt indreptatiti mofturosii ca mine sa fie critici la adresa mentalitatilor si lasitatilor neaose? E cinstit sa vreau totul, dintr-o data? E bine sa pretind binele asa cum vad eu binele?
Ei bine, da. Tara la care se inchina si pe care o lingusesc toti nimuricii – ca pe o curtezana batrana si descreierata, cum zicea Caragiale – este in primul rand a mea. Eu sunt (noi suntem) tara pe care o car (o caram) dupa mine (dupa noi), ca melcul. Nu pot inchide ochii. Nu ma pot preface ca imi place sa am o vaca de muls care imi da totul si careia ii iau totul. Sunt patetic, dar, daca n-ar fi fost asa, eram acum pe undeva prin Bahamas, plescaind cocktailuri, sau prin vreun minister, vanzand indulgente.
De cincisprezece ani ma trezesc ca Romania tot cere ceva. Uneori, mi se pare ca imi pretinde sa fiu orb, mut si surd. Sa ma prefac prost. Alteori ma vrea smecher. De cele mai multe ori, ma obliga sa fiu destept, inventiv, metaforic, ca sa fac albul negru si negrul, alb. Ei bine, astazi m-am saturat. Vreau sa fim pe picior de egalitate. Vreau de la tine, Romania, sa termini cu fandoselile. Si, mai ales, vreau sa ma lasi in pace. Nu-ti mai datorez nimic, in afara de o strada pierduta din Bucuresti, unde m-am nascut si unde am avut ghinionul sa ma indragostesc.
Romania, inceteaza. Intre noi doi, acum!
-
La prohodul IMM-urilor
In conditii prielnice, romanii sunt o natie intreprinzatoare, nici mai tari dar nici mai slabi decat alte popoare. Este o afirmatie corecta, nu? Banii bancilor ar trebui sa se constituie in motorul sau, ma rog, macar intr-unul din cilindrii motorului economiei romanesti. Alta afirmatie corecta.
Pe undeva romanii intreprinzatori si banii bancilor ar trebui sa se intalneasca, nu-i asa?… nici nu ma mai indoiesc de corectitudinea enuntului. Au facut-o? Un studiu realizat de BRD si prezentat saptamana trecuta la seminarul Banii au devenit ieftini. Au companiile proiecte de investitii?, organizat de Ziarul Financiar si BRD, arata ca aproximativ 60% dintre IMM-uri se imprumuta de la actionari, 10% folosesc resurse proprii pentru finantarea investitiilor si doar 15% apeleaza la banci.
O suma de ipoteze corecte dau, iata, un rezultat ingrijorator, pentru ca 15% mi se pare un procent extrem de redus. Colegii mei imi ofera motivatii coerente si corecte (si acestea…) pentru aceasta situatie: ca bancile au preferat sectorul corporatist si zona de retail bancar, ca IMM-urile s-au temut sa ia creditele oferite de banci din cauza dobanzilor si a conditiilor de creditare. Toate acestea sunt fatete ale problemei, aspecte corecte in sine care in ansamblu duc la, repet, un rezultat negativ.
La seminarul pomenit bancherii s-au plans ca managerii companiilor mici si mijlocii sunt slab pregatiti, ca lipsesc competentele manageriale si planurile de dezvoltare pe termen lung. Avem bani pe care ii cheltuim destul de greu. Este o drama sa discuti cu un IMM-ist, nu numai ca discutia dureaza mult, iar sumele in discutie nu sunt mari, dar discuti greu si cateodata ei chiar nu inteleg cum se dezvolta o afacere. Managementul la IMM-uri este foarte deficitar, a spus Aurel Ilin, directorul Directiei de ana-liza credite la BRD- SocGen. Ilin a adaugat ca va urma o perioada de 1-2 ani de deruta, dupa integrare, in care vor muri multe dintre IMM-urile romanesti.
Il cred pe Aurel Ilin si ii inteleg nemultumirea. Dar nu-mi inchipui nici o secunda ca intr-o tara unde capitalismul este capita-lism si bancile banci, intreprinzatorii sunt niste practicanti ferventi ai artei oratoriei si ca, atunci cand merg la banca (unde altundeva?) sa solicite un credit, insira pagini de diagrame si grafice multicolore si planuri de afaceri savante. Eu cred ca John fermierul vine la Bill bancherul, cere bani pentru a-si cultiva acrii de teren cu ceva, ii arata bancherului intelegerea cu Harry industriasul care s-a angajat sa-i cumpere ceva-ul acela si gata, John, Bill si Harry comit capitalism.
