BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cartea la nisip

    Ziarele, revistele, se intrec in alcatuirea topurilor lecturilor de vacanta. De ce ai citi vara, la mare, ceva foarte diferit de ce citeai iarna la munte? Numai un profan ar putea pune asa o intrebare.Intotdeauna alegerile sunt greu de facut, mai ales pentru cei care redescopera cititul doar in cele doua saptamani de concediu. Ce s-alegi mai intai daca, bineinteles, ai hotarat deja c-ai vrea sa citesti ceva?

    PENTRU NEFERICITI IN DRAGOSTE. Aici oferta este extrem de generoasa. N-o sa incep cu „Suferintele tanarului Werther” (desi n-ar strica), ci o sa va recomand cativa autori din galeria filozofilor contemporani ai amorului. Beigbeder cu al sau „Egoist romantic” e numai bun. Finetea libertinilor din secolul al XVIII-lea francez se transforma intr-o finete comerciala la Beigbeder. Loveste din plin in toate prejudecatile despre dragoste. Dupa cateva pagini, nu mai ai chef de indragostiri nefericite. Posibile efecte secundare: te poti gandi deja la sinucidere, asta daca te lasi vrajit de un biet cameleon literar de mana a doua, cum e respectivul scriitor.

    PENTRU GELOSI. Aici e simplu: Julian Barnes, cu „Pana cand m-a cunoscut”. Gelozia atinge paroxismul, pentru ca e gelozie privitoare la trecutul iubitei. Exista si asa ceva, indragostitii stiu despre ce vorbesc. Numai ca uneori se poate ajunge la cote patologice.

    PENTRU FERICITI IN DRAGOSTE. Nu prea se scrie literatura despre fericire. Avem de-a face cu o intreaga industrie a depresiei, de la Homer incoace. Dar daca tot e vorba despre fericiti in dragoste n-ar fi rau sa-i deprimam putin cu ceva „Particule elementare” sau „Platforma” de Michel Houellebecq. Sau, si mai rau, le-as recomanda „Ada sau ardoarea” a lui Nabokov, ca sa vada ce inseamna dragoste adevarata.

    PENTRU BOGATI SI FERICITI. Asta chiar e un target imposibil. Cred ca acesti oameni n-ar trebui sa citeasca. Sunt deja pierduti.

    PENTRU BOGATI SI NEFERICITI. Situatie ingrata. Le-as recomanda „Corectii” de Jonathan Franzen. In acest roman voluminos puteti gasi si povestea unor oameni care s-au vrut nonconformisti, hipioti si s-au trezit foarte bogati. Numai ca si el si ea s-au indragostit de o aceeasi femeie. Banii n-aduc fericirea. Si nici clarificarea orientarii sexuale.

    PENTRU SARACI SI NEFERICITI. Ca si in cazul celor bogati fericiti, nu cred ca lectura mai are rost intr-o asa situatie.

    PENTRU TRAIAN BASESCU. Nu, n-o sa fac glume proaste cu lecturi precum „Moby Dick” al lui Herman Melville sau scenele biblice cu aventurile lui Noe si arca lui (desi ar fi o metafora buna pentru guvernul actual). I-as recomanda totusi un roman al lui Jonathan Coe, in care politica si jurnalismul sunt atat de frumos portretizate. Cartea se numeste „Cercul inchis”.

    PENTRU ZIARISTI. Ian McEwan, „Amsterdam”. Despre cum subiectele tabloidale se pot dovedi fatale.

    PENTRU CRIZA DE LA 40 DE ANI. In primul rind, n-ar strica „Lolita” lui Nabokov, o carte pe care multi o rezuma ca fiind povestea unui pedofil, dar care este, de fapt, preafrumoasa istorie a obsesiei amoroase.

    PENTRU ADULTERINI. „Madame Bovary” nu strica niciodata.

    PENTRU URMARITI DE DNA. „Flori de mucigai”, Arghezi. Atmosfera ostila din inchisoare ii poate inspira pe cei arestati sau deja inchisi. In plus, din bube, mucegaiuri si noroi iscat-am capitalismul romanesc, nu?

    PENTRU CAUTATORII DISPERATI DE SEX. Aici, Philip Roth si al sau „Complexul lui Portnoy” se califica din oficiu. Puteti adauga, evident, ceva Henry Miller. Marchizul de Sade n-are cum sa dauneze pentru ca preda principala lectie despre literatura hard: ce e prea dur, prea neobisnuit, prea excentric te plictiseste cel mai repede.

    PENTRU AGATAT. Aici lucrurile se pot incurca rau de tot. Nu trebuie sa fii nici prea curajos si sa stai cu Jacques Derrida in nisip. Nu de alta, dar s-ar putea sa dai peste o studenta la filozofie care chiar sa stie despre ce e vorba. Pe de alta parte, nici chestiuni mult prea clasice nu au ce cauta in contextul flirtului: poti fi doar subiect de bascalie daca apari cu „Fratii Jderi” intr-o mana si o halba in cealalta. Trebuie cautate cartile snoabe, autorii la moda, dar nu prea la moda. Un Dan Brown iti poate fi fatal, nu arata decat ca esti din marea masa de carne de tun pentru autorii facili. Poti risca eventual cu un diafan intelectual precum Paul Auster. Sau cu „Middlesex” al lui Jeffrey Eugenides. Numai ca chiar trebuie sa le citesti. Apoi, sigur vei avea ce povesti pentru a intra in ritmul firesc al flirtului de plaja.

    PENTRU CEI CARE, DE FAPT, NU CITESC. Sunt multi carora vacanta le provoaca efecte secundare ciudate. Le vine pofta de citit, de exemplu. Si asa incep sa se cumpere titlurile penibile precum „Cheia succesului in dragoste si afaceri”, „Il iubesti si el te inseala?” si multe alte retete de scapat de iubita sau de celulita. Ii asigur ca, chiar daca au impresia ca citesc, de fapt n-o fac. Sunt mult mai inteligent scrise revistele pentru femei.

    Pentru ei, debutanti in efortul de lectura, n-ar strica sa se apropie macar de ceva chicklit, precum povestile cu Bridget Jones. Sunt amuzante si nesolicitante, te fac sa te simti bine, aproape la fel de bine ca atunci cand nu citesti deloc. Este si asta o senzatie pe care nu o gasesti prea usor.

  • Paradoxul Euxin

    Turismul pe litoralul romanesc – o problema care revine in discutie vara de vara, de fiecare data cu aceeasi vehementa a discursului, si se concretizeaza, tot de fiecare data, in aceeasi lipsa de finalitate.

    Serviciile hoteliere si de restauratie sunt la pamant (s-ar putea spune si la nisip), in schimb tarifele sunt mai mari decat in statiuni din Grecia, Turcia sau chiar Spania. Vara de vara (pentru ca odata cu racirea vremii, toata lumea uita de Marea Neagra), dar nu si de acelasi inevitabil set de intrebari. A cui e vina pentru ca lucrurile merg din rau in mai rau? Ce ar trebui schimbat? Hotelierii sunt in pericol sa dea faliment. Toti turistii care vin acum la noi o sa migreze treptat catre litoralul bulgaresc. O retorica tot atat de inutila, ca si lamentarile care o insotesc.