Zic si eu, n-ar fi mai bine ca Vasile bancherul roman sa incerce sa vorbeasca cu Ion intreprinzatorul pre limba lui, asa incalcita cum e ea, sa-l inteleaga si sa-i dea eventual si bani? Si va asigur ca dupa doua drumuri la banca, in care a fost ascultat si inteles si eventual a primit si explicatii detaliate despre unde si cum a gresit, si dupa doua credite angajate si cheltuite cu folos, Ion se va simti motivat ca a treia oara sa mearga la banca cu Arta Oratoriei in buzunarul de la spate si cu diagramele si graficele necesare puse elegant intr-un dosar cu sina.
Participantii la seminar au mai conchis ca IMM-urile autohtone nu sunt pregatite pentru integrarea in UE si ca vor pierde in fata celor care vor veni din afara. La momentul integrarii, circa 60% dintre firmele cu capital romanesc vor disparea de pe piata si vor aparea cu 70% mai multe firme cu capital strain, deoarece acestea vor sti sa foloseasca banii de la Bruxelles. Managerii romani nu stiu sa-i foloseasca, spune Mugur Stet, purtatorul de cuvant al BNR. El mai spune ca, din punct de vedere macroeconomic, Romania va castiga dupa aderare.
Mai optimist, George Copos, responsabilul pentru dezvoltarea mediului de afaceri, crede ca doar 20-30% dintre IMM-uri nu sunt pregatite pentru aderare si vor disparea de pe piata. El sustine ca investitiile straine, pe care le estimeaza in acest an intre 7 si 8 mi-liarde de euro, vor duce la dezvoltarea IMM-urilor, deoarece au sansa sa devina subcontractori ai marilor corporatii din afara. (Observatie: vi-l puteti inchipui pe Ion al meu mergand la Opel si propunandu-le celor de acolo capace de delco produse la Slobozia? Amintiti-va ca Ion nu a putut convinge bancherii romani…).
Iarasi, seninatatea cu care sunt avansate procentele ma sperie un pic. Este adevarat ca situatia lui Ion il priveste in mod direct si trebuie sa-si asume si castigurile si riscurile legate de activitatea pe piata libera. Dar cred ca Ionii, in ansamblul lor, si sustinerea demersului lor IMM-esc trebuie sa fie o problema care merita analizata peste procentul de pieire in urma integrarii. Adica sa vedem daca nu-l putem ajuta pe Ion inainte de a-i canta prohodul.
-
Quod erat demonstrandum
Q.E.D. sau ceea ce era de demonstrat – asa isi incheiau stramosii nostri, latinii, impecabilele demonstratii matematice (in realitate expresia era preluata – cum altfel? – de la greci).
Q.E.D. mi-am spus si eu la sfarsitul saptamanii trecute, cand ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat cu varf si indesat. Sustinatorii unificarii Aliantei D.A. au avut ocazia sa constate care ar fi fost posibilele consecinte ale unei asemenea optiuni. Imaginati-va, pentru o clipa, ca in locul PNL si PD exista un singur partid, sa-i zicem D.A., condus, sa presupunem, de catre Emil Boc.
Din CNSAS s-ar fi ales praful si pulberea, iar societatea civila s-ar fi trezit predicand singura, precum Moise-n desert. Cine s-o asculte? Presedintele? PSD? PRM? Sau, poate, va imaginati ca PC sau UDMR ar fi batut cu pumnul in masa, provocand caderea guvernului? Nu ne-ar fi ramas decat sa inghitim in sec, ascultandu-l pe Boc cat de frumos ne expune convingerea sa ca suntem un popor de handicapati mental, gata sa inghita, la comanda, orice galusca. Q.E.D.
In absenta unei atari convingeri, presedintele PD nu ar fi avut curajul sa priveasca – fie si usurel transpirat – in camerele de vederi, anuntand o tara intreaga ca PD nu-i poate retrage sustinerea politica numitului Cornel Turianu, pe motiv ca acesta a devenit, peste noapte, apolitic. In absenta unei atari convingeri, Emil Boc ar fi realizat ca atata mai intelegem si noi: una sunt efectele juridice si alta presiunea morala si/sau politica. Sustinerea politica poate fi retrasa public chiar daca, strict juridic vorbind, ar fi lipsita de consecinte. Candid cum a ajuns, insa, Turianu s-a grabit sa demonteze chiar si aceasta ipoteza, declarand verde-n fata ca, solicitat de Boc sau Basescu de-ar fi, s-ar retrage de la conducerea CNSAS. Q.E.D.
Din fericire pentru toata lumea, distanta dintre PNL si PD creste vazand cu ochii de la o zi la alta – si bine face. Balanta, insa, incepe sa se reechilibreze. Dupa ce au incasat-o in repetate randuri de la partenerii din Alianta (si, de cele mai multe ori, pe buna dreptate), liberalii dau semne ca incep sa se ridice din corzi.
Reactiile dure ale liberalilor, in frunte cu Tariceanu, au reprezentat un adevarat balsam pentru multi, chiar dintre aceia care, pana mai ieri, faceau front comun cu PD impotriva PNL, pe motive de tole-ranta prea ridicata la coruptie. Multi au realizat ca nici dracul nu-i atat de negru si nici ingerul atat de alb. E limpede acum ca Romania are, in egala masura, nevoie si de PD si de PNL. Numai folosindu-i pe unii impotriva exceselor celorlalti mai avem o sansa de a scapa, incet, si de coruptie si de greaua mostenire a Securitatii – o mostenire care, marturisesc, ma surprinde de fiecare data taman cand sunt mai tentat s-o minimalizez. Q.E.D.
Iata un bun motiv pentru a astepta cu nerabdare viitoarele sondaje de opinie. Nu-mi fac iluzii. Ceea ce stiu Basescu si Boc, stiu si eu. Putini mai sunt astazi sincer interesati de deconspirarea fostilor colaboratori ai Securitatii. Ceea ce insa, pare-se, nu realizeaza nici unul nici celalalt, e ca acei 5, 10 sau 15% dintre cei care i-au sustinut pana acum in speranta unei reforme morale reprezinta elita. Iar elita este precum praful de copt: isi dezvolta influenta in timp. Daca nu ma credeti, intrebati-l pe Adrian Nastase. E suficient sa rasfoiesti ziarele din saptamana trecuta pentru a realiza ca tot ceea ce a castigat Boc in materie de popularitate in ultimii ani se duce, cu repeziciune, pe Apa Sambetei. Q.E.D.
Mai mult: surpriza fiind atat de mare, efectele socului au intrecut asteptarile. O stiu pana si karatistii: o palma scurta poate sparge si o ditamai caramida. Iar, in acest caz, loviturile au venit in lant. Candidatura si alegerea lui Turianu la sefia CNSAS au fost urmate de aparitiile transpirate ale lui Boc la televiziune, de raspunsul in sictir al lui Basescu din China, de disparitia aproape inspaimantatoare a lui Dan Lazea, si de datul dupa colt al presedintelui dupa revenirea in tara.
Cand l-ati vazut ultima data pe Basescu dand impresia ca a fost prins cu ocaua mica sau refuzand sa comenteze un subiect fierbinte? Cand s-a intamplat ca un tanar politician sa nu mai poata fi contactat cu zilele nici de catre colegii de partid, nici de catre media, dupa un gest atat de spectaculos? Dovada impactului o reprezinta prezenta studentilor in lantul protestatarilor care au inconjurat cladirea CNSAS. Vorbim de oameni care purtau inca scutece pe vremea lui Ceausescu. Q.E.D.
Revenind, insa, la ceea ce americanii au numit, inspirat, sistemul de check and balance, ultimele evolutii politice demonstreaza ca nici mult hulitul sistem semi-prezidential nu e tocmai de lepadat. Dimpotriva. Pentru o tara precum Romania e aproape o binecuvantare.
Intre un presedinte securizat si un premier amical, ii aleg pe amandoi pentru simplul motiv ca se controleaza reciproc. Iar celor care inca mai deplang o eventuala limpezire constitutionala a apelor le recomand sa priveasca indarat in istoria postdecembrista: dincolo de disfunctionalitati, aceasta coabitare (fortata) intre palate a creat niste oportunitati unice. Ganditi-va doar ca, in absenta acestei separari a puterilor in stat, aripa anti-Iliescu din PSD nu s-ar fi putut dezvolta intr-atat incat sa-l inlature de la conducerea partidului tocmai pe presedintele fondator, dar nici aripa anti-Nastase n-ar fi avut posibilitatea de a-l inlatura pe fostul premier. Q.E.D.
Ce-i drept, romanii nu stiau de check and balance. Erau, in schimb, suficient de inteligenti ca la jocurile din Colosseum sa oblige a se infrunta gladiatori diferiti ca echipament, dar cu sanse apropiate de a invinge: un trac, bunaoara, era inarmat cu o sica (o sabie incovoiata), si protejat de armura la picioare si mana stanga; adversarul, un hoplomachus, sa zicem, n-avea armura, dar era dotat cu un scut suficient de inalt pentru a-i acoperi aproape tot corpul s.a.m.d. Avantajele si dezavantajele erau calculate ca sa se anuleze reciproc.
PNL si PD sunt acum in arena si fiecare partid e, in sfarsit, dotat cu arme diferite, dar de calibru egal. Circul poate incepe. Painea mai poate astepta.
-
Unde pleaca seful de la Carrefour?
La o saptamana dupa ce a inaugurat la Constanta al saptelea proiect Carrefour Romania, François Oliver a confirmat ca va pleca de la compania unde este, de aproape sapte ani, director general. Nu a dat insa nici un indiciu nici asupra motivelor pentru care o face si nici asupra directiei pe care vrea sa o urmeze.