    Chiar daca tabloul general e conturat in tusee apocaliptice, o deplasare la mare in oricare din week-end-urile cuprinse intre intervalul 15 iulie-15 august scoate la lumina o realitate opusa: in multe statiuni de litoral (Mamaia, Costinesti, Vama Veche) nu ai loc sa arunci un ac. Nu exista locuri de cazare libere, orice incercare de a-ti aseza cearsaful pe plaja este sortita esecului, iar la restaurant trebuie sa astepti o jumatate de ora doar ca sa ti se ia comanda. Cu alte cuvinte, cel putin timp de trei zile pe saptamana, afacerea numita litoralul romanesc duduie.

    „Turismul de week-end nu este decat o consecinta. Nimeni nu si-a propus ca lucrurile sa stea asa”, marturiseste un om de afaceri care detine un complex hotelier in statiunea Mamaia. Lipsa de planificare a concediilor si vacantele din ce in ce mai scurte ale romanilor se numara printre principalele cauze ale acestui fenomen. „Este clar insa ca nimeni nu poate supravietui doar din turismul de week-end”, adauga acelasi om de afaceri.

    Nimeni nu poate supravietui, insa deocamdata nimeni nu a murit. Chiar exista modele de business care functioneaza. Hotelurile incluse intr-o retea internationala (RIU si Best Western) functioneaza la parametri. De asemenea, branduri locale precum Iaki (perceput ca hotelul lui Hagi) sau Rex, controlat de Viorel Paunescu au clienti fideli. Un caz mai aparte este hotelul Europa din Eforie Nord, detinut de omul de afaceri George Copos. Anuntat ca investitia record a litoralului (20 de milioane de euro) si deschis in 2003, hotelul Europa parea sa fie una din aparitiile care vor schimba fata litoralului. Dar cu un hotel nu se face turism.

    Copos a investit mult intr-o capacitate de cazare extinsa (221 de camere – mai mult decat dublu fata de hotelul lui Hagi) cu gandul ca va da lovitura. A subestimat insa teoria vadului: degeaba ai o cladire mare si frumoasa daca in jurul ei sunt vanzatori de seminte, iar manelele rasuna din zori pana in noapte.

    Insa chiar daca nu „curge”, business-ul lui Copos tot „picura” serios. Singura consecinta concreta este ca perioada de amortizare a investitiei s-a prelungit de la circa sapte ani la 15 ani.

    Ideea e ca, desi lucrurile merg din rau in mai rau, fiecare gaseste o cale de supravietuire. E clar ca in momentele de restriste, cel mai usor le este oamenilor de afaceri care s-au orientat catre modele de business mai flexibile. Desi nu furnizeaza servicii de turism profesionist, proprietarii de pensiuni au o viata mai buna. Lasand la o parte faptul ca lucreaza preponderent la negru, unitatile turistice mai mici au sanse mai mari sa functioneze cu o rata de ocupare rezonabila pe toata durata verii. Un exemplu in acest sens este „salba” de pensiuni care s-a format in statiunea Costinesti.

    Revenind la o idee enuntata anterior, supravietuirea este cuvantul de ordine al litoralului romanesc. O intrebare banala: ce ne rezerva viitorul? La un moment dat, lucrurile se vor schimba in bine, isi spune fiecare turist roman care s-a obisnuit sa mearga la mare de mic copil. Cand va fi insa „la un moment dat”?

    Desigur, acest termen limita volatil ar putea capata concretete doar in conditiile remedierii unor hibe de ordin macro: terminarea autostrazii Bucuresti-Constanta, de exemplu. Insa ar fi simplu daca ar fi doar atat. Promovarea litoralului in mod profesionist (exista firme de consultanta care cu asta se ocupa) si pozitionarea adecvata in peisajul turistic actual ar fi primul pas. Aici, intervine o dilema de tipul „ce a fost mai intai: oul sau gaina?” Revenind la oile noastre, intrebarea este: litoralul romanesc merge prost pentru ca Guvernul nu investeste intr-o promovare profesionista sau cauza e calitatea slaba a serviciilor existente?

    Probabil ca lucrurile ar trebui facute simultan, cu conditia sa existe un cap. Paradoxul este ca pe litoral exista investitori care sunt si oameni politici (Copos nu este singurul exemplu). De ce s-a facut atat de putin pana acum? In definitiv, chestia cu promovarea nu este o vorba goala. Exista destinatii care din punct de vedere al „asset-urilor” naturale nu ofera mare lucru, numai ca vanzarile merg foarte bine. Si aici exista exemple: turismul ungar care inseamna in mare lacul Balaton si Budapesta este o afacere de sase miliarde de euro, iar Bulgaria genereaza patru miliarde de euro, in conditiile in care au litoral la aceeasi mare. Sa nu mai vorbim de Croatia unde afacerile din turism totalizeaza peste 25 de miliarde de euro. La antipod se afla Romania, unde turismul nu ajunge la un miliard de euro.

    Probabil ca o promovare mai puternica a litoralului romanesc va veni abia in clipa in care investitiile de tip Europa si Iaki nu vor mai fi singulare. Dar cum s-ar putea ajunge aici cand unicul scop al multor investitori este supravietuirea?

    Din pacate insa, acest cerc vicios nu este singurul specific capitalismului romanesc. Pana la urma, geografia sinuoasa a spatiului mioritic (vale-deal) nu caracterizeaza doar constiinta romanului, ci si modul in care el face afaceri.

  • Povestea mea de amor cu Psyche

    La inceput n-am inteles. Pe urma am inteles, dar nu-mi dadeam seama de ce. In cele din urma am inteles si cum si de ce, luminat de o poveste, spusa intr-un castel.

    Nu vreau sa va pun mintea la incercare cu ceva rebusuri aiuritoare, asa ca explicatia randurilor de mai sus o veti regasi in continuare. Este vorba de cele doua saptamani de vacanta petrecute recent in Italia; proaspat ajuns, prima intrebare pe care mi-am pus-o a fost „de ce la ei se poate si la noi nu?”. La inceput ochiului meu grabit, inca neeliberat de stresul bucurestean, Italia nu i s-a parut, pastrand, desigur, proportiile de rigoare, o tara fundamental deosebita de Romania. Regasesti lejer, la Roma sau in imprejurimi, anumite componente ale, sa-i zicem, latinitatii care se manifesta din plin la Bucuresti: obiceiul aruncatului dezinvolt pe jos al ambalajului de tigari sau guma de mestecat, taximetristul care poate sa iasa la pensie linistit dupa ce incaseaza cursa cu tine, pe ici-colo o doza de je m’en fichism.

    Stiu, deja ati ridicat din sprancene si ati inceput enumerarea: monumentele si locurile si mancarea si vinul si pitorescul si banutul din Fontana di Trevi. Aveti mare dreptate, dar eu nu vreau sa vina in Romania cati turisti vin in Italia intr-un an. Cred in schimb ca daca am izbuti sa atragem intr-un an cam cati oameni viziteaza Vaticanul intr-o luna, atunci responsabilii respectivului sector n-ar mai folosi expresii neortodoxe ca sa caracterizeze starea turismului romanesc si nici nu ar dori sa renunte la post, lehamisiti.