Cu atat mai mult cu cat concurenta pe piata locala a hipermaketurilor se intensifica tot mai tare: din acest an avem un nou jucator – Real, divizia de profil a grupului german Metro. Si grupul austriac Spar e in pregatiri asidue pentru a intra in Romania, dar nici Auchan nu sta degeaba. Operatorul francez isi construieste acum prima locatie la Bucuresti, iar de la inceputul anului a lansat o campanie agresiva de recrutare pentru acest magazin. La sefia Auchan pentru Romania se afla Regis Mougel, fost director general la Cora Romania.
Lupta pentru oameni buni e aproape o axioma pe piata muncii din Romania, in toate domeniile. Se duce la fel de acerb si in banking, si in domeniul imobiliar, si in companiile farmaceutice, pentru a enumera doar cateva. Exemplele de manageri care au plecat la concurenta – asa cum ar putea fi si cazul francezului de la Carrefour – nu sunt, in aceste conditii, putine la numar. La sfarsitul anului trecut, actionarii proiectului Baneasa – proiect evaluat la peste un miliard de euro – l-au recrutat pe turcul Ali Ergun Ergen, fostul director general al companiei Anchor Grup. Ergen n-a plecat insa de unul singur, ci a luat cu el o echipa intreaga de specialisti cu care a pus pe picioare afacerea mall-urilor din Bucuresti.
Tendinta in piata e clara: in momentul aparitiei unei companii mari care are nevoie de oameni cu experienta, solutia este sa recrutezi direct de la concurenta, dupa cum explica reprezentantii companiilor de head-hunting.
Astfel de miscari de trupe s-au vazut, la nivel de top sau middle management, si in banking (plecarea lui Robert Rekkers impreuna cu alti cativa oameni din echipa de la ABN Amro la Banca Transilvania ar fi un exemplu), si in industria media unde asemenea schimbari sunt mult mai vizibile (poate cel cel mai rasunator exemplu ar fi plecarea intregului corp redactional al ProSport la Gazeta Sporturilor in 2003). Ramane de vazut daca plecarea lui Oliver va atrage la randul ei miscari de trupe.
Si totusi, ce probabilitate este sa plece cu totul din Romania? Cei care il cunosc ar spune ca Oliver s-a acomodat cu Romania si se simte bine aici. Vorbeste chiar, de ani de zile, limba romana, iar experienta sa aici s-a dovedit de succes. Oliver a reusit sa construiasca in Romania una dintre cele mai importante companii din cadrul grupului, cu rezultate financiare deosebite. Cifra de afaceri de anul trecut s-a ridicat la 435 de milioane de euro, pozitionand compania pe locul doi dupa Metro Cash & Carry. Mai mult decat atat, Carrefour Orhideea este al treilea hipermarket Carrefour din lume dupa numarul zilnic de vizitatori.
Cariera lui Oliver, acum in varsta de 44 de ani, a inceput la Carrefour in anii 90, dupa ce a lucrat un an in departamentul de marketing al fabricii Volkswagen Paris si cinci ani la departamentul de distributie al grupului francez Paribas.
Primul job la Carrefour a fost de director de marketing al diviziei de produse non-alimentare al diviziei din Lyon. Ulterior a devenit responsabil cu logistica si achizitia de alimente proaspete. In 1999, seful sau Jean Michel Arnaud l-a ales sa deschida primul hipermarket din Romania. Oliver a venit aici in august 1999 cu un contract incheiat probabil pe trei ani, ca in cazul oricarui expat. A ramas insa sapte ani aici.
Este adevarat, insa, ca performantele Carrefour in Romania fac din Oliver un activ deosebit de important pentru grupul francez. Motiv pentru care n-ar fi deloc exclusa nici varianta in care plecarea lui sa aiba o alta finalitate. Cine poate spune daca nu cumva conducerea de la Paris nu a decis sa il relocheze pe o alta piata in dezvoltare, unde sa repete succesul de aici.
La sfarsitul anului trecut Carrefour a achizitionat Hyparlo – compania care detinea franciza pentru hipermarketurile Carrefour si care asigura managementul filialei din Romania. Intre timp, grupul a lansat un amplu proces de extindere, planuind sa deschida 100 de noi hipermarketuri pe an pana in 2008. La nivel global, grupul francez Carrefour isi reconsidera strategia de dezvoltare, renuntand la operatiunile pe care le are pe piete mai putin performante, precum Japonia si Mexic, in timp ce s-a reorientat inspre zone cu potential mai ridicat, precum Brazilia si Taiwan. Interese exista si pentru Coreea de Sud, Malaiezia, Spania si Elvetia.
In acest context, experienta lui Oliver ar putea fi exploatata, e drept, la un pret mai mare decat pana acum. Cum face parte din top management, salariul lui Oliver va urca probabil cu cel putin 50% intr-o alta companie – pun pariu head-hunterii. Ba poate chiar mai mult, adauga ei, daca cei de la Carrefour vor decide sa faca o contraoferta.
-
Plictiseala, iubita plictiseala
Traim intr-o cultura anti-plictiseala. Anti-jumatati de masura. In toata revistele, si de barbati si de femei, ni se dau sfaturi despre cum sa traim la maximum, la extrem, bla-bla. Atentie, urmeaza un text nerecomandat dependentilor de adrenalina. Pasiunile arata si altfel, spune un mic-burghez.
Un simplu amator va astepta goluri multe, driblinguri spectaculoase si tot tacamul ieftin cu sclipici, numai bun de luat ochii. In schimb, un initiat, un pasionat, va sti intotdeauna sa savureze pe o ploaie rece un meci fara miza, plin de faulturi aiurea, cu scor alb, un meci pe care un profan il va uita intotdeauna imediat.
Exista o intreaga cultura a extremului, de la cum sa te arunci cu coarda elastica pana la cum sa-ti cumperi un fotoliu ultrafuturist de 5.000 de euro pentru sufragerie. Pana si in fotbal exista o intreaga cultura a fanatismului aiurea, de tip violent.
Numai in ultimii doi ani am vazut cel putin cinci filme despre hooligans, despre tifosi si ce alte denumiri vor fi avand. Un intreg cult al cool-ului violent. Inainte de a fi moralizatoare sau nu, aceste filme contin un icon al barbatului tare, al salbaticului fermecator urban. Cand vor aparea filme despre cool non-violent poate ne vom mira indreptatit de ce se intampla pe stadioane. Pana atunci insa, hooliganul, in ciuda discursurilor moralizatoare, apare in cultura noastra ca un soi de erou al orasului.
Bietii neinitiati inghit astfel de imagini standard pe nerasuflate. Pasionatii stiu ce-i un meci trist. Stiu sa injure si ceva mai incet, stiu sa scuipe pe stadion seminte cu o bolta ceva mai temperata si stiu ca n-are rost sa rupi un scaun din tribuna. Una dintre ima-ginile fotbalistice antologice ale ultimului deceniu a fost difuzata de postul public, cu ceva timp in urma. Se amanase un meci important din cauza unei ninsori apocaliptice care se abatuse asupra stadionului din Ghencea.
Camera se plimba de la un capat la celalalt al tribunelor si atunci am vazut zeci de mii de ochi pasionati gata sa infrunte totul pentru echipa favorita si, in acelasi timp, zeci de mii de guri scuipand ritmic coji de seminte intr-o asteptare febrila. Asa arata pasiunea. Stiti cu totii ce inseamna o pasiune mu-zicala de liceu. O trupa favorita nu are doar hituri, asa cum are pentru bietii muritori care doar se iluzioneaza ca sunt iubitori de muzica. Un pasionat asculta cu infierbantare tot ce a cantat trupa aceea vreodata.
Pentru fanii dedicati nu exista hituri, exista placerea de a asculta cel mai prost album al trupei fa-vorite. Diferenta dintre pasionati si obsedati? Primii iubesc muzica, obsedatii prefera look-ul si idolatrizarea. Mitul extremelor distruge tot: placerea de a vedea si aplauda un film plicticos, de e-xemplu. Cum poti sa scrii intr-o revista despre acele momente in care orice film e bun, in care simti ca te plictisesti groaznic, iar chestia asta nu te deranjeaza chiar deloc? Unii critici radicali ai civilizatiei contemporane au inaintat chiar ipoteza ca ne-am pierdut si ultimele urme de cultura aristocrata.
Bogatii se chinuie, isi fabrica placeri masochiste, isi consuma energiile incercand sa cheltuiasca, sunt complet diferiti de civilizatia lenei si decadentei aristocratice. Un comentator american observa ca s-au schimbat rolurile: bogatii sunt obsedati sa nu se plictiseasca, aceasta e noua religie. Plictiseala e un lux al saracilor. La fel si mancarea. Bogatii tin diete, saracii mananca necontrolat.
Cred ca ar trebui sa redescoperim valoarea plictiselii, a vietii ne-extreme pe care oricum o ducem, dar pe care cultura populara nu vrea sa si-o (si sa ne-o) recunoasca. O revista intitulata Plictiseala (sau Megaboring, sau cum vreti) ar da lovitura, daca am reusi sa ne desprindem de cultura extremelor propusa de media.
Aud adolescenti cantand 50 Cent si povesti despre viata unui peste. Citesc in reviste despre metode de innebunire a iubitului sau a iubitei. Dar de cand e nebunia unitatea de masura? Nu mai scrie nimeni despre fericirea plictisitoare a indragostitilor sau a prietenilor. Sa definim fenomenul bere cu prietenii, de exemplu. Aceleasi glume, aceleasi probleme, fiecare cu complexele lui, cu frustrarile lui. Poate parea cea mai plictisitoare modalitate de a-ti petrece timpul. Dar, stim cu totii, de multe ori e cea mai frumoasa stare posibila.