    Asa ca in continuare intrebarea mi se pare indreptatita – la ei de ce da si la noi nu. Ca si la noi aerul si mancarea si vinul si fetele si ceva monumente si pitoresc cat cuprinde…

    Cred ca am inteles asta in ultima incapere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai stiu carui papa, o incapere in care turistul lipaitor intra, de regula, obosit, trage o panoramare de trei secunde – „…ceva de pozat? …niste picturi pe pereti… da’ sunt tocmai aproape de tavan si nu se vad prea bine, las’s c-am mai facut…”

    si pleaca. Pe mine m-a oprit muzica care a inceput sa picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 si vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un baiat si o fata, care au inceput sa istoriseasca, putin cantat si mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor si Psyche, adica tocmai frescele care impodobeau camera. Pe un ecran, filmari mestesugite ale frescelor in cauza alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce faceau si o faceau bine si frumos, muzica aceea suava curgea in continuare, asa ca m-am asezat pe canapeaua din mijocul incaperii si am avut parte de cea mai faina jumatate de ora din anul acesta.

    Nu a avut absolut nici o importanta faptul ca nu intelegeam decat un cuvant din o suta, imi ajungeau imaginile si vocile celor doi si faptul ca puteam privi si frescele, live. Asta e, italienii au invatat sa vanda povesti. Si sa arate cat trebuie, dar exact atat cat trebuie, unde trebuie. Uite, la Pompei, unde am avut o mica deceptie, pentru ca Pompeiul din mintea mea l-a batut pe cel real: al meu era un soi de mausoleu in care intri sfios si tacut, un oras sfintit de nenorocirea care l-a lovit; cel real era prea viu, cam neingrijit si prea sarac in detalii. O bucatica de fresca ici, un mozaic colo, cateva poze colorate cu frescele si mozaicurile de care ai tot citit, dar pe care, pentru a le vedea, trebuie sa mergi la muzeu, la alt muzeu. Iar sarmanii pompeieni recuperati de sub cenusi erau expusi cam ca la zoo, dupa geamuri prafuite de plastic.

    Italia nu este sugrumata intre frumoasa Psyche si pompeeni, iar unde nu pot oferi povesti, italienii iti ofera posibilitatea de a-ti crea propriile istorii, am simtit asta pe stradutele stramte si pitoresti din Napoli sau la poalele fortului din Civitavecchia sau la Fontana di Trevi (ma vad obligat sa spun ca a-cesta e cel mai frumos loc din lume, nu pentru ceea ce e, ci pentru ceea ce reprezinta – o mare fojgaitoare de oameni de toate natiile unde, paradoxal, esti acceptat imediat si iti gasesti locul fara a-i deranja pe ceilalti si unde ai parte de clipa ta de vraja; aici incepi sa crezi cu adevarat ca lumea de astazi mai are, o sansa). Cred ca sarmalutele si palinca nu sunt de ajuns, poate ca ne lipsesc povestile.

  • Criza noastracea de toate zilele (II)

    Sa o luam de la zero. Decat sa ne jucam de-a hotii si vardistii, sa ne jucam putin de-a „parintii fondatori ai Romaniei”. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

    Asa ca, in loc sa ne intrebam „ce fel” de sistem politic ar trebui sa creioneze viitoarea modificare a Constitutiei, poate ar fi mai bine sa ne intrebam „de ce?”. In politica, retetele abstracte nu isi gasesc rostul – au inteles-o toti cei care au citit Republica lui Platon folosind cheia oferita in Scrisoarea a VII-a. Ca si arta culinara, reteta politica trebuie – zicea Aristotel – adaptata „clientului”. Este o chestiune de bun- simt: ceea ce se „potriveste” romanilor in 2007, nu se potriveste, cu necesitate, bulgarilor sau francezilor. Ba nici macar romanilor din 1907 sau celor din 2170.

    Dar de unde si pana unde aceasta graba? – m-ati putea intreba. Doar despre modificarea sistemului electoral sau cea a Constitutiei s-a mai tot vorbit – si degeaba. Lucrurile au ramas la faza „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic”. Unde-i criza? Pai – dupa cum scriam saptamana trecuta – nou e faptul ca presedintele a dobandit recent dreptul de a convoca referendum pentru orice chestiune pe care o considera „de importanta nationala”. Informatia, pusa cap la cap cu dorinta PD de a avea alegeri anticipate in 2007 transforma posibilitatea aproape intr-o certitudine.

    Presate de crizele pe termen scurt, partidele parlamentare au uitat ca, vorba lui Scarlett O’Hara, „si maine e o zi”. Ba chiar si poimaine. Pozitionarea lor fata de acest subiect este, asadar, relativ clara. PNL-ul isi doreste o republica parlamentara (pentru a-i pune „o talpa” lui Basescu) si vot uninominal (pentru ca asigura alegerea pe lista a candidatilor locali cu cea mai buna baza financiara). PD-ul, in replica, isi doreste o republica prezidentiala, ar renunta, pe cat posibil, la votul uninominal (pentru ca n-are, cu exceptia primarilor, suficienti oameni de afaceri pe plan local) si ar accepta un parlament unicameral (care ar spori influenta prezidentiala).

    UDMR se opune votului uninominal pentru ca i-ar diminua numarul de parlamentari. PC vrea vot uninominal din aceleasi motive ca si PNL, iar in rest CNSAS-ul cu mila. PSD inca nu s-a hotarat ce vrea nici pe dinlauntru, daramite in afara si n-are nici la mila cui apela. Acestea fiind motivatiile reale (simplificat prezentate, de buna seama), restul discutiilor despre „interesul national” raman doar povesti cu pesti. Buuun.

    Daca exista un singur consens al clasei politice in toata aceasta poveste, acesta ar fi respingerea solutiei republicii semi-prezidentiale. „Prea multe conflicte intre presedinte si premier”, argumenteaza atat partizanii republicii parlamentare, cat si ai cele prezidentiale. O asemenea uniune in cuget si-n simtiri ar trebui sa ne dea de banuit. A adopta un presedinte „formal” ar fi pentru noi, romanii obisnuiti cu imaginea „tatucului”, o schimbare la fel de greu de suportat precum modernizarea fortata impusa Rusiei de catre Petru cel Mare. In plus, daca e sa ne luam dupa Hegel, o natiune are nevoie de o intrupare subiectiva a spiritului sau obiectiv.

    In absenta regelui, e bun si presedintele. Pe de cealalta parte, a adopta o republica prezidentiala in aceste conditii e echivalent cu a-ti forta norocul – cum au facut germanii cand l-au votat pe Hitler. Aidoma lui Pacala, eu zic ca e preferabil sa ramanem „ata” care tine dimpreuna cele doua paturi, de care unul trage „hais”, iar altul „cea”. Cand se „bate” presedintele cu premierul, de castigat castigam noi, cei multi, ramanand acoperiti. Sau preferati tandemul Iliescu-Vacaroiu? Republica semi-prezidentiala reprezinta sistemul nostru mioritic de „check and balance” la care nu cred c-ar trebui sa renuntam prea usor – singurul caz in care zic eu „sa nu se schimbe nimic”. Ideea unui parlament unicameral – la fel ca si cea a unei republici prezidentiale – e si ea simpla, „dupa vorba, dupa port”.

    „Eficienta” ii este un cuvant de ordine. Comanda nu este, ce-i drept, unica, dar aproape. Cuplat cu un sistem uninominal – care impinge, mai devreme sau mai tarziu, spre bipolarizarea scenei politice -, parlamentul unicameral pune accentul pe „eficienta actului de guvernare” in dauna reprezentativitatii si a dezbaterii publice. N-o sa va plictisesc cu toti clasicii care, de la Montesquieu incoace, au explicat nevoia unui parlament bicameral. Va voi spune insa atat: nu vreti sa aveti de ales doar intre fasole si cartofi si nu vreti sa va conduca multimi infierbantate. Or, rostul celei de-a doua camere e tocmai de a „frana” inflamarile .