La fel, indragostitii par cei mai nesuferiti oameni, pentru ca isi ajung unul altuia, pentru ca se bucura tamp de toate impreuna si pentru ca duc cea mai plictisitoare viata impreuna, fara sa le pese macar. In paradis e mare plictiseala, cica. Reactia normala ar fi nu sa strambam din nas, ci sa ne bucuram ca acolo nu mai trebuie sa depunem chiar nici un efort pentru starea de bine. Pana atunci trebuie sa ne descurcam cu industria timpului liber, sa povestim despre cat ne-am muncit la sala, cum ne-am petrecut jumatate din week-end in trafic catre munte & stuff.
Exotismele obosesc. Au un aer artificial insuportabil. Si, din experienta mea si a unor prieteni de-ai mei – deja am alcatuit un panel -, cultura plictiselii este mult subevaluata in vremurile noastre. Plictiseala se leaga firesc de pasiune, nu de obsesie. Un pasionat e calm, burghez, atent. Un obsedat rupe scaunele din tribuna de fotbal sau lesina la concertele rock. Un pasionat accepta plictiseala ca parte din joc (indiferent de obiectul pasiunii), un obsedat este angoasat tocmai de obiectul pasiunii. In
-
Formula educatiei perfecte
Cu cat scriu mai mult despre politica externa, cu atat mai mult imi doresc sa fi studiat in colegiu stiintele educatiei, deoarece cu cat calatoresc mai mult, cu atat mai mult aflu ca cele mai incinse dezbateri in multe tari sunt in jurul educatiei. Si ce e chiar amuzant e ca fiecare
Atat India cat si China, care au perfectionat invatatul pe dinafara si i-au infricosat pe toti ceilalti cu armatele lor crescande de ingineri, se intreaba daca nu cumva prea multa matematica si stiinte – necondimentate cu arta, literatura, muzica si stiinte umaniste – nu vor face din Indira si Zhou doar niste copii lipsiti de stralucire in loc de niste buni inventatori. Foarte putine produse globale ne-au venit pana acum din
N-avem pe nimeni care sa se indrepte spre artele liberale, toata lumea se duce spre inginerie si MBA-uri, spune Jerry Rao, director executiv la MphasiS, una dintre cele mai mari companii indiene de outsourcing. Devenim o natiune de oameni care viseaza sa fie programatori si agenti de vanzari.
Daca nu avem destui in domeniile umaniste, o sa pierdem generatia viitoare de V.S Naipauls si Amartya Sens, a adaugat el, referindu-se la un scriitor indian si la un economist indian, ambii laureati ai premiului Nobel. Asta este si trist si periculos.
Inovatia e adesea o sinteza intre arta si stiinta si cei mai buni inventatori le combina adesea pe ambele. Cofondatorul Apple, Steve Jobs, in convingatorul sau discurs de anul trecut de la Universitatea Stanford, amintea cum s-a lasat de facultate, dar a ramas in campus si a urmat un curs de caligrafie unde a invatat despre arta literelor frumoase.
Nimic din asta nu-mi dadea macar vreo speranta pentru vreo aplicatie practica in viata mea, isi amintea el. Dar zece ani mai tarziu, cand desenam primul computer Macintosh, mi-am adus aminte totul. Si am desenat totul in Mac. A fost primul computer cu litere frumoase.
In urma cu 50 de ani, cunoscatorul de sanscrita era respectat in
De ce toata aceasta anxietate educationala de azi? Deoarece computerele, fibra optica si Internetul au aplatizat terenul de joc al economiei, creand o platforma globala la care mai multi lucratori se pot conecta si lucra. Banii curg acum mai repede ca oricand pentru a plati cel mai productiv talent, oriunde ar fi el, astfel incat fiecare
De aici preocuparea pe care am gasit-o in
Trebuie sa incurajam mai mult incubarea de idei, pentru a face inovatia o initiativa nationala, spune Azim Premji, presedintele Wipro, una dintre companiile tehnologice de frunte ale Indiei. Suntem noi, indienii, creativi? Luandu-ne dupa mostenirea noastra culturala bogata, nu e nici un dubiu ca avem una dintre cele mai mari arte si literaturi. Trebuie sa aducem acelasi spirit in arena noastra economica si de business.
Dar pentru a face acest salt, spun antreprenorii indieni, este nevoie de o schimbare majora in rigidul sistemul de educatie indian, in care profesorul nu e niciodata contestat. Daca nu ii lasam pe studentii nostri sa intrebe de ce, ci le spunem intr-una cum, atunci n-o sa capatam decat tipul de outsourcing tranzactional, nu acele lucruri superioare care presupun interactiuni complexe si judecata pentru a intelege nevoile altei persoane, spune Nirmala Sankaran, director executiv al HeyMath, o companie de educatie din India. Avem o problema de creativitate in
Parerea mea e ca suntem la inceputul unei convergente globale in educatie:
Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 19 aprilie al BUSINESS Magazin.