    Pentru a-si indeplini aceasta misie, insa, este nevoie ca Senatul sa aiba in spate o „filosofie” diferita de cea a Camerei. Si aici intervine posibilitatea impacarii caprei cu varza: senatorii ar putea fi alesi pe sistem uninominal, data fiind responsabilitatea care apasa pe umerii lor, iar deputatii pot fi alesi pe liste. Primii se vor ingriji, cum-necum, de interesul national (ma credeti sau nu, exista si asa ceva) pe termen lung, ceilalti vor avea grija ca interesele de moment, locale sau localizate, sa-si gaseasca, in parlament, una sau mai multe voci. Iar celor ingrijorati de lipsa de responsabilitate a parlamentarilor alesi pe liste, le spun doar ca exista si sistemul de vot pe lista „deschisa”, in care lista o croieste in continuare partidul, dar, din oferta prezentata, fiecare cetatean isi voteaza politicianul pe care-l doreste. Tirania locurilor eligibile dispare, prin urmare, automat.

    Cu ocazia previzibilului referendum, unii vor incerca sa ne vare pe gat lupul, altii – capra, altii – varza. Inainte, insa, de a fi pusi in situatia de a alege una dintre cele trei variante, sa ne gandim ca taranul din poveste a reusit cumva sa depaseasca „criza” si sa treaca pe celalat mal al raului atat lupul, cat si capra si varza. Daca a putut el, om putea si noi.

  • Prostiile lui Nasrallah

    Profilurile lui Nasrallah il descriu intotdeauna drept cel mai „sclipitor” sau cel mai bun „strateg” al lumii arabe. Dati-mi voie sa ma indoiesc. Dupa ce se va fi risipit fumul, Nasrallah va ramane drept cel mai nesabuit lider arab de cand Gamal Abdel Nasser al Egiptului si-a calculat gresit pasii in Razboiul de Sase Zile.

    Da, da, stiu. Sunt un occidental prea rational. Nu inteleg gandirea orientala si victoria emotionala pe care Nasrallah o va smulge din toata aceasta tragedie. Aici nu e vorba daca pierzi sau daca castigi; important e daca ucizi evrei. Bine, asa o fi – dar in cele din urma razboaiele se poarta pentru scopuri politice. Va exista si o dare de seama, asa ca sa facem putina matematica.

    In primul rand, liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a impins inapoi toata firava miscare democratica araba. Acea miscare care, apropo, fusese folosita chiar de partidele islamiste – ca Hezbollah si Hamas – pentru a ajunge la putere in mod pasnic. Pentru prima data, Hezbollah a avut doua posturi de ministru in cabinetul libanez. Hamas, printr-un scrutin sustinut de SUA, a preluat conducerea Autoritatii Palestiniene. Si in cele doua cazuri, ca si in cel al Irakului, acestor partide islamiste li s-a permis sa ramana in guvern si sa-si pastreze propriile militii in afara lui.

    Ceea ce atat Hamas, cat si Nasrallah au facut – tarandu-si popoarele in razboaie inutile cu Israelul – a fost ca au demonstrat ca islamistii nu devin mai responsabili cand au puterea politica. Dimpotriva – nu numai ca nu astupa gaurile, dar pornesc razboaie cand doresc, razboaie care vor duce la gauri si mai mari. Inseamna asta ca Hamas si Hezbollah n-or sa mai primeasca niciodata vreun vot? Bineinteles ca nu. Adeptii lor ii vor urma intotdeauna. Ce inseamna insa asta e ca daca Fratia Musulmana din Egipt sau islamistii din Iordania sau din Golf aveau vreo speranta sa ia puterea prin mijloace electorale, acum pot sa isi ia gandul. Nu vad ca guvernele lor sa mai permita vreodata scrutinuri care ar putea aduce partide islamiste la putere si nu vad nici Statele Unite promovand alte scrutinuri in zona, deocamdata. Experimentul democratic arab e suspendat – pentru ca daca nu poti avea incredere in partidele islamiste ca vor guverna, nu poti avea incredere nici sa faci alegeri. Toti dictatorii arabi spun „multumim, Nasrallah”.

    Sa vedem ce e pe frontul pacii. Israelul se retrage din Liban si din Gaza – si care e raspunsul Hamas si al Hezbollah? Se apuca de construit scoli, drumuri si de facut locuri de munca in teritoriile recuperate? Nu. Respecta granita cu Israelul, cerandu-i in acelasi timp sa-si continue retragerea din Cisiordania? Nu. Raspunsul lor e ca bombardeaza Israelul din Gaza si rapesc soldati israelieni din Liban. Hamas si Nasrallah au inlocuit formula „teritorii contra pace” cu „teritorii contra razboi”, a spus fostul emisar in Orientul Mijlociu, Dennis Ross.

    Facand asta, Hamas si Hezbollah s-au asigurat ca nici un guvern israelian nu se va retrage unilateral din Cisiordania, riscand lansari de rachete asupra Tel Avivului. Nasrallah si Hamas au adus „incursiunea teritoriala strategica” inapoi in mentalitatea Israelului. Toti colonistii evrei din Cisiordania spun „multumim, Nasrallah”.

    Dar sa zicem ca lui Nasrallah nu-i pasa de democratie sau de un stat palestinian. Dar trebuie sa-i pese de statutul sau. Aventurile lui au adus poporului sau devastare – ce i se intampla Libanului este o teribila tragedie – cu relativ putine distrugeri pentru Israel. A declansat un razboi care i-a ruinat poporul in numele Iranului – si cel mai bun rezultat la care se poate astepta e un armistitiu care sa ceara Hezbollah-ului sa se indeparteze de granita cu Israelul.

    Mai mult, Iranul i-a dat lui Nasrallah rachete ca sa descurajeze orice atac occidental sau israelian asupra programului nuclear iranian. Jucand in mod neserios cartea rachetelor acum, Hezbollah si Iranul au expus si slabit cartea intimidarii jucata de iranieni. Curata prostie. Poate America sa capitalizeze prostia lui Nasrallah? Dupa mine, marea miscare de sah strategic ar fi sa incerci sa desparti Siria de Iran si sa aduci Damascul inapoi la adapostul arabilor sunniti. Asta este miza jocului. Care ar fi pretul Siriei? Nu stiu, dar stiu sigur ca ar merita sa aflam. La urma-urmei, Siria adaposteste in Damasc conducerea Hamas. E podul dintre Hezbollah si Iran, fara de care Hezbollah-ul n-ar putea supravietui. Si e refugiul insurgentilor Baath-isti din Irak.

    Da, avem multe de vorbit cu Siria. Si la fel au si sauditii, si egiptenii, si iordanienii – care sunt ingrijorati ca Siria pregateste drumul pentru o confiscare iraniano-siita a agendei politice arabe.

    Eu sigur as fi interesat sa stiu cum ar raspunde Damascul unei uverturi americano-saudite – ca aceea care a facut Libia sa renunte la focoasele sale nucleare – si sa iasa din zona intunecoasa. Ipoteza e putin probabila, fiti siguri, dar daca administratia Bush ar avea desteptaciunea s-o duca la capat – iarasi, e putin probabil – ar fi mama tuturor infrangerilor pentru Iran si Nasrallah.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 9 august al BUSINESS Magazin.

  • Afaceri si mari afaceri

    „Bursa de la noi este o jucarie a unora“, „Sunt aceleasi actiuni de ani de zile“, „Ce, asta-i piata?!“. Acestea sunt expresiile cele mai uzuale in discutiile despre Bursa de la Bucuresti dintre un potential investitor si broker sau dintre un investitor si unul care este indemnat sa se uite si la Bursa, ca o alternativa de investitii.

     

    Sunt si brokeri care cred ca Bucurestiul e Londra si se mira de ce nu pot cumpara/vinde in fiecare zi de zeci/sute de milioane de euro, iar de vina sunt tara in care traiesc, conducerea pietei care nu face nimic si lumea care-i inconjoara. Ca ei nu sunt in stare sa-i convinga pe proprietarii de companii sa vina la Bursa nu mai e treaba lor.

     

    Asa cum e aceasta piata, oropsita, pusa la zid, inclusa la categoria diverse, admirata pentru ca se fac bani buni din ea, jucatorii ei au dat in prima jumatate a anului aproape 70 mil. euro ca sa cumpere actiuni la Banca Transilvania in majorarea de capital (circa 34 mil. euro) si ca sa intre pe Transelectrica in oferta publica de vanzare (34 mil. euro). Transelectrica, o companie de stat, plicticoasa, care transporta energie, a avut ordine de cumparare de actiuni de 220 de milioane de euro. Orice bancher de investitii, de oriunde, s-ar bate pentru o asemenea suma. Cele doua operatiuni au aratat ca pe piata sunt bani si ca actionarii/investitorii sunt dispusi sa bage mana in buzunar pentru o afacere. Au fost si alte companii care au strans bani de pe Bursa, dar sumele au fost mult mai mici.

     

    Cu toate ca de la distanta Bursa pare incremenita in aceleasi actiuni, piata este vie. Scaderile de preturi sunt urmate de cresteri rapide, iar o actiune care astazi ti se pare scumpa poate deveni peste doua zile foarte ieftina. Orice scadere de pret nu e pierdere, ci devine o buna oportunitate de a-ti reduce media de achizitie, cum predica brokerii. Primul trimestru din 2006 a fost cel mai zbuciumat in aproape opt ani si cu toate acestea piata a rezistat. Intrarile de bani sunt peste iesiri.

     

    Este Bursa o jucarie a unora? Daca ne uitam la topurile lunare ale brokerilor si la procentele pe care le detin din tranzactii, vom vedea ca piata este mult mai competitiva decat ce se intampla in sistemul bancar. Investitorii au interese contrare, mai ales ca si piata de la Sibiu a inceput sa creasca. Daca crezi ca piata se duce in jos, poti sa vinzi fara sa detii titlul respectiv. Perceptiile investitorilor asupra evolutiei unor actiuni nu mai merg intr-o singura directie. Oricine poate cumpara si vinde in acest moment fara probleme. Fondurile straine de investitii nu mai detin toata puterea. Sunt si localnici care au forta si de multe ori isi schimba pozitiile mai repede decat o fac strainii. E loc de toti in piata si fiecare are forta lui.

     

    Totusi, de ce proprietarii de companii private nu au incredere in Bursa? Anul trecut, o exceptie a fost Dragos Cinca, principalul actionar de la Flamingo, care si-a listat compania pe val, „cash-uindu-si“ investitia, cum se spune, pe maxim, inainte ca piata de retail IT si electrocasnice sa scada. Acum, pretul actiunilor Flamingo este mai mic. De data asta, avantajul listarii a fost de partea  proprietarului, nu a investitorilor. Este Bursa o amenintare pentru companiile private? Se tem patronii ca vin investitorii peste ei, ca se uita in dosarele contabile, ca-i vor lua la intrebari sau ca le vor prelua afacerea?  Probabil ca da, ca asta este perceptia. Dar care este castigul? Acum aproape zece ani, un grup de oameni de afaceri din Cluj au adus pe Bursa Banca Transilvania. Valoarea ei actuala depaseste 1,3 mld. dolari. Si nu cred ca de-a lungul vremii fondatorii au investit mai mult de 100 mil. dolari, bani proprii. Daca nu ar fi adus-o pe Bursa, nu cred ca ar fi reusit sa stranga de-a lungul anilor banii necesari sa o dezvolte si nici nu ar fi avut dorinta si putinta sa o creasca. Dar mai mult decat atat, valoarea ei nu ar fi ajuns niciodata asa cum este pretuita acum, cand poti cumpara actiuni ale bancii si poti sa le vinzi fara nici un fel de probleme.

     

    Romexterra, o banca intr-adevar mai mica, a ramas o entitate inchisa si s-a vandut, dupa estimarile pietei, la 100 de milioane de euro. Actionarii nu au pierdut, dar nici nu au facut vreo mare afacere. Asta-i diferenta dintre antreprenori si afacerile lor. Unul tine compania „inchisa“, de teama sa i-o fure cineva, iar altul are curajul sa o „deschida“. Primul a facut o afacere, iar cel de-al doilea poate sa faca o mare afacere.

     

    Daca Dinu Patriciu va reusi sa vanda un pachet de actiuni in grupul Rompetrol (unde detine 80% din actiuni), care inglobeaza toate operatiunile, incepand de la Petromidia, pana la afacerile petrochimice, iar apoi il va lista in strainatate, va fi cel mai bogat roman. Bursa il va aduce la o avere de peste 1,5 miliarde de euro. Asta la prima strigare. Pana la 2 miliarde e nevoie de doar o crestere cu 30% a actiunilor. De acum in doi ani cred ca vom avea primul roman cu o avere de peste 2 miliarde de euro. Sau toata aceasta avere nu ii va folosi la nimic, daca va fi gasit vinovat in dosarul Rompetrol. E de-ajuns sa avem primul miliardar in euro facut pe Bursa, ca vor veni si altii dupa el.

  • Afaceri si mari afaceri

    „Bursa de la noi este o jucarie a unora“, „Sunt aceleasi actiuni de ani de zile“, „Ce, asta-i piata?!“. Acestea sunt expresiile cele mai uzuale in discutiile despre Bursa de la Bucuresti dintre un potential investitor si broker sau dintre un investitor si unul care este indemnat sa se uite si la Bursa, ca o alternativa de investitii.

     

    Sunt si brokeri care cred ca Bucurestiul e Londra si se mira de ce nu pot cumpara/vinde in fiecare zi de zeci/sute de milioane de euro, iar de vina sunt tara in care traiesc, conducerea pietei care nu face nimic si lumea care-i inconjoara. Ca ei nu sunt in stare sa-i convinga pe proprietarii de companii sa vina la Bursa nu mai e treaba lor.

     

    Asa cum e aceasta piata, oropsita, pusa la zid, inclusa la categoria diverse, admirata pentru ca se fac bani buni din ea, jucatorii ei au dat in prima jumatate a anului aproape 70 mil. euro ca sa cumpere actiuni la Banca Transilvania in majorarea de capital (circa 34 mil. euro) si ca sa intre pe Transelectrica in oferta publica de vanzare (34 mil. euro). Transelectrica, o companie de stat, plicticoasa, care transporta energie, a avut ordine de cumparare de actiuni de 220 de milioane de euro. Orice bancher de investitii, de oriunde, s-ar bate pentru o asemenea suma. Cele doua operatiuni au aratat ca pe piata sunt bani si ca actionarii/investitorii sunt dispusi sa bage mana in buzunar pentru o afacere. Au fost si alte companii care au strans bani de pe Bursa, dar sumele au fost mult mai mici.