Traducere de Mihai Mitrica
* Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un partaneriat intre cele doua publicatii
* Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times
* Copyright 2006 New York Times News Service
-
Departe de competitivitatea mentala
Toata lumea vorbeste despre competitivitatea Romaniei la nivelul costurilor, insa aproape nimeni nu s-a intrebat cat de pregatiti sunt managerii sau oamenii de afaceri romani, atat profesional cat si mental, pentru integrare.
Cunoscuta revista britanica The Economist a publicat de curand un studiu ce analiza situatia celor mai mari companii internationale in care puterea este inca detinuta de familiile fondatorilor. Una din concluziile studiului era ca, desi au peste 65 de ani, majoritatea fondatorilor nu lasa inca puterea din mana mostenitorilor, care nu sunt nici ei foarte tineri.
De ce? Pentru ca in vest afacerile sunt de mult un mod de viata, iar conducerea companiilor, un fel de sport extrem a carei adrenalina da dependenta.
Mi-am adus aminte de acel articol saptamana trecuta, cand BUSINESS Magazin a intervievat nenumarati oameni de afaceri si analisti romani pentru a determina daca Romania este suficient de competitiva pentru a rezista unui leu mai puternic.
Pana la analiza din paginile urmatoare o sa risc eu un raspuns. Mental, aproape deloc. Si nu este vorba aici numai despre fluctuatiile valutare, ci de intreaga paleta de provocari pe care le va aduce piata libera.
Nu am avut nevoie de prea mult timp pentru a-mi da seama cat de mult sunt pregatiti sa faca fata businessman-ii romani acestor provocari, din moment ce prima reactie a acestora la intarirea leului nu a fost sa isi sune directorii financiari pentru a-i intreba de hedging, ci asumarea unei atitudini defetiste, de genul exporturile romanesti vor fi ingropate.
Acest mod de a gandi isi are explicatiile lui. O parte din oamenii de afaceri romani rezista acum pe piata din cu totul alte considerente decat competenta sau atitudinea proactiva fata de piata.
Singurele lor merite au fost ca au cumparat active la preturi mici si, fara a mai avea grija amortizarii investitiei, ca au depasit intr-o oarecare masura mentalitatea am facut o afacere, imi cumpar Jeep si imi fac o casa de un milion de dolari.
In rest, concurenta din partea grupurilor internationale mari a lipsit in multe sectoare din cauza instabilitatii macroeconomice, iar romanii nu au fost nici ei prea pretentiosi la capitolul calitatii produselor.
Cu toate acestea, spre deosebire de businessman-ii din analiza The Economist, romanii resimt inca afacerile ca pe o povara. Tocmai de aceea, multi dintre ei se opresc dupa ce fac 10 milioane de dolari si incep sa gandeasca pe termen scurt. Astfel, desi vorbesc numai despre asta, sunt departe de a deveni europeni din multe puncte de vedere: nu cunosc regulile unei adevarate economii de piata, principiile de management si de acoperire a riscului aferente acesteia. Multi asteapta inca ajutor de la stat in loc sa inceapa urgent calcule de competitivitate si programe de investitii.
O dovada clara a faptului ca afaceristii romani nu au cu adevarat o mentalitate capitalista de asumare a riscului pentru profituri mai mari este prezenta redusa a companiilor romanesti in Europa Centrala si de Est. In timp ce companiile grecesti, maghiare, poloneze sau cehe au invadat tarile din zona, cele romanesti cu productie semnificativa in exterior pot fi numarate pe degetele de la o singura mana.
Asta pentru ca o parte din cei care au facut afaceri de succes au preferat sa isi puna profiturile la siguranta in conturi bancare decat sa le reinvesteasca pentru a se pregati de integrarea pe care chiar ei au dorit-o.
Fara indoiala, integrarea, cu toate implicatiile ei, va insemna un efort financiar major. Dincolo de cifre insa, companiile sunt conduse de oameni. Si pentru ca produse lor sa fie competitive, mentalitatea si pregatirea manageriala trebuie sa suporte si ele disparitia taxelor vamale.
-
Certitudini intr-un buget cu soarta incerta
Romania are buget pentru 2005. Adica o varianta de impartire a unor venituri estimate la circa 19,2 miliarde de euro, plus alocari de cheltuieli peste aceasta suma cu inca un miliard.
Desigur, o varianta a carei aplicare practica este marcata de multiple semne de intrebare, dar care graviteaza in jurul unui nucleu de la care nici o constructie bugetara nu se poate abate prea mult in anii urmatori.
Iar pilonul principal al nucleului respectiv este pregatirea pentru aderare: oricine ar face bugetul pe 2005, trebuie sa includa cofinantarea fondurilor comunitare. Acest gen de constrangere nu se opreste insa aici.