     

    Cu toate ca de la distanta Bursa pare incremenita in aceleasi actiuni, piata este vie. Scaderile de preturi sunt urmate de cresteri rapide, iar o actiune care astazi ti se pare scumpa poate deveni peste doua zile foarte ieftina. Orice scadere de pret nu e pierdere, ci devine o buna oportunitate de a-ti reduce media de achizitie, cum predica brokerii. Primul trimestru din 2006 a fost cel mai zbuciumat in aproape opt ani si cu toate acestea piata a rezistat. Intrarile de bani sunt peste iesiri.

     

    Este Bursa o jucarie a unora? Daca ne uitam la topurile lunare ale brokerilor si la procentele pe care le detin din tranzactii, vom vedea ca piata este mult mai competitiva decat ce se intampla in sistemul bancar. Investitorii au interese contrare, mai ales ca si piata de la Sibiu a inceput sa creasca. Daca crezi ca piata se duce in jos, poti sa vinzi fara sa detii titlul respectiv. Perceptiile investitorilor asupra evolutiei unor actiuni nu mai merg intr-o singura directie. Oricine poate cumpara si vinde in acest moment fara probleme. Fondurile straine de investitii nu mai detin toata puterea. Sunt si localnici care au forta si de multe ori isi schimba pozitiile mai repede decat o fac strainii. E loc de toti in piata si fiecare are forta lui.

     

    Totusi, de ce proprietarii de companii private nu au incredere in Bursa? Anul trecut, o exceptie a fost Dragos Cinca, principalul actionar de la Flamingo, care si-a listat compania pe val, „cash-uindu-si“ investitia, cum se spune, pe maxim, inainte ca piata de retail IT si electrocasnice sa scada. Acum, pretul actiunilor Flamingo este mai mic. De data asta, avantajul listarii a fost de partea  proprietarului, nu a investitorilor. Este Bursa o amenintare pentru companiile private? Se tem patronii ca vin investitorii peste ei, ca se uita in dosarele contabile, ca-i vor lua la intrebari sau ca le vor prelua afacerea?  Probabil ca da, ca asta este perceptia. Dar care este castigul? Acum aproape zece ani, un grup de oameni de afaceri din Cluj au adus pe Bursa Banca Transilvania. Valoarea ei actuala depaseste 1,3 mld. dolari. Si nu cred ca de-a lungul vremii fondatorii au investit mai mult de 100 mil. dolari, bani proprii. Daca nu ar fi adus-o pe Bursa, nu cred ca ar fi reusit sa stranga de-a lungul anilor banii necesari sa o dezvolte si nici nu ar fi avut dorinta si putinta sa o creasca. Dar mai mult decat atat, valoarea ei nu ar fi ajuns niciodata asa cum este pretuita acum, cand poti cumpara actiuni ale bancii si poti sa le vinzi fara nici un fel de probleme.

     

    Romexterra, o banca intr-adevar mai mica, a ramas o entitate inchisa si s-a vandut, dupa estimarile pietei, la 100 de milioane de euro. Actionarii nu au pierdut, dar nici nu au facut vreo mare afacere. Asta-i diferenta dintre antreprenori si afacerile lor. Unul tine compania „inchisa“, de teama sa i-o fure cineva, iar altul are curajul sa o „deschida“. Primul a facut o afacere, iar cel de-al doilea poate sa faca o mare afacere.

     

    Daca Dinu Patriciu va reusi sa vanda un pachet de actiuni in grupul Rompetrol (unde detine 80% din actiuni), care inglobeaza toate operatiunile, incepand de la Petromidia, pana la afacerile petrochimice, iar apoi il va lista in strainatate, va fi cel mai bogat roman. Bursa il va aduce la o avere de peste 1,5 miliarde de euro. Asta la prima strigare. Pana la 2 miliarde e nevoie de doar o crestere cu 30% a actiunilor. De acum in doi ani cred ca vom avea primul roman cu o avere de peste 2 miliarde de euro. Sau toata aceasta avere nu ii va folosi la nimic, daca va fi gasit vinovat in dosarul Rompetrol. E de-ajuns sa avem primul miliardar in euro facut pe Bursa, ca vor veni si altii dupa el.

  • Criza noastra cea de toate zilele (I)

    Politic si festiv vorbind, 2007 va fi un an „bisect“. In afara de 1 ianuarie 2007, vom avea de sarbatorit inca o zi, ziua revizuirii Constitutiei. Prin referendum. Gluma se-ngroasa. S-a vorbit mult – si pe buna dreptate – despre lipsa unui proiect politic pentru etapa ulterioara aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.

     

    S-a reprosat, cu indreptatire, faptul ca toate discutiile din aceasta perioada au drept punct terminus aderarea, dupa care potopul si Dumnezeu cu mila – de parca 1 ianuarie 2007 ar reprezenta un soi de sfarsit al lumii, dincolo de care nu mai are rost sa ne ingrijim pentru ziua de maine. Pana la Europa, insa, ne pot manca sfintii. Pana la Europa, trebuie mai intai sa ne facem ordine in propria ograda. Nu putem discuta viitorul politic sau filosofia Uniunii Europene cata vreme nu ne-am lamurit inca in legatura cu propriul nostru sistem si cu propria noastra filosofie. Pe 2 ianuarie 2007 nu se va repezi Europa sa ne stranga gunoiul sau sa ne puna la punct sistemul politic. Tot noua ne vor reveni aceste sarcini.

     

    Pana saptamana trecuta aceste constatari ar fi ramas, ca atatea altele de pana acum, simple vorbe-n vant. Ideea revizuirii Constitutiei sau cea a modificarii legii electorale au revenit periodic in actualitate. Dar cum au revenit, asa au si disparut, maturate de „crize“ mult mai presante, a caror solutionare nu suferea amanare. De fiecare data cand clasa politica striga, precum Ionica, „vine revizuirea!“, o mana de impatimiti ai politicii puneau mana pe ce tratate apucau si dadeau buzna prin gazete pentru a-si expune propriile argumente intr-o directie sau alta. Urma o scurta furtuna intr-un pahar cu apa dupa care lucrurile reintrau, fara gres, pe fagasul normal al crizei noastre cea de toate zilele. Treptat, treptat, pana si impatimitii au obosit. S-au blazat. S-au resemnat cu gandul ca nimic nu se va schimba. S-a resemnat pana si subsemnatul. Iar daca acum ma apuc sa strig ca, de asta data, chiar vine revizuirea, slabe sperantele de a fi luat in serios. Cel mai probabil, voi fi intampinat cu replici ironice, gen „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic“.