Un Minister al Finantelor din orice tara civilizata face exercitiul constructiei bugetare in ultima parte a fiecarui an pentru anul urmator, ba chiar merge cu programarea cheltuirii banilor publici pe trei ani inainte.
Finantele romanesti au bifat exercitiul pentru 2005. Si nu din convingerea ca aceasta este varianta care va fi aplicata, ci mai degraba pentru ca asa o impune aceeasi perspectiva a aderarii, pe langa intelegerile cu FMI care bat tot intr-acolo.
Este limpede ca trecerea dintr-un ciclu electoral in altul invaluie intr-un anumit grad de incertitudine bugetul, care ar trebui sa functioneze ca un instrument de predictibilitate pentru mediul de afaceri.
Chiar actualul Executiv si-a exprimat indoiala in privinta mentinerii intocmai a acestei formule de alocare a banilor, inclusiv in cazul in care partidul care il sustine ar castiga alegerile.
Inca si mai diferit ar arata lucrurile daca viitorul guvern ar fi format de actuala opozitie, avand in vedere intentiile anuntate.
Numai ca toate aceste diferente si ajustari anticipate au limite certe. Pe ce se bazeaza o asemenea afirmatie? Pe faptul ca Romania are angajamente care trec dincolo de orientari politice. Si nu are, din pacate, suficient spatiu de manevra pentru a se tine de angajamentele respective prin abordari complet noi.
Sigur, bugetul este un instrument politic. Actualul ministru al finantelor, Mihai Tanasescu, nu s-a sfiit sa o afirme public, ba a si cautat pasaje din manualele de macroeconomie care sa sprijine acest adevar. Numai ca instrumentul politic nu mai poate fi folosit in fel si chip. De fapt, tabloul este relativ simplu, daca il privim prin prisma constrangerilor pe care Romania si le-a asumat.
Dam la o parte ofertele electorale, cu accese de generozitate care lasa pe mai tarziu bataia de cap a gasirii surselor de finantare si a explicatiilor cerute la Washington si la Bruxelles. Ce ramane? Cateva idei de baza.
Una ar fi ca Romania nu poate merge la Bruxelles cu un deficit bugetar majorat. Sa zicem ca n-ar fi mare lucru faptul ca eventuala majorare a tintei de deficit ar cere renegocierea acordului cu FMI. Insa si mai severa decat Fondul este Comisia Europeana, care nu admite majorari de cheltuieli publice mult peste venituri in perioade in care o economie da semne de supraincalzire. Ba chiar ar prefera sa vada excedente bugetare, pentru a fi pastrate rezerve de relaxare bune de folosit in momentul inevitabil in care motoarele cresterii incep sa oboseasca.
Sigur ca majorarea deficitului ar putea fi negociata si la Bruxelles, ca si la Washington, numai ca Romania nu are forta de convingere necesara, dupa ani de zile de intarziere a restructurarii economiei. Nimeni nu discuta cu Romania majorarea deficitului bugetar, cand Bucurestiul nu poate pune pe masa nici o garantie privind reducerea drastica a arieratelor totale din economie, estimate la 4% din PIB.
De asemenea, Guvernul nu aduce nici o garantie privind aducerea la suprafata a unei parti consistente din economia subterana, care, culmea, este luata in calcul la estimarea PIB, desi nu alimenteaza direct bugetul de stat.
Apoi Romania insasi stie cat de riscanta ar fi pentru dezinflatie expansiunea cheltuielilor publice, in contextul in care cererea de consum creste exploziv in ciuda austeritatii din ultimii doi ani.
Constrangerile sunt cat se poate de transparente si la nivelul economiei reale. Cine sa primeasca cele mai mari alocatii bugetare, indiferent de autorul socotelilor? Topul nu e deloc greu de construit: transporturile (nevoie masiva de investitii in infrastructura), mediul (cheltuieli uriase pentru alinierea la standardele UE), reforma pensiilor (extrem de tarzie, cu costuri in crestere), educatia, sanatatea, cercetarea, si nu in ultimul rand armata (cereri impuse de calitatea de membru NATO).
Nevoile sunt certe. O evaluare recenta privind perspectivele de dezvoltare a Romaniei pana in 2025 arata ca sistemul de pensii ar avea nevoie de circa 10% din PIB, fata de 7% cat a primit in 2004. Educatia ar trebui sa beneficieze de 6% din PIB, dar a primit numai 3,5% anul acesta, sanatatea ar cere 6% fata de 4% alocat. Pentru cercetare, UE recomanda alocarea a circa 2% din PIB. Romania nu a dat in 2004 decat 0,2%. Printre toate aceste necesitati si limitari trebuie sa mai ramana loc si pentru reducerea impozitarii agresive si eventuale reasezari de filosofie fiscala.
Razvan Voican este redactor-sef adjunct la Ziarul Financiar.