     

    Zic si eu, atunci, tot ca Farfuridi: „Rog nu ma-ntrerupeti, dati-mi voie“. De asta data, revizuirea chiar vine! Iar daca nu ma credeti, daca refuzati sa va implicati in dezbaterea ce va sa vie, riscati sa va inghita revizuirea toate sperantele de mai bine, punandu-va in fata unui fapt deja implinit. „Pe ce te bazezi?“ – m-ar putea intreba Cocosila (pentru ca tot a readus bacalaureatul „Morometii“ la moda). S-a schimbat cumva clasa politica? A devenit ea peste noapte mai responsabila, mai binevoitoare fata de proiectele cu impact pe termen lung – cele care conteaza cu adevarat? Nicidecum. De schimbat, s-a schimbat doar conjunctura. Criza. Conform deciziei Curtii Constitutionale, incepand de saptamana trecuta, presedintele are dreptul de a solicita referendum pentru orice problema pe care de unul singur o considera „de interes national“. Sa lasam, pentru moment, la o parte implicatiile pe termen lung ale acestei hotarari. Oricum, obisnuiti sa traim intr-o perpetua criza, nu suntem inca obisnuiti sa gandim dincolo de prezentul ciclu electoral. Sa vedem, asadar, ce ne rezerva viitorul pe termen scurt. Ghici, ciuperca!

     

    Viitorul pe termen scurt ne rezerva un referendum pe tema modificarii constitutiei. Un referendum care, in conditiile unor alegeri anticipate, sa sufle in panzele electorale ale unui partid (nu spui care, lasandu-va dumneavoastra placerea de a descoperi aceasta ciuperca). Prin urmare, din acest moment, problema nu se mai pune daca modificam Constitutia, ci cum. Deja, se aude zanganit de arme si, dupa cum ar spune Nichita, umbla zvonuri prin pestera: parlament unicameral, republica prezidentiala, ba nu, republica parlamentara etc.

     

    Miza ramane uriasa, chiar daca e impinsa, cu indarjire, in derizoriu de catre toate partidele implicate, interesate doar de beneficiile pe termen scurt. Nimic surprinzator, asadar, daca PD cocheteaza cu ideea republicii prezidentiale, ba chiar si cu ideea unui parlament unicameral, iar PNL afiseaza ostentativ solutia unei republici parlamentare. (In treacat fie spus, dat fiind ca UDMR a incremenit de multisor in proiect, iar celelalte partide nu conteaza, PSD ar ramane, teoretic cel putin, singurul partid in stare atat sa judece „la rece“ – dat fiind ca nu-l paste pericolul accederii la putere – avantajele si dezavantajele fiecarei variante, cat si sa incline balanta „pro“ sau „contra“. Din pacate sau din fericire, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.)

     

    Daca, insa, fiecare isi trage spuza pe turta lui, ce ne-ar putea impiedica pe noi, alegatorii, sa o tragem pe a noastra? Doar „turta“ noastra e, prin definitie, mai mare decat „a lor“. „Turta“ noastra decide „turta“ lor. Atata doar ca nu stim ce sa facem cu ea. Habar n-avem nici cat ne e turta si nici cat de fierbinte e spuza. Pentru a afla asta, vrem – nu vrem, trebuie sa facem apel la „filosofie“. Trebuie sa facem apel daca nu la intelepciune, atunci macar la iubirea de intelepciune.

     

    Care este „rostul“ unei republici prezidentiale sau cel al uneia parlamentare? – ar fi intrebat Noica. Ce „rostuieste“ ea? Ce pune ea in ordine? Ce „filosofie“, ce conceptii despre om si societate se ascund in spatele unui anume regim? Cum anume isi imagineaza politicul o societate care accepta un legislativ unicameral? Spune-mi ce fel de sistem politic iti doresti ca sa-si spun cine esti (sau ce crezi despre mine, alegatorul).

  • Criza noastra cea de toate zilele (I)

    Politic si festiv vorbind, 2007 va fi un an „bisect“. In afara de 1 ianuarie 2007, vom avea de sarbatorit inca o zi, ziua revizuirii Constitutiei. Prin referendum. Gluma se-ngroasa. S-a vorbit mult – si pe buna dreptate – despre lipsa unui proiect politic pentru etapa ulterioara aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.

     

    S-a reprosat, cu indreptatire, faptul ca toate discutiile din aceasta perioada au drept punct terminus aderarea, dupa care potopul si Dumnezeu cu mila – de parca 1 ianuarie 2007 ar reprezenta un soi de sfarsit al lumii, dincolo de care nu mai are rost sa ne ingrijim pentru ziua de maine. Pana la Europa, insa, ne pot manca sfintii. Pana la Europa, trebuie mai intai sa ne facem ordine in propria ograda. Nu putem discuta viitorul politic sau filosofia Uniunii Europene cata vreme nu ne-am lamurit inca in legatura cu propriul nostru sistem si cu propria noastra filosofie. Pe 2 ianuarie 2007 nu se va repezi Europa sa ne stranga gunoiul sau sa ne puna la punct sistemul politic. Tot noua ne vor reveni aceste sarcini.

     

    Pana saptamana trecuta aceste constatari ar fi ramas, ca atatea altele de pana acum, simple vorbe-n vant. Ideea revizuirii Constitutiei sau cea a modificarii legii electorale au revenit periodic in actualitate. Dar cum au revenit, asa au si disparut, maturate de „crize“ mult mai presante, a caror solutionare nu suferea amanare. De fiecare data cand clasa politica striga, precum Ionica, „vine revizuirea!“, o mana de impatimiti ai politicii puneau mana pe ce tratate apucau si dadeau buzna prin gazete pentru a-si expune propriile argumente intr-o directie sau alta. Urma o scurta furtuna intr-un pahar cu apa dupa care lucrurile reintrau, fara gres, pe fagasul normal al crizei noastre cea de toate zilele. Treptat, treptat, pana si impatimitii au obosit. S-au blazat. S-au resemnat cu gandul ca nimic nu se va schimba. S-a resemnat pana si subsemnatul. Iar daca acum ma apuc sa strig ca, de asta data, chiar vine revizuirea, slabe sperantele de a fi luat in serios. Cel mai probabil, voi fi intampinat cu replici ironice, gen „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic“.

     

    Zic si eu, atunci, tot ca Farfuridi: „Rog nu ma-ntrerupeti, dati-mi voie“. De asta data, revizuirea chiar vine! Iar daca nu ma credeti, daca refuzati sa va implicati in dezbaterea ce va sa vie, riscati sa va inghita revizuirea toate sperantele de mai bine, punandu-va in fata unui fapt deja implinit. „Pe ce te bazezi?“ – m-ar putea intreba Cocosila (pentru ca tot a readus bacalaureatul „Morometii“ la moda). S-a schimbat cumva clasa politica? A devenit ea peste noapte mai responsabila, mai binevoitoare fata de proiectele cu impact pe termen lung – cele care conteaza cu adevarat? Nicidecum. De schimbat, s-a schimbat doar conjunctura. Criza. Conform deciziei Curtii Constitutionale, incepand de saptamana trecuta, presedintele are dreptul de a solicita referendum pentru orice problema pe care de unul singur o considera „de interes national“. Sa lasam, pentru moment, la o parte implicatiile pe termen lung ale acestei hotarari. Oricum, obisnuiti sa traim intr-o perpetua criza, nu suntem inca obisnuiti sa gandim dincolo de prezentul ciclu electoral. Sa vedem, asadar, ce ne rezerva viitorul pe termen scurt. Ghici, ciuperca!

     

    Viitorul pe termen scurt ne rezerva un referendum pe tema modificarii constitutiei. Un referendum care, in conditiile unor alegeri anticipate, sa sufle in panzele electorale ale unui partid (nu spui care, lasandu-va dumneavoastra placerea de a descoperi aceasta ciuperca). Prin urmare, din acest moment, problema nu se mai pune daca modificam Constitutia, ci cum. Deja, se aude zanganit de arme si, dupa cum ar spune Nichita, umbla zvonuri prin pestera: parlament unicameral, republica prezidentiala, ba nu, republica parlamentara etc.

     

    Miza ramane uriasa, chiar daca e impinsa, cu indarjire, in derizoriu de catre toate partidele implicate, interesate doar de beneficiile pe termen scurt. Nimic surprinzator, asadar, daca PD cocheteaza cu ideea republicii prezidentiale, ba chiar si cu ideea unui parlament unicameral, iar PNL afiseaza ostentativ solutia unei republici parlamentare. (In treacat fie spus, dat fiind ca UDMR a incremenit de multisor in proiect, iar celelalte partide nu conteaza, PSD ar ramane, teoretic cel putin, singurul partid in stare atat sa judece „la rece“ – dat fiind ca nu-l paste pericolul accederii la putere – avantajele si dezavantajele fiecarei variante, cat si sa incline balanta „pro“ sau „contra“. Din pacate sau din fericire, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.)

     

    Daca, insa, fiecare isi trage spuza pe turta lui, ce ne-ar putea impiedica pe noi, alegatorii, sa o tragem pe a noastra? Doar „turta“ noastra e, prin definitie, mai mare decat „a lor“. „Turta“ noastra decide „turta“ lor. Atata doar ca nu stim ce sa facem cu ea. Habar n-avem nici cat ne e turta si nici cat de fierbinte e spuza. Pentru a afla asta, vrem – nu vrem, trebuie sa facem apel la „filosofie“. Trebuie sa facem apel daca nu la intelepciune, atunci macar la iubirea de intelepciune.

     

    Care este „rostul“ unei republici prezidentiale sau cel al uneia parlamentare? – ar fi intrebat Noica. Ce „rostuieste“ ea? Ce pune ea in ordine? Ce „filosofie“, ce conceptii despre om si societate se ascund in spatele unui anume regim? Cum anume isi imagineaza politicul o societate care accepta un legislativ unicameral? Spune-mi ce fel de sistem politic iti doresti ca sa-si spun cine esti (sau ce crezi despre mine, alegatorul).

  • Centul discordiei

    Intrebare: cum ajunge 1 cent sa valoreze mai multe zeci de milioane de euro? Raspuns: daca face parte din tariful de interconectare al unuia dintre operatorii de telefonie mobila.

     

    Vodafone Romania este amenintata de autoritatea de reglementare in domeniul telecom ANRC cu plata celei mai mari amenzi din istoria industriei locale de comunicatii – suma poate ajunge pana la 5% din cifra de afaceri, adica circa 40 de milioane de euro. In conflict este implicata si Orange Romania. De unde a pornit totul? De la un cent.

     

    Centul in cauza reprezinta valoarea cu care ANRC vrea sa scada tariful de interconectare al operatorilor dominanti de pe piata telefoniei mobile romanesti, Vodafone si Orange, incepand cu 1 septembrie. Miscarea face parte dintr-o strategie pe termen lung a autoritatii, prin care se urmareste reducerea tarifului de interconectare practicat de cele doua companii cu 3 eurocenti (de la 8,31 eurocenti pe minut cat este in prezent, la 5,03 eurocenti) pana in anul 2009. Aceste cifre au rezultat in urma unui studiu pe care ANRC l-a inceput acum 2 ani impreuna cu consultantul sau britanic, firma Ovum, la care s-au adaugat unele date primite de la operatori. Chiar daca este vorba doar de 3 eurocenti, in fapt, ANRC cere micsorarea tarifului in total cu aproape 40%, iar acest lucru se traduce, conform unor estimari din piata, in diminuarea veniturilor cu zeci de milioane de euro pentru operatorii in cauza.

     

    Ambii operatori au anuntat ca se vor supune hotararii ANRC si-si vor ajusta tarifele incepand din septembrie. Insa lucrurile nu se termina aici. Mai vehementi sunt, deocamdata, oficialii Vodafone, care au anuntat ca au oferit toate datele existente in contabilitatea proprie si ca vor da in judecata ANRC pentru ca modelul de recalculare al tarifului nu este realist. Raspunsul autoritatii n-a intarziat – daca va fi nevoie, vom amenda Vodafone cu pana la 5% din cifra de afaceri pentru a-i obliga sa ne ofere date suplimentare cu privire la costuri si sa demonstram astfel in justitie ca am avut dreptate in calculele noastre. In ceea ce priveste Orange, deocamdata raspunsul oficial ar fi acela ca, desi nu aproba decizia ANRC, compania se va supune hotararii autoritatii. Nimic inca despre un posibil proces. Cert este insa ca ANRC are experienta unei confruntari asemanatoare recente, cu operatorul dominant de pe piata telefoniei fixe Romtelecom, pe care a si castigat-o.

     

    Cu toate ca a reclamat faptul ca nivelul tarifelor de interconectare stabilite de ANRC este cu 20% mai mic decat costurile si a amenintat ca isi va reduce drastic programele de investitii, Romtelecom s-a vazut nevoit sa inceapa sa aplice de la 1 ianuarie 2006 hotararea autoritatii. De altfel, si Vodafone si Orange au facut referire la faptul ca investitiile viitoare le vor fi afectate de aplicarea noilor tarife de interconectare. Acesta este practic principalul argument al operatorilor – piata romaneasca este inca tanara si in dezvoltare accelerata, asa ca reglementarea excesiva nu face bine, lovind direct in entuziasmul principalilor jucatori.

     

    De partea cealalta, Radu Tudorache, director pentru reglementare economica la ANRC, spune ca reducerea veniturilor operatorilor in urma aplicarii noilor tarife este, de fapt, „reducerea unor profituri nejustificate, care cu siguranta au un efect anticoncurential“. In cazul pietei de telefonie mobila, ANRC vrea sa spuna ca dezavantajati sunt operatorii cu o cota de piata mai mica Zapp si Cosmote (Orange si Vodafone detin impreuna peste 90% din traficul de voce in retelele mobile), iar pe piata telefoniei fixe, de pierdut au operatorii alternativi care concureaza Romtelecom, precum UPC/Astral sau RCS&RDS. Conflictul din Romania este insa repetat, la scara diferita, si in alte tari europene. Deocamdata, doar 7 state europene au implementat modele de recalculare a tarifelor de interconectare de tipul celui din Romania, spune Radu Tudorache, care da ca exemplu piata din Marea Britanie, unde intre 2003 si 2004 tariful de interconectare a fost redus de la 20 la 9 centi pe minut. Insa alte state sunt „pe drum“ si vor aplica si ele cerintele autoritatilor europene.

     

    De altfel, Comisia Europeana a pornit o cruciada impotriva profiturilor operatorilor de telefonie mobila. In privinta tarifelor de roaming, de exemplu, ciocnirile din presa au devenit deja o obisnuinta, iar comisarul pentru media si comunicatii Viviane Reding a anuntat recent ca obiectivul sau este sa reduca aceste tarife cu 70% (de la o medie de 1,15 euro/minut la un maxim de 0,49 euro/minut) intr-un an de zile. In comparatie, o eventuala reducere a tarifelor interne de interconectare cu 40% pana in 2009 parca nu mai pare o posibilitate atat de neagra.